Un premiu care ne onorează și ne responsabilizează. Te simți văzut și apreciat, dar ne și obligă să ne facem meseria tot mai bine” – au declarat Monica Felea și Ștefan Bradea, cei doi acționari care au pus bazele Bad Unicorn în România.

Premiul va fi înmânat miercuri, 11 februarie, în cadrul ceremoniei de deschidere a European Film Market 2026, la Berlin.

Motivația juriului: „Într-o țară precum România, una dintre țările cu cel mai mic număr de ecrane pe cap de locuitor din UE, asigurarea distribuției și construirea unui public pentru cinemaul de autor european reprezintă o adevărată provocare. Cu toate acestea, Monica Felea și Ștefan Bradea de la Bad Unicorn demonstrează în mod constant un nivel excepțional de angajament față de programul lor atent selectat, care în ultimii ani a inclus titluri precum
Sentimental Value, Flow, Fallen Leaves, Close sau The Zone of Interest.

Pentru fiecare lansare, ei concep campanii de distribuție personalizate și inovatoare, căutând constant noi modalități de a ajunge la public și de a încuraja o interacțiune semnificativă cu publicul. Creativitatea, perseverența și credința lor profundă în puterea cinematografiei permit acestor filme să își găsească locul chiar și pe o piață extrem de dificilă.
Merită cu adevărat acest premiu, pentru spiritul și dedicarea pe care Bad Unicorn o arată în promovarea cinematografiei de artă europene într-un teritoriu atât de solicitant precum România. Sperăm că acest premiu nu numai celebrează munca remarcabilă pe care au realizat-o până acum, ci servește și ca un încurajare pentru a-și continua călătoria plină de pasiune și inspirație.”

Fondată de Ștefan Bradea și Monica Felea în 2017, Bad Unicorn este o companie de distribuție de filme de autor, care lansează 12-15 filme pe an. Au distribuit cu succes titluri precum Aftersun, Perfect Days, Close, Beau Is
Afraid, The Zone of Interest, Flow, YES. Printre titlurile actuale se numără: Father Mother Sister Brother, No Other Choice, Sentimental Value, Romeria, Silent Friend.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Compania românească Bad Unicorn a fost desemnată “distribuitorul european al anului” la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.

Cei care activează în sectorul cultural independent nu critică doar decizia, ci mai ales lipsa de măsuri de sprijin, deși acestea ar fi fost promise de către membrii guvernului, la întâlnirile avute cu oamenii din domeniu.

Cultura la dubă a stat de vorbă cu mai mulți oameni implicați în organizarea de evenimente și a cules reacții din spațiul public, iar toate punctele de vedere arată că domeniul cultural a fost și va fi în continuare grav afectat de criza provocată de noul coronavirus, într-o țară în care cultura nu a fost niciodată o prioritate pentru guvernanți.

Din păcate, închiderea sălilor și, implicit, lipsa de activitate a artiștilor, va duce la dispariția mai multor spații culturale independente, o spun chiar cei afectați.

Iată, de pildă, mesajul echipei Teatrului Apollo 111 din București:

„Închidem din nou teatrele și cinematografele fără să avem un plan pentru sprijinirea unui sector cultural independent oricum precarizat și ignorat, care se află acum în fața dezastrului.

Îl lăsăm să dispară pentru că oricum nu îl înțelegem, deși am avut întâlniri cu reprezentanții lui, care ne-au explicat cum funcționează, deși acest sector a construit în ultimii 30 de ani spații culturale și spectacole remarcabile, a educat și creat public nou, a creat locuri de muncă, a plătit impozite, a inovat, a fost în avangarda culturii românești.

Închidem din nou teatrele și cinematografele independente și nu le oferim niciun sprijin să treacă peste următorul an. Închidem din nou ușa culturii, în România anului 2020, parte din Uniunea Europeană, pentru că nici acum nu înțelegem ce înseamnă asta pentru viitorul poporului pe care îl conducem. ”

Despre lipsa de măsuri vorbesc și fondatorii teatrului independent Unteatru, regizorii Andreea și Andrei Grosu:

“Redeschiderea și cea de-a doua închidere a teatrelor sunt două evenimente care au surprins sala unteatru în aceeași ipostază: goală.

În tot acest timp ne-am aflat în imposibilitatea de a ne relua activitatea artistică cu public în sala de spectacol, noile norme limitând drastic numărul locurilor disponibile.

Nu decizia autorităților de a înăspri regulile pentru a limita răspândirea virusului este cea care ne îngrijorează, ci faptul că încă nu se discută despre o schemă reală de susținere a sectorului independent, poate cel mai afectat în această perioadă. Toate încercările noastre de a porni un dialog au fost în zadar.”, au declarat Andreea și Andrei Grosu pentru Cultura la dubă.

Decizia de închidere a sălilor afectează în egală măsură și distribuitorii de film, care oricum se aflau într-o situație critică, după 6 luni de inactivitate. Aceștia își reluaseră munca și începuseră să promoveze lansările filmelor în cinematografe, dar toate investițiilor lor sunt acum pierdute.

“Lipsa de predictibilitate și panica falsă ce se instaurează vin peste toate pagubele de ordin financiar deja existente.

Nu există nicio explicație logică pentru care s-au ales tocmai teatrele și cinematografele. Nu există nicio anchetă epidemiologică, nu s-a descoperit nici un singur caz în aceste spații în care se respectă distanțarea, dezinfectarea și purtarea măștii. Și nicio consultare cu operatorii.

Deciziile astea luate de pe azi pe mâine fără o discuție directă cu cei implicați și fără niște măsuri de susținere nu pot decât să ne consterneze și să ne frustreze. Toată munca din ultima perioadă se reduce la zero de azi pe mâine.

Pe de altă parte, sunt cele mai la îndemână decizii și cele cu impact electoral mic. S-a făcut ceva? S-a făcut. S-au luat măsuri? S-au luat. Decizia asta ne arată încă odată cât de insignifianți suntem și cât de puțin contează cultura pentru aleșii noștri.”, a declarat Monica Felea, co-fondator Bad Unicorn, pentru Cultura la dubă.

Anunțul făcut de pe o zi pe alta de către Prefectul Municipiului București, Gheorghe Cojanu, a luat prin surprindere inclusiv instituțiile de stat. De exemplu, Sala Radio tocmai anunțase deschiderea noii stagiuni de concerte ale Orchestrelor și Corurilor Radio, iar unele au avut loc săptămâna trecută.

Între timp, totul a fost dat peste cap, inclusiv concerte la care erau invitați artiști de peste hotare.

“Inchiderea, din nou, a activității Orchestrelor și Corurilor Radio este o decizie care afectează un număr foarte mare de iubitori ai muzicii clasice și ai jazz-ului, mai mulți, poate, decât la orice altă instituție de cultură.

Și aceasta deoarece producțiile noastre muzicale nu se adresează doar publicului din sala de concert și nu au impact numai asupra muzicienilor, deopotrivă membri ai ansamblurilor noastre, dirijori și soliști invitați. Ci și asupra ascultătorilor postului public de radio, întrucât toate concertele care au loc pe scena Sălii Radio sunt transmise în direct la Radio România Muzical și Radio România Cultural sau înregistrate pentru difuzare ulterioară.” a declarat pentru Cultura la dubă – Liliana Staicu, director al Orchestrelor și Corurilor Radio din România

Pe de altă parte, alți manageri culturali de la stat au avut discuții direct cu Raed Arafat sau cu ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, pentru a își putea continua parțial activitatea. Este și situația Filarmonicii George Enescu, care a primit acordul de a ține concertele fără public, urmând ca ele să fie înregistrate și transmise online.

“Deocamdată am acordul de principiu al lui Raed Arafat şi al lui Nelu Tătaru să înregistrăm în sală, fără spectatori, respectând recomandările sanitare, iar apoi transmitem online. Programul rămâne, doar că se transferă în online, până se va da drumul la sală. Există programul, e aprobat. Săptămâna aceasta am dirijorul şi solistul, un britanic, care sunt în ţară. I-am şi plătit”, a precizat pentru Agerpres directorul Filarmonicii bucureştene, Andrei Dumitriu

Totuși, acesta spune că închiderea va avea efecte grave pe termen lung. Filarmonica George Enescu are deja aproximativ 1000 de abonamente vândute.

“În mod cert va fi o problemă mare. Eu am sesizat Ministerul Culturii. Există înţelegere din partea domnului ministru Bogdan Gheorghiu, numai că ce se întâmplă în anul bugetar viitor? Anul acesta, până la urmă, ne descurcăm, dar pentru la anul e o problemă”, a mai spus Andrei Dimitriu pentru Agerpres.

Un îndemn la luciditate și solidaritate vine din partea Institutului Francez de la București, nevoit și el să închidă sala de cinema Elvire Popesco.

“În aceste vremuri dificile, Institutul Francez din România dorește să ofere tot sprijinul său și să își exprime solidaritatea față de operatorii culturali români. Mai mult ca oricând, trebuie să fim împreună pentru a discuta și a găsi soluții care să permită în cele din urmă artelor și artiștilor să treacă prin această criză fără precedent, care îi afectează puternic.”, se arată în mesajul Institutului Francez.

Chiar dacă spațiile culturale au arătat până acum că pot respecta măsurile de protecție pentru spectatori și nu a fost semnalat niciun focar de COVID 19 în domeniul cultural, câțiva artiști trag un semnal de alarmă că nu de aceeași protecție au beneficiat actorii, care și-au asumat pe propria răspundere contactul cu colegii pe scenă sau în culise, fără ca ei să fie testați, așa cum se întâmplă în alte țări, înainte de spectacole.

“Next time când deschideți teatrele poate vă gândiți și la siguranța celor care lucrează în teatre (actori și corp tehnic). Poate vă gândiți ăa alocați bani pentru sănătatea creatorilor de teatru, pe care ziceți ca atâta îi respectați.

Unicul mod de a ne face meseria în siguranță este să fim testați constant și periodic. Închiderea teatrelor nu este deloc o soluție. Este o decizie disperată și nocivă. Mai ales pentru spațiile independente.

Este amânarea rezolvarii unei situații și nicidecum rezolvarea ei, iar efectele sunt dezastroase. Așa cum s-au plătit chirii în mall-uri, așa cred că Ministerul Sănătății poate aloca bani pentru testarea actorilor și a corpului tehnic.” a scris actrița llinca Manolache.

The post “Lăsăm să dispară sectorul cultural independent, fiindcă oricum nu îl înțelegem.” Reacții la decizia de închidere a teatrelor și cinematografelor appeared first on Cultura la dubă.