“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Retrospectiva inaugurează un parteneriat important în lumea artei, dintre Centrul Pompidou și mk2, colosul din industria cinematografică franceză, ce cuprinde un lanț de cinematografe, casa de producție, distribuție de film, laborator de restaurare și Biblioteca mk2. Fondatorul mk2 este Marin Karmitz, producător de film francez de origine română, câștigător al 5 premii Palme d’Or, despre care Cultura la dubă a scris pe larg AICI, în cadrul unui reportaj realizat la Paris.

“Opera regizorului român Radu Jude este, din mai multe puncte de vedere, cel mai bine păstrat secret al cinefiliei contemporane. Profunzimea și amplitudinea sa – 28 de filme de diverse formate, realizate de la începutul anilor 2000, filme de ficțiune, documentare și filme experimentale – nu au ajuns în Franța decât într-o mică măsură, în contextul câștigării Ursului de Aur în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Din motive întemeiate, Radu Jude construiește cu o viteză năucitoare o filmografie care traversează toate teritoriile cu o mare fluiditate formală, zguduind cinemaul confruntând-l cu impasuri ale memoriei și aberații actuale, pentru a-l duce, cu vigoarea farsei, la cel mai înalt grad de neliniște.”, se arată în descrierea retrospectivei, pe site-ul Centrului Pompidou.

Evenimentul va marca închiderea oficială a Centrului Pompidou, întârziată cu un an de zile, și mutarea secțiunii de cinema la Biblioteca mk2. Cultura la dubă a scris AICI despre amplul proces de modernizare prin care urmează să treacă Pompidou, cel mai mare centru de artă conteporană din Europa. Anul trecut, la Pompidou a fost organizată și cea mai amplă retrospectivă Brâncuși din istorie.

Radu Jude este cel mai premiat regizor român al ultimilor 10 ani. Printre vârfurile carierei sale se numără câștigarea Ursului de Argint la Berlin pentru regia filmului Aferim!, câștigarea Ursului de Aur în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Premiul Special al Juriului de la Locarno pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în 2023 și Ursul de Argint pentru scenariu anul acesta, cu filmul Kontinental ’25. Cel mai nou film al său, Dracula, va avea premiera mondială în cadrul competiției oficiale de la Locarno.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Radu Jude a povestit cum a devenit interesat de cinema. Multipremiatul regizor român a mărturisit și că a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC.

“Cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme. Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată. Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

(…) Ați câștigat Ursul de Aur, iar în momentul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu. Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta. Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă. Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imaginea, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară. Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.”

Interviul integral poate fi citit AICI.

Despre cinemaul românesc și, în special, despre Radu Jude, Martin Scorsese a avut la începutul anului acesta un discurs laudativ impresionant, care a făcut înconjurul lumii în mediul online.

Filmul Kontinental ’25 poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din România.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Centrul Pompidou și mk2 organizează retrospectiva integrală a filmelor lui Radu Jude appeared first on Cultura la dubă.

El va fi prezent la festival în perioada 27-29 octombrie și va participa la proiecții și sesiuni Q&A. Les Films de Cannes à Bucarest îi dedică o retrospectivă pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a mk2, una dintre cele mai mari și importante companii de producție, distribuție și operare de cinematografe.

Fondată de Marin Karmitz în 1974 și condusă acum de cei doi fii ai săi, mk2 se remarcă atât prin rolul său în producția și distribuția (în Franța și la nivel internațional, ca agenție de vânzări) de filme de autor, cât și prin vasta sa rețea de cinematografe, inclusiv unele dintre cele mai populare săli de cinema din Paris (cum ar fi mk2 Bibliothèque și mk2 Quai de Seine) și din Spania.

Născut la București în octombrie 1938, Marin Karmitz este recunoscut în mod deosebit pentru contribuțiile sale semnificative la cinematografia de autor. Pentru filmele pe care le-a regizat sau produs, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la marile festivaluri de film din lume. A câștigat cinci Palme d’Or, trei premii Leul de Aur, un Urs de Aur, a avut trei nominalizări la Oscar și 25 de premii César.

Cultura la dubă l-a vizitat la Paris în 2022 și v-a prezentat povestea sa pe larg, în cel mai amplu interviu acordat de acesta în presa din România. Citiți materialul AICI.

Retrospectiva 50 de ani mk2

La cea de-a 15-a ediție a festivalului vor fi proiectate două lungmetraje regizate de Marin Karmitz – Camarades (1970) și Coup pour Coup (1972), precum și două scurtmetraje regizate de el: Nuit, Noire Calcutta (1964), după un scenariu de Marguerite Duras, și Comédie (1966), co-regizat cu Samuel Beckett, într-o versiune restaurată recent în 4K.

Documentarul Souviens toi du futur !, regizat de Romain Goupil, un portret intim al lui Marin Karmitz prin prisma pasiunii sale pentru fotografie, va fi prezentat în premieră în România, ca parte în retrospectivă. Filmul va fi proiectat cu puțin timp înainte de Les Films de Cannes à Bucarest și la Institutul Lumière din Lyon.

Mai multe alte filme emblematice din catalogul mk2 vor completa retrospectiva. Quatre nuits d’un rêveur (regizat de Robert Bresson), recent restaurat în 4K și prezentat în secțiunea Cannes Classics anul acesta, restaurarea în 4K a filmului Taste of Cherry (regizat de Abbas Kiarostami), produs de Marin Karmitz și câștigător al Palme d’Or în 1997 sau O vară de neuitat (regizat de Lucian Pintilie), de asemenea produs de Marin Karmitz.

Filmele prezentate la Cannes 2024 și vândute internațional de mk2 vor fi, de asemenea, proiectate ca parte a retrospectivei. Printre acestea se numără Caught by the Tides de Jia Zhang-Ke (Competiție), Marcello Mio de Christophe Honoré (Competiție) și Les Fantômes, de Jonathan Millet (film de deschidere – secțiunea Semaine de la Critique), toate trei foarte bine primite la Cannes anul acesta. Les Fantômes, de Jonathan Millet, va fi proiectat în premieră națională în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Proiecțiile din cadrul restrospectivei 50 de ani mk2 sunt programate începând cu 27 octombrie și până la finalul ediției de festival.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest revine între 25 octombrie și 3 noiembrie. În București, proiecțiile vor avea loc la Cinema Elvire Popesco, Cineplexx Băneasa, Cinema Muzeul Țăranului și la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României. În țară, festivalul va avea ediții locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și invitați vor fi disponibile pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram. Biletele vor fi puse în vânzare prin rețeaua Eventbook.

Filmele Caught by the Tides și Marcello Mio sunt distribuite în România de Independența Film. Les Fantômes/Fantomele din Umbră va fi distribuit de Transilvania Films.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marin Karmitz, producătorul româno-francez de film, câștigător al 5 Palme d’Or, vine la Les Films de Cannes à Bucharest appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

RO

There was a time when mornings in Paris would catch him alongside Samuel Beckett, after countless hours spent talking and drinking whiskey, another time when he would build with Krzysztof Kieślowski three legendary films: Red, White, Blue, and there were those years when he would return to his home country, with Lucian Pintilie, to produce some of the great Romanian director’s films.

We met Marin Karmitz in his office from MK2 in Paris, the film empire he founded in France, with cinemas, production, distribution and film restoring.

we were brought together by Romania and the interest for stories worth telling, whether regarding the world of cinema, or those that marked our history.

As a director and film producer, Marin Karmitz has received over 150 awards and nominations in major film festivals, including three Palme d’Or awards, three Golden Lions at Venice, a Golden Bear in Berlin, three Oscar nominations and no less than 25 Cesar Awards.

He openly greets us for an interview spanning several hours, during which we hear the names of the huge personalities with which he has worked : Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle or Claude Chabrol.

This story is not only about films and important names in universal culture, it is about a Romanian Jewish child, who lived in Bucharest in fear of the legionnaires, who was deprived of his right to attend a school and who was forced to flee in a foreign country.

That child is 84 today and has an incomparable career.

“I returned to Romania for the first time in the ’90’s for the production of one of Lucian Pintilie’s films (An Unforgettable Summer).

I was staying at a hotel next to the Royal Palace and wanted to find the house in which I was born, where I spent my childhood.”

“Back then there were no maps of Bucharest and I went by foot and managed to find my house by myself. It was on the Dumbrava Roșie street.

It was almost night and I managed to find the house, I was surprised to find myself reliving memories that I couldn’t describe.”

Marin was born into a Jewish family from Bucharest and bares hos grandfather’s name, Marin Karmitz, who ran a profitable dairy business.

His father and uncle owned an important chemical and pharmaceutical products and were some of the first targets of the rebel legionnaire movement, led by Horia Sima.

Marin was only 3 years old when the ultra-fascist rebels came into their house and terrorized his mother. The child was then held at gunpoint, as a method of intimidation of his mother.

“They came to our house searching for my father and his brother. They were there for three days and tried to make my mother say where they were hiding. That I remember very well, the terror we were living in.

Fear is something that you cannot forget it is always there. For example I can’t stand someone putting a gun to my head, figurately speaking, because I had a gun to my head, literally speaking, as a child.

I could not stand feeling pressure in any relation ship. I am known for that in the world of cinema.”

His memories of Romania pendulate now between terror and nostalgia.

“I had a very free childhood, because, as a Jew, I didn’t have the right to go to school. I only learned to read and write when I got to France. And I remember spending a lot of time with the other children in The Icoanei Garden, I would fool around, nobody would watch me. I had no obligations.”

Marin was 9 years old when he left Romania for good. Rid of the fascist terror, Romanian Jews who survived were oppressed by communists, who took all their belongings. So, left with barely anything, the Karmitz family embarked on a ship leaving from Constanța, without a destination.

After several stops in Istanbul, Beirut, Haifa or Naples, in which the Jews were not allowed to get off, the only city they were allowed in was Marseille.

It was only two years after the end on World War II, and Marin Karmitz’s life restarted in France.

“It was the only country that had Liberté, Egalité, Fraternité written on buildings. The only one that would take us.”

He went to a public school close to Nice and later went to Paris. His father wanted him to chose a profession such as law, but he was attracted to the arts.

“Ever since I discovered reading, I became passionate with books, I used to read a lot as a teenager, I didn’t have any friends because we used to move around a lot. We were living migrant lives.

I would have loved to be a writer, but I was no good. I would also have liked to become an architect, I had architect cousins, but I wasn’t good at this either. I couldn’t draw, I had no ear for music. I would have loved to lead an orchestra, but I wasn’t so good at it either.

All I was left was my passion for the world of cinema.

Another explanation is that, for may years, I had an immigrant passport. You needed a visa to go anywhere, we would spend countless hours in customs, getting checked, it was awful. I used to dream of having a diplomatic passport, to cross borders without any problem.

The I realized pretty quickly that cinema was a way in which I could cross any border without leaving my office, only with my imagination. You could travel the whole world without a passport or with an immaterial passport – film.”

“When I made films, produced or distributed them, I became such a traveler, without borders”

He studied cinematography at the L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) in Paris and graduated to be a camera operator, but he wanted to be a director.

So he first worked as an assistant director, but not with anybody.

“I had the opportunity to work with Agnes Varda, with Jean Luc Goddard.”

He then produced a short film for a young director using money borrowed from his father.

“There was this director that had already worked with all the great producers of the Nouvelle Vague period. And he had this project that all of them turned down. He told me about it and I said that I would try to produce his film.

I did that film with him and a wonderful actor, who recently passed away, Jean-Louis Trintignant.”

The short film was a success, and he earned money to direct his first short film, from a script written by Marguerite Duras.

“This didn’t have any success, but I had the opportunity to work with one of the most well-known woman authors in the world, at the moment. And, among other things, the film features Peter Brook’s wife, Natasha Perry and an actor who gave birth to a whole generation of actors, called Garrel, Louis Garrel’s grandfather.”

The film was, nevertheless, well received among intellectuals. And hos courage and non-conformism opened doors to great cultural creators, becoming one of them himself.

“Working on another project, for a year and a half I had the chance to drink whiskey with Samuel Beckett from 13:00 until 5 a.m. I was profoundly marked by that encounter.”

“I also met Ionesco in the time I was meeting Beckett.”

In 1972, the feature film “Coup pour coup”, which he directed and produced, has marked his career definitely. The story of the film was centered around a strike of a group of working women who could not stand the working conditions in their working place anymore. They seized the owner and demanded their rights. And the reactions from the French working class were impressive.

“The film triggered a terrible scandal. In the cities that showed the film, factory workers would go on strike. At the owner’s pressure, cinemas removed the film.”

Being closely watched by a government that wasn’t so acceptive to such artistic manifestations, Karmitz decided to open his own cinema and carry on bringing to the public films that matter.

“In 1974 I opened the first cinema close to Place Bastille. There wasn’t anything like that in the area. There was a karate cinema and a porno cinema.”

Today, the MK2 film empire means 75 screens in France and 64 in Spain.

In his 40 year career, Marin Karmitz has produced 108 films and has distributed over 350 in his cinemas.

Among the great director with which he has worked, there is also Lucian Pintilie.

“I had heard of Lucian Pintilie, he was well-known in France as a theater director. One day, a producer who had just produced a film, The Oak, told me that the film wasn’t finished, that he didn’t know exactly how to finish it, and asked if I wanted to join the team.

I watched the film, I thought it was wonderful, but very long. I said “yes” immediately, on the condition that we cut it, because, otherwise nobody will see it, and the whole point is that the world watches your film.

That is how I started working with Lucian Pintilie.

– Did he agree to cut the film?

– Yes, that is something typical to all the great directors with whom I have worked. They have always agreed to cut the film, if convinced with arguments. Only small, weak directors don’t agree to cut their films, they don’t accept criticism from others.

Then we made An Unforgettable Summer, Terminus Paradis and Too Late.

I loved Lucian Pintilie, a very cultivated, unforgettable person. As a filmmaker he had an extraordinary talent and a strong personality, he would speak about political and social realities, but with a very personal touch.

There are some directors that show a story, but don’t add to it. Like a news story. He didn’t. He took reality and transformed it through his writing, his style, his dialogues, the way he directed actors.

I have wonderful memories of our working together, because it was a labor in a place of intelligence, a profound exchange in which each would say what he agrees on, what he doesn’t agree on, and why. Dialogue was one of questions, not of statements.

That is something rare.

I had the opportunity to work with such directors in my career. The ones with which I didn’t develop such a relation ship, I stopped working with them.”

Another unforgettable collaboration in Marin Karmitz was with the Polish director Krzysztof Kieślowski. An admirer of Kieślowski’s Decalogue, Karmitz asked to meet with the director.

“I had produced the film Au revoir Les Enfants, by Louis Malle, which he loved. So he accepted to meet me.

We spent the entire afternoon talking about ethic, morals, life, philosophy. And at some point I told him that I would love to make a film with him. And I asked if he had any projects.

He told me that he was working on a project, what would become The double life of Veronique, and that there would be something else. He said “It’s a difficult project, I don’t know if you would be interested. I want to make a film about the three colors – red, white, blue. Liberté, egalité, fraternité.”

I said “We’ll do it tomorrow.”

Kieślowski’s trilogy, inspired by the colors of the French flag and the history of the three principles of liberté, egalité, fraternité made film history and brought the two filmmakers three Oscar nominations, The Golden Lion in Venice and numerous other nominations and awards.

In the producer’s office there is a framed photograph from the set of Blue, in which he stands next to the actress Juliette Binoche and the famous French photographer Robert Doisneau.

“Kieślowski was someone who, the same as Samuel Beckett, had an immense influence on me. Someone truly exceptional.”

“The relation ships I had with close directors were of intellectual intimacy.

At the core of this relation ship is the mutual respect, I am the producer, you are the director, each does his job and respects the others job. The goal is to remain together the best cake.

The death of Kieślowski was a great hit for me. The same for Pintilie, Charbron. Those were great losses for me.”

The many losses have determined, in the end, Marin Karmitz, to stop producing films. He has passed on his knowledge to his sons, who have taken over the MK2 business almost entirely.

The producer now dedicates his time to his passion for photography and contemporary art, having an impressive collection of photographs in the headquarters of the company. In recent years, he has organized several art shows in many countries, including works of art owned by him.

In fact, his work as a director and a producer is shown at the great museums of the world, such as MoMA or Centre Pompidou.

In all his biographies he is labeled a Romanian-French filmmaker and business man, although, to be fair, he has small ties to Romania.

There are still, nevertheless, some bonds that cannot be explained other than through his own feelings, sometimes even to his own surprise.

“I was in Cluj a while ago, at TIFF, to receive an award. I took my two sons because I wanted to show the Romania. It was mid-june and in Paris I had always been attracted to linden, I would always look for them and smell them, I didn’k know why.

So I was in Romania, I went to a park and was simply overwhelmed by the smell of linden. It was the smell of my childhood. Only then I realized why all my life I had been attracted to this smell.

The linden trees in Romania have a stronger smell than the ones in Paris.

All in all, my childhood memories make me nostalgic. I was strongly marked by my childhood, that’s a fact.”

On the other hand, the history that he experienced first hand, will not be forgotten.

“I will be honest, if it weren’t for my childhood memories, which create a very personal universe, I would not feel any affinity towards Romania. Romanians have killed 350.000 Jews. I was shocked to see that when I mentioned this in Romania, people would turn their heads.

When I mentioned Ceaușescu, they turned their heads again.

I was troubled for a long time by this silence and I believe that it is bad that a country isn’t able to acknowledge it’s history and it’s mistakes. All countries committed atrocities, but some acknowledged them and evolved differently. Romania, not so much.”

“A people cannot find it’s identity unless it sees it’s past correctly. This acknowledgement is necessary for all the peoples of the world.”

The reality of the current state of the world does not make the filmmaker hopeful. Even film does not bring him great satisfaction anymore, not financially, but artistically and human-wise.

He walks us out of the giant MK2 headquarters and I ask what good films he has seen lately. He confesses that he doesn’t go to the cinema anymore because he feels disappointed by recent films, so he prefers to spend most of his time in art galleries.

He recalls, however, that the last film that he liked was Drive my Car (Japan, 2021).

He still appreciates Romanian filmmakers who touch on social and political realities in their films and calls them “Pintilie’s students”. He believes that artists have a social responsibility and that their art should contribute to a better world.

“In all history, we had always had the option of choosing between humanity and barbarism, between building or destroying the world.

Now I think that we have entered a time of limitless destruction. We have forgotten our history and have disconnected from it.

For that, among others, it is also our fault, the artists.

In French cinema and others, except Romanian, filmmakers have disconnected from history or have gone to the extreme banalization of violence, which they have taken from American cinema. Violence for a show. It has become pleasurable in film to kill someone. And some spectators take pleasure in seeing someone kill somebody else. It’s awful, it’s bad.

We doubt the human being, human integrity.

The content has degraded a lot, it is filled with stereotypes, and images are selling like hot pastry. In this context, the one who makes the most sales has the biggest shop.

We should reflect more on the content that we make, not necessarily upon where it is shown – platforms, televisions.

If we still believe in human’s capacity to act human, then we will have the desire to see films in human conditions, quality content in the cinema.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post The smell of linden trees in Bucharest and a film empire in France. The fascinating story of Marin Karmitz, the Romanian-French film director and producer appeared first on Cultura la dubă.