Mircea Diaconu a jucat în peste 40 de filme, fiind unul dintre actorii preferați ai regizorului Alexandru Tatos. Alături de acesta a lucrat la filmele Secvențe, Mere roșii sau Secretul armei secrete. Pentru publicul larg a devenit cunoscut datorită rolurilor din filmele Buletin de București și Filantropica.

Născut pe 24 decembrie 1949 în Vlădești, Argeș, Diaconu a debutat în actorie în 1970, la Teatrul Bulandra.

Pe lângă o bogată carieră în teatru și pe marele ecran, Mircea Diaconu a fost și profesor universitar. Între 2004 și 2011 a fost directorul teatrului Nottara, dar în paralel a deținut și un mandat de senator PNL. În mai 2012 a devenit ministrul Culturii în guvernul condus de Victor Ponta. În 2014 a câștigat un post de europarlamentar independent, iar în 2019 a candidat la președinția României pentru partidele ALDE și PRO România.

Cei care doresc să își ia rămas bun o pot face luni, între orele 12:00 și 16:00, la Teatrul Nottara.

The post A murit Mircea Diaconu. Actorul avea 74 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Dincolo de colaborarea din Filantropica, Mircea Diaconu era directorul Teatrului Nottara pe când Viorica Vodă a jucat la un moment dat acolo.

Acesta a subliniat insistent ideea de existență a unor “amantlâcuri” binecunoscute în lumea filmului și a teatrului și nu consideră că ele ar trebui să fie subiect de presă, fiindcă “există dintotdeauna”, iar “lumea merge mai departe.”

Deși am încercat să separăm ideea de relații consensuale față de abuzuri de putere și relații nedorite, actorul a negat că astfel de hărțuiri ar exista în sistem și a lăsat de înțeles că vina pentru astfel de situații este a persoanei care le acceptă, fără să critice în vreun fel abuzatorul.

“Nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea.”, a transmis acesta.

Citiți explicațiile sale, pe larg, mai jos.

***

Aș dori să vă întreb acum, la rece, ce credeți dumneavoastră despre ce s-a întâmplat la Gopo.

Ce să se întâmple, e oarecum ciudat pentru mine că Premiile Gopo chiar au avut niște momente interesante și importante. Ei, nu se discută despre ele, se discută despre această ieșire, care este ieșire din sistem, de fapt.

Subiectul era altul, nu era o adunare de confesiuni de niciun fel, era de premieri, cu asta basta.

Însă asta e, asta e selecția presei, face ce vrea cu evenimentele. Erau cel puțin trei momente senzaționale care meritau mult mai multă atenție publică.

Scurt și simplu: e un standard sau un produs american, de hollywood american. Așa a țâșnit subiectul ăsta. Deși, această temă, a culisei, a amantlâcului, este atât de veche, de când e teatrul pe lume. Nu e nimic nou!

Ea s-a împachetat așa și a plecat de la #metoo-ul american. Consider că e o mică copie românească, până la urmă. 

Dar, revenind la subiect în sine, mă rog, când ne-au chemat în culise acolo la Teatrul Național, eram toți, să ne pregătim, funcționa ca un personaj colectiv toată treaba asta.

Eu m-am dus cam ultimul și erau deja discuții, ea era enervată, se fâțâia pe acolo, având o oarecare dreptate, pot să îi dau dreptate în treaba asta, și nu e numai ea în situația asta, a unor tineri care au terminat ceva facultăți artistice în România, ea are vreo 40 de ani, și au terminat și nu au putut fi angajați.

Au lucrat cu bucățica, pe acolo, pe acolo, cu contracte diferite, ba televiziune, ba reclame, filme. Și nu au drept de pensie. Și nu au nicio soluție. Era enervată că a făcut 40 de ani și nu e angajată și uite așa și că e nedrept.

E absolut nedrept, sunt total de acord. Dar e o realitate pe care nu o tratăm. Sunt mii de facultăți de teatru și de film în România, când pe vremuri era una singură și erau deja mai mulți absolvenți decât suficient.

Nu au unde să fie angajați, că nu se poate fizic.

Dar ce legătura are asta cu ce a mărturisit ea?

Stați o clipă, asta era tema. Asta era enervarea ei acolo. Ăsta era subiectul în culise.

Înainte de a urca pe scenă.

Da. Și avea o enervare d’asta. Și probabil când a ieșit pe scenă, ați văzut, bruscamente, fără alte (râde)…și toată lumea a comentat că eu m-am strâmbat sau ceva de genul.

M-am mirat! A fost o mirare, adică de unde până unde? Era alt subiect în culise.

Pe de altă parte, amantlâcul teatral sau cinematografic este vechi și continuu.

Știm foarte bine noi în profesie, în cabine, sunt tot felul de lucruri, sunt cazuri celebre de doamne și domni, nu numai doamne, care au făcut carieră cumva folosind și acest gen de instrumente. Nu e ceva nou.

Dar știți și cazuri de oameni cu putere, cum ar fi regizori, directori de teatre care s-au folosit de aceste poziții față de femei?

Nu cred că era cazul. Erau atâtea femei care ar fi dorit să urce pe scenă (râde)…încât nu ei trebuia să facă vreun efort vreodată.

Păi nu, tocmai pentru că era concurența atât de mare, să profite…

Păi e uriașă concurența, da, e foarte mare. Dar nu știu care e victima și care e păianjenul în subiectul ăsta, care e musca și care e păianjenul.

Dar, repet, și femei și bărbați au făcut genul ăsta de cariere cu compromisuri de tot felul.

Ce vă spun e foarte clar: în orice echipă de filmare care se constituie la un moment dat, se nasc iubiri de o vară, despărțiri, chestii d’astea, ca oamenii, peste tot.

Nu e nicio problemă gravă, câtă vreme nimeni nu silește pe celălalt.

Nu îmi imaginez că situația e de natura: domnișoară, vino aici, zice regizorul, iată rolul, dar cu condiția să…

Atunci te ridici și pleci și aștepți telefon de la altcineva, care nu e dement sau nesimțit. Nu cred că e asta o problemă în România. Pe afară nu știu cum e.

În România nu e un subiect de pus pe masa publică, câtă vreme așa știm. Sunt doamne foarte în vârstă care au amanți, băieți tineri, care vor să facă carieră.

Dar dumneavoastră vorbiți despre niște relații consensuale, agreate.

Sigur că da.

Dar sunt și altele, care nu sunt agreate.

Stați o clipă, nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea. Asta zic eu, în România nu e chiar așa.

Pe aici se întâmplă lucruri din astea de cabină, de culise și lumea merge mai departe.

Pe de altă parte, ce trebuie să vă spun foarte clar este că lumea teatrală sau cinematografică nu e de o curățenie nesfârșită sau pură, cum unii își imaginează. Nu. Există și chestiile astea.

Acum, m-a întrebat și pe mine cineva. „Dar tu?” Ceva de genul ăsta (râde).

Chiar voiam să vă întreb, în calitate de director la Nottara ați interacționat cu Viorica Vodă vreodată?

Cu ea?

Da.

Păi nu…după ce am făcut…ea a apărut pe lumea cinematografică când am făcut filmul, a fost selectată de Nae Caranfil pe cale naturală. Nu altfel. Apropo de chestia asta…

Da, dar după aceea ați avut vreo colaborare la Nottara?

Da, a venit la Nottara și s-a prezentat la o selecție de vreo 20 de fete care voiau să joace, mă rog, un personaj colectiv, era un spectacol cu mulți…și a figurat o vreme acolo.

După care, nu știu, s-a certat pe la cabine cu altele și a plecat.

Dar atât. Ea a avut numai contracte d’astea, de tipul ăsta. Nu s-a putut angaja nicăieri, asta e problema ei principală.

De ce nu s-a angajat? Din multe motive ca și alți 2-300 ca ea. Care se plimbă săracii de ei, din păcate, cu diplome în mână. Ea are diplomă de teatru de păpuși, nici măcar de celelalte, deci nu e pe subiect chiar așa.

E o problemă a ei, în sine și a fost o declarație a ei, în sine.

Dar și dumneavoastră ați zis că sunt lucruri care se întâmplă în sistem.

Se întâmplă amantlâncuri. Când zic asta, nu zic de iubiri minunate și pure sau cu finalitate. Amantlâcuri. Se întâmplă.

Dar nu mi s-a părut pe traseu că nu putem să ne facem spectacolele sau filmele că ne împiedicăm de ele. Nu, sunt cazuri punctuale, pasagere, pe aici, pe dincolo, nu e un fenomen atât de răspândit la noi în România.

Iar când am intrat în Teatrul Bulandra, pe vremuri, mi s-a și spus: uite, amantul cutare a fost amantul doamnei Lucia Sturdza Bulandra și d’aia e aici. (râde)

Aș vrea să revin la o idee de mai devreme. Ziceam că e concurența foarte mare, ați fost de acord. De exemplu, concurența între actrițe. Și când ele apar în fața unui regizor sau a unei persoane cu putere, atunci selecția se face pe baza anumitor criterii. Credeți că uneori aceste criterii nu au fost profesionale?

Totul e posibil, trebuie să iei caz cu caz. Se întâmplă și lucruri din astea, dar trebuie să iei caz cu caz.  Pe de altă parte, nu știu ce regizor poate să fie atât de sinucigaș încât să ia numai pe criterii d’astea și să își riște opera, câtă vreme există, slavă Domnului, actrițe bune peste tot și ai inflație chiar.

Subiectul e mult mai larg. Sunt o sumedenie de tineri, și băieți și fete, care sunt în situație neplăcută, dar să bați obrazul societății pentru nereușitele sau pentru situațiile neplăcute în care ești sau te incluzi, e foarte simplu…

Dacă mi s-ar fi întâmplat vreodată așa ceva în viața mea, m-aș fi sculat, aș fi plecat și m-aș fi apucat de altă meserie.

Slavă Domnului, sunt atâtea alte meserii. Să rămâi atâția ani, 20 de ani în chestia asta, când pățești lucruri de tipul ăsta, asta nu pot să înțeleg. Plec și mă fac bibliotecară sau orice altceva pe lume.

The post Mircea Diaconu: “Se întâmplă lucruri din astea de culise și lumea merge mai departe. Nu e un subiect de pus pe masa publică.” appeared first on Cultura la dubă.

Vrea să facă ordine într-o țară care, spune el, este aproape de anarhie.

Printre măsurile propuse se numără: interzicerea telefoanelor mobile în școli, limitarea accesului minorilor la internet și revenirea la uniformele școlare. Așadar, o “ordine” impusă prin restricții.

Se declară candidat independent, însă are susținerea a două partide politice: ALDE, partidul lui Călin Popescu Tăriceanu și PRO România, partidul lui Victor Ponta.

Românii îl știu ca actor, dar Mircea Diaconu a făcut oficial trecerea la politică din 2004, când PD l-a numit membru CNA din partea partidului. Altfel, implicarea sa politică este vizibilă încă din decembrie 1989, când a apărut la balconul Comitetului Central al PCR.

În 2008 a devenit senator pe listele PNL, iar din mai 2012 a ocupat funcția de Ministru al Culturii. Dar, între timp, ocupa și funcția de director al Teatrului Nottara. Diaconu și-a dat demisia de la Nottara, după ce ANI a anunțat, în ianuarie 2011, că a fost în incompatibilitate.

În noiembrie 2012 a fost trimis în judecată pentru cinci fapte de conflict de interese. În 4 decembrie 2012, Mircea Diaconu și-a înaintat demisia din Senat, iar în 12 decembrie 2012, plenul Senatului a adoptat un proiect de hotărâre prin care s-a declarat vacant mandatul de senator al lui Diaconu, dar asta se întâmpla cu câteva zile înainte ca mandatele 2008-2012 să se încheie oricum, el beneficiind de salariul de senator până atunci.

Dosarul a ajuns apoi la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii l-au acuzat pe Mircea Diaconu că, în calitate de director al Teatrului “C.I. Nottara”, ar fi participat la negocierea condițiilor contractuale cu soția sa, actrița și regizoarea Diana Lupescu, contract în baza căruia s-ar fi realizat în mod direct un folos material pentru aceasta.

Totuși, a fost achitat definitiv, fiind nevoit doar să plătească o amendă administrativă de 1.000 de lei.

Dar povestea sa în politică nu s-a terminat aici.

A devenit europarlamentar independent în 2014, după o campanie susținută aproape în exclusivitate în studiourile Antenei 3, televiziunea fostului colaborator al Securității, Dan Voiculescu, ceea ce i-a adus ulterior și denumirea “candidatul Antenei 3”.

Acum, Mircea Diaconu cere voturile românilor pentru a deveni președintele țării.

Și, cum cariera de actor a fost cea care i-a adus notorietate, am vrut să aflăm cum se vede această candidatură prin ochii colegilor de breaslă, actori. Totul a pornit după ce actorul Dragoș Bucur l-a criticat public pe Mircea Diaconu, prin următoarea mărturisire:

“Hai că nu mai pot: omul ăsta m-a pus să dorm în holul teatrului din Viena când am fost in turneu cu Nottara! El, nu vreun organizator, el a condus microbuzul, el a aranjat actorii în camere, el mi-a spus să dorm pe canapeaua din holul teatrului. Iar când am vrut sa ies să mă plimb, deoarece mă simțeam umilit să dorm acolo, mi-a zis că dacă ies, până dimineața nu mai intru în teatru. El, un om.”

Dragoș Bucur, actor

Așadar, iată ce au avut de spus și alți actori, din generații diferite, când i-am întrebat ce cred despre candidatura lui Mircea Diaconu la alegerile prezidențiale.

Mihai Călin, actor:

“Am o parere proastă. Prezența sa în studiourile TV a fost groaznică. Ca director la Nottara…slab. Problema cu concursul pentru post de regizor al soției sale, etc. Poziția sa față de 10 August 2018. A fost candidatul Antenei 3 la europarlamentare. A și câștigat atunci mandatul, dar asta nu înseamnă că a fost/este independent.”

Adrian Titieni, actor, profesor la UNATC:

“Actorul are ca substanță a creativității lui – omenescul, iar instrumentul cu care lucrează este ființa lui (cel mai sofisticat mecanism cunoscut până acum în univers). Prin arta lui, actorul încearcă să transfere omenescul în umanism, lucru atât de necesar în această epocă aflată sub semnul dezumanizării.

Cine ar putea să înteleagă mai bine ce se întâmplă cu “celălalt” și să se pună în condiția lui? Un actor, actant umanitar ca Mircea Diaconu. Un OM”

Mimi Brănescu, actor, scenarist:

“Nu-l cred. Eu îl cred pe Dragoș Bucur.”

Alexandru Repan, actor, fost colaborator al Securității:

„Suntem colegi, prieteni foarte buni, țin foarte mult la el și îi urez succes!”

Dorina Lazăr, actriță:

“Nu mă interesează imaginea domnului Diaconu ca om politic.”

Radu Iacoban, actor, scenarist, regizor:

„Sunt de acord cu candidatura dumnealui, în ideea că orice persoană poate să facă asta într-o țară democratică. Dar de aici până la ce te recomandă să ocupi o astfel de poziție în stat, e cale lungă.

Aserțiunea de mai sus e valabilă nu doar pentru persoana în cauză, care nu ne-a dat pe spate până acum cu vreo inițiativă sau un proiect remarcabil, ci pentru mulți dintre cei care se numesc în momentul de față, politicieni.

Eu i-aș numi mai degrabă lăutari și, fie că se îmbracă în veștminte care ajută la ridicarea în grad de “omenie” sau că promit chestiuni care l-ar face chiar și pe Tolkien să tresară, eu tot consider că ar trebui să existe un fel de campanie de informare care să ne ajute să facem cunoștință cu “echipa de pretendenți”, pentru a putea stabili dacă ce afirmă e sau nu realist.

În ceea ce-l priveste pe domnul Mircea Diaconu, rămân la părerea că el e doar un personaj diversionist în jocurile de putere. Ca la o telenovela în care locul lui Juan e luat de un Miguel care se îndrăgostește de protagonista Miramar pentru un număr redus de episoade și care sfârșește prin a fi uitat de spectatori. Ajută un pic la tensiune și la dinamica poveștii, dar cam atât.”

Marcel Iureș, actor, fondatorul Teatrului Act:

„E treaba lui. Dacă el asta crede, foarte bine.”

Florin Zamfirescu, actor, profesor la UNATC:

„ Diaconu e fratele meu. Am locuit în aceeași cameră de cămin, ne-am vizitat părinții, am urcat pe munți, suntem amândoi nepoți de popă și fii de învățători. Eu nu m-aș fi îndurat să îl trimit în această bătălie, dar dacă el a avut curaj să se arunce singur, înseamnă că ăsta e destinul lui.

Ce, Ceaușescu cum a ajuns din țăran cu 4 clase – președintele țării? Ăsta a fost destinul lui. Poate și Diaconu are destinul lui. Acum, eu nu îl compar pe Diaconu cu Ceaușescu.

Mie, dintre toți candidații, Diaconu îmi dă cea mai mare încredere. N-a făcut parte din structuri cumpărate, Diaconu e un fel de Maduro. E un civil care, ca și mine, am început să reacționăm politic. Eu nu am găsit puterea să mă înscriu, el are mai multă putere. I-am zis: „Mircea, sunt alături de tine, tu pentru țara asta sari în foc.

El e un om puternic, ne face să ne crească mândria generației.

Cei care vorbesc împotriva lui nu au avut șansa lui. Că l-a culcat pe ăla pe o banchetă, pentru asta să fii împotriva lui, pentru ce spune dobitocul ăla, astea sunt argumente? Facebook e ograda unde intrăm între porci. Acești oameni, mai tineri, nu înțeleg.

Repet, eu mă gândesc la el ca la Maduro: simplu, cinstit, nu are scheleți în dulap, i-a plăcut munca. Merg să îl votez și în turul II, nu numai că merg să îl votez!”

Istvan Teglas, actor:

„Situația cea mai contradictorie în meseria noastră se produce atunci când talentul omului nu se pupă cu caracterul lui.

Nu îl cunosc pe domnul Mircea Diaconu personal, însă mi-e clar că dumnealui face parte dintr-un fenomen des întâlnit în rândul actorilor care renunță la meseria lor, crezând că au o menire mult mai importantă în această viață. Și nu mă refer la cei care se retrag din viața socială pentru a-și căuta liniștea sufletească, ci la cei care ajung un fel de mentori pentru mulțime.

Actorii care vin din situații de viată foarte simple (de obicei de la țară, știu ce vorbesc, pentru că de acolo vin), pe lângă faptul că pornesc la drum cu un soi de curățenie interioară, au o doză mult mai mare de fanatism.

Fanatismul poate fi foarte benefic atât timp cât nu depășește granițele scenei, altfel poate atinge cea mai gravă formă a lui. Am tot respectul pentru colegii mei, dar un actor nu are cum să fie președintele unei țări.”

În cel mai amplu sondaj, realizat de IMAS la comanda Europa FM, dat publicității înainte de alegeri, pe 31 octombrie, Mircea Diaconu ocupă locul 2 în preferințele românilor. Klaus Iohannis se află pe primul loc, cu 45,7%, urmat de Mircea Diaconu, cu 16,7%, Viorica Dăncilă, cu 15,1% și Dan Barna, cu 12,6%.

Iar în cel mai recent sondaj, realizat de USR și publicat pe 4 noiembrie, situația stă astfel: Klaus Iohannis – 38,9%, Viorica Dăncilă – 22,6%, Dan Barna – 19,1%, Mircea Diaconu – 8,2%.

Primul tur al alegerilor prezidențiale va avea loc duminica aceasta, pe 10 noiembrie.

The post 10 actori despre candidatura lui Mircea Diaconu la alegerile prezidențiale appeared first on Cultura la dubă.