Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

Mai exact, aceasta i-a familiarizat pe tinerii din clasă cu ceea ce presupune mentalitatea fixă versurs mentalitatea de creștere, în cadrul unor activități de educație non-formală, în care nimeni nu a fost supus judecății.

Totul a pornit de la un chestionar realizat în rândul elevilor săi, de clasa a X-a, care a arătat că stima lor de sine este scăzută. Alături de psihologul școlii, a avut discuții cu aceștia, într-un cadru relaxat, și i-a ajutat să creadă mai mult în ei înșiși.

“Mediul de acasă este principala cauză a stimei de sine scăzute în rândul elevilor.”

“Din păcate, noi nu putem să intervenim în situația de acasă. Dacă un copil sau tânăr simte că e cineva care ar putea să îl îndrume, să nu existe să apeleze la el. Le spun tot timpul să fie atenți la persoanele din jurul lor, fiindcă pot găsi modele care să le schimbe viața în bine.”

Activitatea Cristinei Popescu, la care asistăm, începe cu câteva mici cadouri. Tinerii primesc un pix și câte o agendă pe care diriginta lor a lipit etichete cu numele fiecăruia. Apoi sunt încurajați să noteze trei lucruri la care sunt buni și să spună prin ce eforturi au ajuns să dobândească acele calități.

Unii dintre ei găsesc cu greu răspunsuri. Alții spun că sunt buni la ospătărie, la gătit, au umor sau le pot ridica celorlalți moralul. Ideea provocării este lesne de înțeles. Fiecare are în el ceva la care se pricepe și, oricât de des ar auzi critici în familie, la școală sau în grupul de prieteni, este important să fie conștient de ceea ce poate să facă bine.

Discuția liberă îi aduce pe elevi mai aproape de conceptul de mindset de creștere. Profesoara le proiectează apoi câteva filmulețe de pe Youtube, în care elevii identifică diferențele între mentalitatea fixă și cea de creștere.

Apoi descoperă “puterea lui încă”. Iată un simplu exemplu în care „încă” poate ridica moralul unui elev:  „încă nu ai bifat toate răspunsurile corect, dar dacă vei acorda un pic mai mult timp subiectului, dacă mai ceri sfaturi de la un coleg sau de la profesor, data viitoare sigur vei obține un rezultat mai bun.” versus „iar ai luat notă proastă” sau “ai greșit răspunsurile”.  

“The power of yet” (Puterea lui încă) este considerat cel mai important aspect al mentalității de creștere și a fost explicat pentru prima dată de Carol Dwek, profesoară de psihologie și cercetătoare americană.

Acest filmuleț le este arătat elevilor.

“E nevoie să ies cu ei din acea mentalitate fixă care îi ține pe loc și nu le dă nicio stare de bine, arătându-le și o altă viziune asupra a ceea ce ei pot fi. Există o teamă mare de greșeală. Eu vreau să le arăt că dacă greșesc, există posibilitatea ca data viitoare să îmbunătățească rezultatele, de pe o poziție mai relaxată și încrezătoare.

Câte un pic din fiecare îi poate ajuta – să știe la ce este bun, ce i-ar plăcea, să își aleagă niște modele. Dacă un elev nu găsește ceva care să îi placă și să vrea să facă, e o mare problemă. Și sunt prea puțini care știu ce vor. Chiar și în clasa a 12-a, dacă îi întrebi, nu știu să spună ce vor.”

În fața agitației unora dintre elevi, a nevoii de a atinge reflexiv ecranele telefoanelor, profesoara nu își pierde răbadarea. Încearcă să îi implice prietenos pe cei neatenți și le cere constant părerile, fără să le critice.

„Timpul petrecut online e cel mai mare pericol de azi, din punctul meu de vedere. Nu cred că trebuie interzis, dar ei își petrec prea mult timp pe telefoane și distribuția atenției este foarte împrăștiată. De aici, una dintre marile lor probleme este lipsa de atenție și de concentrare.

Apoi, sunt modelele pe care le au în mediul online. E prea multă presiune pe ei și nimeni nu le spune cum să trieze, cât merită să acorzi atenție din timpul tău acelui mediu.”

Atunci când acasă lipsește grija pentru orientarea tânărului în a distinge răul de bine, nevoia ca profesorul să modeleze traseul elevilor este uriașă, dincolo de materia școlară și note.

“Dacă e acolo pentru ce trebuie să fie, profesorul trebuie să simtă ce are de făcut, să simtă persoana din fața lui.

Dacă nu e acolo emoțional, e foarte greu să interacționeze. Probabil sunt profesori pentru care meseria asta e foarte grea fiindcă ei înșiși nu sunt conectați suficient.

Și atunci, nici dinspre cealaltă parte nu vine ceea ce trebuie și se creează un zid între părți.”

Scopul Cristinei Popescu este să introducă mindsetul de creștere în metodele de predare și crede că asta ar îmbunătăți semnificativ relațiile dintre elevi și cadre didactice, precum și traseul elevilor. Noi toți avem nevoie de încurajări, iar tinerii, aflați în formare, cu atât mai mult.

Povestea profesoarei de la Colegiul Viilor subliniază nevoia de schimbare a învățământului românesc și adevăratul rol al cadrelor didactice, care poartă responsabilitatea uriașă de a modela viețile copiilor din România.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post “Puterea lui încă”, conceptul prin care profesoara Cristina Popescu încearcă să îmbunătățească rezultatele elevilor appeared first on Cultura la dubă.