Albumul Mândrie și Beton. După 10 ani a ieșit din tipar și poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). După 10 ani de teren, fotograful Petruț Călinescu tipărește din nou pe hârtie rezultatele documentării unei noi etape din evoluția schimbărilor pe care migrația le-a provocat în satele din nordul țării, în special Maramureș și Țara Oașului.

„Prima dată la Paris în cimitir am dormit, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt. De acolo am plecat, de sub pământ, dar uite unde am ajuns” își amintește Patrick Dorle din satul Certeze, Țara Oașului, făcând cu ochiul spre Ferrari-ul lui pe care pare să nu se așeze praful niciodată.

Precedat de un webdocumentar în 10 capitole, noul albumul bilingv (română-engleză), cu texte semnate de Ioana Călinescu, are 224 pagini color tipărite în condiții premium și un design semnat de Alice Stoicescu.

Prin adăugarea unei noi decade de documentare, proiectul Mândrie și Beton (2010-2023) realizează cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.

“Acum mai bine de un deceniu i-au căutat autorii proiectului prima dată pe oșenii din nordul țării la ei acasă. Nu i-au găsit. Erau la Paris. Prin sate i-au întâmpinat însă bătrânii la porți de inox. Nu se auzeau vite întorcându-se acasă, nici găini, nici copite de cai; coloana sonoră a satului tradițional românesc se transformase parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere.

Ultimii ani au schimbat radical piața muncii, pandemia, Brexit-ul și războiul afectând mobilitatea și piața serviciilor în care emigranții români sunt implicați.

Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent, în care autorii intenționează să documenteze pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate.

Pe lângă documentarea vizuală a tranziției prin care casele migranților au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, Mândrie și Beton este și o poveste despre speranțele, ambițiile și suferințele unei comunități întregi din nordul țării, care trăiește la Paris (și nu numai) de mai bine de 25 ani. Acești oameni au sacrificat mulți ani confortul vieții occidentale în numele tradiției  unei competiții sociale, care îi obligă să-și construiască în satele de-acasă o viață de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.

În luna august și de sărbători oșenii se întorc ritualic acasă și satele devin o scenă deschisă a acestei competiții. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câștigați din greu în tot timpul anului, pe nunți, mașini de lux și haine scumpe. Într-o singură generație au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.

“Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, cu case din bârne de lemn fără niciun cui și femei care spală rufe la râu, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând și documentând un fenomen unic și ireversibil.” (Petruț Călinescu)

“E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.” (Ioana Călinescu)” – comunicat de presă

**

„Mândrie și Beton” (2010-2023) este un proiect CdFD, cofinanțat Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) și Administrația Fondului Cultural National (AFCN). De-a lungul timpului, a fost publicat atât în presa națională, cât și în presa internațională  – Sunday Times (UK), 6Mois (FR), Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR), Southern People Weekley (China).

Petruț Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: Mândrie și Beton, The Black Sea, La Garaje, Periferia B.

The post „Prima dată la Paris am dormit în cimitir, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt.” – Albumul “Mândrie și beton. După 10 ani” appeared first on Cultura la dubă.

Echipa care a câștigat concursul organizat la nivel național și care va reprezenta țara noastră în cadrul Expoziției Internaționale de Arhitectură de la Bienală a creat proiectul FADING BORDERS, iar subiectul proiectului românesc este migrația.

Pavilionul României de la Veneția va arăta două aspecte ale migrației: o cartografiere a orașelor românești golite de valurile de migrație și un proiect care va ilustra viața unor români care au ales să trăiască peste hotare.

Din echipa câștigătoare fac parte Irina Meliță, Ștefan Simion, Cristian Andrei Bădescu, Ștefania Hirleata și Radu Tirca.

Pentru a înțelege mai bine proiectul câștigător, dar și cum ideile acestor tineri arhitecți pot îmbunătăți viața românilor de la oraș, am stat de vorba cu unul dintre membrii echipei – Irina Meliță, arhitect și vicepreședinte al Ordinului Arhitecților București.

Irina, spune-ne, te rog, care sunt două componente ale proiectului câștigător?

Fading Borders va avea două părți ale pavilionului: una este echipa Teleleu, care este compusă din Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, cu proiectul lor – Plecat, care documentează viața românilor plecați în Spania, Germania, Italia, familii și comunități și, cumva în oglindă, vom arăta un studiu destul de amplu, făcut de Asociația IDEILAGRAM, condusă de Ilinca Păun Constantinescu și Tudor Constantinescu despre Shrinking Cities sau orașe în declin din România.

Dar noi nu vrem să prezentăm în cadrul Bienalei această notă de declin, ci mai degrabă o notă de orașe care sunt în constrângere.

Spuneați că voi vreți să dați o conotație pozitivă ideii de migrație, nu negativă, așa cum suntem obișnuiți să o facem atunci când vorbim despre numărul mare de români plecați din țară. Care ar fi aspectele pozitive?

Am vrea sa întoarcem această imagine 180 de grade.

Există o parte pozitivă în toate poveștile pe care le vom prezenta. Însă noi ne propunem să punem în discuție la nivel international această temă a migrației și acest aspect al folosirii orașelor în descreștere ca patrimoniu deja existent și să propunem un nou model urban, care nu mai pleacă de la această obsesie a creșterii, ci se uită și la ce ai deja ca patrimoniu și cum îl folosești.

“Cred că a sosit momentul ca arhitecții să aibă o voce mai puternică, să fie mai implicați, să ne asumăm acest rol în urbanism, în cum arată orașul, în calitatea vieții, a spațiilor publice. Este și o măsură de apărare, pentru că deocamdată nu avem nici noi o imagine foarte bună.”

Irina Meliță, arhitect

Dar legat de ideea de a folosi deja ceea ce avem în patrimoniu, cum ai descrie tu acest mix architectural din România, cu clădirile noi de sticlă, lângă casele interbelice care stau să cadă?

România a trecut printr-o perioadă după un moment trist (comunismul) și a trebuit să reînvețe niște lucruri, iar rezultatele urbane cred că sunt rezultatele acestei perioade de învățare legislativă.

Cred că a sosit momentul ca arhitecții să aibă o voce mai puternică, să fie mai implicați, să ne asumăm acest rol în urbanism, în cum arată orașul, în calitatea vieții, a spațiilor publice. Este și o măsură de apărare, pentru că deocamdată nu avem nici noi o imagine foarte bună.

Este și un vid legislativ care a permis ceea ce se întâmplă și trebuie să discutăm despre toate astea pe termen mult mai lung.

“Strategiile urbane pe termen lung ar trebui să fie generate de echipe apolitice, să nu depindă de un mandat.”

Legislația e principala cauză a problemelor din arhitectură?

Legislația este doar o componentă. Cred că principala cauză este această schizofrenie între părțile care ar trebui să discute. Ar trebui să stăm la aceeași masă mult mai mulți oameni, nu doar arhitecți și urbaniști, ci și membri ai administrației locale, legiuitori și sociologi.

Eu cred că aceste strategii urbane pe termen lung ar trebui să fie generate de echipe apolitice, să nu depindă de un mandat.

Ce ar însemna pe termen lung?

Nu știu, 20-30 de ani.

Crezi că e și o teamă în rândul breslei arhitecților? Am încercat să vorbesc cu unii dintre ei despre subiecte controversate legate de apariția unor clădiri noi și punerea în pericol a patrimoniului, iar mulți se fereau să critice autoritățile pentru că vor avea de suferit la comisiile de specialitate ale Primăriei și nu vor mai primi autorizații pentru propriile proiecte.

Nu știu dacă e vorba despre frică, dar tocmai asta ziceam. Mi-ar plăcea să trecem peste această paradigmă a degetului arătat – e vina ta sau e vina ta – până nu vom conlucra, până nu vom spune “avem nevoie să discutăm despre lucrurile astea și eu, primărie, și tu, arhitect”, nu vom ajunge să avansăm.

Spuneați că expoziția de arhitectură din cadrul Bienalei de la Veneția este, de fapt, o dezbatere internațională care durează 6 luni. Ce se întâmplă după? Cum ajung ideile născute acolo să fie puse în practică, în arhitectură?

Mă bucur că ai adus vorba despre asta. Clar vom încerca să existe un “după Bienală”. Pe de o parte vom încerca să ducem expoziția la alte ICR-uri, să o plimbăm.

Apoi, prin revista Mazzocchio, care este a colectivului nostru de birou, împreună cu Universitatea Ion Mincu, care a fost un fel de laborator de idei, vom încerca să mediatizăm răspunsurile specialiștilor și concluziile Bienalei.

Bienala de la Veneția este cea mai mare expoziție organizată la nivel internațional și singura care a păstrat structura istorică a pavilioanelor naționale. Anul trecut, aproape 300.000 de vizitatori au vizitat Expoziția Internațională de Arhitectură, la care au participat 63 de țări. Iar Expoziția de Artă s-a bucurat de peste 600.000 de vizitatori.

România este singura țară participantă care va avea două spații expoziționale: pavilionul României de la Giardini, construit de istoricul Nicolae Iorga, și o expoziție ecou în spațiul de la ICR Veneția.

The post “Fading Borders” – ce facem după migrație? Proiectul care va reprezenta România la Expoziția Internațională de Arhitectură din cadrul Bienalei de la Veneția appeared first on Cultura la dubă.