Malul Vânăt / A River’s Gaze, lungmetrajul de debut al regizoarei Andreea Cristina Borțun și totodată primul proiect românesc susținut de actorul american de origine română Sebastian Stan, în calitate de producător și finanțator, a fost selectat în competiția SMART 7, o rețea de festivaluri internaționale susținută de Programul Europa Creativă. În România va putea fi văzut la TIFF, festivalul fiind parte din SMART 7.

Andreea Borțun vorbește mai jos despre munca de cercetare la acest film și lucrul cu actorii neprofesioniști, întâlniți în mediul rural. Iar Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt.

Malul vânăt este prima parte dintr-o trilogie despre iubire în mediul rural. Filmul este o dramă antropologică ce adoptă o abordare rar întâlnită: distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști, întâlniți în satele unde Andreea Cristina Borțun a realizat documentarea pe teren timp de șase ani (2017–2022).

Datorită unui efort impresionant depus de întreaga echipă, filmările s-au desfășurat pe durata a patru anotimpuri, pentru a surprinde ciclul naturii și al vieții rurale. Filmul explorează dinamica tensionată și totodată emoționantă dintre Lavinia și fiul ei de 14 ani, Dani, într-un sat din sudul României. Regizoarea povestește despre imbinarea elementelor artistice cu munca antropologică.

„Pentru mine, folosirea unor instrumente de cercetare artistică împrumutate din munca antropologică de teren a venit în primă instanță ca ceva intuitiv. Mi se părea firesc și necesar să iau parte și să cunosc îndeaproape lumea care mă interesa.

Ei se aduc în primul rând pe ei înșiși pe ecran, iar acel ceva foarte real rămâne peste timp. Aspectul acesta de hibriditate între ceea ce poate părea documentar, dar care este în același timp un produs de ficțiune, e ceva ce mă interesează ca parte din practica mea artistică pe termen lung.

Anii de cercetare pe teren, discuțiile cu femeile locale care mi-au împărtășit poveștile lor de viață, mai ales întâlnirea definitorie cu una dintre ele – model pentru interioritatea Laviniei -, sper să asigure o reprezentare justă a ruralului românesc de astăzi, care, până la urmă, este casă pentru jumătate din populația României”, declară regizoarea și scenarista Andreea Cristina Borțun.

Sebastian Stan pentru Cultura la dubă: “Sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.”

Proiectul a întâlnit mai multe obstacole, iar în sprijinul lui a venit actorul american de origine română, Sebastian Stan. Câștigător al Globului de Aur și nominalizat la Premiile Oscar anul trecut, Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt. Cunoscut pentru relația apropiată cu mama sa, căreia i-a dedicat și câștigarea Globului de Aur, Sebastian Stan a fost impresionat de scenariul Andreei Borțun, care arată lupta unei mame pentru a-i oferi fiului său o viață mai bună.

“M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește ego-ul personal. De asta m-am implicat și în filmul Andreei Borțun, fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: cercetarea dispusă pe parcursul a 6 ani, filmările realizate în cele patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmarile, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.”, a declarat Sebastian Stan pentru Cultura la dubă.

Andreea Cristina Borțun este regizoare, cercetătoare vizuală și cadru universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. Scurtmetrajele sale de până acum au fost selectate la festivaluri importante precum Festival de Cannes (Quinzaine des Réalisateurs), Toronto International Film Festival și Karlovy Vary International Film Festival.

Din distribuția filmului fac parte: Mihaela Subțirică, Ștefan Costea, Vasile (Digudai) Pavel, Emanuel Ivan, Ion Rusu, Ion Ciocârlan, Iulian Postelnicu, Petronela Grigorescu, Dorina Stan, Nicolae Drăgulin, Nicu Mihoc, Eliza Bercu, Cezar Antal, Maria Junghiețu, Dana Voicu și Cătălina Mustață.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este scris și regizat de Andreea Cristina Borțun. Producătorii sunt Gabi Suciu, Jean-Laurent Csinidis, Ales Pavlin, Andrej Stritof, Sebastian Stan, Andreea Cristina Borțun, Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, iar producători executivi sunt Alexandra Tînjală și Claudiu Boboc. Directorul de imagine este Laurențiu Răducanu, scenografia este semnată de Lulu Petrescu, costumele de Sonia Constantinescu, montajul de Tudor D. Popescu și Andreea Borțun. Inginerii de sunet sunt Jean-Michel Tresallet și Maxime Gavaudan, sound design-ul este realizat de Florent Klockenbring, mixajul sonor de Frédéric Bielle, muzica originală este compusă de Cosmin Postolache, iar colorizarea este realizată de Michael Derrossett.

„Alături de Andreea, am ales să depășim modelele convenționale de producție și limitarea la niște schimburi logistice și să lucrăm într-un cadru cât mai etic în raport cu comunitățile în care ne-am dus și pe care am ales să le portretizăm pe ecran. În loc să intervenim ca un element extern disruptiv care schimba cursul firesc al vieții acelor oameni, am vrut să facem parte din comunitate, să lucrăm aproape de ei, să le înțelegem ecosistemul și să-l protejăm.

Le-am descoperit pasiunile și interesele, dar și micile conflicte locale. Această abordare ne-a permis să înțelegem complexitatea locului, inclusiv dinamica fragilă, deseori nespusă, dintre comunitățile de romi și cele de neromi, pe care filmul o abordează nuanțat, căutând să depășească stereotipurile. Ne-am dorit să aducem pe ecran relațiile interumane în toată autenticiatea, complexitatea, intimitatea și contradicțiile lor”, spune producătoarea Gabi Suciu.

SMART7 este o rețea formată din șapte festivaluri internaționale de prestigiu, Reykjavik IFF (Islanda), IndieLisboa IFF (Portugalia), Thessaloniki IFF (Grecia), Vilnius IFF Kino Pavasaris (Lituania), FILMADRID IFF (Spania), Transilvania IFF (România) și New Horizons IFF (Polonia), care și-au unit forțele pentru a susține și promova un cinematograf european curajos, inovator și transgresiv. Inițiativa urmărește să crească vizibilitatea filmelor europene emergente, să faciliteze circulația lor internațională și să creeze punți de dialog între cineaști, festivaluri și public. Câștigătorul competiției va fi anunțat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Thessaloniki (Grecia), în cadrul căruia cel de-al doilea proiect al trilogiei (Viața și Vremurile lui Ion G), aflat în dezvoltare, a primit în 2025 premiul ARTE Cinema.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este o co-producție România-Franța-Slovenia, a societăților producătoare Atelier de Film, Films de Force Majeure, Perfo, TETA, Forest Film, Avanpost, co-finanțat de Eurimages, Programul MEDIA Europa Creativă, Centrul Național al Cinematografiei, Aide aux Cinemas du Monde – Centre National du Cinema et de L’image Animee – Institut Francais, Région Provence-Alpes-Côte d’Azur, în parteneriat cu Centre National du Cinéma, Slovenian Film Centre, Mediacom Romania, Mindshare Media, BRD Groupe Societe Generale, United Media Services și Jidvei.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul programelor LIM – Less is More (2019), First Films First (2020) și Budapest Debut Film Forum (2020). Selectat ca proiect în dezvoltare în cadrul Cinelink Sarajevo (2020), Venice Production Bridge (2021), Les Films de Cannes a Bucarest work-in-progress (2024), TIFF Industry Days (2021). De asemenea, proiectul de film a câștigat Transilvania Pitch Stop Award (2021).

Filmul Malul Vânăt / A River’s Gaze va putea fi văzut în cinematografele din întreaga țară din 3 iulie, distribuit de Follow Art Distribution.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Malul vânăt”, filmul de debut al Andreei Borțun și primul proiect românesc finanțat de Sebastian Stan, a fost selectat în competiția Smart 7, o rețea de 7 festivaluri internaționale de film appeared first on Cultura la dubă.

Mironeasa este o comună aflată la o oră distanță de Iași, alcătuită din trei sate: Schitul Hadâmbului, Urșița și Mironeasa. Pe măsură ce ne apropiem de localitate, ne îndepărtăm de drumul principal și urcăm pe frumoasele dealuri moldovenești, cu salcâmi seculari și păduri pe alocuri sărăcite de tăierile de copaci.

Natura este superbă, însă așezările umane sugerează o viață greu de dus. Deși suntem în mediul rural, lipsește decorul unor case țărănești tradiționale.

Ne îndreptăm spre școala din Mironeasa, unde orele încep de dimineață.

Mergem să o cunoaștem pe tânăra profesoară de franceză, Mădălina Henea, dirigintă la clasa a V-a.

Alături de profesorul de Educație Fizică și Sport, aceasta a participat la proiectul derulat de Teach for Romania, Segregare pe minus, Diversitate pe plus, și a învățat cum poate combate discriminarea între etnii, cum poate scoate în evidență calitățile culturii rome și a integrat aceste aspecte la ore.

În fața școlii, Mădălina e întâmpinată de mediatorul școlar, care îi mulțumește pentru un eveniment organizat recent.

„Îi mulțumeam doamnei profesoare pentru activitatea sa în școală. Părinții care au participat au fost foarte impresionați, încât au făcut live pe facebook, au primit like-uri. De când o avem colegă, s-a implicat foarte mult.”, ne spune Ștefan Voicu, mediator școlar.

Mădălina și-a lăsat jobul și a devenit profesoară datorită Teach for Romania. De câțiva ani, face naveta de la Iași de luni până vineri, la fel ca cei mai mulți dintre profesorii care predau aici.

Își dorește să fie un aliat al elevilor săi și să pună interesul lor mai presus de orice. La ora de franceză la care asistăm, le arată copiilor multă răbdare și empatie. Dacă cineva are o problemă personală, îi acordă atenția necesară, înainte de a continua lecția.

“La școală mi se pare foarte interesant, ajutător, frumos, fantastic. Doamna dirigintă ne înțelege, nu este rea, ne ascultă, se gândește mereu la noi.”, ne spune în pauză Marta, una dintre elevele sale.

Mădălina a fost interesată să afle mai multe despre cultura romilor și să îi ajute pe elevii ei să își cunoască originile. De aceea s-a înscris în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

“La franceză, de exemplu, când învățam despre pronumele nehotărât, făceam cu ajutorul copiilor pronumele nehotărât în limba romani. Sau, dacă făceam denumirile animalelor, le făceam și în limba franceză. Aceasta a fost prima fază a proiectului.

Apoi, am avut un eveniment comunitar, de Ziua Minorităților, în care am invitat părinți, colegi, profesori, oameni de la primărie. Le-am prezentat, cu ajutorul copiilor care încă vorbesc romani, elemente din istoria și cultura romilor. Și, fiind în apropierea sărbătorilor, am avut și un dans al ursului, care e specific romilor, din neamul de ursari, și o urătură în limba romani.

La final, am avut un concurs bingo dedicat clasei a V-a, cu întrebări despre ce am avut în eveniment.

Apoi, am avut și componenta conștientizării despre diferența de etnie, discriminare și interculturalitate. De exemplu, am făcut un teatru social în care ei au mimat un conflict între etnii, apoi am refăcut sceneta cu o soluție pentru a rezolva conflictul. Copiii au zis la final că a fost cea mai frumoasă zi.”, povestește profesoara.

„Proiectul i-a ajutat să se dezvolte personal. Fiind de etnie romă mulți dintre ei, având o ușoară frică în exprimare, au reușit să se regăsească pe ei cu ajutorul activităților.”, spune și Vlad Onuță, profesorul de Educație Fizică și Sport.

Instabilitatea financiară a familiilor de aici provoacă instabilitate și în actul educațional. Mulți dintre părinți, în lipsa locurilor de muncă în zonă, pleacă la munci sezoniere în țară sau în străinătate. Iar copiii rămâni la bunici, mătuși sau alte rude. Există și cazuri în care copiii pleacă alături de familie, deși sunt înscriși la școală.

„ Avem 41 de elevi care nu frecventează școală, declarați la primărie. Unii au plecat în străinătate, alții au plecat în alte regiuni ale țării, la rude.”, spune mediatorul școlar.

Pe alocuri, banii câștigați se văd la câteva case renovate, însă la unele se vede lipsa de posibilitate financiară de a investi în întreținerea caselor. Nu e de mirare că, în acest context, copiii vor să câștige bani cât mai repede, la fel ca cei pe care îi urmăresc pe social media sau cei din comunitate, care par mai înstăriți.

„Modelele lor sunt persoane din comunitate sau din media, care câștigă bani ușor. Câteva nume care îmi vin în minte sunt din industria muzicală. Modelele lor au mașină, casă, uneori cei din comunitate vorbesc despre faptul că au un istoric mai puțin cuminte și nu li se pare așa o mare tragedie. Pe mine m-au întrebat la un moment dat elevii, ironic, dacă mai vin la școală cu Loganul. Și le-am spus că da, e foarte bun.”, ne spune Mădălina.

În localitate mai sunt și neamuri de romi care păstrează câteva îndeletniciri tradiționale, ne povestește directoarea școlii, care a crescut în localitate.

„Avem în localitate neamuri tradiționale de ursari și florari. Ursarii făceau jocurile cu ursul, încă mai sunt bătrâni care cântă la o fanfară. Acum se ocupă mai mult cu florile, unii și-au făcut sere. Și mai sunt lingurarii, care ciopleau linguri în lemn și împleteau coșuri. (…)

Încercăm să le explicăm că învățământul este obligatoriu, să îi facem să înțeleagă că 8 clase nu mai sunt suficiente, că la orice serviciu e nevoie de mai mult. Și vor fi și copiii lor adulți și se vor lovi de probleme. Ei își doresc să evolueze, unii reușesc. Dacă aș face o comparație cu acum 20 de ani, condițiile de trai s-au îmbunătățit.”, declară directoarea Florentina Ionescu.

Problemele de infrastructură din zonă rămân o provocare și îi determină pe unii copii să meargă zilnic pe jos, în drum spre școala gimnazială sau spre profesională.

Pentru elevii încă mici, școala este o bucurie, față de cum se simt cei mai mari, adolescenții. Mulți tineri vor să lucreze cât mai repede, să își câștige independența financiară.

„Sunt câțiva copii care ajung în Iași, la licee teoretice. Sunt ajutați de Părintele Damaschin să stea acolo, în apartamente. Apoi, destul de mulți ajung la școală profesională, cea mai apropiată este la Șcheia. Ne bucurăm și pentru ei, este un pas înainte față de cei care rămân acasă sau băieții care merg la munci sezoniere.”, concluzionează Mădălina.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “Modelele elevilor mei sunt persoane care câștigă bani ușor.”, Mădălina Henea, profesoară în Mironeasa, Iași appeared first on Cultura la dubă.

De aproape 3 ani, Teach for Romania și Roma Education Fund încearcă să crească nivelul de conștientizare asupra segregării din mediul școlar, prin acțiuni în școală și în afara școlii.

100 de profesori din România au participat la cursuri de formare avizate de Ministerul Educației și au integrat la clase noțiuni despre combaterea discriminării, promovarea diversității sau cunoașterea culturii rome. Peste 2000 de elevi au fost implicați în activități în care au descoperit că diversitatea este un dar. S-a întâmplat în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

Totul s-a întâmplat în contextul în care legea din România interzice segregarea copiilor romi în școli, dar realitatea ne arată că acest lucru se întâmplă în numeroase comunități din medii vulnerabile, unde familiile de etnie romă sunt izolate.

“Noi, ca organizație, în majoritatea comunităților în care lucrăm ne confruntăm cu un grad ridicat de rasism, de segregare, în mare parte pe criteriul etnic, dar și de gen, socio-economic și pe cel al dizabilităților. De la lucruri micuțe până la lucruri mai mari. Și când zic lucruri micuțe, mă refer la așezarea copiilor în bănci, care uneori poate să fie făcută chiar inconștient.

Fie că sunt doar pe rândul de la perete, fie în ultimele bănci se află copiii de etnie romă. Uneori chiar elevii de etnie romă aleg ultima bancă crezând că acela este locul lor. Cum ar fi să nu avem ultima bancă? Cum ar fi ca bancile să fie așezate în cerc/ semicerc, de exemplu?”, ne povestește Ana-Maria Grădinariu, training manager la Teach for Romania.

În ultimele săptămâni am mers în 6 localități vulnerabile și am asistat la diferite activități educaționale pregătite de profesori cu ajutorul proiectului, am vorbit cu cadre didactice, mediatori școlari, părinți și elevi și am văzut ce înseamnă pentru unii dintre aceștia “stigmatul” etniei rome. În unele locuri, mulți dintre cei mici nu știu sau nu recunosc dacă sunt romi, de teama de a fi marginalizați. Alții consideră că dacă nu vorbesc limba romani în familie, atunci nu sunt romi.

Profesorii le-au vorbit despre istoria romilor și cultura lor și, prin activități de învățare și experiență, i-au încurajat să își asume identitatea, fiindcă ea nu este mai prejos de alte etnii.

La finalul orelor, unii elevi aveau curajul, poate pentru prima dată, să spună că și ei sunt romi.

“Dacă am copii de etnie romă e important să mă asigur că în școală, în actul educational, este prezentă cultura lor. Asta poate să însemne că îi salut, la începutul orei, și în limba romani, că am materiale, în clasă, în format bilingv, că la serbări cântăm și colinde în limba romani sau că citim și povești unde personajele principale sunt și personalități de etnie romă.

Înainte de a-ți propune ca elevii să învețe să scrie, să socotească, să citească, e important să simtă că nu sunt marginalizați și să se simtă în siguranță, să fie cine sunt ei, fără a considera că „sunt greșiți” pentru că sunt diferiți și a vedea cum, în sala de clasă diferențele sunt valorificate. Atunci au altă deschidere spre a învăța să scrie, să citească, să socotească și să aibă încredere că pot reuși să își atingă potențialul”, spune Ana-Maria, cea care a și coordonat proiectul Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

În fața elevilor cuprinși în proiect au mers invitați de etnie romă care și-au spus poveștile de viață. Printre acestea se numără actrița Alina Șerban, profesoarele Liliana Anghel și Elena Radu sau educatoarea Anca Mezei. Dar nevoia de astfel de modele este mult mai mare. În primul rând, profesorul trebuie să fie un model pentru elevi.

“Avem un curs de formare recunoscut de Ministerul Educației Naționale, cu credite transferabile.  Acesta are componente de învățare față în față și online, context de mentorat și de practică, cu implicarea elevilor și a comunității. El se desfășoară pe serii.

În momentul de față închidem seriile de formare care au avut loc în ultimele luni cu 100 de profesori, care au implicat la rândul lor circa 2000 – 2300 de elevi. Profesorii au introdus transversal componenta de interculturalitate la clasă, inclusiv la matematică, la sport, la limba română, educație socială ș.a.m.d. și au creat spațiu de învățare și dialog despre respectarea drepturilor omului și a diversității în sala de clasă.

Printre efectele imediate ale programului se regăsește inclusiv faptul că au fost profesori care și-au asumat identitatea etnică doar pentru că au luat parte la un proces de formare în care s-au simțit în siguranță și au înțeles ce important este ca în momentul în care ești în fața elevilor, la clasă și dincolo de ea, să poți și tu să îți asumi identitatea și să fii un model pentru elevi.

Acum avem mai mulți profesori etnie romă care își asumă identitatea și transformă în context de învățare și împuternicire diversitatea de indentități din clasă. Dacă elevii văd că și domnul sau doamna a putut să ajungă profesor sau profesoară, o să aibă, în fața lor, un semn că și ei pot.”

Ceea ce face Teach for Romania în mediile vulnerabile reprezintă speranță, dar și dovada că lucrurile se pot schimba, însă, din păcate, nu rezolvă problemele la nivel național. În țara noastră există 260.000 de cadre didactice, iar nevoia de (re)formare a lor este uriașă.

Apoi, marea provocare rămâne relația cadrelor didactice cu părinții din acele zone, mulți dintre ei fără educație sau cu un nivel de educație scăzut.

“Noi ne uităm la cum construim relația cu părintele, pe care vrem să-l aducem partener în învățare, indiferent de nivelul său de educație. Ce-i drept, de cele mai multe ori asta este o provocare, pentru că vorbim de comunități în care părinții nu au o educație, poate că nu au deloc sau au educație mai scăzută.

Credem cu tărie că nu putem să creăm un parcurs de învățare valoros pentru elevi dacă nu suntem parteneri cu părintele. Asta înseamnă că profesorii trebuie să găsească metodele și limbajul potrivit pentru a construi relația cu părintele.

Astfel, în procesele de formare și mentorat pe care le avem cu profesorii, dezvoltăm mult competențe de empatie și construire de relații pentru ca abordarea părinților să fie dintr-un loc de non-judecată și de curiozitate, să aflu și să văd care sunt provocările reale, nu cele pe care le intuiesc eu.

Poate înainte să îl chem la o ședință cu părinții, fac o vizită în comunitate, în care cunosc comunitatea, văd cum funcționează comunitatea, care sunt polii de interes, care sunt modelele din comunitate la care oamenii se raportează, unde își petrec oamenii timpul liber, ce apreciază, care sunt sărbătorile pe care le țin împreună, care sunt tradițiile zonei și inclusiv să mă documentez care sunt problemele care se perpetuează.

Noi îi susținem pe profesori să facă asta înainte să facă orice.  Vrei să lucrezi cu părintele?
Te duci din zona de empatie și lucrezi cu el astfel încât să nu intri în zona de judecată.

Încă din recrutare nu căutăm doar cadre didactice, nu căutăm doar profesori, învățători, educatori care să fie absolut minunați în sala de clasă și atât. Ci ne uităm la oameni care sunt sau vor să fie lideri, își doresc să meargă dincolo de rolul lor în sala de clasă, vor să-și construiască și să-și sedimenteze misiunea, pe care ori și-au descoperit-o, ori o descoperă treptat. Să aibă gândire critică și analitică, astfel încât să poată să identifice și să întoarcă pe toate părțile o problemă.

Să nu meargă în comunitate cu ideea eu știu mai bine decât toată lumea și știu eu care e soluția, eu vin să salvez. Lucrăm foarte mult la ideea că nu salvăm pe nimeni și nu ne ducem acolo din poziție de superioritate.

Nu vin să fac lucruri pentru tine, vin să facem lucruri împreună și să construim. Dacă identificăm o problemă împreună, tot împreună ne gândim la o soluție și la obiectivele pe care ni le propunem, care sunt activitățile pe care le gândim ca să ne atingem obiectivele respective? Cum ne împărțim responsabilitățile astfel încât să nu fac doar eu, ci să facem împreună asta.”

Încă de acum 17 ani, Ordinul nr. 1540/19.07.2007 interzice segregarea școlară. România ar trebui să asigure accesul egal la educație echitabilă și de calitate pentru toți copiii, indiferent de etnie sau de limba maternă, de posibilități financiare sau de zonă geografică.

Din păcate, multe dintre satele pe care le-am vizitat sunt afundate în sărăcie, iar copiii lor nu au nici pe departe aceleași șanse ca elevii de la oraș. Dincolo de eforturile unor cadre didactice, în mediul rural din România nu există acces la un teatru, cinematograf sau librărie, microbuzele școlare preiau doar o mică parte dintre elevi, în timp ce restul merg kilometri întregi pe jos, pe zăpadă ori în caniculă.

Cei mai mulți dintre acei copii nu au văzut vreodată dincolo de ulița satului și nu îndrăznesc să viseze mai departe de ea. Este o responsabilitate comună, a noastră, a tuturor, ca acest lucru să se schimbe.

Apropo, tu ce visai să devii când erai mic?

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “Înainte de a-ți propune ca elevii să învețe să scrie, să socotească, să citească, e important să simtă că nu sunt marginalizați.” – Ana-Maria Grădinariu, Teach for Romania appeared first on Cultura la dubă.

Pentru o comunitate de copii romi, povestea de viață a unui rom de succes are puterea de a îi face pe cei mici să creadă în resursele lor și să muncească pentru a-și depăși condiția. Așa se face că la școala din Frumușani, județul Călărași, unde peste 50% dintre elevi sunt de etnie romă, câțiva elevi de clasele a ll-a și a lll-a citesc povestea ilustrată a lui Ștefan Relu Mihalache, cunoscut publicului larg din România drept Connect-R.

Iulia Cocuț, învățătoare și profesoară Teach for Romania, a venit cu elevii săi din satul Orăști la Frumușani și le prezintă copiilor de aici cum a ajuns Connect-R un cântăreț celebru și ce eforturi a depus pentru a avea o carieră de succes.

Activitatea are loc în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, menit să aducă pe picior de egalitate elevii, indiferent de etnia lor sau apartenența religioasă.

„Scopul proiectului este să avem educație de la egal la egal. Din fericire, în comunitatea noastră nu există stigmatul etniei, nimeni nu face diferența între copii. Dar, când pleacă din comunitate, ei pot da de astfel de situații, iar noi pentru asta trebuie să îi pregătim.

E foarte important pentru încrederea lor în ei să își dea seama că nu sunt diferiți față de alți oameni. Și e important să intervenim de aici, din mediul primar, fiindcă știm că pe adulți cu greu îi mai poți schimba.”, ne spune Iulia Cocuț.

După ce descoperă povestea lui Connect-R, copiii ascultă apoi mărturiile Elenei Radu, profesoară și inspector școlar de etnie romă, în cartierul Ferentari din București.

„Nu am știut că sunt de etnie romă, tata s-a ferit să ne spună, ca să nu suferim și să nu ne simțim discriminați. Dar în clasa a 8-a am fost bătută pentru că eram țigancă și a fost dureros.”, povestește Eli, așa cum e numită profesoara în comunitatea sa de romi.

Cunoscătoare a istoriei romilor, la rândul său profesoară de limba romani, dar și de limba română, Eli le vorbește copiilor despre tradițiile din comunitățile de romi, de ce sunt împărțiți pe neamuri și ce simbolizează fiecare neam.

Aflăm astfel că rudarii sunt cei care se ocupau de prelucrarea aurului și a lemnului sau că ursarii dresau urși. Cele mai multe povești stau ascunse în istoria de 500 de ani de sclavie a romilor în Țara Românescă.

De ce este important ca elevii să știe aceste lucruri? Fiindcă orice om trebuie să își cunoască originile, ne spun cadrele didactice implicate în proiect.

“E nevoie să promovăm echitatea și dreptul de a te cunoaște pe tine însuți. Acasă nu au de unde să învețe acești copii, iar la școală spațiul e limitat. Toate politicile de integrare forțată, din perioada comunismului, au acum ecou. De aceea mulți spun că sunt țigani romanizați. Adjectivul acesta nu există.

Ei vor să spună că au abandonat limba și cultura tocmai pentru a nu deveni victimile discriminării. Se construiește involuntar un sistem de apărare ca să poți ieși în societate fără teama de a fi agresat verbal, fizic sau emoțional. În familiile de romi, fetele sunt numite de către tații lor “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil, o tânără.” – Elena Radu, profesoară.

Liliana Anghel, la rândul său profesoară de etnie romă, predă în localitatea Budești din județul Călărași și a venit în fața copiilor de la Frumușani pentru a-și spune povestea.

„Am vrut să le arăt că vin din același mediu ca ei și, pentru că am avut ambiție, am muncit și am învățat, acum am un serviciu onorabil și o viață frumoasă. Am reușit să merg la liceu cu resurse minime, nu cheltuiam niciodată banii de buzunar, îi strângeam ca să îmi iau cărți. Părinții mei, timp de o săptămână au mâncat pepene cu pâine ca să nu intre în banii pentru căminul meu. Ei au făcut mari sacrificii ca eu să învăț.”

În lupta pentru combaterea segregării și a discriminării, elevii de etnie romă sunt încurajați să își recunoască etnia și să descopere rădăcinile lor, cu bune și cu rele.

„Majoritatea copiilor nu au ieșit din comunitate. Acțiunile acestea sunt o pregătire pentru când vor ieși de aici, poate vor merge la liceu. Alții vor rămâne aici o viață, având noțiuni abstracte despre ce înseamnă să fii țigan sau rom.”, spune Carmen Țar Fonta, învățătoare și profesoară de franceză în Frumușani.

Datorită proiectului derulat de Teach For Romania, Carmen s-a familiarizat la rândul ei cu istoria romilor și a introdus, treptat, în rândul celor mici, noțiuni de bază despre diversitate și acceptare a ei.

„Am început să abordăm subiectul foarte delicat. De exemplu, la ora de matematică am făcut trimiteri la diversitatea aspectelor fizice: unii sunt mai înalți, unii mai scunzi, i-am măsurat, dar, dincolo de asta, uite, suntem toți la fel, elevi în clasa a ll-a în Frumușani.”

Dintr-un total de 720, aproximativ 400 de elevi de aici beneficiază de vouchere pentru rechizite, iar cadrele didactice ajută familiile defavorizate, spune directoarea unității de învățământ, Liliana Cepoiu.

„Cea mai mare provocare pentru noi este lucrul cu părinții. Mare parte din ei nu și-au terminat studiile primare. Îi ajutăm cum putem. Facem asta extra, fără să fim plătiți. Ne implicăm cât putem de mult. Eu sunt din localitate și acesta e un avantaj, reușesc să le câștig încrederea. Unii dintre părinți mi-au fost elevi.”

50 de părinți din Frumușani au urmat în ultimii ani programul A doua șansă și au reușit să își echivaleze studiile până la clasa a Vlll-a. Unii dintre ei au fost ajutați astfel să se și angajeze.

Dar, pe teremen lung, integrarea lor într-o lume funcțională, rămâne dificilă. Miza cea mare este ca măcar copii lor să rupă cercul vicios și să iasă din mediul plin de vulnerabilități.

„Atâta vreme cât veți fi în această școală, noi vom avea grijă ca dorințele voastre să se clădească și să se îndeplinească. Să aveți încredere în voi și, prin muncă și perseverență, veți reuși. Școala ajută la îndeplinirea dorințelor.”, le transmit profesorii celor mici, la finalul întâlnirii.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “În familiile de romi, fetele sunt numite “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil?” – Elena Radu, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

Povestea ei începe într-un sat din apropierea orașului Ploiești și simbolizează eterna lupta a copiilor din mediul rural pentru simplul drept de a merge la școală. Știe ce înseamnă să faci naveta, știe ce înseamnă sacrificiile părinților pentru educația ei și a profitat de orice ocazie pentru a învăța și a își depăși condiția.

Iubește chimia, iar asta i-a deschis un univers plin de oportunități. A absolvit facultatea în Scoția, la Edinburgh, apoi a terminat masterul în Elveția ca șefă de promoție. În același timp, a fost acceptată la un prestigios stagiu de un an în cadrul celebrei companii farmaceutice Roche.

Din această toamnă este doctorand la Cambridge, iar studiile sale sunt finanțate de o altă mare companie – Jansen, printr-un parteneriat dintre mediul universitar și cel privat.

De 1 decembrie, Ioana își spune povestea, pe larg, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

 ***

Sunt din Găgeni, un sătuc la vreo 10 kilometri de Ploiești. Clasele I-IV le-am făcut la Găgeni, iar din clasa a V-a au insistat ai mei să merg la școală la Ploiești. Nu am fost foarte fericită inițial, dar a început să îmi placă.

Ioana, cum a fost acea perioadă pentru tine, în care mergeai de la Găgeni la Ploiești? făceai naveta zilnic?

Da. Dimineața ne ducea tatăl unei colege, iar la prânz veneam cu microbuzul. Apoi, în liceu aveam microbuz dimineața și microbuz seara. În clasele a 9-a și a 10-a învățam după-amiaza și nu avea cine să ne ducă.

La ce oră ajungeai acasă după cursuri?

Destul de târziu. Începeam pe la 12.00 și uneori ajungeam acasă la 20.00, era deja noapte.

Când a început să te pasioneze chimia?

De când eram mică aveam enciclopedii, totul a început cu geografia și a început să îmi placă partea asta de știință.

Cred că mi-a plăcut chimia dinainte să știu ce înseamnă chimie. Mi se părea mie că sună mișto.

Iar în clasa a VII-a, când am început să fac chimie, am avut noroc de o profă super de treabă, care a fost foarte drăguță cu noi și ne-a învățat de la început cum trebuie. Chimia e o materie foarte complexă, am predat-o și eu la rândul meu unor copii din Scoția.

Dacă nu prinzi de la început, te simți pierdut și se poate foarte repede să nu-ți mai placă deloc. Dar am avut noroc, m-a pasionat de la bun început tabelul periodic. Iar când am și înțeles ce este în spatele lui, deja a fost întâlnirea cu destinul.

De ce ai ales să mergi către cercetare și nu spre medicină, cum fac aproape toți cei pasionați de chimie?

Mi se pare că în România e această presiune de a merge la medicină dacă ești bun la chimie, pentru că altfel mori de foame, nu ai ce altceva să faci. Nu există un traseu de carieră viabil pentru acest gen de competențe.

M-am gândit și eu că o să dau la medicină, dar la un moment dat eram olimpică la chimie și am fost la o școală de vară pentru elevi, unde eram studentă la medicină pentru o săptămână. Mi-a plăcut foarte mult experiența, doar că nu de o singură dată m-am strecurat la cursurile de la Farmacie și îmi plăcea foarte mult să văd, mai ales ce făceau în laborator.

Și discutând cu studenți de acolo, am ajuns la concluzia că poate medicina nu e pentru mine, fiindcă mie îmi place foarte mult chimia și vreau să fac chimie. Iar la medicină faci chimie poate un semestru.

Apoi, pentru că intrasem în bula Consiliului Național al Elevilor, să rămân în România era încă o alegere viabilă pentru mine.

Dar am aplicat la mai multe universități din UK, am zis să văd ce iese, să văd dacă mă acceptă, să văd care îmi este nivelul. Am aplicat la Edinburgh, la Londra – UCL, la Nottingham, la Manchester – m-au acceptat la toate și am fost foarte fericită.

Am ales Edinburgh, știam că e o universitate foarte bună, iar la momentul acela, ca student în UE aveai foarte multe beneficii. Guvernul scoțian îți finanța studiile printr-un împrumut nerambursabil. Eu am terminat facultatea având zero lire datorie.

Ce s-a întâmplat mai exact acolo, cum a fost experiența în facultate?

Din prima săptămână am avut laboratoare, totul era organizat foarte bine, iar pe lângă asta am avut și o componentă de consiliere. Fiecărui student îi era alocat un cadru didactic apropiat de specializarea lui, eu aveam chimie medicală și biologică. Persoana aceasta se numește personal tutor, eu m-am înțeles foarte bine cu el de la început.

Aveam o întâlnire o dată pe semestru și își lua notițe, dacă spuneam că sunt obosită, se preocupa, își arăta grija. Nu contau doar notele, ci și să te simți bine pe parcursul anului.

Dincolo de ceea ce făceai în școală, ai mai făcut stagii de școală?

Am făcut un stagiu în cadrul căruia am studiat chimia materialelor la Institutul de Fizică de la Măgurele.

Apoi, marile facultăți au foarte multe parteneriate cu mediul privat, iar dacă ești student poți să alegi să faci stagii la facultăți partenere sau în industrie. Eu am plicat în industrie, la Roche, una dintre cele mai mari companii farmaceutice. Îmi doream să văd cum funcționează partea de chimie medicală în industrie, aplicat apoi 100% în societate.

Au fost în jur de 400 de aplicanți pe 18 locuri, am fost aleasă și mi-am scris disertația pe baza cercetării făcute la Roche.

Apoi am fost acceptată la doctorat la Cambridge și în prezent studiez ceea ce îmi place, chimia organică, mai exact un segment al ei care se numește cataliză, adică noi încercăm să găsim metode prin care să eficientizăm anumite reacții chimice, să reducem astfel costurile de producție și, implicit, costurile de pe piață la produse farmaceutice sau orice fel de produse, fiindcă se folosește chimie peste tot.

Doctoratul meu e finanțat de industrie, de o altă companie farmaceutică foarte mare – Jansen – cei care au și Johnson & Johnson, iar la un moment dat, în timpul doctoratului, voi merge la sediul lor din Belgia și voi avea șansa de a folosi echipamentele lor.

Cum a fost până acum viața ta de student, dincolo de studii, ca tânăr român plecat în altă țară?

Pe lângă comunitatea academică există și o sferă socială foarte bine închegată. De exemplu, la Universitatea din Edinburgh există grupuri pentru orice. Eu am fost în grupul de studenți români și în cercul de muzică de la universitatea noastră. Dacă ai un hobby, mai mult ca sigur există o societate pentru hobby-ul tău. Poți să te implici, să organizezi evenimente, escapade de un weekend.

E ceva ce nu prea găsești în România. În România suntem obișnuiți cu asociațiile studențești care în mare parte fac reprezentare, iar partea socială este puțin neglijată.

Sunt curioasă cum îți vezi viitorul, dacă ai un plan bine pus la punct sau mergi pe principiul go with the flow.

Cred că puțin din ambele. Evident, acum 5 ani nici nu știam că o să fac masterul în Elveția sau doctoratul la Cambridge. Știam că o să fac un doctorat, dar atât. Aplicația mea la Cambridge a fost un impuls de moment, apoi s-au aliniat astrele și au mers lucrurile foarte bine.

Nu știu exact ce urmează, știu că în următorii 4 ani voi fi la Cambridge, apoi voi vrea să continui cu studii post-doctorale, iar apoi nu știu dacă voi rămâne în mediul academic sau voi încerca să găsesc un job în industrie.

Ce ți-ar plăcea mai mult?

Cred că fiecare parte are avantajele și dezavantajele ei. În mediul academic ai și șansa de a le preda studenților, mi se pare atrăgător, pe când în industrie ai mult mai multă libertate în ceea ce privește alocarea resurselor.

Spuneai mai devreme că atunci când erai în Consiliul Național al Elevilor erai într-o bulă și că nu era exclus să rămâi în România, ce înseamnă mai exact asta?

Da, noi cei care am activat în reprezentare spunem că există un microb al reprezentării. Foarte mulți se axează apoi pe drept, social. Apoi, eram ca o familie.

Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare colegi de la CNE. De exemplu Petru, care a fost președinte după mine.

Era cu adevărat o bulă și mi-a fost greu să mă rup fiindcă simțeam că ei rămân acolo și se luptă în continuare, iar eu am fugit.

Acum, privind detașat, ce sentiment ai? Îți pare bine că ai plecat?

Pentru parcursul meu educațional, cu siguranță.

Mi se pare că în România nu se investește deloc în cercetare. Dacă aș fi făcut aceeași facultate în România, poate nu aș fi știut nici jumătate dintre lucrurile pe care le știu acum.

Când facultatea nu îți pune la dispoziție niște facilități minime, atunci ție nu ți se poate cere să ai un anumit nivel de competențe, cel puțin în chimie, unde ne bazăm foarte mult pe practică în laborator.

Ca nivel de sistem educațional, în general, cum ți se pare că stă România acum, comparând cu experiența ta?

În general, mult mai prost. Eu am și predat chimie, am făcut meditații private cu copii din Scoția care se pregăteau pentru examenul lor național, un echivalent al bacalaureatului la noi.

Modul în care abordează ei conținutul este foarte foarte diferit. În cărțile noastre de chimie sunt niște descrieri anoste, rigide, de pagini întregi, nu foarte prietenoase, integrate cu celelalte competențe. La noi materiile sunt fiecare cu bucățica ei, pe când acolo sunt exerciții care puneau accent pe cât de bine știi să gândești, nu cât de multă chimie știi.

Asta i-am învățat și eu pe studenții mei, să învețe să gândească logic.

Din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat în toată această perioadă de studii afară? Au fost de ajuns bursele sau a fost nevoie să și lucrezi?

La universitatea noastră nu au existat niciodată burse. În primul an de facultate, părinții mei m-au ajutat să mă întrețin, iar eu am fost foarte chibzuită, îmi număram și ultima liră în facultate. În al doilea an am aplicat să fiu resident assistant, ca un fel de șef de cămin, ceea ce însemna că poți să stai în cămin și plăteai doar un sfert din chirie, ceea ce a tăiat foarte mult din costuri.

Apoi am început să dau meditații. Câștigam cam 20-25 de lire pe oră și făceam cam 8-10 ore pe săptămână. Reușeam să mă descurc cu ce câștigam.

Apoi, la Roche am fost și plătită pentru stagiu.

Cum îți petreci timpul liber, dincolo de studii?

În Scoția îmi plăcea foarte mult în societatea de muzică, să cânt la cor, iar apoi am fost și inspirată de persoanele de lângă mine și am început să iau lecții de flaut.

În Elveția a fost mai complicat, pentru că aveam un job de 8 ore pe zi, iar după aceea trebuia să lucrez la disertație și nu am mai avut foarte mult timp pentru mine. Când am avut, am încercat să văd cât mai multe locuri din Europa, iar în Elveția am fost cu colegii mei la ski de câteva ori.

În România, cât de des ai venit în perioada ultimii ani?

De două ori pe an, o dată la Crăciun și o dată vara. În schimb, în perioada COVID am stat acasă destul de mult, cursurile erau doar online.

Ai mai urmărit ce s-a întâmplat cu noua lege a educație sau te-ai detașat complet?

M-am detașat. Am mai urmărit poate un an, iar acum dacă văd o știre, dau skip. Mi se pare că ne învârtim în cerc de foarte mult timp și la un moment dat m-am săturat pentru că vedeam aceleași titluri, aceleași probleme despre care se discuta dinainte să fiu eu președinte al CNE.

Au trecut 5 ani de când nu mai sunt președinte CNE, mai mult de 7-8 ani de când am intrat eu în Consiliul Elevilor și sunt aceleași probleme. Asta mi se pare incredibil de trist și nu îmi place să stau tristă.

Cum îți explici modul în care educație este tratată la nivel decizional în România, de atâția ani încoace?

Mi se pare că e un cerc vicios. Oamenii care sunt în poziții de decizie nu au nivelul de educație pe care ar trebui să îl aibă în pozițiile respective, iar atunci nu au interesul de a se preocupa de binele societății, au interese conexe, personale. E un cerc vicios pentru că perpetuează aceleași comportamente.

Nu reușim să ieșim din această narativă.

La nivel emoțional, cum mai păstrezi legătură cu România?

Toată familia mea e acasă, eu am fost mereu legată de România. Ce m-a motivat să lupt și când eram clasa a 12-a, în CNE, să mă duc cu roaba de semnături la diferite demersuri, bursele pentru elevi, de exemplu, a fost dorința de a schimba ceva în țara mea.

Mereu am avut în minte că poate o să mă întorc. Când m-am mutat din România premisa a fost că plec să învăț, iar apoi mă întorc pentru a le aplica în România, pentru a contribui cu ceva la societatea din România.

În schimb, de la an la an mi se pare că sunt din ce în ce mai departe de acel gând.

Acum simt că am niște competențe care nu ar putea fi valorificate în România, pentru că nu avem o industrie puternică pe domeniul meu, mediul academic are foarte multe alte interese, departe de bunăstarea studenților. Așa că, momentan, sunt destul de fericită unde sunt.

The post A fost vocea elevilor din România, acum este doctorand în chimie la Cambridge. Povestea Ioanei Băltărețu appeared first on Cultura la dubă.

Odată intrați în curtea școlii aflate într-un proces de renovare, în spate, descoperim un cerc în totalitate feminin, format din 7 eleve, profesoara lor, doamna Coca, și cele două tinere de la Asociația Antonia pentru Educație și Inovare Socială – Elena și Andra.

Elena și Andra împart elevelor câte o agendă colorată și un pix, apoi se prezintă și încep activitățile într-o atmosferă relaxată, sub semnul zâmbetelor și al încurajării reciproce. 

Fundalul sonor al activităților este un mix între cântecul cocoșilor, lătratul îndepărtat al unui câine, nechezatul unui cal și o slujbă de la biserica din apropiere. 

Într-una dintre pauze, Elena și Andra servesc fetele cu apă, suc și fursecuri. Întâlnirea cu elevele din zonă este organizată de asociația lor.

“Asociația Antonia Pentru Educație și Inovare Socială s-a înființat la Iași în 2016, iar puțin mai târziu, în 2019, și-a deschis un punct de lucru, care a devenit ulterior al doilea sediu, la București. Obiectul principal de activitate este educația, sprijinim copiii din medii vulnerabile să continue școala, în special cei care sunt la risc de abandon școlar, care nu au condiții financiare sau sociale. Majoritatea activităților noastre au o natură non-formală, adică vrem să completăm ceea ce ei fac în școală, prin diferite activități. “, spune Elena Cojan.

Din 2016, de la înființare, Asociația sprijină copiii cu risc mare de abandon școlar pentru a-și continua studiile și în același timp susține elevii olimpici să facă performanță. La început, funcționa pe bază de voluntariat.

“Până prin 2021 ne-am axat pe activități mai punctuale, mai sociale, de pachete, voluntariat la alte centre. Și din 2021 am început cu activități mai complexe, când ne-am angajat întâi eu, apoi colega mea.”, povestește Andra Proca.

Sunt reluate activitățile, însă o ploaie de vară mută grupul la interior, într-un corp separat al școlii, într-o sală de clasă. Aici are loc o mică scenetă, în care fiecare joacă un rol – elevele, doamna profesoară, Elena, Andra.

La finalul activităților, elevele primesc câte o pereche de ochelari de soare și o borsetă. Completează fișe de activitate, ajutate pe alocuri de doamna profesoară Coca.

Este doar o zi ca oricare alta pentru Elena și Andra, care mărturisesc că lucrul cu copiii le oferă satisfacții, mai ales atunci când văd că eforturile lor dau rezultate. Unii copii descoperă o pasiune pentru lectură, alții reușesc doar să se țină de școală, ceea ce reprezintă în sine un motiv de satisfacție.

În 2022, au participat peste 1000 de copii la activitățile asociației. Acum sunt aproape 500 de copii înscriși la Antonia Citește, un program al ONG-ului.

“Anul trecut, de exemplu, am avut copii care au zis că a fost prima carte pe care au avut-o la ei acasă, în bibliotecă.
Ne-au și mulțumit, ne-au transmis fișe de lectură.”, spune Elena.

Antonia Citește este o componentă a Asociației Antonia pentru Educație și Inovare Socială, dar nu este unica. Artă pentru Educație este o altă componentă importantă, aflată deja la a treia ediție.

Artă pentru Educație este un concurs de pictură pentru copii și tineri, ce își propune să crească interesul pentru pictură, să promoveze pictura ca metodă de dezvoltare personală și să stimuleze dezvoltarea abilităților de viață și implicarea în comunitate în rândul copiilor și tinerilor din medii defavorizate.

Aceștia provin din familii vulnerabile, numeroase, care se confruntă cu lipsa unui venit stabil, condiții precare de locuit și un mediu de viață nesănătos. De cele mai multe ori sunt afectați de fenomenul violenței în familie, izolare și marginalizare socială și riscă să părăsească timpuriu școala, educația nefiind o prioritate.

Câștigătorii primesc, pe lângă premiile propriu-zise, granturi în bani.

Activitățile lor sunt diverse, de la programe non-formale de lectură, la strângerea de donații sau concursuri de pictură. Vă încurajăm să urmăriți pagina de facebook a asociației pentru a afla mai multe despre programele și campaniile curente pe care le desfășoară.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Uneori succesul în educație înseamnă să aduci un copil la școală appeared first on Cultura la dubă.

“Fetele au părul lung și băieții părul scurt, fetele se fac învățătoare și băieții mecanici, fetele sunt mai bune la literatură și băieții la matematică” – astfel de stereotipuri, pe care le întâlnim încă din copilărie, sunt demontate în cadrul unui atelier de educație de pubertate, la care avem șansa să asistăm.

Se întâmplă într-un centru educațional din Corbeanca, la marginea capitalei.

Aici, adolescenții din localitate, în special cei din familii defavorizate, vin după terminarea orelor de la școală și beneficiază de cursuri complementare, cum ar fi acesta, desfășurat de Asociația Caregivers.

Maria este învățătoare și s-a deplasat azi de la Pitești pentru lecția de educație de pubertate, dedicată băieților. Ține astfel de prezentări în întreaga țară, alături de Caregivers.

Interacționează prietenos cu adolescenții și le câștigă încrederea. Vorbește cu ei despre transformările fizice și emoționale prin care trec atunci când se pregătesc să devină din băieți, tineri bărbați, le adresează întrebări și le ascultă opiniile cu atenție.

Într-o altă încăpere, fetele au propria discuție despre pubertate, fiind ghidate de Iris, studentă la Psihologie. Vorbesc despre dezvoltarea aparatului reproducător, stările pe care le au la menstruație, acnee sau părul care crește pe corp.

Iris, apropiată de vârsta lor, le dă exemple din propria experiență și le anticipează curiozitățile timide, despre care nu vorbesc cu părinții sau cu cadrele didactice, ci încearcă să le satisfacă prin căutări pe internet, filme sau discuții cu prietenele.

Astfel de discuții au loc datorită unui program complex dezvoltat de câțiva ani de Asociația Caregivers, fondată de două prietene, Alina Niță și Simona Cărăbuș Vasilescu.

“Ce facem noi? Facem proiecte educative. Din păcate, în România este nevoie de educație, cum zicea cineva, la fiecare colț de stradă. Și oportunități sunt foarte multe.

Programul pentru fete, programul pe tema pubertății, îl desfășurăm de mulți ani, în parteneriat cu un brand, strict pe educație de pubertate. Fără să amestecăm cu educația sexuală, care, din păcate, este un subiect tabu în societate.

În momentul în care ne ducem la cursuri, școlile ne cer explicit să nu atingem subiectele. Dar sunt și școli care cer specific program pe teme de educație sexuală. De ce? Pentru că suntem, totuși, în secolul XXI.

Accesul la internet este facil. Copilul, de fapt, intră în contact cu telefonul și cu tableta înainte de a intra în contact cu instrumentul de scris, astfel încât are acces la informație necontrolată și, chiar dacă ar fi controlat, atât timp cât nici măcar părinții nu știu cum să-i ghideze, este nevoie de astfel de subiecte.

Însă, ca principiu, societatea, din păcate, este destul de…rezistentă la tipul ăsta de informație.”, ne povestește Alina, una dintre fondatoarele Asociației Caregivers.

Asociația desfășoară activități la nivel național și se concentrează pe proiecte educaționale, precum și pe sprijinirea mamelor în maternități.

“Noi suntem mame. Și atât timp cât a fost nevoie, am făcut orice. Nevoile le înțelegeam bine, spre foarte bine chiar. Și în fiecare zi suntem în contact cu școlile, suntem în contact cu maternitățile și știm cum evoluează nevoile.

Noi căutăm parteneri. În principiu, cursurile noastre sunt ținute de către specialiști, psihologi, studenți la psihologie, cadre didactice, asistenți medicali, medici, care știu cum să abordeze subiectele.

În general, ideile noi le avem. Ne vin provocările din piață, din interacțiunea directă cu părinți, cu elevi, cu cadre didactice și, respective, cu personale din maternități. În permanență căutăm specialiști cu ajutorul cărora să punem proiectele pe roți.

Provocarea noastră vine din momentul în care nevoia este peste tot, adică unde te duci, găsești o nevoie care poate fi acoperită pe educație.

Apoi, cel mai dificil este să găsim partenerul care să-și dorească și să-și promoveze serviciul respectiv, dar neapărat să-i adauge rol în educație. 

De exemplu, un partener a venit către noi cu un produs de protecție solară. Am făcut efectiv de la zero un program dedicat copiilor de grădiniță. I-am învățat care sunt cele șase elemente care îi protejează de soare. În acest proiect au fost implicați medici, dermatologi, studenți la medicină care au mers mai departe să facă proiectul. Nu ne interesează să interacționăm noi direct cu copiii, cu copiii trebuie să interacționeze specialiștii.”, povestesc Simona și Alina.

Programele Asociației Caregivers sunt diverse și încearcă să atingă cât mai multe paliere, să satisfacă nevoile pe care școlile nu le pot satisface.

“În baza experienței cu programul de fete pe tema putertății, am dezvoltat programul pentru băieți, susținut în acest moment de resursele noastre. Nu avem un sponsor și am vrut neapărat să-l facem. Ani de zile am încercat să găsim parteneri pentru programul de băieți, dar, din păcate, este foarte, foarte greu.”

Un alt proiect desfășurat de Caregivers este Manifest pentru scrisul de mână.

“Am văzut familii care pun bebelușului o tabletă în față. Ne-am gândit că, de fapt, noi, părinții, avem o vină și poate că nu ne dăm seama. Și ar trebui să tragem un semnal de alarmă și să promovăm cumva importanța instrumentelor de scris în viața noastră și în dezvoltarea psihomotorie a copilului. Și am creat un program exact pe această temă.

L-am numit Manifest pentru scrisul de mână. Ne-am dus în școli, la ciclu primar, și le-am ținut prezentări copiilor și ne-am dat seama că nu e bine ceea ce facem. De ce? Pentru că subiectul era atât de bine primit încât resursele noastre nu făceau față.

Și ne-am retras cumva și am regândit programul și ne-am dus la învățători. Și am început să ținem prelegerile către grupuri de învățători, explicându-le practic rolul lor extrem de important în acest context al dezvoltării disproporționate a accesului la mijloacele electronice în detrimentul mijloacelor de scris tradiționale.

Și următorul pas a fost faptul că am implicat psihologi care să le explice învățătorilor cum din modul în care scrie un copil sau desenează poți să identifici diverse probleme pe care le pot avea copiii, cum ar fi dislexie, de discalculie, de nervozitate.

Psihologii au făcut aceste workshop-uri prin care le-au arătat cadrelor didactice jocuri, cum să folosească intrumente, că sunt ele de scris, că sunt de desenat, astfel încât să evidențieze sau să scoată din copii lucrurile de care se pot agăța, care îi pot ajuta mai departe.”

Activitățile Asociației Caregivers sunt vitale în mediile în care instituțiile publice fie nu au resurse, fie neglijează nevoile reale din societate. Practic, descoperim un nou exemplu în care un ONG devine un actor principal în procesul educațional, ceea ce ne demonstrează, încă o dată, cât de important este ca noi toți, fie că suntem persoane fizice sau juridice, să susținem la rândul nostru, demersurile unor astfel de asociații.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Cum arată un curs de educație de pubertate în mediul rural. Povestea Asociației Caregivers, inițiatoarea unui program care ajută adolescenții români appeared first on Cultura la dubă.

„De Ziua Mamei, noi am făcut o petrecere surpriză pentru doamna. Ne-am organizat singuri, am adus suc și bomboane. Pentru că ea e ca mama noastră. Ne face multe surprinze și nu ne ceartă niciodată.”

Așa încep să povestească elevii clasei a II-a de la Școala Gimnazială „Gheorghe Manu” din comuna Budești, județul Călărași, relația cu învățătoarea lor, Liliana Anghel.

Lili, așa cum îi spun cei care o îndrăgesc, predă în învățământul rural de 32 de ani, de când avea doar 19 ani. Povestea sa de cadru didactic a început cu o respingere discriminatorie, dar nu s-a oprit acolo.

Azi, pe lângă orele de la școală, unde este și profesoară Teach for Romania, Lili conduce Asociația S.P.E.R., cu care vrea să schimbe viața oamenilor din micuța localitate Budești.

Am asistat la cursurile ei în ultima săptămână de școală și am aflat ce înseamnă să faci educație prin empatie și iubire.

***

Când majoritatea copiilor se pregăteau de vacanță și nu prea mai frecventau școala, elevii clasei la care predă învățătoarea Liliana Anghel s-au prezentat la ore cu bucurie, știind că urmează să discute ultima carte citită.

O oră de lectură înseamnă aici multă voie bună, lucru în echipă, citit, dar și teatru sau dans.

„La școală, una dintre cele mai mari provocări este dezvoltarea literației, a capacității de a înțelege ceea ce citești. Am încercat să fac activități în acest sens. Avem resurse de la Fundația Noi Orizonturi, pe care noi le folosim la clasă și în planul de recuperare.

Anul acesta am făcut recuperare cu 4 copii, pe lângă orele de la clasă. De exemplu, la începutul anului, un copil cunoștea câteva litere, iar acum a citit din carte destul de bine și l-am apreciat foarte tare. Iar cu sprijinul Teach for Romania am învățat foarte multe tehnici prin care putem să îi motivăm pe copii.

Cred că aici e cheia, să îi motivăm pe copii să citească. Am organizat concursuri cu provocarea de a citi toată cartea, apoi am desfășurat activități pe baza cărții, iar Asociația S.P.E.R. i-a premiat.”

“Având în vedere starea lor materială, îi bucură chiar și un creion.”

Liliana Anghel, învățătoare

“La nivelul clasei, avem un concurs care se numește Elevul secret. În fiecare zi este extras numele unui elev și dacă la sfârșitul zilei, el a respectat regulile clasei, a fost atent la oră, a păstrat curățenia, câștigă un premiu modest – un creion, o ascuțitoare. Pentru ei e o mare bucurie. Așa eu reușesc să îi determin să respecte regulile, nu se știe cine e elevul și toți sunt cuminți sperând că numele lor e pe bilețel.

Cu timpul, în zilele în care nu aveam premii, ei își doreau doar titlul de Elevul secret și respectau regulile și așa.

O altă activitate este că joia mergem la bibliotecă și citim. Cine participă la activitate și e implicat, e premiat. Așa copiii abia așteaptă ziua de joi și întreabă <<doamna, când este joi, să mergem la bibliotecă?”. Dacă mai lipseau în timpul săptămânii, joi sigur nu lipseau.”, ne povestește Lili Anghel.

“E cea mai bună doamnă, chiar nu vreau să o pierd. Ne face surprize, jocuri, noi ne distrăm la școală. Luni e cea mai frumoasă zi pentru că venim la școală.”

Sara, elevă în clasa a ll-a

Multă vreme a oferit aceste cadouri din propriul buzunar. Apoi a fondat Asociația S.P.E.R. – Speranță, Performanță, Educație, Respect, prin care încearcă să obțină sponsorizări pentru a susține cât mai multe activități educaționale. Din banii asociației a cumpărat și cărțile care îi fascinează acum pe cei mici.

„Sărăcia reduce accesul la educație, copiii tind să părăsească școala, nu au modele care să îi motiveze să meargă la școală, ceea ce pe termen lung determina slaba calificare a locuitorilor, investitorii ocolesc această comunitate și implicit apare o rată mare a șomajului.

Noi vrem să oprim cercul acesta vicios, de aceea toate activitățile derivă din dorința noastră de a crea oportunități pentru oameni.”

Motivația învățătoarei vine din propria experiență de viață.

„Eu știu cât de important este ca cineva să te ajute, să creadă în tine. Am întâlnit în viață oameni care m-au descurajat, dar și oameni care m-au ajutat să devin ceea ce sunt acum.”

Liliana Anghel, învățătoare

“Provin dintr-o familie foarte modestă, dar părinții mei m-au crescut cu principii sănătoase și au dorit foarte mult ca eu să învăț carte, am întâlnit profesori care m-au sprijinit pe tot parcursul vieții mele de elev și eu vreau să întorc binele acesta pe care l-am primit, vreau să îl multiplic și să contribui și eu la o comunitate incluzivă.

Cel mai mult vreau să îi facem pe oameni conștienți de importanța educației, pentru că de aici pleacă tot. Unii oameni sunt atât de săraci încât se gândesc doar la ce să pună mâine pe masă, nu se mai gândesc să îi ducă pe copii la școală. Singurii pe care se pot baza copiii suntem noi, profesorii.”

„Doamna ne-a făcut salam de biscuiți și noi am ajutat-o. A fost prima dată când am făcut o prăjitură la școală. Ne aduce jocuri de la Teach și ne face o grămadă de surprize.”

Crina, elevă în clasa a ll-a

Profesorii care i-au schimbat destinul Lilianei sunt amintiți de această cu zâmbetul pe buze și cu emoție.

„O profesoară îmi spunea la școală <<fetița pe care o iubesc eu mult>>. Cum poți să te simți când cineva îți spune așa? Cât am fost la gimnaziu, nu a fost nicio problemă că eram romă. Ne jucam cu toții la un loc, romi și români.

Când am ajuns la liceu, a fost un șoc. Nu voia nimeni să stea cu mine în cameră.  Nu o să uit toată viața mea. Erau camere de 4 paturi, se făceau combinații de câte 4 și ultimele 3 rămase fără colegă au fost nevoite să stea cu mine.

După aceea le plăcea pentru că le ajutam la teme.

După ce am terminat liceul, voiam să dau la facultate și m-am întâlnit cu fosta mea învățătoare, i-am spus că vreau să mă angajez un an ca să strâng bani și mi-a zis că pot să mă angajez ca învățătoare pentru că sunt foarte multe posturi libere.

<<Vii la mine vara asta, te ajut să te pregătești, dai un test și apoi te angajezi.>> M-am dus de rușinea ei, nu mă gândisem până atunci să fac asta.

M-am pregătit, am luat 9,65 la test și când m-am dus să mă angajez, nu au vrut să îmi dea postul. Mi-au spus așa când am vrut să iau postul “se mai uită și culoarea feței, ce credeți, că posturile se dau oricui?”. Nici asta n-o să uit toată viața mea.

Până la urmă, deși eu deja luasem notă mare la testare, mi-au dat de făcut o împărțire, 52 : 25, am făcut, mi-au dat un post foarte departe, m-ar fi costat chiria cât salariul.

A doua zi am mers cu tata la inspectorat și a explicat că nu pot merge atât de departe. Și, până la urmă, pentru că au văzut că știu matematică, mi-au dat un post la Aprozi, la 5 kilometri de aici.

Plecam de la 8 dimineața de la casa părintească, mergeam cu trenul până la Budești și de la Budești mergeam o oră pe jos până la Aprozi. Așa am predat matematică 2 ani. Eu aveam 19 ani, copiii de clasa a Vlll-a aveau 14 ani și mă uitam la ei de jos în sus, dar am predat matematică și ei mă respectau. Atunci mi-am dat seama că eu asta voi face.”

Un alt fost profesor a îndemnat-o apoi să se înscrie la facultate. Așa a reușit să devină învățătoare și să ocupe un post la Budești. Într-un mediu în care copiii duc lipsă de modele, Lili se folosește de propria poveste pentru a-i motiva.

“Mi se pare că cel mai bun exemplu motivațional sunt eu, pentru că am plecat din același mediu ca ei și, uite, se poate.”

Liliana Anghel, învățătoare

Lili Anghel luptă zi de zi pentru binele comunității în care trăiește și pentru ca ea să devină un cadru didactic cât mai bun pentru elevii săi. Urmează cursurile de perfecționare organizate anual de Teach for Romania și învață cum să crească vizibilitatea asociației sale – S.P.E.R., astfel încât să le poată oferi celorlalți cât mai mult sprijin.

„Sustenabilitatea financiară a asociației e cea mai mare provocare. Câțiva prieteni au sponsorizat cu câțiva bani și trag de ei până reușesc să aplic la niște proiecte. O prietenă mă ajută cu contabilitatea, iar eu vin cu bani de acasă.

Planul este să facem un centru educațional, unde copiii să fie ajutați la teme, să se dezvolte emoțional, să fie consiliați, de asemenea părinții să fie ajutați, să organizăm cursuri de calificare. Acesta este visul meu. Sunt convinsă că o să reușesc.

Eu chiar cred că dacă vrei o lume mai bună, trebuie să contribui la crearea ei.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post „Mi-au spus că se mai uită și la culoarea feței.” – Liliana Anghel, învățătoarea de etnie romă care a învins barierele și a transformat școala în bucurie appeared first on Cultura la dubă.

S-a născut la Râmnicu Sărat și a studiat și locuit la București 22 de ani. 15 ani a lucrat într-o funcție de conducere în domeniul bancar, dar a decis să ia viața de la zero și să îi găsească un alt sens. Așa a înființat un ONG menit să ajute copii din medii defavorizate, să le dea acestora șansa la o viață mai bună.

“Eram foarte bine și ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea. Tot timpul lucram în targete, vânzări, clienți, dar nu aveam o împlinire și îmi doream să fac un proiect de suflet.

Câștigam foarte mult și aveam și timp, pentru că nu aveam copil, dar făceam foarte puțin, voluntariat aproape deloc, donații deloc. Acum când am trecut de partea cealaltă, îmi dau seama cât de mult te poate ajuta un corporatist, dacă mă gândesc doar la formularele de 3,5%, la salarii de mii de euro.

Și mi-am dat demisia, am intrat într-un an sabatic, nu știam ce o să fac, dar aveam covingerea că fiind odihnită fizic și mental, sigur o să apară acel wow.

Îmi aduc aminte foarte bine momentul. Călcam cămașa partenerului meu, urma să plecăm la Revelion. Și pe TVR 1 era un reportaj cu români din străinătate, foarte stabili financiar, care făceau acte de caritate, de exemplu trimiteau ajutoare în satele lor. Acela a fost momentul în care am zis wow, eu asta vreau să fac.

În două luni am înființat ONG-ul.”

Mama și fratele său au susținut-o și împreună au fondat Asociația Academia Faptelor Bune, care activează acum în județele Buzău și Ilfov. An de an, organizează Marea Ghiozdăneală și oferă, la început de an școlar, ghiozdane, rechizite și haine copiilor din zonele respective.

Iar din octombrie 2022, la Găneasa a fost deschis și centrul educațional unde în fiecare duminică au loc lecții de alfabetizare, cursuri de bune maniere, activități de gătit sau discuții despre igienă.

“Îmi doream să am un centru unde să fac o altfel de școală. Partea frumoasă a fost că visul meu s-a întâlnit cu proprietarul acestui loc.”

A primit terenul și a construit casa în care ajung copiii din localitate și din comunele învecinate.

“4 ani a durat până am igienizat terenul, l-am împrejmuit. Mai strângeam niște bănuți, mai făceam ceva. Am început cu cei din jurul meu, e cel mai simplu așa. Ei cred în visul tău, ei te cunosc, ei te văd la treabă.

Apoi, cum oamenii cunosc oameni, ajungi și îți extinzi cercul de donatori.”

Primele ajutoare au venit de la cercul de apropiați, prieteni și colegi din bancă. Astfel a reușit să crească de la an la an activitățile asociației, fie că vorbim despre ajutoare în bani, produse sau voluntariat.

“Eu întotdeauna spun că a face bine, a te alătura unui ONG, nu înseamnă neapărat a da bani.”

Alături de voluntari, Raluca încearcă să ofere copiilor din zonă, informațiile pe care nu le primesc acasă sau la școală și să se adapteze la nevoile lor de bază.

De exemplu, ziua de duminică începe cu o masă caldă.

“Tot timpul îi întreb cam ce preferă, în afară de șnițele și cartofi, încercăm să le dăm ceva mai sănătos. Le-a mai făcut mama o supă, o plăcintă. Bugetul încă nu ne permite să le dăm acea masă la care visez eu, cu nutrienți, dar e o masă caldă, gătită proaspăt.”

În interacțiunile cu copiii a descoperit analfabetism la clase de gimnaziu, lipsa unor informații de bază privind igiena și îngrijirea personală sau pur și simplu, dezinteresul părinților față de școală.

A vizitat copiii în mediul lor, pentru a înțelege mai bine care sunt nevoile și a se adapta contextului.

“Dacă nu au baie, atunci îi înveți să se spele la lighean. Dacă nu au nici lighean, le dai lighean. E important să nu mai miroasă urât, să nu mai fie etichetați de ceilalți copii. Încerc să le cumpăr periodic săpun, șampon, le-am cumpărat unghiere.

-S-au schimbat lucrurile de când faci asta?

-Foarte puțin, sincer. Ar fi nevoie de activitate zilnică la care copiii să vină. O zi pe săptămână este puțin.”

Devenită la rândul său mama în urmă cu doi ani, Raluca își împarte timpul între propria fiică și copiii din Găneasa și din Râmnicu Sărat.

Recent, i-a dus pe aceștia în tabără la mare. Dar provocarea este să le facă acestora bine pe termen lung, să îi ajute să devină independenți și suficient de puternici încât să se descurce în societate.

“Copiii sunt înscriși la școală pentru că primesc tot felul de stimulente, ajutoare sociale. Pe de altă parte, ei nu frecventează. Duminica îi întreb cum a fost săptămâna și ei zic <<păi n-am fost la școală săptămâna asta.>> De ce? <<nu ne-am trezit>>.

Nu au nici niște modele acasă care să îi împingă. Acasă, părinții sunt neștiutori de carte de cele mai multe ori, îi pun pe copiii mai mari să îi îngrijească pe cei mai mici sau sunt lăsați să stea toată ziua pe telefon și tabletă.”

Pentru viitor, Raluca Niculescu visează să extindă activitățile Centrului Educațional Găneasa pe mai multe zile din săptămână. În acest sens, ar avea nevoie de mai mulți voluntari care să se implice pe termen lung.

Pe lângă lecțiile de alfabetizare, ar vrea să desfășoare ateliere de lucru manual, cursuri de actorie, de alimentație și de gătit.

„După tot ce facem noi cu ei, dacă ajung să scrie și să citească, e ceva. Să știe să primească un rest corect, să nu îi păcălească nimeni, poate ajung să lucreze la o brutărie, să facă ceva. Măcar lucrurile de bază să le știe. Și să nu le fie frig și foame.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post A lăsat funcția de director într-o bancă și a deschis un centru educațional pentru copiii din mediul rural. Raluca Niculescu, Academia Faptelor Bune: “Eram foarte bine ca statut social și financiar, doar că nu-mi găseam fericirea.” appeared first on Cultura la dubă.