“Este, fără îndoială, un pisoiaș neîncrezător. Geaca lui e încă pătată cu sânge, după ce mașina în care se aflau a fost ciuruită de parașutiștii ruși, de la mică distanță. Și ei, în fond, tot niște copii – cu vreo zece ani mai mari decât Ihor.

Ihor – sau Ihoriok, cum îl numește tatăl lui – abia a împlinit 8 ani. Nu-mi pot imagina cu adevărat prin ce a trecut băiatul acesta. Nu pentru că nu i-aș înțelege cuvintele. Nu pot să cred pe deplin că așa ceva e posibil în anul 2022, când există realitate augmentată, procesarea limbajului natural cu ajutorul inteligenței artificiale, bitcoini și NFT-uri.

În zilele noastre, oamenii încă se omoară unii pe alții cu gloanțe, cuțite, explozibili, ba chiar și cu mâinile goale – și numesc asta dreptate. (…)

Ihor cel mic a fost singurul care a scăpat nevătămat în urma atacului. Sora lui, Katia, l-a acoperit cu trupul ei, ferindu-l de gloanțe. Doar ursulețul de pluș și-a pierdut un ochi de nasture, iar căciula lui Ihor a rămas fără pampon. În gând, el se întoarce iar și iar la acel moment. Rememorează cum a urlat la parașutiștii din Pskov: ce faceți?! Îmi omorâți mama și sora!” Vocea copilului i-a sfâșiat pe ucigași. Realizând că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer și a spus doar: <Scuzați-ne!>.

Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.”

Aceasta este doar una dintre zecile de mii de povești înfiorătoare de pe frontul ucrainean. Scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa a așternut-o într-un volum colectiv – Mecanisme de apărare – publicat recent de către Editura Muzeelor Literare, la Iași, în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră. Printre invitații speciali de anul acesta s-au numărat mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei veniți chiar de pe front. Într-un performance emoționant, la Noaptea Albă a Poeziei, alături de poeți români, Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk au citit poemele scrise de alți autori ucraineni, uciși în ultimii ani de război.

“Este foarte important să nu uităm de cei care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.”, spune Matiușa, într-un interviu acordat la FILIT pentru Cultura la dubă.

Pavlo Matiușa are 42 de ani și este specializat în strategie de business, dar totodată e poet, prozator și doctor în filologie. S-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei la începutul invaziei rusești din 2022, cu gradul de căpitan, unde s-a ocupat de instruirea unităților de luptă.

Povestea băiețelului Ihor l-a determinat să plece pe front, deși la rândul său este tatăl pentru 4 copii. Lăsându-și soția singură cu cei 4 copii a fost felul său de a încerca să-i apere.

A activat în război un an și jumătate, apoi s-a întors la familie. Locuiește și lucrează acum când în Kiev, când la Paris, în strategie de afaceri. Dar sentimentul de vinovăție continuă să penduleze între dilema dacă locul său este pe front, cu „frații în arme”, sau cu cei apropiați. Ceea ce duce, firesc, la întrebarea, cum își poate arăta mai bine iubirea?

Interviul cu Pavlo are loc într-un cadru suprarealist. Căutând liniște, ne-am așezat în sala de evenimente a Hotelului Unirea din Iași, unde în seara respectiva urma să aibă loc petrecerea Universității Alexandru Ioan Cuza, cu ocazia aniversării a 165 de ani de existență. Am ocupat cuminți două scaune la masa decorată ca pentru nuntă, promițându-le chelnerilor că nu vom deranja nimic. Și am început să vorbim despre războiul care se desfășoară la doar câteva sute de kilometri distanță.

Din când în când, poveștile lui Pavlo de pe front erau întrerupte de muzicanții care faceau probe de sunet.

A fost doar un mic colț din lumea plină de contraste a vremurilor noastre.

***

Pavlo, ești pentru prima dată la FILIT, tu și colegii tăi ați primit scena principală în prima seară, iar la Noaptea Poeziei ați susținut, alături de poeții români, un performance emoționant.

Ce înseamnă pentru tine să fii invitat la un mare festival de literatură din România ca artist, dar și să ai o platformă publică pentru a vorbi despre război?

În primul rând, înseamnă un sprijin uriaș din partea României. Iar artiștii români și organizatorii au răsplătit cumva în acest fel Ucraina pentru lupta pe care Ucraina o duce deja de trei ani și jumătate. Suntem cei mai apropiați vecini și devenim totodată cei mai apropiați prieteni.

Până acum, după prăbușirea comunismului, atât noi, ucrainenii, cât și voi, românii, priveam mereu în altă parte, către câteva mari țări europene, către America, spre tot restul lumii, dar cel mai puțin priveam unii la alții.

Acum începem să ne privim unii pe alții și înțelegem că suntem foarte asemănători, am trăit aici de secole, de milenii, avem această istorie uriașă între noi și putem să ne susținem unii pe alții. Avem tradiții similare, glume similare, un trecut similar, așa că ar fi mai bine să construim ceva împreună și chiar putem să o facem.

Este un simbol uimitor și un privilegiu să fim aici, totodată e un semn puternic pentru viitor, nu doar pentru noi, ci și pentru alții. Mi-ar plăcea să pot invita și eu artiștii români la Kiev sau Lviv, în timpul festivalurilor noastre. Este foarte important să facem acest schimb. Sincer, este destul de  ciudat că în tot acest timp am avut atât de puține traduceri între noi, atât de puține schimburi culturale.

Da, așa cum ai spus, venind din Est, eram atât de interesați de Occident, de ceea ce fac francezii sau americanii și nu ne uitam la vecini. Ne disconsideram doar pentru că suntem la fel, nu?

Da, exact.

E această idee că nu avem nimic de învățat de la cineva care se află în aceeași condiție ca noi.

Da, știu, iar asta este greșit.

Pentru că arta grozavă poate veni din orice loc.

Da. Și cred că ambele națiuni ar putea produce, și deja fac asta, cele mai bune exemple de artă, în orice tip de artă, nu doar literatură, ci și în muzică, cinema, etc. Sincer, cred că festivalurile noastre vecine sunt mai importante decât, de exemplu, a fi reprezentat la Frankfurt, unde ai putea fi pur și simplu pierdut în mijloc. Corect? Aici chiar faci acele conexiuni care vor conta în viitor. Este ceva foarte, foarte prețios. Aș spune chiar neprețuit.

Te rog să-mi spui mai multe despre tine. Ce profesie ai? Cum ai început să scrii literatură?

M-am născut în Rivne, un orașul din nord-vestul Ucrainei. Majoritatea vieții mele am petrecut-o în Kiev. Bunica mea a fost profesoară de ucraineană la școală și poate de la ea am primit un gust pentru literatură, care a evoluat destul de încet.

Sunt militar prin prima mea educație, de asemenea am obținut o educație în afaceri în Franța și ceva experiență de muncă în Franța. Apoi m-am întors cu familia mea în Ucraina. Atunci totul a început: COVID și război, totul.

Ai lucrat și în diplomație pentru parlamentul ucrainean. Ce a presupus slujba ta?

Da, a fost diplomație interparlamentară. Am fost secretarul delegației ucrainene la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la Adunarea Parlamentară a OECD, Uniunea Interparlamentară. Am lucrat, de asemenea, cu Uniunea Europeană, ca diplomat.

Și apoi, de fapt, am schimbat jobul și am intrat în zona de business, am vrut să am această experiență, rezultate tangibile, de asemenea, am obținut pregătirea specializată, am terminat un master în administrarea afacerilor.

Iar pentru că sunt ofițer prin prima mea educație, m-am înrolat în armată încă de la începutul acestui război. Și pentru că sunt tatăl unei familii numeroase, am patru copii cu soția mea, am părăsit armata la sfârșitul lui 2023 pentru că se lupta foarte mult singură cu copiii.

Nu a decurs așa cum ne-am dorit, ca războiul să se încheie repede. Am părăsit armata, unde am activat un an și jumătate, dar acum am deja mai mult timp de când nu am mai fost în armată, așa că aș putea poate să mă întorc.

În cartea lansată la FILIT, scrisă de voi, 12 autori ucraineni, spui povestea unui băiat de 8 ani, a cărui familie a fost mitraliată în timp ce se afla în mașină. Acesta a fost motivul principal care te-a făcut să te înrolezi?

A fost un simbol puternic care m-a determinat. Dar eu oricum sunt un militar prin prima mea educație, așa că cine trebuie să meargă la război dacă nu noi, care aveam pregătire?

Dar a fost obligatoriu sau te-ai oferit voluntar?

A fost voluntar pentru că aveam deja 4 copii și puteam să aleg să nu merg, cel mai mic dintre copii avea 2 ani. În 2014, când, de fapt, acest război a început în est, nu am participat pentru că soția mea era însărcinată cu al treilea copil pe atunci. Am decis să rămân cu ea, să o susțin atunci.

Scriitorii și poeții mei colegi, mulți dintre ei s-au înrolat, cu toții am fost destul de conectați în primele zile ale războiului. Iar știind că acela a aderat deja, că acela se alătură, acesta se gândește să o facă, pentru mine a fost doar o chestiune de timp, știam și eu că trebuie să fiu acolo.

Din exterior, avem această impresie că artiștii sunt persoane foarte sensibile și nu imaginăm chiar imediat un artist mergând la război. Dar, așa cum ai spus, mulți artiști ucraineni au făcut asta. De ce crezi?

De fapt, poate că este invers, pentru că sunt atât de sensibili la nedreptate, toți au mers acolo. Și cei care nu au făcut-o, nu spun că nu îi respect, dar…mulți s-au alăturat, poate doi sau trei ani mai târziu. Ei se alătură încă.

Poate că trăiau un fel de vinovăție.

Sunt destul de sigur. Acum și eu trăiesc un fel de vinovăție pentru că am renunțat la armată.

Îmi imaginez că este foarte dificil să descrii ceea ce înseamnă războiul atunci când el este în continuă desfășurare. Poți oare să ne spui cum a fost această experiență timp de un an și jumătate? Cum au fost zilele tale pe front?

Este foarte mult despre rutină, pentru că te predai sistemului, iar sistemul este armata. Armata îți spune unde să dormi, când să mănânci, ce să mănânci, unde să mergi, ce să faci. Asta a fost în regulă pentru mine, pentru că eram obișnuit cu asta când serveam în anii mei foarte tineri.

În ceea ce privește colegii cu care eram, grupul era format din personalități de toate felurile, toate tipurile de profesii, de medii sociale, oameni care nu au văzut niciodată ce este armata sau oameni cu o anumită experiență militară anterioară care s-au reîntors, pentru că mulți au servit în 2014.

Nu ești tot timpul în tranșee. De exemplu, primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost instrucția.

Eu sunt cu adevărat mândru pentru că eu sunt cel care a format și a instruit brigada care a fost mai târziu angajată în poate cel mai rău atac sau unul dintre cele mai rele, acum nu mai există, de fapt, cel mai rău, totul este rău, în sudul regiunii Zaporije.

Îți dedici timpul și viața pentru perioada în care ești în armată obiectivelor pe care armata le definește pentru tine sau poate unor obiective mai mari. Pentru motivație, este foarte important ce și de ce faci. Uneori pare fără sens pentru că, după cum spun americanii, armata este despre a te grăbi și a aștepta.

Se poate ca tu să te trezești la 5 în dimineața și nimic nu se întâmplă până la 10:30 dimineața. Așa că în cele cinci ore doar aștepți, dar apoi ceea ce se întâmplă se întâmplă în secunde. Cât pocnești din degete. Cam așa este…

Eu am făcut traininguri în Ucraina, de asemenea am coordonat trainingurile noastre în străinătate, am fost cu frații mei de arme pe linia frontului.

Ați avut contact direct cu inamicul?

Eu, personal, nu am făcut contact direct cu inamicul. Pentru că m-am ocupat mai mult de unitatea de antrenament din cadrul brigăzii. Au fost câțiva ofițeri, câțiva sergenți și instructorii. Instructorii noștri au fost implicați direct în atacuri. Dar eram cu toții împreună.

De exemplu, noaptea ei trebuie să se pregătească pentru atacul nocturn, iar dimineața următoare fumezi o țigară cu băieții.

Poate…

Da, poate. Așa este. Poate că mergi la spital, pentru că mulți au fost răniți și aceste atacuri au ucis oameni.

Uneori cineva apare cu o cicatrice uriașă pe față, cineva apare fără un deget, dar a doua zi tot merge pe front.

Ai spus că înțelegi că îți pierzi prietenii. Cum ajungi la acest punct de înțelegere și, nu știu, de acceptare că acest lucru se întâmplă?

Aceasta este războiul. Și războiul este despre a ucide, de fapt. Și trebuie să accepți două lucruri. Unul este că trebuie să te ucizi pe tine, pentru că și tu comiți crime, acesta este războiul. Și al doilea lucru, că s-ar putea să fii ucis și tu. Sau prietenii tăi.

Este greu. Noi, oamenii, nu suntem născuți pentru asta, nu? Dar cumva subestimăm ceea ce suntem capabili să facem, din păcate, nu știu, este regretabil că într-adevăr putem să o facem, să ucidem.

Problema este că după aceea este imposibil să te întorci complet de acolo. Cumva rămâi acolo și continuă să revină toate acele amintiri, toți acei oameni, situații, și depinde doar de cât de profund ai fost afectat. Depinde de situațiile prin care ai trecut, depinde de psihologia ta, cum este posibil să îți străpungi, aș spune, apărările psihologice.

Ai avut vreo ancoră care ți-a ținut mintea ta puternică în tot acest timp? Poate, nu știu, să citești, să asculți muzică sau să vorbești cu soția ta?

Am avut un moment foarte dificil în familia mea, iar asta se reflectă, de fapt, într-o carte apărută în Franța. Am schimbat scrisori cu soția mea, eu fiind aproape de Zaporije, ea era în Paris. S-a întâmplat în timpul războiului și în timpul propriului nostru moment dificil. Așadar, a fost pentru mine o presiune dublă.

Scrisorile au fost de foarte de mare impact pentru mine și profunde. La un moment dat pur și simplu nu am putut să mă opresc din scris. Așa că a fost poate modul meu de a face față. Ea nu a răspuns la fiecare scrisoare pe care am scris-o.

Dar a răspuns la multe dintre ele. Așadar, au fost în total 50 și ceva de scrisori și a devenit o carte, publicată de un jurnalist în Franța, care va apărea și în România, la Editura Spandugino. Se numește Scrisori de Dragoste și Război.

Apoi, pe lângă asta, desigur, faci niște exerciții fizice, ai o rutină. Rutina este ceva foarte important. Stresul este ceva chimic. Așadar, pentru a scădea această problemă din organismul tău fie faci exerciții, fie iei pastile. Nu funcționează doar că îți spui tu ție: voi depăși asta.

Faci unele lucruri să diminuezi stresul, acestea sunt bine cunoscute: sport sau alcoolul, de exemplu, dar eu zic că sportul e mai bun decât alcoolul. Dar din nou, e bine când poți să o faci. Uneori pur și simplu nu poți face asta.

Și este foarte important să înțelegem. Noi, oamenii, nu știm unde sunt limitele. Dar, în același timp, există limite foarte clare.

Așa că nu putem doar să trimitem pe cineva pe linia întâi și să-l ținem acolo timp de trei, patru, cinci ani până moare. Și apoi ne vom plânge și vom spune: „Oh, dragul meu, el a fost un astfel de erou.” Dar în acel timp, tu doar rămâi în confort și spui: ‘Sunteți eroi.’

Eu cred în această rotație, un an jumate am fost eu, am ieșit, dar probabil mă voi întoarce. Așa și alții.

Crezi că în această rotație ar trebui să vină și soldați străini?

Cred cu tărie că soldații străini ar trebui să vină. Nu cred că ceea ce facem este doar pentru Ucraina. Dacă Ucraina cade, ești doar următorul. În special statele baltice.

Și cred că România, de asemenea, Moldova, de asemenea.

Așadar, dacă nu vrei să ai război pe teritoriul tău, noi de asemenea nu vrem, dar deja îl avem. Așa că poate că este mai bine să ne susțineți și nu doar cu vorbe bune, ci cu putere reală. De exemplu, problema contraofensivei noastre a fost că am primit acele arme puțin câte puțin și nu concentrate într-un anumit moment al timpului, într-un anumit punct al spațiului pentru a străpunge apărările.

De exemplu, acele sisteme HIMARS de artilerie noi le-am primit doar la sfârșit, cred, de 2022. De ce nu ar fi fost acolo de la început? Bine, pentru că au crezut că Ucraina va cădea și că aceste arme vor ajunge pe mâna rușilor. E ceva foarte, foarte ipocrit.

Cum te-ai simțit când ai văzut covorul roșu desfășurat în fața lui Putin și salutul generos pe care Trump i l-a dat?

Aș folosi doar cuvântul dispreț. Lipsă de respect. Nu este ceva ce un președinte american sau, în general, un președinte al oricărei țări libere ar trebui să facă acestei persoane. Această persoană trebuie să răspundă în fața Tribunalului Internațional.

Când spui lipsă de respect, crezi că a fost un fel de lipsă de respect pentru poporul ucrainean?

Nu, doar pentru el însuși.

Pentru Trump?

Da, pentru președintele american. Și sper foarte tare că a fost sfătuit de cei mai apropiați consilieri ai săi să recâștige, nu știu, autoritate și putere, aș putea doar să-mi imaginez cât de fericiți, aroganți și mândri au devenit rușii după aceea.

Acum, cu următorul pachet de sancțiuni, este oarecum o întoarcere a situației. Dar din nou, cred că 19 pachete de sancțiuni sunt ceva stupid. Ar fi trebuit să fi fost doar un singur pachet de sancțiuni la început, concluzionând toate cele 19 și poate 25 de pachete, dar deodată. Până acum, această economie ar fi putut să nu mai funcționeze și poate s-ar fi oprit, nu?

Dar așa se adaptează puțin câte puțin. Ei au și aliații lor, nu-i așa? Cred că ceea ce face vestul colectiv sunt jocuri copilărești. Cred că avem deja lecții în istorie, dar pur și simplu repetăm erorile.

Așadar, în această privință, simt foarte multă amărăciune.

Pe de altă parte, pentru că suntem aici, la Iași, m-am simțit foarte mândru și mulțumit că nu a fost un covor roșu propriu-zis, ci un covor roșu simbolic pentru noi aici, în România.

Dar, din păcate, trebuie să-ți spun că aceasta este o bulă, o bulă intelectuală. În realitate, există și români, chiar partide politice de extremă dreapta, care spun: de ce dați bani copiilor ucraineni când copiii noștri sunt flămânzi? Așadar, există și acest tip de discurs împotriva poporului ucrainean. De asemenea, liderii acestor partide spun că Putin este un mare lider pentru că face lucruri curajoase pentru țara sa.

Da, își ucide propriul său popor.

Cum îți explici că oamenii continuă să creadă în narațiunea rusă când vedem imaginile, vedem locurile de joacă din Ucraina bombardate? Acum o zi am văzut la știri că într-un oraș au murit 6 oameni, printre care și un bebeluș de șase luni. Sau că o grădiniță a fost bombardată. Sau un spital de copii.

Aceasta este bătălia narațiunilor. Și bătălia narațiunilor are o importanță uriașă, de asemenea, în plus față de lupta reală pe care o avem chiar acum pe pământurile ucrainene. Propaganda rusă este adânc înrădăcinată în multe țări.

Am spus studenților de aici, din Iași, că înainte ca rușii să trimită tancurile, trupele și rachetele, mai întâi au trimis informații. Și ei au trimis informația că literatura rusă e mare, muzica mare, baletul mare și mari personalități culturale. Asta îi umanizează și apoi aceste creaturi, de fapt inumane, vin să violeze, să ucidă tineri, bătrâni, să distrugă, să răpească, să tortureze.

Crearea acestei distanțe între ceea ce vor să pară și ceea ce sunt cu adevărat este propagandă.

E nevoie ca jurnaliștii, câinii de pază, intelectualii societății să fie foarte atenți. Acele unități avansate sunt deja aici, pe teritoriul tău, și sunt invizibile. Nu sunt soldați, ci mai întâi e informația. De aceea cred că în astfel de momente nu există o mare cultură rusă. Nu există deloc cultură rusă. Există doar invadatori ruși care încearcă să folosească cultura prin mecanismul de propagandă, ca un scut în timp ce se apropie de tine. Este foarte periculos. Este foarte periculos pentru că este deghizat în ceva nevinovat.

Și acei oameni care chiar cred că alocarea a 3-4% din PIB pentru apărare este prea mult, trebuie să știe că vor plăti mult mai mult de trei-patru procente, vor plăti 30-40% din PIB și va fi cu adevărat dureros, pentru că acum Ucraina cheltuiește 30-40% din PIB-ul nostru pentru a susține acest război.

Așadar, le-aș spune acelor oameni că este mai bine să fie înțelepți acum și să plătească mai puțin acum. E un fel de asigurare.

Pentru că atunci când e cazul, când războiul se întâmplă, vei fi copleșit și poate vei fi distrus fizic, psihologic, economic etc. Cea mai bună soluție în acest moment este să te gândești poate cu cinci, zece ani în avans și, având Ucraina la est, poate că aceasta este cea mai bună carte de joc pe care ai putea-o avea. E ca și cum ai câștiga la loto, fără a fi tu însuți în acest loc.

Și te rog să te gândești la cum se simt acele familii, orașe, regiuni din Ucraina. Desigur, fiecare durere este semnificativă. Nu este ca și cum durerea ta nu este.

Dar, te rog, încearcă să te gândești la asta ca la o investiție în tine. Nu este o investiție în ucraineni. Este o investiție în tine însuți. Pentru că ucrainenii, odată ce totul va fi bine și vom opri această intruziune, nu vor dori să-ți fure locurile de muncă și nu-ți vor fura viața. Vor fi fericiți în propriile lor speranțe. Să trăiască în propria lor țară.

Și acele voci, niciodată nu știi dacă au fost plătite. Ar putea fi active rusești sau poate că sunt ceea ce unii numesc idioți utili. Ei cred în acele voci rele, dar acele voci sunt cu adevărat rele!

Dacă nu îți iubești țara, pur și simplu îi vei lăsa să vină. Și dacă lași Ucraina să cadă, vor veni la tine. Nu e ca și cum s-ar opri.

Știi, ai spus, dacă îți iubești țara. Această frază este exact argumentul propagandei extremei drepte, iubește-ți țara! Ei o folosesc ca pe o armă politică.

Ce crezi că mai înseamnă să–ți iubești țara acum? Pentru că aici în România, nu știu dacă știi, dar am fost aproape să avem un președinte pro-Putin. Mulți oameni cred că a-ți iubi țara, a iubi România, înseamnă să fii interesat doar de țara ta, nu de Ucraina. Ei nu înțeleg lumea ca pe un întreg. Deci, ce înseamnă, de fapt, să–ți iubești țara?

Acum 800 de ani, mongolii atacau Europa din est, iar Kievul era în drum lor. Și prințesa Kievului nu voia să se predea, așa că pur și simplu mongolii au ucis pe toată lumea. Se ascundeau în biserica prințesei din centrul orașului Kiev. Așa că au ucis pe toată lumea, 800 sau 1.000 de persoane.

E cam la fel cu ceea ce au făcut în Mariopol, când au aruncat bomba asupra teatrului din Mariopol unde se ascundeau aproximativ 500 de oameni. Toți au murit. Este inuman, pur și simplu inuman! Și este foarte similar cu ceea ce faceau acele triburi nomade, barbare acum 800 de ani. Așadar, metodele sunt încă asemănătoare cu cele din era războaielor medievale crude.

Singurul lucru este că suntem deja în secolul 21 și poate ar trebui să evoluăm. Și dragostea pentru țara ta nu este așa cum era acum 1.000 de ani. Lumea de astăzi este foarte conectată.

A fi de succes în această lume nu înseamnă să te închizi în tine, ci să te deschizi către ceilalți, să creezi alianțe și să fii de succes împreună cu cineva. Este imposibil să creezi o economie închisă care să prospere în această lume.

Așadar, a iubi țara ta înseamnă, de asemenea, a crea relații, parteneriate solide și durabile, inclusiv parteneriate de apărare. Dacă cineva crede că fie Ucraina, fie România, fie Franța ar putea avea succes pe cont propriu, este o mare greșeală. Este doar o mare greșeală.

Și nu știu dacă sunt suficient de clar. În fiecare țară există acei oameni de dreapta care încă trăiesc în acele timpuri medievale. Ei trebuie doar să înțeleagă că lumea este altceva în acest moment.

Iar rușii, ei folosesc aceată mentalitate medievală, nomadă, care este atât de obosită, și doar încearcă să rămână în aceeași idee despre izolare. Dacă răspunzi la această mentalitate medievală cu o altă mentalitate medievală, asta este pentru mine o formă de degradare.

Este anti-civilizațional. Așadar, gândește-te la țara ta ca la un sistem interdependent în care, desigur, oamenii sunt în centrul atenției, dar e și factorul economic, e securitate culturală, științifică și sunt multe alte conexiuni cu restul lumii, toate aste pot fi dezvoltate în beneficiul țării tale. În această lume, Ucraina este în beneficiul țării tale, de fapt.

Ce vei face tu acum? Nu mai ești în armată, dar spuneai că simți un fel de vinovăție. Rămâi cu familia ta sau te întorci pe front?

Acum am loc de muncă, fac strategie de afaceri. Scriu poezie, scriu povestiri scurte, vreau în sfârșit să scriu un text lung, un roman, dar ai nevoie cu adevărat de o distanță pentru a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Sunt un autor, sunt tată, sunt om de afaceri și sunt încă militar pentru că nu știu ce s-ar putea întâmpla cu toți noi. Și, desigur, ar trebui să fiu pregătit să mă întorc și sunt. Sunt.

Înțeleg că la un moment dat unii pleacă, alții vin. Este foarte important acest concept de rotație.

La Noaptea Albă a Poeziei ați avut un performance alături de poezii români. De ce e important acest moment pentru tine și pentru poeții ucraineni?

Suntem foarte, foarte recunoscători pentru acest eveniment, iar poeții români au fost foarte generoși cu noi, Dan Coman și Radu Vancu au fost alături de noi pe scenă și am citit împreună cu alți poeți români versiunea în română a poemelor scrise de colegii noștri, poeți ucraineni, acum morți.

Am creat acest moment pentru a face ca vocile și numele lor să dăinuie. Este foarte important să nu uităm de cei…(n.r. vizibil emoționat, Pavlo Matiușa își abține cu greu lacrimile) care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cum ne mai iubim azi țara? Pavlo Matiușa, scriitor și căpitan în armata ucraineană: “Dragostea pentru țară nu mai poate fi așa cum era acum 1.000 de ani.” appeared first on Cultura la dubă.