Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

Radu Jude a fost prezent la Festivalul de Film de la Viena cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, o critică usturătoare, dar nu didactică, a capitalismului sălbatic, a dezvoltării urbane haotice și a stereotipurilor de gen.

În Q&A-uri, dar și într-un masterclass dedicat construcției filmului, regizorul a vorbit despre cum la baza poveștii stau propriile începuturi în lumea filmului, despre inspirația pe care o găsește în momentele mici, ușor de trecut cu vederea, și despre responsabilitatea pe care o purtăm cu toții față de orașele în care trăim.

În fața publicului din Viena, regizorul român a fost deschis, pe alocuri emoționat, dispus să împărtășească povești personale care au marcat modul în care scrie scenariile și construiește universul din filmele sale.

***

La cinematograful vienez Gartenbaukino, sala de 736 de locuri este aproape plină. Iubitorii de film au venit să vadă ultimul proiect semnat de Radu Jude, un cineast român apreciat și premiat la marile festivaluri din lume, câștigător al Ursului de Aur la Berlinale.

Proiecția de trei ore este aplaudată generos și urmată de un Q&A care depășește miezul nopții. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni lejeri, cu o sticlă de limonadă într-o mână și microfonul în cealaltă, regizorul răspunde intervențiilor din public. 

„Președintele nostru ar spune că nu suntem așa”, comentează un spectator austriac. „Dar suntem.” Drept reacție, Radu Jude glumește: „Nu credeam că o să ajung cu filmul ăsta la Viennale”. 

În fața lui stau tineri care au intrat în sală mâncând cu poftă câte un dürüm, jurnaliști sau pensionari eleganți, cu părul aranjat atent. Pare emoționat să-i vadă, încă activi și curioși la capătul unei experiențe cinematografice încheiate atât de târziu.

A doua zi, tot în cadrul Festivalului de Film de la Viena, mergem să îl ascultăm vorbind pe larg, în cadrul unui masterclass, despre sursele lui de inspirație și nevoia de a genera continuu idei pentru a supraviețui în branșă. „Nu mă așteptam să vină atâta lume”, le spune încă de la început celor circa 80 de participanți. „De obicei, la evenimente de genul ăsta vorbesc cu 5-6 oameni și e mult mai puțin stresant.” 

Că atâția spectatori au ales să-l întâlnească nu e, însă, întâmplător. Până să fie proiectat la Viennale, la sfârșitul lunii octombrie, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a obținut Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno, unde a avut premiera internațională.

Criticii l-au descris drept o producție care „hipnotizează”, „o reflecție captivantă asupra inegalității și a opresiunii”. Inclusiv directoarea Viennale, Eva Sangiorgi, l-a numit printre preferatele ei din programul 2023, iar România l-a propus pentru Premiile Oscar 2024, la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”.

Unde mai pui că scenariul include personaje austriece, referințe la istoria național-socialismului în Austria și săgeți către complicata relație Schweighofer-păduri românești. „Easter eggs” pentru localnici, după cum le-a numit regizorul. Easter eggs înțelese și acceptate, după cum a demonstrat-o intervenția spectatorului resemnat. 

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii are, totuși, o miză mai complexă decât critica unei țări sau a unei companii anume. Filmul urmărește o zi din viața asistentei de producție Angela, interpretată remarcabil de Ilinca Manolache. Misiunea ei este să găsească persoane care au avut accidente de muncă și să le filmeze, pentru ca apoi una dintre ele să apară într-un așa-zis spot de protecție a muncii comisionat de o companie austriacă.

În realitate, spotul e o mișcare de PR în care vina pentru accidente este atribuită exclusiv muncitorilor. 

Ore întregi, Angela conduce de la un caz la altul prin traficul infernal al Bucureștiului, își pierde răbdarea, înjură și e înjurată. Printre picături, încearcă să rezolve și probleme de familie, să negocieze o pauză de odihnă cu șeful – sfârșește prin a dormi 30 de minute în mașină –, să-și vadă iubitul. E tracasată, exasperată, agitată. Întruchiparea angajatului prins în malaxorul unui sistem în care nevoile sale sunt puse mult sub nevoile angajatorului. 

La Viena, Radu Jude povestește: „Angela am fost eu. Am fost eu și mulți alți oameni pe care îi cunosc.” Deși e văzut acum drept unul dintre cei mai interesanți regizori ai momentului, Jude a picat de trei ori admiterea la UNATC, optând în schimb pentru Universitatea Media.

În lumea filmului a pătruns acceptând orice poziție care i se oferea: „Am fost asistent de casting, asistent de producție, am regizat teleshopping, telenovele. Am făcut o mulțime de lucruri care nu mi-au plăcut.”

Printre ele, un astfel de clip prin care o companie încerca să-și spele imaginea. „Mereu m-am simțit vinovat că am fost o mică parte din sistemul organizat de corporație ca să dea vina pe angajat”, spune Jude. Din experiența aceea s-a cristalizat, ca o „poveste simbolică” (și nu didactică, după cum ține să sublinieze regizorul), drumul Angelei.

Tot din anii epuizanți de început a rămas și un obicei de lucru: „Ca regizor, refuz să filmez în afara Bucureștiului dacă echipa nu are cazare pentru noaptea respectivă.” 

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Bucureștiul e un oraș al dezvoltării fără cap și coadă, cu transport la pământ, clădiri kitchoase construite peste clădiri istorice și cetățeni cu nervii întinși la maximum. Jude povestește că nu a avut intenția de a-i arăta „doar părțile urâte”, așa cum i-au reproșat unii spectatori, dar că i s-a părut important să pună în imagini câtă distrugere a avut loc și după anii Revoluției.

„În România, când ceva merge prost, tindem să dăm vina pe comunism”, le explică spectatorilor austrieci. „Dar au trecut 30 de ani de atunci. Cât mai dăm vina pe comunism?”. Responsabilitatea pentru felul în care trăim azi, crede regizorul, nu o poartă doar regimul trecut, ci o purtăm și noi. 

„Eu am văzut Bucureștiul cu zonele lui dure, dacă nu chiar vulgare, dar am simțit și o vulnerabilitate acolo”, îi spune o spectatoare. „Ceva uman în felul în care ajungi să trăiești și să lucrezi în oraș.”

Deloc uman, în poveste, rămâne felul în care ajunge să fie tratat bărbatul ales pentru spotul de „protecție a muncii” (rolul e interpretat de actorul neprofesionist Ovidiu Pîrşan). Aflat în scaun rulant din cauza unui accident evitabil din parcarea companiei austriece, acesta nu e lăsat de echipa de producție să își spună povestea așa cum își dorește. În schimb, e ținut în ploaie, alături de familia lui, cât trage diferite duble, iar cazul îi e simplificat până la ridicol. În final, imaginea corporației se dovedește mai importantă. Faptele sunt manipulabile. Nimeni nu pare să mai asculte pe nimeni.

Întrebat despre viziunea sa artistică și momentele în care își dă seama că e pregătit să înceapă un nou proiect, Radu Jude nu ezită să răspundă: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Îmi pare rău”.

Altfel, nu s-ar putea întreține exclusiv din regie, pentru că nu ar avea cu ce să răspundă la apelurile de finanțare. „Știu că, dacă vreau să filmez ceva în 3-4 ani, trebuie să am un scenariu acum. O schiță de scenariu, orice.”

Prin urmare, strânge continuu foldere cu idei, fotografii cu obiecte și scene aparent întâmplătoare, fragmente de „știri mici, care ar trece neobservate”. „Un primar s-a făcut singur cetățean de onoare al localității pe care o conduce și a plâns la ceremonie”, spune una dintre știrile pe care le arată la masterclass, spre hazul audienței. O alta surprinde durerea copiilor ai căror părinți sunt plecați la lucru în străinătate: „Dacă poți, fă-o pe mama să mă sune, măcar atât!, i-a cerut o fetiță crescută de bunică într-un sat din România, lui Moș Crăciun”.

„Singura metodă pe care o am”, explică Jude, „e să adun lucruri”. Iar creativitatea, după cum o definește el, e tocmai „abilitatea de a pune [acele] lucruri în legătură”.

Pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, povestea Angelei a intrat în legătură cu cea a muncitorului în scaun rulant pe baza unei realități personale: „În 2019, am avut o paralizie facială”, mărturisește regizorul. „Asta m-a făcut mai sensibil la subiect.”

Există însă și spațiu pentru eliberarea tensiunii, iar el vine sub forma lui Bobiță, avatarul online pe care și-l creează protagonista lui Jude. E, de fapt, un avatar creat de actrița Ilinca Manolache în perioada pandemiei, pe care Jude și l-a dorit în film. „Când am distribuit-o pe Ilinca, am distribuit-o cu tot cu Bobiță. Practic, i-am zis să îl aducă și pe el.”

Bobiță vorbește vulgar, în termeni misogini, răsturnând prin umor masculinitatea toxică pe care o promovează, în realitatea zilelor noastre, personaje ca Andrew Tate (cu consecințe vizibile asupra adolescenților). În acest context, felul în care îl folosește Angela este – explică tocmai ea – o „critică prin caricaturizare dusă la extrem”.

Altfel, sunt puține lucruri extreme în povestea spusă de Jude. „Sfârșitul lumii” pare mai degrabă o acumulare. Un tăvălug de lucruri mici care îmbracă sisteme mari și cărora e greu să le faci față de unul singur. Dar poate și soluțiile încep tot de la lucruri mici. Rămâne doar să le punem în legătură.

„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” mai poate fi vizionat săptămâna acesta în câteva cinematografe din România. Găsiți programul AICI.

The post Două întâlniri cu Radu Jude la Viennale 2023: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Pentru că trebuie să mă întrețin”. appeared first on Cultura la dubă.

Astra Film Festival, cel mai longeviv festival de film din România, împlinește anul acesta 30 de ani de existență și aduce publicului, cu această ocazie, o serie de evenimente extraordinare la Sibiu.

Gala de deschidere va avea loc duminica aceasta și va prezenta filmul documentar “Meeting Zelensky”, realizat de actorul și regizorul american Liev Schreiber și de regizorul britanic André Singer în timpul războiului din Ucraina.

Schreiber este și un cunoscut susținător al cauzelor ucrainenilor, fiind ambasador oficial al platformei United24, lansată de președintele Ucrainei pentru strângere de fonduri din întreaga lume.

De la începutul invaziei din Ucraina, Volodimir Zelenski, președintele țării, a devenit întruchiparea liderului care-și însuflețește oamenii să apere ce e al lor. A dat costumul cu cravată pe bluze militărești, a cerut cu îndârjire Occidentului să se implice în ceea ce catalogase anterior drept un război asupra întregii Europe. Filmul dezvăluie povestea președintelui ucrainean, de la actor de divertisment la lider politic internațional, printr-un interviu profund realizat de Liev Schreiber.

Publicul prezent la Sibiu va putea urmări, în premieră, versiunea work in progress a acestui documentar.

După proiecție, co-regizorul Andrè Singer va participa, alături de invitați surpriză, la o discuție moderată de scriitorul Emil Hurezeanu, fost ambassador al României în Germania și actual ambasador în Austria.

André Singer, laureat al premiului Emmy, unul dintre cei mai influenți documentariști din lume, va fi prezentat și în cadrul seriei „Maeștri: O viață în documentar” și va susține un masterclass.

De-a lungul a 5 decenii, ca regizor, producător, producător executiv și commissioning editor, André Singer a creat sute de documentare pentru cinema și televiziune.

La Sibiu, el va vorbi despre felul în care antropologia l-a îndreptat către realizarea de filme documentare, începând cu emblematica serie a postului Granada Television, “Disappearing World”, unde a debutat în calitate de cercetător. Mai multe informații despre programul special „Maeștri: O viață în documentar”, găsiți AICI.

În calitate de regizor și producător executiv, André Singer va arăta modul în care a abordat subiecte dificile, de importanță istorică și profund umană, în documentare de lung metraj, precum “Night Will Fall” (câștigător al premiilor Peabody și Emmy), “The Act of Killing“ (nominalizat la premiile Oscar și câștigător BAFTA) și “The Look of Silence” (nominalizat la premiile Oscar), sau portretul intrigant al ultimului lider al Uniunii Sovietice in “Meeting Gorbachev“, pe care André l-a co-regizat cu Werner Herzog.

Un aspect mai puțin cunoscut este că originile lui André Singer sunt parțial românești, mama sa fiind născută și crescută în Cernăuți, în perioada în care aceasta regiune aparținea României.

„Maeștri: O viață în documentar” este o serie de evenimente live care sărbătorește arta documentarului prin explorarea operei și filosofiei unor realizatori de film legendari care au avut o contribuție majoră în dezvoltarea acestei forme de film.

Seria, găzduită de Astra Film Festival, este creată de Liviu Tipuriță, regizor nominalizat la BAFTA, si le oferă realizatorilor de film și publicului AFF oportunitatea de a întâlni și a dialoga cu cei mai faimoși realizatori de documentar din lume. Este o șansă de a învăța de la cei mai buni din această industrie.

Pe lângă mult așteptata competiție oficială central și est-europeană, festivalul va reuni la Sibiu și cele mai bune filme documentare românești.

În filmul „Amar” work-in-progress (România, Spania, 2023, 137 minute), prezentat în premieră mondială, regizoarea Diana Gavra intră în lumea rețelelor hoților de buzunare care operează de ani de zile în România și în Europa.

În „Memoria clipei” (România, 2023, 61 min), film prezentat la Sibiu în  premieră mondială, regizorul Ovidiu Georgescu poartă spectatorul într-un cătun izolat din Transilvania pentru a cunoaște o fostă învățătoare octogenară, plină de viață.

Regizoarea Carla Teaha prezintă filmul său de debut, universal fascinant al poetei Nora Iuga – „De ce mă chemă Nora când cerul meu e senin”.

Documentarul „Între Revoluții”, regia Vlad Petri, recompensat cu Premiul FIPRESCI -Berlin 2023 și Mențiune specială – ZagrebDox 2023, vorbește despre o prietenie care nu poate fi destrămată, ajungând la problemele profunde ale unor societăți care trec prin schimbări radicale.

„Playback” (2023, România, 77 minute), de Iulia Rugină, ilustrează portretul lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai cunoscuți DJ din România comunistă, care și-a făcut propria coloană sonoră a călătoriei prin viață.

Valentin Rareș-Fogoroș spune, în premieră națională, povestea unui român care are visul de a construi acasă un celebru model de Ferrari, în memoria unuia dintre gemenii care i-au murit la naștere – „Enzo & Mateo”.

Nu va lipsi documentarul lui Alexandru Solomon, “Arsenie, Viața de Apoi”, o proiecție pe care Arhiepiscopia Sibiului a încercat să o cenzureze. După film, publicul este așteptat la o dezbatere în prezența regizorului.

În cadrul secțiunii Programe speciale, vor fi prezentate o serie de anchete realizate de jurnaliștii de la România, te iubesc, un documentar despre protestele din Sibiu, din 2017, avându-l în rol principal pe scriitorul și protestatarul Radu Vancu – Think freedom – The catalyst, precum și cel mai nou film documentar realizat de Dumitru Budrala – Calea laptelui, o poveste despre transhumanță, un stil de viață pe cale de dispariție.

Ediția de anul acesta continuă să acorde atenție educației cinematografice, prin programul Astra Film Junior, dedicat copiilor și adolescenților.

De asemenea, va avea loc Workshop Doc, un atelier de film documentar dedicat studenților. 12 participanți vor învăța de la profesioniști din domeniu cum se realizează un film documentar.

Studenții vor lucra în atelier pe baza unor materiale video din arhiva Astra Film Festival. Rezultatele workshop-ului vor fi prezentate la AFF 30, în cadrul unei discuții moderate de regizorul și profesorul Copel Moscu.

Nu în ultimul rând, în Piața Mare din Sibiu două cinemauri tip dome și o instalație imersivă Infinity Mirror Room vor oferi o experiență spectaculoasă a cinematografiei digitale – Concept Art, Augmented Reality. Filmele proiectate în noile spații cinematografice îmbină realitatea virtuală, hologramele, efectele sonore și vizuale, iar toate acestea dau spectatorului impresia că face parte din acțiunea documentarului. 

Ediția aniversară Astra Film Festival va avea loc la Sibiu în perioada 15-22 octombrie.  

The post Filmul “Meeting Zelensky”, realizat de regizorul André Singer și de actorul american Liev Schreiber, va deschide Astra Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Invitat special la TIFF, unde va primi la Gala de închidere Premiul pentru întreaga activitate, celebrul actor australian Geoffrey Rush s-a integrat perfect în atmosfera de la Cluj, a ținut conferințe, a mers la filme, s-a bucurat de mâncarea românească și de împrejurimile orașului.

Rush este unul dintre puținii actori care au obținut cele trei mari premii – Oscar, Emmy, Tony – adică așa numita Triple Crown of Acting. Doar 9 actori din lume, printre care Al Pacino sau Jeremy Irons au mai reușit această performanță.

A câștigat Premiul Oscar în 1997 pentru rolul principal din filmul Shine, regizat de Scott Hicks. Același rol i-a adus numeroase alte premii importante, precum Globul de Aur sau BAFTA. Filmul a avut o proiecție specială la TIFF și s-a bucurat de minute în șir de aplauze, în prezența actorului.

“Când am început în teatru, Australia nu avea vreo tradiție în domeniu, erau doar teatre publice, finanțate de stat, un nivel mediocru, dar eu eram fericit că sunt actor profesionist.

Apoi, când am făcut Shine, am avut un fee de 10 ori mai mare decât în teatru.

Dar, în Australia, când spuneai că ești actor, lumea te întreba care e jobul tău real. Nu credea că poți să fii actor și atât. Acolo există o frenezie pentru sportivii de performanță, însă actorii nu se bucură de aceeași apreciere fanatică.

M-a bucurat să primesc, totuși, la un moment dat, titlul de australianul anului. Alături de mine a fost premiată o tânără studentă, Marita Cheng, care organiza workshopuri de robotică pentru fete în școli din Asutralia. E un geniu, o tânără extraordinară. Și alături de ea am făcut un turneu prin țară și mi-a dăruit un mini Barbossa din lego, la care țin foarte mult. Se află acasă, lângă statueta mea Oscar.”

„Ați putea să ne spuneți care este prima amintire din copilărie care vă vine în minte?

Prima amintire? Doamne! Îmi amintesc că aveam probabil 3 ani și vizitam ferma de la țară, lângă morile de vânt. Bunicii mei erau fermieri. Îmi amintesc că eram dus sus și pus în pătuț la somn.

Ce vă doreați să deveniți când erați copil?

Nu știu exact. Mama a fost mamă singură și lucra. Așa că bunicile mele erau cele care mă luau de la școală sau mergeam pe jos până la casa lor.

Ele mă duceau la teatru de copii și la film. Și pentru că uneori mergeam chiar singur acasă, găseam cheia, intram și mă jucau. Joaca mea era bazată pe teatrul pe care îl vedeam.

Tăiam o cutie de pantofi ca să arate ca o scenă și puneam acolo diverse obiecte, care să arate ca niște personaje. Dar nu m-am gândit să devin actor. Probabil îmi doream să fiu publicul, ha ha ha. Îmi plăcea să merg la teatru, să fiu în public.

Care a fost momentul din cariera dumneavoastră de care sunteți cel mai mândru?

Pentru că sunt în România și pentru că este chiar adevărat, a fost să joc pe Broadway Eugene Ionesco.

Mi-au cerut să joc pe Broadway când eram deja un actor de cinema și era, practic, arena comercială. Nu lucrasem niciodată în arena comercială, în Australia au fost mereu teatrele finanțate de stat.

Și am jucat piesa lui Eugene Ionesco – Regele moare (nr. titlul tradus pe Broadway a fost Exit the King). Un productor britanic foarte bun a zis că vreau să o punem pe Broadway cu tine.

Iar piesa era extraordinară. A fost un succes fulminant. Și eu am câștigat Premiul Tony pentru acest rol. A fost unul dintre cele mai grozave momente pe care le-am avut în teatru.

Aveam pregătită o întrebare, care este primul lucru care vă vine în minte când vă gândiți la România. Acum să spunem că e Eugene Ionesco?

Da. Și Celibidache! Pe care chiar l-am urmărit. Am un prieten fotograf, Bill Hansen, iar el mi-a spus să ascult simfoniile lui Celibidache.

Ați avut ocazia să îl vedeți și în concert?

Nu. Am fost la multe concerte internaționale, dar la el nu am apucat. Îl mai urmăresc online.

Apoi, legat de România, știam despre urși și lupi și despre Vlad Țepeș.

Spuneați că ați vizitat câteva locuri din împrejurimi. Ce v-a plăcut cel mai mult aici?

Mâncarea. Eu și echipa mea îi zicem Transilvania International Food Festival pentru că am fost duși la niște restaurante extraordinare la țară, unde gătesc doar ceea ce cultivă ei, fac propriul vin, propriul lichior, e fantastic.

Dar ceva ce nu v-a plăcut?

Nu aș putea să spun. Am mai fost în Ungaria, în Cehia, dar aici e diferit pentru Europa de Est, cu niște nuanțe totuși familiare, cu aspect comunist. Dar îmi place foarte mult arhitectura de aici. Am fost la un restaurant unde aveam impresia că e o călătorie în timp, pe la 1720. O experiență cu adevărat superbă.

Cu ce regizor v-a plăcut cel mai mult să lucrați?

Hmm, e greu de ales. Fiecare are propriul stil. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Gore Verbinski (nr. regizorul seriei Pirații din Caraibe) pentru că el nu a zis că face un blockbuster de o vară. A zis “nu, vreau ca tu să faci o performanță, un pas înainte. E ceva diferit în abordare, nu ți se cere să faci un rol de vacanță.

Mi-a plăcut să lucrez cu John Boorman, cu el am făcut primul rol major în Australia. E un regizor extraordinar.

Nu trebuie să fii perfect în fiecare secvență. Poți face o secvență memorabilă și una mediocră. Spre deosebire de teatru, unde trebuie să fii perfect de la A la Z. Repeți, joci spectacolul de câteva ori pe săptămână și îl revitalizezi de fiecare dată.

Numiți un regizor cu care v-ar plăcea să lucrați.

Mi-ar plăcea, probabil, să joc într-un film al lui Tarantino, dar nu cred că sunt genul lui de actor.

Care e genul lui de actor?

Oameni din genuri uitate. Are un simț în a redescoperi oameni uitați. El spune: “nu, nu vrem să uităm de asta.”

Filmul preferat dintotdeauna? Nu neapărat unul în care jucați.

Charlie Chaplin – City lights. Am o copie la mine chiar în limba română.

Cartea preferată?

Știu că o să sune pretențios, dar îmi amintesc că am citit-o când eram student în Paris, chiar în Shakespeare & Company, librăria unde a fost lansată. Și este un roman radical, vechi de 100 de ani.

Este Ulise, James Joyce.

Trebuie să depui un efort să o citești, dar este uluitoare pentru că are un stil diferit în fiecare capitol. Când o citești, îți vine să recitești unele pagini datorită complexității lor, datorită ideilor răvășitoare așternute pe ele.

Numiți un lucru sau o ființă care vă aduce bucurie.

Am doi câini, trebuie să am grijă fiindcă familia mea e aici și mă ascultă. Avem animale domestice, dar de curând îl avem pe Claudius, un ogar italian care ne amuză, arată ca Roger Moore în James Bond, în anii ’70.

Credeți că mai este ceva după moarte?

Sunt amintirile oamenilor care încă sunt în viață. Dar nu, cred că mai rămâne doar dovada evidentă, oasele tale în pământ.”

Îndrăgostit de teatru, Rush a avut revelația că poate străluci și pe marile ecrane, făcând roluri memorabile, iubite de public și lăudate de critici.

A fost Virgil Oldman în The Best Offer, Marchizul de Sade, Lionel Logue în The King’s Speech sau binecunoscutul căpitan Barbossa în Pirații din Caraibe. A refuzat, în schimb, mai multe propuneri de a îl juca pe Donald Trump în serii de televiziune americane.

Într-un masterclass susținut în fața mai multor actori români și cineaști străini prezenți la festival, actorul a vorbit despre ce l-a determinat să accepte sau să refuze roluri și cum s-a pregătit pentru unele dintre ele.

“Pentru Barbossa, când am făcut proba de costume și am pus pălăria pe cap, am devenit practic personajul. Pălăria devenea creierul personajului și mi-a dat aroganța necesară, atitudinea.”

A primit scenariul pentru The King’s Speech chiar într-un pachet lăsat la ușa casei sale și, pentru că i-a plăcut, i-a scris agentului său că i-ar plăcea să joace în acel film, fiind atras de relația specială dintre rege și profesorul său de dicție, Lionel Logue.

Îl consideră pe Shakespeare una dintre minunile lumii și, ca să se amuze, l-a rugat pe chat GPT să transforme o știre apărută pe una dintre publicațiile de dezinformare patronate de Rupert Murdoch într-un poem de Shakespeare. „A ieșit ceva îngrozitor”, povestește Rush, râzând, în fața publicului de la TIFF.

Dincolo de aparițiile așteptate de la Cluj, Geoffrey Rush a participat, surprinzător, și la proiecția filmului documentar “Nuclear Now”, regizat de Oliver Stone, invitat și el la TIFF. Pe cât de convingător a încercat să fie regizorul american, că energia nucleară este singura soluție reală, rapidă și eficientă pentru a opri încălzirea globală, pe atât de ironic a fost actorul australian.

“Oh, partea de Q&A a fost un adevărat spectacol de teatru, a fost fascinant să urmăresc, chiar mai fascinant decât filmul”, a răspuns acesta râzând, când a fost întrebat dacă filmul l-a convins.

De altfel, spre deosebire de Oliver Stone, o prezență mai tensionată și mai rece la TIFF, Geoffrey Rush a fost constant cu zâmbetul pe buze, prietenos cu publicul sau cu jurnaliștii.

A acordat numeroase interviuri, autografe, și a răspuns cu răbdare tuturor întrebărilor. În această seară el va urca pe scenă pentru a primi Premiul pentru întreaga activitate.

The post Geoffrey Rush pentru Cultura la dubă: “Să joc în Regele moare, de Eugene Ionesco, pe Broadway, este momentul carierei mele de care sunt cel mai mândru.” appeared first on Cultura la dubă.