În mijlocul unei crize financiare care afectează întreaga țară, dar mai ales categoriile vulnerabile, precum sectorul cultural, și în contextul unui an electoral care a divizat mai mult ca oricând societatea românească, Festivalul Național de Teatru a început aseară mai curajos ca oricând, în Sala Mare a Teatrului Național București.

În spectacolul “Gro(o)ve”, gândit pentru a fi jucat o singură dată, regizorul Radu Afrim a adus pe scenă nu doar unele dintre cele mai frumoase voci feminine românești și actori-dansatori fantastici, conduși de coregrafa Andreea Gavriliu, ci și imagini cu tragicul război din Ucraina, fragmente din micro-universul muncitorilor străini mutați în România, mesaje anti-fasciste și îndemnuri la iubire. 

Folclorul românesc, confiscat pe nedrept și folosit ca armă politică de partidele extremiste AUR, POT și SOS, a redevenit aseară liber, autentic și curajos, iubit de oamenii din sală, indiferent de opțiunile lor politice. 

Dacă anul trecut deschiderea a fost marcată de un discurs steril și politicianist susținut de Raluca Turcan, pe atunci ministrul Culturii, de data aceasta niciun politician nu a mai avut loc pe scenă. Președintele UNITER, Dragoș Buhagiar, a îndemnat la unitate de breaslă în fața ordonanței care periclitează activitatea în sectorul cultural. 

“Societatea românească e într-un moment extrem de periculos. Este timpul să ne adunăm și să tragem toți în aceeași direcție.”, a spus Buhagiar. 

***

Cu Sala Mare a Teatrului Național arhiplină, ocupată, ce-i drept, de numeroși invitați (artiști, manageri culturali, politicieni, sponsori, jurnaliști) și mai puțin de simpli spectatori, Festivalul Național de Teatru a arătat aseară cu totul diferit de edițiile anterioare. Pentru a repara cât de cât injustiția modului în care au fost distribuite biletele, regizorul Radu Afrim a încercat, așa cum o face mereu, să ocupe fiecare scaun rămas liber, cu studenții care așteptau afară șansa de a-i vedea spectacolul, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un show jucat o singură dată.

Timp de aproximativ două ore, nu am văzut un spectacol de teatru, ci un performance multidisciplinar care a reunit cu forță și totodată cu sensibilitate, muzicieni de jazz, 5 interprete cu timbre vocale diferite, actori, dansatori, proiecții video și un univers sonor care aducea din când în când, printre noi, fragmente din natură. 

Actorii Marius Manole și Flavia Giurgiu, apropiați colaboratori ai lui Radu Afrim, au deschis spectacolul și ne-au invitat în universul unui bar în care cu toții își îneacă amarul pe momente muzicale de jazz, etno-jazz și folclor românesc sau maghiar. 

Cunoscuta interpretă și compozitoare de jazz Luiza Zan a revenit la TNB într-o nouă colaborare cu Radu Afrim, după celebrul spectacol de neuitat – Năpasta, prezent în FNT acum 12 ani. 

Corina Sîrghi ne-a arătat că, pe lângă vocea sa minunată, poate fi și o actriță extrem de carismatică – sărutul său cu actorul Ștefan Iancu (care apare doar pentru acest moment în spectacol) a fost unul dintre highlighturile spectacolului.

Ioana Milculescu, cunoscută pentru colaborarea cu grupul Subcarpați, a cărei poveste am spus-o pe Cultura la dubă, a adus cu timbrul său apăsător sobrietatea specifică doinei românești autentice. 

Fruszina Szabo, actrița Teatrului Național Târgu-Mureș pe care o vom vedea și în această seară în Casa dintre blocuri, regizat de Afrim, a contribuit cu momente muzicale încărcate cu umorul și autoironia specifice folclorului maghiar. 

Ana Everling, o tânără cântăreață din Republica Moldova stabilită în Statele Unite și prea puțin cunoscută în România, a fost revelația absolută a acestui spectacol. Jucăușă și luminoasă, s-a integrat perfect printre trupa de dansatori condusă de coregrafa Andreea Gavriliu, conducându-i prin vocea sa pe ritmurile melodiei Bătrâneasca, un performance de 8 minute care a încheiat spectaculos evenimentul. 

Muzica live a fost interpretată de Andrei Petrache – pian, Cătălin Răducanu – pian, Răzvan Florescu – vibrafon, Philip Goron – percuții, Mike Alex – contrabas, Kónya Ütő Bence – sample / keyboard și Lehel Vitalyos – contrabas. Azi, când marele pianist de jazz Mircea Tiberian s-a stins din viață, ei ne dau speranța ca jazzul românesc are un viitor strălucitor în față, iar Afrim le-a adus o binemeritată vizibilitate.

Eva Danciu, Teo Velescu, Valentina Kocsis, Alice Veliche, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu, Mariana Gavriciuc, Eduard Chimac, Iustin Danalache, Filip Stoica, Andrei Bouariu, Ciprian Chiujdea (n.r. protagonistului filmului Trei kilometri până la capătul lumii, selectat în competiția oficială la Cannes 2024), Robert Popa și Răzvan Conțiu, sub îndreptarea lui Radu Afrim și a Andreei Gavriliu, au constituit o echipă spectaculoasă de actori-dansatori care ar putea concura cu orice mare companie de dans din lume. 

Costumele, de la ținute de piele și latex, la treninguri și rochii voluminoase, când vaporoase, când geometrice, au fost realizate de talentatul scenograf Cosmin Florea. Iar artistul vizual Andrei Cozlac a livrat și de această dată proiecții video puternice, de la peisaje feerice la imagini cu imigranții veniți din Nepal, Sri Lanka și India sau cu orașe distruse de bombardamente în Ucraina. 

În Gro(o)ve, Afrim a organizat o petrecere încărcată cu tristețe, frumusețe și iubire, la capătul căreia unii sfârșesc cu speranță, alții în agonie. Este lumea în care trăim azi, redată cu măiestrie în artă. 

Radu Afrim este un mare artist. Și continuă să creeze cu frenezie spectacole memorabile. Este pentru prima dată când FNT are un artist asociat și prima dată când Festivalul Național de Teatru se deschide cu o producție proprie. Afrim a ridicat un standard pe care așteptăm să-l depășească viitorii artiști asociați în anii ce vor urma. 

La finalul spectacolului, unii dintre tinerii actori prezenți pe scenă povesteau că nu știu încotro se vor îndrepta acum, fiindcă unele dintre colaborările lor sunt blocate de Ordonanța 52, care interzice plățile către servicii externe instituțiilor publice de cultură. Iar un deputat povestea că unele instituții nu au cu ce să cumpere consumabile de bază. 

Deși ministrul Culturii, Andras Demer, a anunțat într-un interviu pentru Cultura la dubă că joia aceasta Ordonanța 52 va fi modificată astfel încât să deblocheze aceste situații, nu s-a întâmplat asta în ședința de guvern. 

FNT a început și va aduce în următoarele 8 zile cele mai bune spectacole ale anului trecut. Cu o echipă curatorială formată din Raluca Cîrciumaru (critic de teatru), Alina Epîngeac (critic de teatru) și Ionuț Sociu (dramaturg și jurnalist cultural), și cu o imagine schimbată de scenografa Irina Moscu, festivalul promite o ediție curajoasă, care cuprinde un focus Radu Afrim, controversatul spectacol Proorocul Ilie, criticat de Biserica Ortodoxă Română, regizat de Botond Nagy sau Jurnal de România, regizat de Carmen Lidia Vidu, cu mărturii puternice despre abuzuri în teatrul românesc.

Cele mai multe dintre spectacole au fost sold-out în câteva minute de la punerea în vânzare a biletelor.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Când este lovită, cultura reacționează mai puternic ca oricând. Deschiderea FNT, cu “Gro(o)ve”, de Radu Afrim, a fost o declarație de rezistență prin artă  appeared first on Cultura la dubă.

Cu Luiza Zan am realizat primul interviu în martie 2021, la exact un an distanță de la declanșarea stării de urgență în România.

„Mă prăbușeam lângă calorifer, plângând. Nu a fost doar depresie, ci o disperare cruntă.”, spunea atunci artista.

În primele zile din septembrie am regăsit-o la cântând, strălucind și zâmbind pe scena festivalului Jazz in the Park de la Cluj.

Luiza Zan, una dintre cele mai cunoscute interprete de jazz din țara noastră, se deschidea în martie într-o discuție intimă, despre stările depresive prin care a trecut din cauza izolării și a anulării proiectelor sale artistice. Și dădea tonul unei serii de interviuri pe care Cultura la dubă a realizat-o cu mai mulți artiști români, despre vulnerabilități emoționale.

Între timp, Luiza Zan și actorul Istvan Teglas au dezvoltat online un grup de sprijin terapeutic pentru artiști.

Timp de 6 luni, la ședințele de terapie au participat săptămânal artiști români care au vorbit despre anxietăți și stări depresive cu colegi de breaslă și, cel mai important, cu doi psihologi și un psihiatru implicați pro-bono în acest demers.

„Am vrut doar să ajutăm oameni care treceau prin ce treceam noi. Și am ajuns să facem mai mult de atât. Sunt foarte foarte norocoasă să fiu parte dintr-un proiect care chiar are efecte.”

O dată pe săptămână, grupul se întâlnea online. În cele mai aglomerate zile au participat 22 de artiști, dar nucleul constant a fost format din 13 persoane care au respectat cu strictețe programul ședințelor și au găsit beneficii după aceste întâlniri.

Interesant este că participanții au găsit curajul de a se destăinui în fața unor colegi de breaslă, într-un domeniu artistic deseori încărcat cu frustrări, invidii sau nedreptăți.

Însă Luiza spune că tocmai faptul că făceau parte din același domeniu i-a ajutat să se înțeleagă reciproc.

„Între noi nu am avut niciun motiv de teamă, pentru că am stabilit de la început regulile de confidențialitate. Nimeni nu vorbește cu nimeni despre ceea ce ni se întâmplă.

Noi am pornit de la ideea că nimeni nu ne înțelege și a fost extrem de util să vorbim noi între noi.

Am reușit să găsim înțelegere în oameni care treceau prin același lucru și să fațetăm diferit problemele.

Ne-am văzut pe noi înșine schimbându-ne. Am văzut cât de mult contează terapia în general, dar terapia de grup a fost cheia succesului pentru noi.

Am vorbit mai puțin despre întâmplări personale, cât despre stări, emoții, sursa depresiei noastre. Depresia e o boală complicată și cauzele nu se limitează la niște întâmplări punctuale, intime.

Dacă vrem să ne vindecăm și să găsim miezul problemei, trebuie să ne deschidem.”

După o pauză de vacanță, artiștii au reluat toamna aceasta discuțiile. Din păcate, vremurile pe care le trăim contribuie la incertitudinile pe care le trăiesc, iar pandemia poate căpăta forme nebănuite de nimeni.

Pentru mulți dintre artiști, vara aceasta a fost o gură de oxigen, de speranță. Marile și mici festivaluri de muzică, teatru sau film au avut loc, iar pentru ei asta a însemnat activitate, manifestare artistică, socializare și, bineînțeles, o sursă de venit.

Luiza, de exemplu, a avut șansa de a cânta la festivalul Anonimul, în deschiderea filmului Respect, despre viața Arethei Franklin, sau la Jazz in the Park, printre artiști internaționali foarte cunoscuți.

„Sunt super norocoasă că am fost invitată la Jazz in the Park. E o bijuterie a culturii românești festivalul Jazz in the Park. Clujul nu e un oraș unde jazzul să fie la el acasă. Iar dacă festivalul acesta va deveni motorul interior al căutătorului de muzică, e posibil să se extindă jazzul și în baruri, cafenele.

Selecția artistică a festivalului e foarte eclectică, nu se merge pe un anumit stil, îmbracă multe culori. Mă bucur foarte tare că anul acesta a venit Jose James, e genul meu de muzică.”

Pe lângă concerte, a mai fost implicată în proiecte de teatru sau film, ori în cauze sociale. Terapia, activitatea și faptul că s-a mutat într-o casă la țară au ajutat-o să se ridice și să accepte vremurile pe care le trăim.

„Dacă la început refuzam să accept ce se întâmplă, după aia am acceptat, apoi m-am așteptat la ce era mai rău și a venit ce era mai rău, când m-am îmbolnăvit de Covid.

Am trecut prin cel mai rău moment, iar când a trecut, am învățat să nu mă mai aștept la nimic.

Ce o fi o fi, cu bune, cu rele, și moartea îmi e prietenă. Artistul din mine și omul din mine suntem deschiși la orice.”

La momentul întâlnirii noastre de la Jazz in the Park, în prima săptămână din septembrie, românii se bucurau încă de ultimele zile de concediu și de măsuri relaxate. Pe atunci erau 1000 de cazuri noi pe zi. Azi, o lună mai târziu, avem peste 12.000 de cazuri noi pe zi.

Între timp, accesul în sălile de spectacol este permis doar pentru cei vaccinați (nu și pentru cei testați), la o capacitate de 50% din suprafața spațiului.La un an de la promisiunea ministrului Culturii, sectorul cultural nu a primit încă nicio schemă de ajutor, iar mulți artiști și tehnicieni au părăsit țara.

„Colegi de-ai mei, muzicieni, efectiv fac economie la mâncare. Și știu artiști care au rămas pe drumuri, dorm pe cartoane.

Da, fiecare s-a descurcat cum a putut, dar ar fi fost corect din partea statului român să ofere suportul pe care l-au oferit alte popoare, un suport real, nu niște rămășițe de bani. Inclusiv un suport moral.

Acea indemnizație a ajutat foarte mult, nu o spun cu ironie, dar cadrul legal sub care s-a acordat indemnizația a fost foarte nesigur. Am avut colegi internați în spital și nu li s-au decontat cheltuielile. Deși noi ne plătim contribuțiile sociale, nu a fost asigurat lucrul pentru care noi am plătit.”

Criza care a lovit în special independenții din sectorul cultural a lăsat urme adânci și continuă să fie imprevizibilă, într-o țară care lasă cultura la urma priorităților.

„Financiar nu mai putem gândi la fel ca înainte de pandemie, indiferent câți bani câștigăm acum, trebuie să ne gândim că n-avem voie să cheltuim nimic.

Se știe că la un moment dat, dacă e să se închidă ceva, cultura e prima care suferă.”

La primul interviu am întrebat-o pe Luiza Zan dacă regretă că nu a părăsit România atunci când a avut ocazia. Spunea că, dincolo de probleme acestei țări, România o inspiră din punct de vedere artistic.

În ciuda dificultăților, răspunsul a rămas asemănător și 6 luni mai târziu.

“Eu cel mai mult creez în tren. Nu găsim în străinătate un tren cu care să faci 16 ore, poate în Rusia, dar în Rusia nu îmi place. (râde)

În Elveția, m-am urcat în tren și în câteva minute nu am apucat să îmi scot pixul și caietul de muzică și am ajuns.

Serios, îmi place la nebunie să călătoresc cu trenul în România. Și natura mă inspiră enorm. În Deltă aș putea să mor.

Nu mă interesează atât de mult sărăcia când vine vorba de creație muzicală.

Ca om, da, mi-aș fi dorit să pot să îmi cresc copiii într-o țară civilizată, într-o țară în care să nu existe așa de mare problemă cu homofobia sau cu alte feluri de fobii.

Dar alegerile se fac la momentul potrivit. Am prieteni care au plecat din țară definitiv anul trecut. Sunt profesori și se descurcă foarte bine.

Însă o carieră muzicală nu poate fi construită de pe o zi pe alta.”

Luiza Zan a lansat anul trecut albumul Night and Day, alături de Big Bandul Radio. Albumul se găsește în librării, însă nu a avut parte de un concert de lansare, din cauza pandemiei. Iar concertul de la Jazz in the Park a fost ultimul programat pe anul acesta.  

Între timp, însă, Luiza care plângea lângă calorifer la începutul stării de urgență, cu ajutorul familiei, al prietenilor și al terapiei, a găsit resurse nebănuite de a o lua de la capăt.

Azi, pe 1 octombrie, începe o nouă etapă din viața sa – studiile de doctorat în muzică.  

The post Luiza Zan: “Refuzam să accept ce se întâmplă. Apoi am învățat să nu mă mai aștept la nimic.” appeared first on Cultura la dubă.

Un psihoterapeut și un psihiatru vor participa la o discuție online, în cadru privat, și vor încerca să îi ajute pe cei afectați de pandemie sau de motive mai puțin știute.

Grupul se adresează strict artiștilor.

“Artistul încotro..?

Pandemia ne-a luat scena, ne-a luat publicul, ne-a luat bruma de siguranță a zilei de mâine, în care oricum nu credeam.

Ce rămâne din noi, artiștii, fără artă?

Dacă fraza asta ți-a trecut prin minte măcar o dată în ultimul an, hai să vorbim despre asta. Vom fi doar noi, între noi.

Urmează o perioadă la fel de grea, dacă nu și mai grea, decât anul trecut. Ideea noastră e să inițiem o platformă în mediul online care să ne sprijine pe toți, și să ne asigure un suport psihic în viitorul apropiat.

Noi, Luiza Zan și Istvan Teglas, îți dăm întâlnire miercuri, 14 aprilie, de la ora 20.00, într-un cadru confortabil, sigur, sub îndrumarea unor specialiști în ale minții și ale psihicului, la o discuție despre teme prezente și inconfortabile.

Artistul VS DEPRESIA.”

Cei interesați sunt rugați să trimită un email la adresa artistul.incotro@gmail.com.

Cultura la dubă realizează o serie de materiale despre depresie în rândul artiștilor. Puteți citi interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și altele, în curând.

The post Artistul vs. Depresia – Grup de suport psihologic pentru artiștii afectați emoțional de pandemie appeared first on Cultura la dubă.

Luiza Zan este una dintre cele mai cunoscute interprete de jazz din România, iar cariera sa a depășit granițele țării. În 2004 a câștigat locul al doilea la Montreaux, cel mai prestigios festival de jazz din lume.

La noi cânta frecvent alături de orchestre, la festivaluri sau în cadrul unor spectacole de teatru. Compune, de asemenea, muzică de teatru și film. Dar pandemia i-a schimbat complet viața.

Concertele sale internaționale au fost anulate, la fel ca majoritatea din România. Și, precum mulți independenți, s-a lovit de neputința de a-și practica profesia și, implicit, de nesiguranța financiară.

În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Luiza vorbește despre depresia în care a căzut, cum a reușit să se ridice, dar și despre momentul care i-ar fi putut schimba cariera. A avut ocazia să plece în America, dar a ales România.

Luiza, dacă poți compara 2020 cu 2019, poți să ne spui cam în ce procente a scăzut activitatea ta?

A fost toate trist momentul, atunci am căzut în depresie, când a trebuit să notez nu comparația cu 2019, ci ce ar fi trebuit să fie 2020.

Spre deosebire de 2019, 2020 era anul când eu aveam două proiecte mari: lansare de disc, cu turneul aferent, și un proiect internațional care mă purta peste ocean, pentru prima dată în țările arabe.

Nu cu 2019 compar ce am pierdut în 2020, ci cu 2020 ipotetic.

Spuneai că a fost un moment când ai picat în depresie. Cum s-a manifestat?

Nu i-aș spune doar depresie, a fost o disperare cruntă, în martie, chiar când am intrat în izolare. Îmi doream din toată inima spectacolele pe care le-am anulat apoi.

Noi am intrat în lockdown pe 16 martie, iar eu pe 17 martie zburam. Aș fi rămas pe undeva prin Turcia, izolată, dacă puteam să plec. Am intrat în depresie, la propriu.

Mă prăbușeam efectiv lângă calorifer, plângând, uitând-mă pe geam, așteptând să ies cu câinele la plimbare.

Sentimentul acela de izolare perpetuă, nesiguranța zilei de mâine, teama de boală, neputința de a-mi face profesia, de a face bani, a fost un șoc uriaș că de la disconfortul unui trai pe care mi-l asiguram oricum ca independent, a fost siguranța că nu voi mai avea nimic.

“Pentru un om care lucrează ca independent de ani de zile, a fost un șoc.”

Luiza Zan, interpretă de jazz

Eu lucrez ca independent din timpul liceului. În liceu croșetam, ca să am bani de mâncare. Am fost o familie foarte săracă.

Și să te trezești că nu există variante din care să poți face bani, a fost foarte frustrant. Am avut noroc, față de alții, fiindcă l-am avut pe soțul meu, care a putut continua să-și facă meseria.

Ai obținut și tu indemnizația de la stat pentru freelanceri?

Am solicitat-o doar pe perioada stării de urgență pentru că apoi am avut un proiect și nu mă mai calificam și pentru că din cauza modului în care a fost scrisă, lăsa un nor de incertitudini vizavi de legalitatea acestei indemnizații.

Adică nu mi-a fost clar apoi dacă mai poți aplica pentru indemnizație, dacă nu mai suntem în stare de urgență.

Ție cum ți se pare că au reacționat autoritățile la criza din domeniul cultural?

O intenție a existat și, spre deosebire de alte situații, m-am bucurat că am avut parte de o rânduire cu dispoziție către comunicare, către dialog.

Au avut răbdare să ne asculte doleanțele și să încerce să se plieze pe ce aveam nevoie.

“Cred că surpriza cea mare a anului a fost ideea că artiștii câștigă bani prin contractele pe drepturi de autor.”

Foarte multă lume și-a imaginat că noi câștigăm bani doar prin PFA sau SRL și că în afara acestui cadru nu există decât evaziune fiscală. Că ni s-a și spus în față. Ei au auzit pentru prima dată că noi funcționăm pe drepturi de autor, mă refer la oameni care ar fi trebuit să știe aceste lucruri.

A fost bine că a existat o variantă de ajutor din partea statului, ce n-a fost bine a fost că artiștii nu au fost mai uniți în a-și cere drepturile împreună.

S-au făcut grupulețe pe bresle, în loc să ne strângem cu toții, având aceleași nevoi legislative.

Cum ți-ai revenit din starea de depresie în care picasei atunci?

“M-a salvat faptul că m-am mutat din oraș, de la bloc. M-am mutat la țară, în mijlocul naturii, am putut să respir aer curat. Acum locuiesc într-un sat din județul Covasna.”

De ce ai făcut asta? Aveai în plan dinainte sau pandemia a contribuit la decizie?

Era în plan, dar întârziase mutarea, de 4 ani lucram la casa acolo. Dar am decis să ne mutăm fără să fie gata, nu aveam tencuială, nu aveam uși, am construit apoi ce mai trebuia făcut. Nu am mai avut răbdare și putere interioară să mai stau la bloc.

“Eu nu aștept pomană de la nimeni. Deci nu mă aștept ca statul să ne dea ceva, sincer. Așa că singura mea soluție ca om și ca artist este să îmi văd în continuare de drumul meu, în contextul actual, adică protejând publicul din fața mea, protejând colegii mei de scenă, protejându-mă pe mine.”

Dar neuitând nicio clipă că pandemia asta m-a învățat cât de mult am nevoie de scenă și de public. Am ajuns să mă uit la un concert online mai vechi și să plâng, nu în timpul concertului, ci la aplauze. De asta mi-e cel mai dor.

În afară de concertele pe care le am plănuite, care nu sunt foarte multe, am câteva proiecte pe termen lung, aproape până la sfârșitul anului, la care lucrăm, stăm și scriem. Am două turnee pregătite.

Diferența majoră între 2019 și 2021 este că în 2020 am învățat să trăiesc fără așteptări, dar cu foarte multă speranță.

Sunt proiecte de teatru pe care le am în plan, teatru, dans, muzică. Toate se întind până în octombrie 2021.

Ce părere ai despre concertele online?

Eu am refuzat să mai fac concerte online, pentru că online-ul ăsta are atât de multe probleme tehnice… De exemplu, la ultimul nostru concert online, care a fost la Radio Guerrilla, atmosfera la noi, dincoace de cameră, a fost una extraordinar de faină.

După ce am terminat spectacolul și am ascultat, am observat că vocea mea era tot timpul prea tare, dar nu am știut, fiindcă, neavând feedback direct, am presupus că e totul în regulă.

“Internetul are algoritmul lui de a filtra emoția, care nu e compatibil deloc cu urechea umană. Și atunci am decis să așteptăm un concert cu public.”

Cum e să fii artist de jazz în România?

În perioada asta de introspecție lungă, m-am dus cu gândul la faptul că peste ocean, în perioada prohibiției din America, respectiv interbelică din România, era cam la fel.

În perioada prohibiției, muzicienii se strângeau pe ascuns, publicul venea pe ascuns, daca erai prins făceai pușcărie. Toată perioada aia semăna într-un fel cu ce trăim acum.

E foarte diferită percepția mea dinainte de pandemie de percepția mea de acum vis-a-vis de viața de artist sau de viață în general.

Pentru că înainte de pandemie duceam o viață respectabilă, mi se părea că oamenii ne admiră, ne înconjoară cu iubire de la distanță, ne văd așa ca pe niște steluțe și ne iubesc.

“Iar în pandemie am primit atât de multă ură, atât de multă critică neconstructivă și atât de multă răceală din partea aceluiași public, nu toți, evident, dar mi-am dat seama că realitatea e complet diferită și publicul nostru care ne iubește este mult mai mic și mai restrâns decât știam eu.”

Nu cred că e vorba doar de muzicieni de jazz, pentru că am văzut pe paginile colegilor mei actori, aceeași manifestare de dispreț și de superioritate și de ură din partea publicului.

Te referi la ură sau dispreț pentru faptul că voi ați cerut sprijin financiar din partea statului?

Da. Unii dintre artiști, care poate nu erau atât de vizibili, au descoperit o nișă în arta online. Au descoperit aici un public viu, care era disperat după artă și după cultură, iar noi, ăștia mai umblați pe la festivaluri, neavând așa multă activitate în online, am fost ușor dați deoparte.

Și atunci când am ieșit în față ca să spunem “Noi cerem drepturile artiștilor!”, nu toți artiștii cereau același lucru. Poate aveau un job, poate primeau 75% și erau mulțumiți și așa, mai făceau și niște concerte online, totul era în regulă.

Dar pentru adevărații artiști independenți a fost o cruntă realitate anul trecut.

Viața muzicianului de jazz, în general, vorbind prin perspectiva experiențelor de afară și făcând comparație cu publicul de la noi, publicul nu numai de jazz, ci și de teatru, este diferit în funcție de zona geografică.

Publicul bucureștean reacționează într-un fel, e mai obișnuit cu arta și mai pretențios. E mai selectiv, dar și mai darnic în momentul în care spectacolul e reușit. Publicul din provincie e un pic mai reținut, mai distant, mai cuminte, timid. Dar când e să își manifeste bucuria e foarte cald și simpatic.

Publicul de jazz s-a mai diversificat în ultimii ani, acum vin oameni de toate vârstele, din toate zonele sociale și se bucură.

Poate și fiindcă jazz-ul a început să fie mai puțin o enigmă, că tot s-au făcut proiecte de către trupe mai cunoscute, proiecțele acustice, unde au fost strecurați și artiști din zona noastră, a jazz-ului. Și atunci, a fost mai ușor pentru public să înțeleagă, că jazz-ul ăsta nu e balaur, e destul de ok.

Publicul meu preferat, și acum o să mă urască multă lume, este publicul de la Budapest Jazz Club, pentru că nu mă lasă niciodată să ies de pe scenă fără al patrulea bis. Acolo mă simt eu cel mai apreciată.

La Festivalul de Jazz de la Montreux cum a fost? Ai fost premiată acolo.

În 2004, da. A fost foarte fain. Lăsând la o parte concursul în sine, care a fost o experiență senzațională, prin faptul că am reușit să mă apropii de monștri sacri ai jazz-ului mondial, faptul că am avut ușile deschise către toate concertele, la care acum nu mi-aș permite să cumpăr bilet.

Două săptămâni, cât am stat acolo, am avut un badge și am putut să intru la toate concertele. Și chiar le-am luat pe toate la rând, fugeam de la un concert la altul.

A fost absolut magic, am reușit să ating niște idealuri pe care doar mi le imaginasem.

După acel premiu s-a schimbat cariera ta, la nivel internațional?

Internațional nu, la nivel național, da. Nu am profitat de ce mi s-a oferit atunci. Am fost întotdeauna fascinată de țara noastră, iubesc România până-n vârful unghiilor.

“Mi s-a pus în brațe un contract și trebuia să plec în Los Angeles și n-am plecat.”

Și acum cum vezi decizia de atunci?

Nu te poți întoarce în timp. Sigur, aș face altfel. Măcar pot să folosesc experiența aia ca să-mi învăț copiii, dar probabil nici ei nu vor alege cu capul, ci cu sufletul. Omul care eram atunci nu mai sunt acum.

Ce crezi că are special România de te ține legată de ea, în ciuda dificultăților administrative și altele? Ce te ține legată de țara asta?

Mă insipră, aici îmi găsesc inspirația. Dacă e să trag o linie să mă gândesc unde, în lumea asta, am stat și am scris ceva, niciodată nu am scris în altă țară, în afară de Elveția.

The post Luiza Zan: “Mă prăbușeam lângă calorifer, plângând. Nu a fost doar depresie, ci o disperare cruntă.” appeared first on Cultura la dubă.

Spre surprinderea multor participanți, noile variante au fost prezentate de către directorul Unității de Management a Proiectului, Bogdan Trîmbaciu, chiar în cadrul dezbaterii care urma să aibă loc pe baza ultimelor scheme propuse.

Conform acestuia, a ales să pună în discuție noua structură la care s-a ajuns, după ce deja ar fi ținut cont de solicitările organizațiilor din cultură. De cealaltă parte, a rămas nemulțumirea că documentul nu a fost transmis participanților înainte de dezbatere și că aceasta nu respectă normele legale.

Apoi, conținutul documentului a împărțit din nou lumea culturală în două tabere: cei mulțumiți și cei care contestă noile scheme.

De la toată discuția, care a durat 4 ore, a lipsit ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu.

CELE TREI SCHEME DE AJUTOR PENTRU SECTORUL CULTURAL INDEPENDENT

1. Schema Minimis pentru persoane juridice (ONG-uri, SRL-uri, PFA și alte forme juridice)

• Statul acordă 20% din pierderile suferite în 2020. Pierderile se calculează altfel: Din cifra de afaceri/veniturile totale obținute în 2019 se scad veniturile din 2020. 20% din suma care reiese va fi ajutorul primit de la stat, fără să fie nevoie de cofinanțare.
• Ministerul Culturii este administratorul schemei
• Plafon maxim: 200.000 de euro

Această formă a fost criticată de reprezentanții unor ONG-uri sau firme mai mici, care au spus că 20% din pierderi reprezintă o sumă mai mică decât grantul de 8000 de euro propus în ultima variantă de minimis.

De asemenea, nemulțumiri au fost și din partea celor care au reușit să organizeze, totuși, evenimente în 2020, prin urmare, aceștia spun că în loc să fie răsplătiți de stat pentru eforturile depuse în pandemie, ei urmează să fie “pedepsiți”, dat fiind că diferența dintre încasările din 2020 și cele din 2019 nu ar fi la fel de mare ca în cazurile celor care nu au organizat nimic.

2. Schema Minimis pentru artiști, persoane fizice, prin Organisme de Gestiune Colectivă

• Acoperirea a 20% din pierderile provenite din drepturi de autor și drepturi conexe pentru artiștii înregistrați la OGC-uri (Organisme de Gestiune Colectivă care colectează drepturile de autor pentru artiști. Ex: difuzarea de melodii la radio, difuzarea de filme).
• OGC-urile devin administratorul schemei
• Plafon maxim: 200.000 de euro

Schema pentru artiști a fost cel mai dur contestată. Cele mai critice reacții au venit, în cadrul dezbaterii, din partea reprezentanților dansului și din partea celor din domeniul artelor vizuale.

Cosmin Manolescu, director al Fundației Gabriela Tudor, a argumentat că schema nu îi cuprinde pe artiștii care nu au contracte cu OGC-uri și că în această situație sunt cei mai mulți dintre dansatorii români.

Ioana Ciocan, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, a numit propunerea drept “incalificabilă”, în contextul în care numeroși artiști plastici de prestigiu nu au contracte cu Organisme de Gestiune Colectivă, ba mai mult, peste 1200 de oameni din aria artelor vizuale au semnat o petiție împotriva VISARTA și se află în conflict deschis cu singura societate care se ocupă de colectarea încasărilor din drepturi de autor pentru artiștii plastici.

Și Diana Dochia, președintele Asociației Galeriilor de Artă Contemporană a explicat că această variantă propusă este contrară realității din domeniul artelor vizuale și că mulți artiști aleg să fie reprezentați de galerii, nu de OGC-uri.

De cealaltă parte, cei care au venit cu ideea către Ministerul Culturii, Asociația Muze, au susținut că aceasta este varianta reprezentativă pentru 19.000 de artiști români și singura formă prin care banii ar putea ajunge la artiști.

Bogdan Trîmbaciu a explicat că a ales această formulă fiindcă schemele de ajutor nu pot da banii direct persoanelor fizice, prin urmare, a considerat că OGC-urile ar fi în măsură să administreze schema pentru artiști.

3. Schema de Ajutor de Stat pentru organizatori de evenimente, librării, edituri, cinematografe

• Statul acordă 20% din pierderile suferite în 2020, față de 2019
• Plafon maxim: 1.800.000 de euro (se referă la toate schemele pe care le pot accesa organizatorii de evenimente, inclusiv schema Horeca. Suma totală obținută de la stat prin toate formele de ajutor nu poate depăși acest plafon)
• Administrator: Ministerul Culturii

Aici nu au existat contestații majore, ci, mai degrabă, nelămuriri. Reprezentanții editurilor și ai librăriilor au cerut o întâlnire separată cu directorul UAP, prin care să explice specificul domeniului lor și au menționat că multe librării se află într-o situație critică.

CONFLICTUL DESCHIS LEGAT DE SCHEMA MINIMIS PENTRU ARTIȘTI

În rândul artiștilor români există de ani de zile o nemulțumire legată de societățile care le gestionează încasările din drepturi de autor și drepturi conexe. De ce? Sumele pe care le primesc aceștia sunt uneori ridicol de mici, în comparație cu difuzările vizibile ale operelor acestora.

Unii dintre ai au încercat de-a lungul timpului să își caute dreptatea în instanță. Este celebru cazul actorului Toma Cuzin, care a dat CREDIDAM în judecată și de câțiva ani duce o luptă care pare fără final.

Conform unei sentințe a Tribunalului București, din noiembrie 2019, CREDIDAM trebuia să îi achite lui Toma Cuzin remunerații încasate în numele său, în valoare de 2.025.000 lei. Dar sentința nu este definitivă.

Un conflict mai recent este cel dintre galerii, muzee, artiști plastici și VISARTA.

La sfârșitul lui 2020, VISARTA, compania care deține monopol în colectarea drepturilor de autor din domeniul artelor plastice, pregătea o inițiativă prin care muzeele și galeriile ar fi fost obligate să plătească o taxă de 70-100 de lei pentru expunerea unei opere de artă.

Lumea artei s-a opus vehement, iar situația a fost discutată inclusiv cu ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu.

Prin urmare, propunerea Ministerului Culturii i-a surprins pe toți cei care contestă OGC-urile. Unii artiști spun că nu pot avea încredere ca schema de ajutor dedicată lor să fie administrată tocmai de către cei care le gestionează încasările din drepturi de autor, într-un mod netransparent, de ani de zile.

Este și cazul Luizei Zan, una dintre cele mai cunoscute voci de jazz din România.

Prin Asociația Națională a Muzicienilor Independenți, pe care o și reprezintă, aceasta a transmis:

“Nu toți beneficiarii de drepturi de autor și conexe sunt înscriși în organisme de gestiune colectivă din România. Aceasta nu înseamnă că artiștii respectivi nu au o activitate constantă și consistentă, recunoscută și remunerată, ci că sunt afiliați altor organisme de gestiune colectivă, din alte țări – unde aceștia activează frecvent, sau ale căror creații sunt protejate în țările respective.

Unele categorii de titulari de drepturi (muzicienii de cover-uri, scenografii, regizorii de teatru, coregrafii) nici măcar nu beneficiază de drepturi de tipul celor gestionate de OGC-uri.

Organismele de gestiune colectivă numără printre membrii lor moștenitori ai artiștilor, care beneficiază de drepturi de autor și conexe, deși nu au activitate.“

De cealaltă parte se află cel care a inițiat propunerea către Ministerul Culturii, ca schema pentru artiști să fie administrată de OGC-uri, Răzvan Ailenei, președintele Asociației MUZE.

“Ni s-a spus că nu avem cum să obținem bani pentru persoane fizice, așa că singurii interpuși pe care i-am identificat, care să fi mapat deja toată industria artistică, sunt Organismele de Gestiune Colectivă, care totalizează un număr de 19.000 de artiști, potențiali beneficiari.

Soluția asta satisface cea mai mare parte din artiști, iar dacă există orice nemulțumiri din partea celor care sunt cuprinși în OGC-uri, ar trebui să se vină cu completări și cu alte soluții, dar nicidecum să renunțăm la această propunere, care ajută atât de mulți artiști.

Răzvan Ailenei, președintele Asociației MUZE

Cineva ar trebui să fie responsabil că vrea să anuleze o măsură care ajută 19.000 de oameni.

rep: Este adevărat că printre cei 19.000 se află artiști care au decedat sau urmașii lor, ori artiști străini?

Nu, i-am eliminat pe aceștia. Am eliminat și artiștii străini și artiștii care au moștenitori. E vorba despre 19.000 de artiști activi.”, a declarat Răzvan Ailenei pentru Cultura la dubă.

Am stat de vorbă și cu Bogdan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului, cel care s-a ocupat de elaborarea acestor scheme.

“Se pune întrebarea în momentul ăsta, cum demonstrăm câți artiști avem? Că poate să spună oricine că e artist. Și atunci, trebuie să aibă o apartenență undeva, să aibă un SRL, dacă nu au SRL, să fie înregistrați undeva.”

Bogdan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului

Acesta susține că intenția Ministerului Culturii este să ajute toți artiștii, dar că, din păcate, nu exista dinainte o formă legală de identificare a artiștilor din România. Așa ar fi ajuns la varianta cu OGC-urile.

“E vorba de statul român aici și când vorbim despre un ajutor de stat trebuie să se poată demonstra contabil, corect, cu acte, că acei oameni sunt artiști. Putem spune despre cineva care cântă pe stradă că e un artist, dar eu nu pot să îl justific că este un artist.“

Bogdan Trîmbaciu, directorul Unității de Management a Proiectului

Și atunci, ei au venit cu soluția asta care mie îmi face sens. Iar noi folosim organismele de gestionare colectivă ca un instrument. Atât.

Ei nu primesc bani, comision sau alte chestii, ei au niște căi pe care deja le folosesc, pentru a vira banii către artiști, au niște situații foarte clare pe 2019 și pe 2020, cu ocazia asta devin și ele foarte transparente, adică ne pun la dispoziție niște situații foarte clare.

Și ei se acreditează frumos ca administratori de grant și în felul ăsta putem să dăm banii artiștilor.“, a declarat Bogdan Trîmbaciu pentru Cultura la dubă.

Totuși, aceast ajutor se referă doar la drepturile de autor și drepturi conexe. El nu va lua în calcul principala sursă de venit pentru artiști: spectacole, concerte, vânzări de lucrări de artă, adică principalele pierderi suferite.

“rep: Sunt artiști necuprinși în aceste scheme, care nu sunt înscriși în organisme de gestionare a drepturilor de autor și își fac singuri contractele la concerte. Ce se întâmplă cu aceștia?

Ce contracte își fac?

rep: Contracte pe drepturi de autor, persoană fizică.

Bun, dacă au contracte de drepturi de autor, persoană fizică, deja sunt ajutați de statul român prin indemnizații. Deci nu există lăsați în afară.“, a mai spus Bogdan Trîmbaciu.

Este vorba despre indemnizația de 4.072 de lei/ lună pe care o pot accesa cei care nu au deloc activitate. De exemplu, dacă un actor independent a avut un spectacol în luna februarie, pentru care a încasat suma modică de 150 de lei, el nu va mai putea obține acea indemnizație pe luna februarie.

Deocamdată, Ministerul Culturii nu a transmis oficial dacă indemnizațiile vor mai fi sau nu impozitate sau va fi posibilă reeșalonarea taxelor către stat. A spus, însă, că a făcut demersuri în acest sens. Mai mult, Ministerul Culturii încearcă să obțină de la guvern acordarea acestor indemnizații până la sfârșitul anului 2021, desigur, doar pentru cei care nu au niciun tip de activitate.

Asociația Națională a Muzicienilor Independenți propune Ministerului Culturii “acordarea posibilității de a își reporni activitatea artiștilor care beneficiază de indemnizație și încă nu pot înregistra venituri cu care să depășească pragul de subzistență, prin suplimentarea veniturilor pe care le înregistrează, cu diferența până la totalul indemnizației.“

În plus, aceeași asociație propune eliminarea OGC-urilor din schema pentru artiști și înlocuirea acelei variante cu burse/rezidențe pentru artiști.

Ideea este susținută și de Ioana Ciocan, vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici și director Art Safari.

“Condiţionarea artiştilor independenţi de primirea unui ajutor din partea statului prin condiţionarea apartenenţei lor la o societate de drepturi de autor sau la Uniunea Artiștilor Plastici este profund discriminatorie. Ce urmează? Primesc burse doar cei care fac naturi statice? Sau scene istorice?

Ioana Ciocan, vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici

Pot fi burse dacă sunt gestionate de AFCN sau MNAC.”, a declarat aceasta pentru Cultura la dubă.

În schimb, Bogdan Trîmbaciu spune că niște burse nu ar putea fi incluse în scheme de ajutor, fiindcă acestea sunt gândite pentru a compensa pierderile, nu pentru a încuraja viitoare creații.

Dincolo de multiplele variante discutate, de sprijinire a sectorului cultural independent, un lucru este cert. De la mijlocul lunii noiembrie, de când Ministerul Culturii anunța prima schema de ajutor, totul a rămas la nivel de discuții.

Artiștii independenți și organizațiile culturale se confruntă, între timp, cu probleme financiare grave.

O reacție elocventă în acest sens a venit, în cadrul dezbaterii publice, din partea actorului Florin Frățilă: “Ne-am săturat de aceste discuții, trebuie să dați drumul la bani!”

Conform celei mai optimiste estimări, după ce va exista un acord asupra schemelor de ajutor, acestea ar putea intra în vigoare, cel mai devreme, peste două luni.

The post Ministerul Culturii a modificat iar schemele de ajutor. “Trebuie să se poată demonstra contabil, cu acte, că acei oameni sunt artiști.” appeared first on Cultura la dubă.