Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.

Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.

Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.

***

Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.

“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”

Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.

“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”

În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.

Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?

Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.

M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.

Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?

Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”

A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.

“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.

Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?

E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.

În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.

Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?

Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”

Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.

“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.

Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?

Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.

Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?

Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.

Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?

Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”

Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.

“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.

Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?

Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.

Că nu contează, de fapt?

Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.

Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.

Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”

Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.

“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.

Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?

M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.

Tu ai găsit Chișinăul schimbat?

Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.

Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?

Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.

Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?

Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.

Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?

Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.

În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.

Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.

De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.

Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?

Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.

Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.

Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.

Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.

Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?

Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.

Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.

Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?

Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.

Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?

Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.

Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?

Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.

De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?

Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.

Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.

Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?

O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.

Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.

Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.

Cum ar fi?

Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.

Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.

Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.

Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.

Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.

Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?

E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.

Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?

E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.

Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”

În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.  

„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?

De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)

Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?

Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.

Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.

Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?

E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.

Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?

Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.

Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.

Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?

Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.

Dar ți-ar plăcea?

Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.

Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?

Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”

Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”

Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.

„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.

Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?

Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Gamarț, pictor și poet: “Lumina este cea care leagă lucrurile.” appeared first on Cultura la dubă.

Inaugurat în anul 1977, Centrul Pompidou, cea mai vie instituție culturală a Europei, va fi închis de la sfârșitul verii 2024 până în 2030, pentru un amplu proces de renovare. Închiderea Centrului Pompidou este gândită ca un eveniment cultural în sine, marcat prin cea mai mare expoziție Brâncuși organizată vreodată, între 27 martie – 1 iulie 2024.

Centrul Pompidou are o colecție de peste 120.000 de lucrări de artă, iar în 2022 a primit peste 3 milioane de vizitatori.

Având convingerea că arta trebuie să discute, să conteste și să protesteze, Georges Pompidou, premierul Franței între 1962-1968 și președintele republicii între 1969-1974, și-a dorit ca în inima Parisului să fie ridicat un centru cultural modern, în care artele plastice să se îmbine cu cinematografia, teatrul, dansul sau cu poezia, un spațiu unde arta să fie creată, nu doar expusă.

În 1977, pe platoul Beaubourg, unul dintre cele mai vechi cartiere pariziene, era inaugurată curajoasa clădire colorată, de metal și sticlă, imaginată de arhitecții Renzo Piano și Richard Rogers. Pompidou nu a mai trăit să vadă ridicat Centrul Pompidou, însă instituția a preluat și dus mai departe viziunea sa despre arta vie, provocatoare.

În acest context, Atelierul Brâncuși a fost prezentat încă de la deschiderea din 1977 drept o componentă esențială a Centrului Pompidou. Sculptorul român a donat, prin testament, atelierul său, cu tot ce cuprindea, statului francez, cu condiția ca acesta să fie recreat întocmai și arătat publicului.

Prima reconstituire parțială a atelierului Brâncuși a fost expusă în interiorul Muzeului de Artă Modernă din Paris, la Palatul Tokio, în 1962. Odată cu deschiderea Centrului Pompidou, Atelierul Brâncuși a fost reimaginat și așezat chiar în fața instituției de artă modernă.

Însă în urma unor inundații masive, în 1990 atelierul a fost închis.

Renzo Piano a realizat apoi o clădire muzeu, în interiorul căreia a așezat atelierul Brâncuși închis, putând fi văzut de jur împrejur de către vizitatori. Atelierul Brâncuși, aflat în piațeta din fața centrului, a fost inaugurat în 1997 și închis la finalul lui 2023.

Acum, patrimoniul brâncușian deținut de francezi, alături de valoroase împrumuturi internaționale, printre care și lucrări aduse din România, va fi expus în interiorul Centrului Pompidou, în cadrul celei mai ample expoziții Brâncuși din istorie.

Evenimentul se desfășoară sub patronajul președintelui Franței, Emmanuel Macron.

Renovarea Centrului Pompidou este un proiect major, finanțat de Ministerul Culturii din Franța, și asumat de statul francez drept o responsabilitate națională.

Clădirea înseamnă 10 niveluri, cu o suprafață de 7.500 mp fiecare. Peste 12.000 de mp sunt dedicați Muzeului Național de Artă Modernă, iar 5.900 de mp expozițiilor temporare. Clădirea cuprinde și două săli de cinema, o sală de teatru, o sală de conferințe, o bibliotecă publică de 10.400 de mp și un centru de cercetare – Librăria Kadinsky, de 2.600 mp.

Fațada clădirii este organizată pe culori: albastru pentru sistemul de ventilație, galben pentru electricitate, verde pentru circuitele de apă și roșu pentru deplasarea vizitatorilor (scări și lifturi).

Lucrări parțiale de renovare au mai avut loc în perioadele 1997–1999 și 2019–2021, urmând ca între 2024-2030 să aibă loc cel mai amplu proces de modernizare a clădirii.

Principalele obiective sunt schimbarea fațadelor, îmbunătățirea siguranței la incendii, îmbunătățirea accesului persoanelor cu handicap și, cel mai important, optimizarea energetică.

În cei 6 ani în care clădirea va fi închisă, colecția va fi mutată, iar activitatea instituției se va desfășura în alte spații culturale din Franța și din diverse colțuri ale lumii, păstrând esența ei vie. Pe site-ul instituției, vizitat anual de peste 8 milioane de utilizatori, sunt deja anunțate principalele evenimente organizate în parteneriat cu alte muzee. Printre cele mai așteptate se numără o expoziție Henri Matisse la Grand Palais și mai multe evenimente realizate în parteneriat cu Muzeul Luvru, prin care opere de artă de la Luvru vor fi puse în dialog cu lucrări de artă modernă.

Expoziția Brâncuși poate fi vizitată la Pompidou între 27 martie – 1 iulie 2024, la Galeria 1 de la nivelul 6. Accesul general costă 17 euro. După 2030, Atelierul Brâncuși va fi amplasat într-un nou spațiu, chiar în interiorul clădirii Pompidou.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arta de a închide temporar un muzeu: Centrul Pompidou invită publicul la cea mai amplă expoziție Brâncuși din istorie appeared first on Cultura la dubă.

Firma care a câștigat licitația are mai multe conexiuni politice și a primit de-a lungul ultimilor ani proiecte de la SRI și DIPI – departamentul de servicii secrete al Ministerului de Interne, Spitalul Universitar de Urgență București, precum și o importantă lucrare la Aeroportul din Timișoara.

În 2021, firma Eldiclau din județul Dolj, a câștigat licitația organizată de Ministerul Culturii, deși înregistra la stat datorii de milioane de lei.

Întârzierea procesului de consolidare reprezintă acum un pericol pentru Palatul Cantacuzino, iar lucrările vor putea fi reluate abia după organizarea unei noi licitații.

Ministerul Culturii nu a oferit până acum informații despre suma încasată de firma Edinclau și nici cum va recupera prejudiciul. Suma proiectului se ridică la 6 milioane de euro, iar banii sunt împrumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

“La finalul anului trecut, am luat decizia de a nu prelungi contractul de execuție a lucrărilor de restaurare și consolidare, întrucât la sfârșitul perioadei prevăzute în contract, lucrarea era realizată în proporție de doar 25%. Procedura prevede ca până la reluarea lucrărilor, obiectivul Palatul „Cantacuzino” care găzduiește acest Muzeu să fie pus în siguranță, pentru a nu se degrada.

Pentru că nu-mi doresc repetarea situației anterioare, ca o semnătură să dureze câteva luni sau hârtiile să se plimbe cu lunile între părțile implicate, m-am asigurat de:

-realizarea rapidă a lucrărilor de punere în siguranță a acestui obiectiv de patrimoniu unic al moștenirii noastre culturale. În acest sens a fost publicat anunțul pentru contractarea acestor lucrări, termenul de depunere a ofertelor fiind stabilit pentru data de 16 ianuarie a.c. Termenul de execuție a lucrărilor de punere în siguranță este de 45 de zile de la emiterea Ordinului de începere a lucrărilor.

-demararea cât mai rapida a procedurilor de achiziții pentru lucrările de restaurare și consolidare rămase de executat.

-luarea măsurilor legale impuse de această situație critică.”, este mesajul publicat pe facebook de ministrul Culturii Raluca Turcan.

Firma Edinclau este înregistrată în județul Dolj, localitatea Carcea, și este deținută de Ștefania Dincă. În domeniul construcțiilor, Edinclau este cunoscută pentru peste 200 de contestații depuse la licitații publice, blocate ani întregi din această cauză. Inclusiv lucrările la Cazinoul din Constanța a fost întârziate în trecut din acest motiv.

Și lucrările la Palatul Cantacuzino ar fi trebuit să înceapă acum 15 ani, însă România a pierdut mai întâi primele fonduri puse la dispoziție de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, apoi procedura de achiziție a fost blocată de-a lungul timpului din cauza mai multor contestații.

Cultura la dubă a scris în repetate rânduri despre situația de la Muzeul Enescu și stadiul avansat de degradare a clădirilor.

ISTORICUL PALATULUI CANTACUZINO

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost ridicat din dorința lui Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”. Acesta era unul dintre cei mai bogați români la începutul secolului 20. Arhitectul Ion Berindei a desenat planurile în 1898, iar palatul a devenit locul în care erau organizate cele mai exclusiviste petreceri ale vremii.

Dupa moartea fiului său, Mihail Cantacuzino, clădirea a revenit soției acestuia, Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai importante figuri feminine ale epocii. Maruca a fost marea iubire a lui George Enescu, cu care s-a și căsătorit. După moartea compozitorului, Maruca a donat palatul și casa statului roman pentru ca ele să fie transformate în Muzeul George Enescu.

Palatul Cantacuzino este monument istoric de importanță națională și a fost clasat inclusiv în Patrimoniul European. În el erau expuse obiecte personale ale marelui compozitor și violonist, precum viorile sale, pianul, manuscrise ale operelor, fotografii, scrisori sau ochelarii de vedere.

The post Lucrările de consolidare a Muzeului Național George Enescu au fost blocate după ce firma a executat doar 25% din proiect, în termenul legal appeared first on Cultura la dubă.

Ministrul Culturii, Raluca Turcan, a solicitat Corpului de control verificarea legalității avizului pentru intervenția realizată asupra monumentului istoric „Bojdeuca scriitorului Ion Creangă”, iar Comisia Națională a Monumentelor Istorice și Institutul Național pentru Patrimoniu vor fi solicitate să se pronunțe asupra calității intervenției, prin analizarea proiectului și prin deplasare la fața locului.

Conform Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările și completările ulterioare, articolul 23, alin. (1), intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii.

De asemenea, în conformitate cu Regulamentul de Organizare și Funcționare al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, pentru monumentele clasate în grupa B, atribuțiile de avizare în cazul monumentului istoric „Bojdeuca scriitorului Ion Creangă” sunt ale serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii – Direcția Județeană de Cultură Iași – prin Comisia Zonală a Monumentelor Istorice nr 5. DJC Iași care are, de asemenea, responsabilitatea urmăririi lucrărilor în conformitate cu avizele emise.

În urmă cu câteva zile, Costel Alexe (PNL) a anunțat că lucrările de restaurare a Bojdeucii lui Ion Creangă au fost finalizate și a publicat primele imagini cu noul aspect al casei memoriale. Acestea au stârnit mii de comentarii critice pe pagina de facebook a politicianului PNL.

Din imagini se poate observa că pereții au fost îndreptați, ca la o clădire modernă, iar noul parchet înlocuiește pardoseala originală care, potrivit, documentelor istorice, era din lut. De asemenea, grădina și scările au fost complet modificate. Dacă scările originale aveau o balustradă din lemn, acum aceasta este din metal vopsit în alb.

Detalii AICI.

The post Comisia Monumentelor Istorice și Corpul de Control al Ministerului Culturii vor verifica legalitatea lucrărilor la Bojdeuca lui Creangă appeared first on Cultura la dubă.

Între 13 decembrie 2023 și 12 mai 2024, ARCUB prezintă, pentru prima dată la București, cea mai amplă expoziție cu lucrări originale ale celebrului artist Salvador Dalí. Expoziția-eveniment „Universul lui Salvador Dalí” este organizată de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, și prezintă 170 de lucrări – sculpturi, grafică, gravuri, litografii, miniaturi din aur, rubine, diamante, smaralde, safir și sticlă, mobilier suprarealist ce ilustrează geniul extravagantului Salvador Dalí.

Obiectele expuse fac parte din cea mai importantă colecție privată ce conține lucrări semnate de Salvador Dalí, aparținând renumitului colecționar de artă Beniamino Levi.

Beniamino Levi l-a cunoscut personal pe artist în anii 1960 și i-a comandat acestuia o serie de sculpturi din bronz inspirate din cele mai cunoscute motive și teme din imaginarul suprarealist. Rezultat al relației strânse cu maestrul suprarealismului, Beniamino Levi fiind agentul acestuia, colecția privată „Universul lui Dalí” are o valoare inestimabilă și cuprinde cele mai multe lucrări originale ale celebrului artist spaniol din Europa.

Dintre cele mai cunoscute exponate ce vor putea fi admirate timp de 5 luni, la ARCUB – Hanul Gabroveni, amintim sculpturi în bronz și incrustate cu pietre prețioase (diamante, rubine, smaralde, safire) precum: Dansul timpului – celebrele ceasuri topite, marca inconfundabilă a creației lui Dalí, elefanți cu picioare supradimensionate, Dansatoarea Daliniană, ale cărui ritmuri denotă omagiul adus de Dalí flamenco-ului și ținuturilor natale, Venus spațială, una dintre piesele centrale ale expoziției ce ilustrează trei dintre motivele preferate ale lui Dalí: ceasul, furnicile și oul, Alice în Țara Minunilor, personaj preferat de Dalí pentru a reprezenta puntea către tărâmul viselor, Femeia cu cap de trandafiri, simbol al frumuseții feminine pure, al tinereții eterice.

„Universul lui Salvador Dalí” la ARCUB cuprinde, totodată, sculpturi din sticlă create în colaborare cu renumita cristalerie Daum din Franța, material care pentru Dalí reprezenta un mediu ideal pentru „expresia metamorfozei”, respectiv percepția sa suprarealistă asupra realității.

Sculpturi precum Venus cu sertare, Rinocerul Chippendale captează esența materiei lichide, moi, și transformarea ei misterioasă în material dur. Miniaturile din aur expuse denotă sursa de inspirație a lui Dalí din bijuteriile de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, imitând chiar și monedele sale.

Expoziția îl dezvăluie pe Salvador Dalí și în ipostaza de ilustrator, cu explorări pe teme precum cele care pun accentul pe fantezie, vise și elemente distorsionate, precum și teme clasice din literatură, regăsite în Mult zgomot pentru Shakespeare.

Printre exponatele ce vor cuprinde întregul spațiu expozițional ARCUB – Hanul Gabroveni se va afla și faimoasa canapea în forma buzelor lui Mae West, ce amintește de versatilitatea lui Salvador Dalí și modul unic în care transpunea în arta sa sursele sale de inspirație.

Ilustrând varietatea de teme și simboluri ce formează universul distinct al creației lui Salvador Dalí, de la elefanți, rinoceri, ceasuri fluide ce sfidează duritatea materiei, la fluturi, îngeri, feminitate și sexualitate, expoziția oferă o perspectivă de ansamblu asupra diverselor etape ale carierei lui DalÍ, evidențiind influențele și experimentele sale, precum și evoluția sa ca artist.

Expoziția „Universul lui Salvador Dalí” oferă publicului și posibilitatea de a cunoaște operele lui Salvador Dalí prin intermediul realității virtuale. Experiența VR le va permite vizitatorilor să descopere detalii ascunse ale creațiilor artistului spaniol, într-o nouă dimensiune, și va transforma vizita într-o călătorie interactivă în imaginarul suprarealist marca Salvador Dalí.

Biletele vor fi disponibile începând de miercuri, 18 octombrie 2023 și vor putea fi achiziționate la prețuri variabile în funcție de categorie, de pe arcub.ro, Entertix.ro și de la casa de bilete ARCUB (Strada Lipscani 84-90).

Expoziția „Universul lui Salvador Dalí” de la ARCUB – Hanul Gabroveni va putea fi vizitată în perioada 13 decembrie 2023 – 12 mai 2024, de luni până duminică, între orele 10.00-20.00.

Salvador Dalí

Figură emblematică a mișcării suprarealiste, Salvador Dalí s-a născut la 11 mai 1904 în Figueres, Spania. Pe numele întreg Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, a fost al doilea fiu al lui Salvador Dalí Cusi și al Felipei Domenech Ferres, fapt ce îi va marca întreaga viață, părinții dându-i numele fratelui mai mare, mort la o vârstă fragedă, și el însuși considerându-se „o reîncarnare” a acestuia.

Salvador și-a descoperit pasiunea pentru pictură în copilărie, când a încercat să picteze pe cutii de carton primite de la mătușa sa. Părinții au observat înclinațiile artistice ale fiului lor și, într-o vară, l-au trimis la Ramon Pichot, un pictor impresionist care le era prieten de familie și care avea legături cu Pablo Picasso.

Picasso a fost cel care i-a influențat decisiv destinul tânărului Dalí, convingându-i părinții să-l lase să dea examenul la Academia de Arte San Fernando din Madrid. La vârsta de 17 ani a fost admis la Academie, unde a studiat pictura.

În urma protestelor repetate la adresa sistemului de predare, Dalí a fost exmatriculat. Influențat de impresionism și de maeștrii Renașterii, a devenit din ce în ce mai atras de cubism și mișcările de avangardă. S-a apropiat de suprarealism la sfârșitul anilor 1920 și s-a alăturat grupului suprarealist în 1929, devenind în curând unul dintre exponenții săi de frunte.

În același an, 1929, Dalí a întâlnit-o pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Eluard, cea care îi va deveni ulterior soție și sursă de inspirație.

Dalí a trăit în Franța în timpul războiului civil spaniol (1936-1939) înainte de a pleca în Statele Unite în 1940, unde s-a bucurat de un enorm succes. S-a întors în Spania în 1948, unde și-a anunțat revenirea la credința catolică și și-a dezvoltat stilul de „misticism nuclear”, bazat pe interesul său pentru clasicism, misticism și descoperirile științifice. Salvador Dalí a murit la 23 ianuarie 1989 la Figueres, localitatea în care s-a născut.

Repertoriul artistic al lui Salvador Dalí a inclus pictură, film, sculptură, design și fotografie, uneori în colaborare cu alți artiști. De asemenea, a scris ficțiune, poezie, autobiografie, eseuri și critică. Temele majore din opera sa includ visele, subconștientul, sexualitatea, religia, știința și cele mai apropiate relații personale ale sale. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Persistența memoriei, a fost finalizată în august 1931 și este emblematică pentru ceea ce a însemnat pictura suprarealistă.

Salvador Dalí a devenit unul dintre membrii marcanți ai mișcării suprarealiste și a colaborat cu alți artiști precum André Breton și Luis Buñuel. În colaborare cu Buñuel, a scris scenarii pentru filme experimentale, cum ar fi „Câinele andaluz” (1929) și „Vârsta de aur” (1930), care au adus suprarealismul în lumea cinematografiei.

Spre consternarea celor care i-au apreciat foarte mult opera și spre iritația criticilor săi, comportamentul său public excentric și ostentativ a atras adesea mai multă atenție decât creațiile sale. Viața și opera sa au avut o influență importantă asupra altor suprarealiști, artiști pop art și contemporani precum Jeff Koons și Damien Hirst.

The post 170 de lucrări realizate de Dalí vor putea fi văzute în București, la expoziția eveniment “Universul lui Salvador Dalí” appeared first on Cultura la dubă.

Cel mai așteptat eveniment al programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” se află în mijlocul pregătirilor. Transportul celor 11 lucrări aduse din străinătate este pe cale de a fi realizat, iar din țară vor fi aduse lucrări de la Muzeul Național de Artă Craiova și MNAR.

În spatele conceptului expoziției se află Doina Lemny, cel mai cunoscut specialist în opera lui Brâncuși, muzeograf-cercetător la Centrul Pompidou din Paris, care cuprinde Atelierul Brâncuși.

Aceasta povestește care vor fi principalele puncte de atracție ale evenimentului și cum au decurs negocierile cu marile instituții de cultură din străinătate.

“A trebuit mai întâi să punem Timișoara pe hartă și apoi să discutăm împrumuturile. Marile muzee sunt obișnuite cu astfel de împrumuturi între ele, una este să meargă o lucrare de la Tate la Pompidou și alta este să meargă de la Tate la Muzeul de Artă din Timișoara. Mă scuzați, dar așa este.

Există o listă de 5 pagini cu condiții care trebuie îndeplinite, de la transport, climatizare, iluminat, spațiu, și așa mai departe. Apoi, ca să obții un împrumut, îți trebuie cerere cu cel puțin doi ani înainte.

Ca să faci o expoziție Brâncuși, este o mare aventură. De aceea, eu nu aprob și nu mă implic în toate expozițiile. Mi s-a propus una în Italia la anul și am refuzat categoric.

Muzeul de la Timișoara nu are un spațiu generos, este într-un palat baroc, cu încăperi strâmte care se înlănțuie și, cum spuneam eu, sculptura nu o poți înghesui într-un colț, îmi place să citez ce spunea un istoric francez în anii 60, sculptura cere să dansezi în jurul ei. Așadar, la Timișoara nu puteam să îmi permit să fac un concept foarte mare.

O expoziție Brâncuși se organizează foarte greu, cu îndelungi negocieri pentru împrumuturi. Ideea mea a fost de a face legătura dintre Brâncuși și țara lui de origine.De altfel e și în titlu – „Surse românești și perspective universale”. Este o întoarcere simbolică a lui Brâncuși în țara lui natală.

Vom arăta publicului câteva opere simbolice din creația lui Brâncuși, pentru a arăta în ce măsură el a păstrat legătura cu România.

Brâncuși s-a format în România și primele opere, care se află la Muzeul Național de Artă Craiova, sunt opere create la Paris, dar care au fost cumpărate de români, colegi de-ai lui, colecționari, care i-au cumpărat lucrările pentru a-l ajuta să trăiască la Paris.

În expoziție vom prezenta lucrări din prima perioadă de creație – Ecorșeul sau “Jupuiutul”, făcută în colaborare cu profesorul său de anatomie, medicul Dimitrie Gerota.

Am obținut lucrări excepționale, care n-au ieșit niciodată din muzee, mai ales de la Centrul Pompidou.

De exemplu, Piatră de hotar – sfârșitul celei mai lungi serii din creația lui Brâncuși, Sărutul. Am făcut eforturi extraordinare să o aducem. Din punctul meu de vedere, este singura operă care are un simbol istoric. Este realizată în 1945, odată cu terminarea războiului. Brâncuși era foarte trist că România pierduse câteva teritorii.

Această Piatră de hotar, care este un totem, ornată pe toate părțile de Sărutul, este un simbol al păcii. Apoi, o altă operă care n-a ieșit niciodată din Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, o coloană a lui Brâncuși.

Avem și Măiastra împrumutată de Tate Gallery Londra, prima din seria lungă a păsărilor și avem și Pasărea în văzduh, cea de pe afiș, pe care Fundația Peggy Guggenheim de la Veneția a avut generozitatea să ne-o împrumute.

Sunt opere de o fragilitate extraordinară. Imaginați-vă că la această operă Brâncuși a lucrat ani și ani de zile pentru a crea un echilibru care se sprijină pe un punct minuscul.

Nu trebuie să-l vulgarizăm și să-l folclorizăm pe Brâncuși, să spunem, de exemplu, că Coloana lui vine de la coloanele caselor țărănești.”, a declarat Doina Lemny.

Dacă ar fi fost un folclorist, Brâncuși n-ar fi fost un artist universal.

Doina Lemny, curatoare

Pentru transportul lucrărilor, Muzeul Național de Artă Timișoara a luat măsuri extraordinare. În primul rând, în ultimii 2 ani, clădirea a trecut printr-un proces de modernizare și a schimbat sistemul de supraveghere video, precum și climatizarea și iluminatul. Apoi, a contractat firme specializate atât pentru transportul lucrărilor, cât și pentru manipularea lor în spațiul expozițional.

Potrivit directorului muzeului, Filip Petcu, organizatorii au plătit o poliță de asigurare de 220.000 de euro, iar valoarea totală a lucrărilor asigurate se ridică la peste jumătate de miliard de euro.

Expoziția Brâncuși va începe pe 30 septembrie la Muzeul Național de Artă Timișoara. Un bilet la expoziție costă 88 de lei și poate fi deja achiziționat online. Elevii și profesorii au intrare gratuită, iar studenții și pensionarii bilet redus, 22 de lei pentru studenți și 55 de lei pentru pensionari.

Brâncuși: surse românești și perspective universale este finanțată de Consiliul Județean Timiș și este organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România.

The post Brâncuși la Timișoara – lucrări asigurate pentru o valoare de peste 500 de milioane de euro appeared first on Cultura la dubă.

Peste 70 de lucrări de pictură şi grafică din perioada 1934-1992, care nu au fost expuse public niciodată în Cluj-Napoca, vor putea fi văzute acum.

Lucrările provin din colecția Muzeului de Artă clujean, colecţia artistului, dar și dintr-o colecţie particulară.

Lucrările din colecţia particulară au fost expuse în străinătate la Galeria Naţională din Sofia în 2021, precum şi în cinci oraşe importante din China, în cadrul expoziţiei itinerante dedicată marelui pictor român, între 2018-2019.

Prezentul demers expoziţional pune la dispoziţia iubitorilor de artă din Cluj-Napoca, în premieră, opere reprezentative pentru creaţia maestrului, care ilustrează temele sale atât de cunoscute: naturi statice, peisaje, portrete, autoportrete, arlechini, regi, Pieta, spaime.

Pentru întregirea portretului unei personalităţi, care a generat, prin demersul său artistic şi pedagogic, o întreagă moştenire culturală, în expoziţie, într-o încăpere special amenajată cu toate afişele expoziţiilor Baba, vor fi proiectate trei filme documentare despre maestru:

● Pictorul omului – scenariu şi regie Florin Holban;
● Un artist şi secolul său – Corneliu Baba, scenariul şi imaginea Ion Cristodulo;
● Libertatea acidă a singurătăţii – texte Corneliu Baba şi Andrei Pleşu, scenariul şi imaginea Ion Cristodulo.

Expoziţia In Memoriam Corneliu Baba (1906-1997) se va deschide joi, 8 decembrie 2022, începând cu ora 18.00, şi va putea fi vizitată de miercuri până duminică, inclusiv, în intervalul orar 10:00-17:00. Ultimul bilet de intrare va fi emis la ora 16:30.

The post Expoziție “In Memoriam Corneliu Baba”, la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, la 25 de ani de la moartea artistului appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

După Revoluția din 1989, cei mai mulți români au experimentat pentru prima dată gustul libertății. Au ars fotografiile cu Ceaușescu, au stat la coadă pentru a vota, au băut Coca-Cola sau pur și simplu au plecat.

Ceea ce se numea înainte fugă a devenit din 1990 drept de a călători, iar în special cei care au avut posibilități, au ales calea străinătății și nu s-au mai întors.

Dorin Crețu era logodit cu o franțuzoaică și aștepta de 3 ani permisiunea de a se căsători și a pleca în Franța. Nu a primit-o, ba chiar simpla cerere de plecare din țară i-a adus suspiciunea de trădare de neam și interogatorii, așa că abia revoluția i-a dat șansa unei noi vieți.

Locuiește de 32 de ani la Paris, unde s-a remarcat ca pictor și a primit sprijinul statului francez pentru a-și dezvolta pasiunea pentru artă, născută undeva în copilăria de la Brașov.

Fără să facă parte dintr-o familie de artiști, a trăit, totuși, într-un mediu care iubea frumosul. La rândul său, s-a simțit încă de mic copil atras de culori. Picta, realiza măști africane, iar părinții i-au dat libertatea de a merge la Liceul de Arte Plastice.

A urmat apoi Facultatea de Arte Plastice la București și o scurtă carieră de pedagog.

„Am fost numit profesor de desen undeva în Moldova, la o școală generală. Având un fel de neastâmpăr, am părăsit pedagogia și am hotărât să devin liber profesionist.”

Ce însemna freelancingul în România comunistă, e greu de spus. Cert e că alegerile făcute nu i-au atras o imagine pozitivă în ochii oamenilor de partid și a trebuit să penduleze între pasiunea pentru pictură și obligațiile de cetățean.

„Era destul de complicat, eram bursier și trebuia să fac un stagiu de cel puțin 3 ani.

M-am dus la Trustul Carpați, gospodăria de partid care construia Casa Poporului, și, pentru că nu mai erau posturi la restaurare pictură, am fost transferat la sculptură.

Mi-am epuizat stagiul acolo, ca sculptor în piatră.”

În paralel a primit de la Uniunea Artiștilor Plastici un atelier pe Strada Mendeleev din zona Amzei din București, iar seara, după muncă, mergea acolo să picteze.

Cu setea de a picta a plecat și la Paris, alături de partenera franțuzoaică. Doar că acolo nu avea niciun fel de sprijin și a luat viața de la zero. Deținea doar un dosar artistic, cu care a bătut la uși în Ministerul Culturii din Franța.

“M-am plimbat prin toate birourile alea cu fotografii după lucrările mele, rugându-mă de ei să se uite la munca mea. Și am dat de un inspector căruia i-a plăcut ce a văzut și el mi-a deschis drumul și mi-a arătat primii pași pe care trebuie să îi fac.

Așa am depus candidaturi pentru burse, pentru achiziția de lucrări la Fondul Național de Artă Contemporană. Iar statul francez mi-a cumpărat o lucrare, apoi am fost bursier, au urmat expoziții și premii care nu însemnau doar diplome, ci un sprijin financiar important.”

Mai mult decât atât, a participat la un concurs organizat de Comisia de Atribuții de Ateliere și a primit primul său atelier, undeva la marginea Parisului.

“Pe atunci cred că România avea altă imagine.

După Revoluție, era o atenție pozitivă îndreptată către noi, ceva sincer din partea francezilor. Am fost foarte mulți artiști veniți la Paris și am putut beneficia de avantaje.”

“Atunci românii erau luați în brațe și sprijiniți. Acum imaginea României nu e tocmai glorioasă. E a celor care cântă prin metrou, a celor care te plimbă cu bicicleta pe lângă Turnul Eiffel.”

Dar viața nu a fost tocmai roz nici măcar cu sprijinul obținut de la stat. Așa că a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține.

“Este îngrozitor de frumos să faci pe artistul, dar e greu să trăiești doar din artă.”

“Având prieteni sculptori care deja lucrau la restaurarea Luvrului, mi-am amintit de anii în care am pendulat între culoare și cioplitorie în România, și timp de 2 sau 3 ani am cioplit pe fațada Luvrului.

Eram în curtea Piramidei și ciopleam, în afară de capiteluri și forme geometrice, ciopleam chiar figurile. Erau niște personaje pe care le-am sculptat integral.

Îmi aduc aminte cum se insera blocul. Făceam o mica gaură în sculptura care era stricată și se punea blocul de piatră pe care tu trebuia să cipolești, să completezi în forma existentă ceea ce lipsea.

Echipele de români și de francezi au terminat tronsonul de restaurat și au continuat în alte părți, însă eu m-am oprit și am hotărât să reîncerc să trăiesc din pictură.”

Chiar dacă la vremea respectivă nu era încântat că a fost nevoit să lucreze altundeva decât în atelierul său, acum ne arată cu mândrie personajele de pe fațada Luvrului cărora le-a redat viața.

Locuiește în nordul Parisului, pe Canalul Saint Martin, într-un duplex obținut tot de la statul francez. La un etaj este locuința, iar deasupra se află atelierul său.

Chiar dacă nu e gratuit, ci presupune o reducere de aproximativ 50% din prețul chiriei, atelierul obținut prin concurs este în continuare un privilegiu, dată fiind concurența uriașă într-o capitală culturală precum Paris.

“În zona asta sunt foarte multe ateliere de artiști, unele date de Primăria Parisului, altele date de Ministerul Culturii, altele private.

Vii aici cu energia și cu dorința de a arăta ce faci, vrei să răstorni nori. Ceea ce e mai greu e să ai o continuitate, fiindcă viața la Paris nu e ieftină și te lovești de probleme materiale.”

Dorin Crețu a vândut de-a lungul carierei aproape 300 de lucrări și a expus la Paris, București, Londra sau Cracovia.

În lucrările sale regăsim frecvent motivul vegetal, care ne întâmpină chiar la intrarea în apartamentul din Paris.

Pe pereți stau înrămate pagini din ierbarul mamei, din casa de la Brașov.

„La început eram atras de ideea de a face pictură altfel. Și am dat cu nasul de un curent artistic francez – Supports/Surfaces.

Și am văzut că poți face pictură nu neapărat cu culori de ulei pe pânză. Se picta pe prelate, fașe militare, decupau lemn. În felul ăsta am reușit să dezvolt un fel de tehnică ce a fost apreciată. Una dintre lucrările făcute atunci a fost achiziționată de Fondul Național de Artă Contemporană din Franța.

Era o lucrare cu o stelă antică pe care am lipit benzi de dantelă, peste care am aruncat bitum. Iar dantela și bitumul făceau un fel de caligrafie care se potrivea perfect cu forma de stelă.

La un moment dat, de la excesul de pastă și de materie, am simțit nevoia să fac un fel de tabula rasa și să încerc să fac pictură cu absență de materie.

Ceea ce e un fel de experiență chimică nu foarte ușoară.

Am ajuns să lucrez cu niște rășini acrilice care îmi dădeau posibilitatea să realizez foarte multe transparențe și acele raporturi picturale, fără de care pictura nu poate să existe.

Și am dezvoltat timp de ani buni, având motivul floral și vegetal, această temă.

Chiar dacă acum am în vedere un alt motiv – muntele – eu mă întorc la acea formă vegetală. Abia aștept să merg în tabără (nr. în județul Bistrița, România) și să desenez niște copaci, care probabil mai târziu o să mă hrănească să fac ceva de dimensiuni mai mari, cu aceeași temă vegetală.”

“Forma vegetală e un fel de reflexie a existenței, un fel de fragilitate a vieții, dar și de vanitate, trăiește o clipă și după aia moare.”

Între timp, a devenit la fel de preocupat de motivul muntelui, fără să poate identifica originea acestui interes. Își amintește, totuși, că în adolescența de la Brașov era pasionat de fotografia de peisaj și a adunat acasă zeci de fotografii cu peisaje montane.

„Viziunea artistică se schimbă de-a lungul timpului, se adaugă, se îmbogățește. Sigur că păstrez tot timpul amintiri sau ceva de la care am pornit.

Muntele am zis că e un motiv suficient de plastic încât să pot să îl pun pe pânză, mă atrage această formă solidă pe care poți să o pui pe pânză, e un fel de soliditate solitară.”

Dorin Crețu este un artist reprezentativ al generației ’80 din România și a revenit de câțiva ani și la București, unde a recăpătat atelierul din Strada Mendeleev, după o pauză de aproape 30 de ani. De asemenea, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a cumpărat două dintre lucrările sale.

“Am fost achiziționat în urma unei expoziții pe care am avut-o la Mogoșoaia. Directorul de atunci al MNAC, Oroveanu, mi-a propus achiziționarea a două lucrări, lucru care m-a umplut de fericire.”

Merge la București aproape lunar și este reprezentat de AnnArt Gallery, alături de artiști de renume precum Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția.

Se bucură de reluarea legăturii artistice cu țara natală și speră să își câștige constant libertatea de a picta.

“Mă frământă degetele, îmi plac culorile, găsesc plăcere personală în ceea ce fac.”

“Suprafața poate să fie hârtie, pânză, bucată de lemn sau altceva. Dar toate plăcerile astea se plătesc într-un anumit fel. Viața de artist nu e simplă, fie că e la București, fie că e la Paris.

E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.”

Pentru asta, la Paris lucrează uneori și ca designer de interior, în colaborare cu arhitecți francezi, asigurându-și astfel, partea financiară.

Este cetățean francez, dar și-a păstrat și cetățenia română.

“Vorbesc franceză, dar nu m-am debarasat de accentul estic și imediat sunt reperat. Iar eu spun natural că sunt român, locuiesc la Paris, sunt cetățean francez, dar sunt de origine română.”

“Însă statutul unui artist nu se oprește la frontiere. Vreau să cred că viziunea lui e mai largă, mai împinsă spre umanitate.

Acum orice artist poate să ia un avion și să plece oriunde, să vadă expoziții, să se impregneze cu locuri noi, apoi să se întoarcă. Nu mai ești nevoit să iei decizii importante de emigrație.”

“Artistul de azi e liber să își aleagă locul de creație. Arta este un fel de fluid, de flux, ea trebuie să se miște peste tot.”

Român sau francez, Dorin Crețu este artist, tată și un individ care luptă constant pentru pasiunea sa. Este recunoscător pentru șansa pe care a primit-o în 1990 și și-ar dori ca românii să recapete imaginea pe care o aveau pe atunci.

Poartă înrădăcinată eticheta de imigrant, iar asta îl motivează să evolueze.

“Mă forțez ca sentimentul de dezrădăcinare să nu existe și să mă vreau undeva suspendat între România și Franța.”

“Dar în același timp există un fel de sentiment a ceva care nu este pe deplin al tău, că ești un spectator permanent și nu un participant. Sunt stări de moment în care simt asta, dar sunt și clipe în care simt că Parisul îmi aparține.

Pe de altă parte, bariera culturală care apare uneori nu e neapărat ceva rău. Te motivează să arăți mereu ce poți și să fii mai bun.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Dorin Crețu, pictor româno-francez stabilit la Paris: “E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.” appeared first on Cultura la dubă.

O decizie luată ieri în cadrul Senatului Universității Naționale de Arte din București stârnește nemulțumiri printre studenți. Conform acesteia, instituția de învățământ va deține drepturile de autor asupra lucrărilor realizate de studenți în perioada școlarizării și, implicit, dreptul de a le vinde.

Dintr-o posibilă vânzare, studentul ar urma să primească un procent de 30% din sumă, iar UNARTE să încaseze restul de 70%.

Studenții au contestat decizia, însă ea a fost oricum adoptată. L-am contactat pe rectorul UNARTE, Cătălin Bălescu, pentru a ne explica argumentele din spatele deciziei.

“Domnule rector, de ce ați adoptat această decizie?

E vorba despre drepturile de autor. Universitatea, printr-un regulament și printr-un contract de studii, păstrează drepturile de autor asupra lucrărilor executate, de ce? Au apărut societățile legate de protecția drepturilor de autor și sunt extrem de active, pentru că e o afacere profitabilă, deci ca să protejăm.

Pentru noi, expozițiile fac parte din procesul didactic. Asta am explicat și studenților ieri. Anticipez că într-o perioadă relativă scurtă de timp, când se vor regla lucrurile la drepturile de autor, vom fi în situația de a plăti expunerea lucrărilor studenților din expozițiile pe care le organizăm noi. Deci vor fi niște taxe pe fiecare lucrare în parte. Înțelegeți?

Înțeleg asta, dar nu înțeleg cum universitatea poate să fie proprietarul drepturilor de autor al unor lucrări realizate de altcineva. Vă rog să ne explicați.

Păi lucrarea e realizată de altcineva, dar ea se face într-un plan de învățământ, pe o programă de studiu și sub coordonarea unui pachet de profesori. Vorbim strict de lucrările realizate în școală, asta ca să ne dea dreptul de a expune lucrările în expoziții, că tot noi îi promovăm, piața de artă nu funcționează.

Altfel, dacă studentul e într-o societate care colectează drepturi de autor, eu trebuie să îi plătesc lui dreptul de reproducere.

Studenții s-au opus acestei decizii.

Da, s-au opus pentru că n-au înțeles. Ei au impresia că cineva le ia lucrările, le ia banii.

Totuși, rămâne neclar de ce ei nu dețin drepturile asupra propriilor lucrări, chiar dacă sunt create în școală.

Pentru că ei o creează, dar o creează după un program stabilit de universitate. Moralmente, ei au drepturile de autor, dar le împart cu noi. E o măsură de protecție instituțională, nu e un moft să fac o expoziție, e o obligație, face parte din actul didactic.”, a declarat rectorul UNARTE, Cătălin Bălescu, pentru Cultura la dubă.

De cealaltă parte, Asociația Studenților la UNARTE susține că măsura este abuzivă, fiindcă implică o schimbare a regulmentului și a contractului semnat de studenții deja înscriși, iar măsura se va aplica pe tot ciclul universitar. De asemenea, studenții susțin că UNARTE nici măcar nu le asigură materialele necesare pentru realizarea lucrărilor din timpul școlarizării.

Studenții intenționează să protesteze față de decizie zilele următoare.

The post Lucrările realizate de studenții UNARTE devin proprietatea universității, după o decizie a Senatului UNARTE appeared first on Cultura la dubă.