La Londra, balerina Francesca Velicu răscolește publicul cu o prestație minunată într-un spectacol Giselle revoluționar. Regina Angliei și Prințesa Kate au fost săptămâna trecută printre spectatori și au felicitat personal compania English National Ballet, în fruntea căruia a strălucit Francesca, tânăra balerină din România.

La doar 26 de ani este deja solistă pe una dintre cele mai importante scene de balet din lume și pare că drumul său abia a început.

***

Este 7 seara și ajungem la Sadler’s Wells, teatru cu o istorie de peste 300 de ani.

Un mix cultural, cu spectatori de diverse vârste și categorii sociale, se coagulează în foaier. Sunt tineri cu vestimentații inspirate din Camden Town, dar și vârstnici eleganți, care afișează bijuterii și genți exclusiviste.

Unii fac coadă la bar și beau câte un pahar de vin (întâmplător) românesc, alții discută sau răsfoiesc programul spectacolului.

Așteaptă să vadă repunerea în scenă, după o pauză de 5 ani, a unui act artistic care a făcut înconjurul lumii, la propriu și la figurat. English National Ballet dansează din nou Giselle-ul lui Akram Khan, un spectacol de dans contemporan adaptat după romanticul “Giselle”, creat la 1841.

Giselle-ul lui Akram Khan, coregraf britanic de origine indiană, a debutat în 2016 cu Alina Cojocaru în rol principal, iar criticii l-au numit “o capodoperă a secolului 21.”

În această seară, protagonistă este tot o româncă –  Francesca Velicu.

În drum spre sală, mai multe afișe avertizează că la acest eveniment volumul muzicii este deosebit de puternic. Muzica este în sine o creație contemporană impresionantă, care îmbină acordurile clasice cu componente electronice, efectul fiind deosebit de emoționant pe durata întregului spectacol.

Coloana sonoră a fost comandată special pentru acest Giselle, este compusă de italianul Vincenzo Lamagna, în colaborare cu directorul artistic și dirijorul Gavin Sutherland, și interpretată live de English National Ballet Philharmonic.

Decorurile sunt realizate de un câștigător al premiului Oscar, scenograful Tim Yip, și completează împreună cu costumele și coregrafia un univers apăsător cât se poate de actual: muncitorii imigranți care lucrează într-o fabrică de textile se luptă pentru supraviețuire în sărăcie, în timp ce înalta clasa, formată din lorzi, trăiește în excese și opulență.

Ce ironie! cu o seară înainte au venit să vadă spectacolul chiar Regina Camilla și Prințesa Kate.

Pe un zid cenușiu imens, construit genial de scenograf, palmele imigranților care se agață cu disperare de zidul fabricii rămân în memoria vizuală a spectatorului.

Francesca, imigrantă la rândul său, aduce în Giselle propria poveste: o tânără venită din altă țară în UK, cu unicul scop de a se bucura de fiecare pas de dans, de tinerețe și de prieteni, o tânără care știe ce înseamnă munca zilnică și durerile.

“Giselle-ul lui Akram e foarte personal. Fiecare are libertatea să interpreteze exact cum vrea, ceea ce în alte producții nu se întâmplă atât de mult. Există un tipar din spectacolele vechi, cum trebuie să fie Giselle. Însă acum ne-au comunicat și maeștrii de balet că Giselle trebuie să fii tu. Chiar am încercat să fiu cât mai naturală, cât mai eu posibil. Și cred că asta e special. Că atunci când ești pe scenă, ești atât de sincer și se simte asta.

Ținând cont de ceea ce se întâmplă acum în lume, mi se pare că spectacolul ăsta este perfect, descrie timpul nostru, e suficient să mă uit la realitatea pe care o trăim ca să mă pun în personaj.

Spectatorii spun că dincolo de performanța tehnică, tu ai transmis foarte multă emoție. Cum ai reușit asta?

Nu știu, când sunt pe scenă de obicei mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, e un dialog.

Am văzut în Giselle a ta o combinație între forță și sensibilitate. Așa te-ai descrie și pe tine în viața reală?

Da, sunt o combinație între cele două. Chiar mă regăsesc foarte mult în acest spectacol și cred că de aceea mă și simt foarte bine.”

Giselle spune o poveste tristă, iar emoția pe care o transmit dansatorii este profundă. Giselle este trădată de Albrecht, care pretinde că este un muncitor, dar alege, de fapt, să se întoarcă la înalta clasă din care face parte.

Akram Khan transformă nebunia și moartea lui Giselle într-un superb dans al umanității. În jurul eroinei se formează un lanț care redă prin dans suferința ei, până la ultima suflare.

„De când eram mică, la școală, și vedeam spectacolul Giselle la noi la operă, mi se făcea pielea de găină.

Cum trăiești acum finalul unui spectacol în care tu ești Giselle?

După spectacolul ăsta cam toți suntem emoționați la sfârșit.

Plângeți?

Puțin. Hahaha.

E o poveste foarte frumoasă, nu ai cum să nu te emoționezi. Ne îmbrățișăm între noi, vin maeștrii de balet să ne îmbrățișeze, vine directorul companiei, apoi mergem la cabină, ne schimbăm și încerc să ies cât pot de repede că știu că mă așteaptă prietenii, familia.”

În actul al II-lea, Giselle este introdusă de Myrtha în lumea de dincolo, a femeilor trădate, a celor care au murit însărcinate, a muncitoarelor care au pierit în condițiile inumane din fabrici. Acestea devin ielele care bântuie sufletele celor rămași în viață. Dar Giselle se luptă dincolo de viață pentru iertarea lui Albrecht și eliberarea sufletului său.

Pe durata întregului act, balerinele sunt pe poante, într-un melanj perfect pe care coregraful îl face între balet clasic, dans contemporan și dansul indian clasic. Această combinație este considerată de specialiști o adevărată revoluție în lumea dansului, un limbaj coregrafic cu totul nou.

„Părul a avut, de asemenea, un farmec aparte în actul al II-lea, părea că e o armă a femeilor, parte din forța lor.

Chiar este, îmi place la nebunie că ai observat asta. Fiindcă așa a fost gândit. Akram e indian, iar noi facem în spectacol kathak, dansul clasic indian, limbajul semnelor de acolo este luat. Iar pentru ei părul este un simbol al zeițelor, vorbește într-adevăr despre puterea femeilor.

Pentru acest moment, toate trebuie să avem părul lung, iar cine nu îl are lung, poartă perucă.”

Reprezentațiile cu Francesca Velicu în distribuție au fost sold-out. După fiecare spectacol, protagonista a plecat către casă cu brațele pline de flori. Au venit să o vadă părinții și prietenii, precum și numeroși români care au aflat de acest eveniment.

De fiecare dată, cei care au fost martori la acest dans au aplaudat minute în șir și au plecat impresionați.

„Am plâns tot spectacolul, Giselle a fost extraordinară, magnifică.

Vorbeam cu prietena mea după spectacol cât de prețios este când cineva împarte emoții reale cu tine. Cred că ea a luat în mod evident ceva din viața ei și a decis să împartă cu noi. Iar noi pur și simplu am plâns tot timpul. Iar felul în care au interacționat unii cu alții este extraordinar, este pură interacțiune umană.”, spune o spectatoare venită din Spania.

Printre martorii care au văzut-o pe Francesca dansând am întâlnit-o și pe coregrafa Melinda Jakab de la Opera Maghiară din Cluj. „A fost cu adevărat fantastic.”, a declarat aceasta.

O altă româncă, balerină amatoare venită de la București, se declară cu adevărat impresionată.

„Francesca este foarte bună. Nu are termen de comparație pe scena asta, e cea mai bună, elegantă, potrivită pentru Giselle. Eu n-am văzut o Giselle mai bună ca ea.

– Nici măcar Alina Cojocaru?

– Nici măcar Alina Cojocaru, pe care am văzut-o, dar în Giselle-ul clasic. Aici e altceva, alt gen de spectacol. Și scenografia e impresionantă, muzica…

– De ce nu vedem astfel de spectacole și în România?

– Pentru că e foarte scump să produci așa ceva, iar școala noastră nu e atât de bine pregătită din punct de vedere artistic, nu mă refer la balerini, ci la restul – regizori, coregrafi, scenografi, nu avem săli de spectacole, în primul rând, unde să faci?

– Sunt găuri în podelele de lemn, e adevărat?

– Peste tot. Îmi notez unde să nu calc.”, spune Sînziana Balosin.

În weekendul în care am vizitat-o eu, Francesca Velicu a susținut 3 spectacole în doar 24 de ore. Ne-am întâlnit pentru interviu între spectacolul de la prânz și cel de seară. Este toată un zâmbet și trăiește bucuria dansului și dincolo de scenă.

“Mă simt foarte bine, sunt foarte fericită pentru că a ieșit foarte bine și sunt mulțumită. Bineînțeles, sunt super obosită.

Cum se resimte mai exact această oboseală, ai dureri?

Dureri sunt întotdeauna la noi, tot timpul avem câte ceva, dar te obișnuiești.

Acum nivelul de energie e puțin scăzut.

Cum reușești să te mobilizezi pentru următorul spectacol?

Cu mâncare, electroliți, apa, puțin somn.

Reușești să dormi?

E adrenalină, dar sunt învățată cu multe spectacole și la un moment dat se obișnuiește și creierul și te lasă să te culci.”

Francesca dansează la English National Ballet de la 18 ani. A părăsit Opera Națională București după scandalul din 2016 în care angajații români ai instituției i-au îndepărtat pe celebrii Alina Cojocaru și Johan Kobborg cu proteste și huiduieli.

„Alina și Johan m-au întrebat dacă vreau să încerc la English National Ballet, să dau o probă. Am dat audiție când ei aveau turneu în Paris. Tamara Rojo, care era director atunci, mi-a zis imediat: you got a job. Am fost aici, la Londra, într-o săptămână. Totul a fost foarte rapid și am rămas aici pentru că mi-a plăcut.”

Pentru că i-a plăcut, dar și pentru că prestațiile sale au fost din ce în ce mai bune.

La doar 2 ani distanță, a primit prestigiosul Premiu Olivier pentru performanță extraordinară în dans. Între timp, a evoluat mai multe niveluri în piramida titlurilor în baletul britanic. Acum este solistă și mai are doar două niveluri până va ajunge în vârf, ca lead principal.

În Giselle a dansat încă din 2016, în corpul de balet. Iar toamna aceasta a primit rolul principal.

„Am fost în turnee în 11 țări, așa că l-am dansat foarte mult și îl știu perfect pe tot.

Cum ai primit rolul?

Acum doi ani am fost trecută în paranteză, ceea ce înseamnă under study, adică am voie să învăț pașii, să merg la repetițiile cu prim soliști, să mă uit, să iau tot ce vreau eu de la ei.

Iar sezonul acesta în sfârșit s-a întâmplat.

Ai fost în corpul de balet când Alina Cojocaru era Giselle. Ai învățat ceva de la ea?

Ce m-a impresionat la Alina a fost că a făcut atât de multe spectacole și fiecare a fost total diferit. Asta face ea tot timpul cu orice spectacol și îmi place să mă uit, e mai interesant. Asta am încercat să iau puțin de la ea, să fac mereu ceva diferit.

Te temi de comparațiile cu ea, ți s-a spus vreodată aici “noua Alina Cojocaru”?

Mi s-a mai întâmplat, sunt onorată când îmi zice cineva așa ceva, dar Alina e genială și doar ea poate fi așa.

Cum te simți când dansezi cantemporan, ce e diferit față de baletul clasic?

Față de acum câțiva ani, acum eu nu le mai tratez diferit pentru că e același lucru, e tot dans, e tot un fel de a te exprima. Când le vedeam ca pe două chestii separate, îmi era mai ușor să fac dansul contemporan și mai greu dansul clasic.

Dansul clasic este mult mai greu. Trebuie să arate într-un anumit fel, sunt niște pași foarte greu de făcut, în contemporan ai mai multă libertate, poți să interpretezi în felul tău și coregrafii sunt puțin mai open minded.

Dar de când le tratez la fel, nu mai imi este așa de greu.

Există un trend către dansul contemporan în elita baletului?

Cred că poveștile atrag mai mult noile generații.

În baletul clasic sunt multe povești cu prințese și nu mulți tineri se mai regăsesc în ele, de aceea cred că sunt mai atrași de dansul contemporan.

Dar să știi că am văzut și mulți oameni în vârstă la spectacol care aplaudau frenetic.

Da, pentru că povestea Giselle este clasică și mulți care știau spectacolul clasic au venit să vadă, ceea ce nu se întâmplă la spectacolele contemporane cu totul noi.

Ți-ar plăcea să dansezi și în Giselle clasic?

Da, sigur, e visul meu numărul 1.

De ce? Ce atrage așa mult la Giselle?

Mă atrag și povestea și pașii și mai ales muzica.

Aș vrea să aduc spectacolul ăsta în România.”

În noiembrie, Francesca Velicu va deveni și cetățean britanic. Londra este acum „acasă”, iar în România vine o dată, de două ori pe an.

„La început mi-a fost un pic greu să înțeleg mentalitatea de vest, mai diferită decât cea de la noi. De exemplu, mi se pare că noi suntem foarte direcți, ceea ce aici poate fi interpretat diferit, că ești prea dur sau lipsit de diplomație.

Deci felul în care vorbești cu oamenii aici e un pic diferit.

Dar orașul îmi place la nebunie, mai ales că îmi place arta, e tot timpul ceva de văzut și orașul mă inspiră, cunosc multă lume.

În Londra sunt atât de multe naționalități, încât eu nu mă simt diferită. Nu simt că nu aparțin fiindcă tot orașul este, de fapt, ca mine.

Cum te face să te simți când vine regina Marii Britanii să vă felicite?

E foarte frumos, îți dai seama, nu te poate lăsa indiferent, e familia regală.

Lor chiar le place baletul, au venit și la repetiții, iar după spectacol au venit în culise și ne-au felicitat pe toți. Ne-au spus că urmăresc baletul, că Charlotte ia și ea lecții de balet. Acum doi ani, când am dansat Lacul Lebedelor, a venit și ea, e foarte simpatică.

Ce faci după ce pleci de la un spectacol?

Cam las în cabină tot, dacă nu am spectacol a doua zi, de obicei ies cu colegii, bem o bere.

Lucrezi 6 zile pe săptămână. Ce faci în singura zi liberă?

Dacă sunt super obosită dorm, dacă nu, mă plimb, merg la muzee, îmi place să pictez.

Pe când prima ta expoziție?

Hmm, nu știu, dar mi-ar plăcea să se întâmple într-o zi.

Cum ai devenit tu interesată artă?

Toată familia mea e iubitoare de artă și de mică m-au dus părinții peste tot, la operă, la teatru, la concerte, la expoziții. Dintre toate, eu am ales baletul, apoi și ei m-au îndrumat către asta.”

La English National Ballet, Francesca Velicu este de mai bine de 6 ani Clara din Spărgătorul de nuci, un spectacol în care interpretează și alte personaje. Este, de altfel, spectacolul pe care îl consideră cel mai dificil.

Reprezentațiile cu Giselle s-au încheiat pentru acest an și pregătește acum Giselle clasic, în care va dansa în grup. Pentru provocările care apar, ea și colegii săi au la dispoziție un psiholog cu care pot discuta atunci când simt nevoia.

„Mi se pare interesant că au introdus un mental coach și la noi, pentru că eu am venit și din România, am studiat și în Moscova, iar partea de mental health nu prea există, e un pic cam la gimnastică, de școală veche.

Îmi place să văd că aici totul e mai liber, poți să vorbești dacă ai o problemă, e super.”

Mai mult decât atât, în UK toate companiile de balet lucrează cu organizația Dancers career development, care ajută balerinii să facă tranziția, la final de carieră, către o altă ocupație și le oferă burse de studiu.

“Eu m-am decis că după dans vreau să fac scenografie. Mi se pare genial că există acest sprijin, nu stai cu teama că trebuie să dansezi până la 60 de ani sau că nu știi ce să faci după ce pleci din companie.

Dincolo de dans, ce te face fericită?

Natura. Îmi place să merg în vacanță cu familia. Îmi place sportul, să mă cațăr pe munți.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Francesca Velicu este extraordinară în “Giselle”, la English National Ballet appeared first on Cultura la dubă.

De Ziua Mondială a Poeziei, în locurile cheie pentru cultura londoneză, precum Muzeul de Artă Modernă Tate, Royal Opera House sau Royal Festival Hall, va fi proiectată pe zidurile acestora poezia numită Prezență, care să ne reamintească că nu suntem singuri în tot acest necunoscut.

Dacă înainte aceste locuri uneau aceleași evadări spre artă, de data aceasta unesc aceeași vulnerabilitate a vremurilor. Autoarea rândurilor este scriitoarea Christina Reihill.

Au fost alese aceste locații, fiind niște hub-uri care uneau curiozitățile, ideile sau experimentele creatorilor și iubitorilor de artă. Poezia poate avea puterea de a-i aduce pe oameni laolaltă, chiar dacă sunt distanțați.

,,Când am văzut că galeriile de artă și toate celelalte locuri au fost închise, am fost indignată”, spune Christina Reihill pentru Metro.co.uk.

Autoarea a mai transmis că simte că ,,este de responsabilitatea sa ca poet să îi ajute pe oameni prin creațiile sale să treacă mai ușor peste această perioadă”. Momentul prezent este tot ceea ce avem, dacă trăim conștient clipa de față, următoarele nu vor mai fi așa de speriat.

De asemenea, aceasta își dorește ca proiecțiile realizate în stil guerilla să îi facă pe oameni ca măcar o zi din an să trăiască cuvintele la propriu.

,,Cel mai puternic lucru pe care tu îl ai este să trăiești prezentul”, explică Christina Reihill, motiv pentru care aceasta este tema versurilor. Poezia poartă ca mesaj și uitarea egoului prin conectarea cu momentul de acum.

Christina Reihill crede că nu putem controla ,,spiritul creator”, dar prin artă, poezie și puterea cuvintelor putem aduce liniștea la nivel personal.

,,În principiu, chiar vreau să comunic că nu ești singur, pentru că o mulțime de oameni se confruntă cu un puternic sentiment de izolare” spune Christina.

Cei care ajung în Londra sau locuiesc acolo pot vedea instalația duminică, 21 martie după programul următor:

Royal Opera House, Covent Garden, London WC2 (18.45)

Royal Festival Hall, South Bank, Londra SE1 8XX (20.30)

Tate Modern, Bankside, Londra SE1 9TG (22:00)

The post Londra sărbătorește Ziua Poeziei printr-un poem despre prezent, proiectat pe clădiri simbol appeared first on Cultura la dubă.

Although she has the chance to travel any continent, her heart beats the hardest when she is playing in Romania, a country of which she does not recant in front of her colleagues, but on the contrary, is proud of the country and it’s values.

Although she has the chance to travel any continent, her heart beats the hardest when she is playing in Romania, a country of which she does not recant in front of her colleagues, but on the contrary, is proud of the country and it’s values.

Beyond her life dedicated to playing the piano, she fights for equality in chance, promoting women composers and conductors, rides the bicycle and bakes delicious cakes.

The year of the pandemic has changed her perspective of her own schedule and of the future. She had 55 canceled shows and recently, she has heard the applause of a live audience.

This interview was done over Skype, while Alexandra was being isolated in her hotel room in Oslo, before having her first concert with a live audience in this pandemic.

Alexandra, how did you live the year of the pandemic so far, how has it affected you?

Since March there has been a deep silence. I had just come back from a big tour, I had been to Australia, New Zeeland and Canada, it had been a whirlwind around the world, and in a week I was home, in Great Britain, the borders closed and I took it as a moment of breathing.

That only lasted for a few weeks. The fear started to spread around the world, and it took me 5 or 6 weeks to realize that this is a long-term thing.

I still have shows postponed until next year, you never know. To this point (note: this interview is done in September 2020) I have 55 cancelled shows.

I had a tour in China, with 20 shows, I was supposed to go to America twice, all over Europe.

In July I had my first concert, without an audience, in Berlin. I was afraid on the flight over, to be honest. But I arrived there and I had one of the most beautiful and spiritual experiences of my life. There were 10 cameras and microphones everywhere. After playing each song there was a silence, the kind that presses against your heart.

How has the pandemic changed you?

I’m thinking that I went to Australia and Canada before it and it has become to easy to travel. All this moving around, continent to continent, it has to take a break, we have to consider this planet of ours.

And have you rethought your life, from that perspective?

After my debut, at 9 years old, I said to myself that this is what I wanted to do for the rest of my life. And that’s a certainty, I want to play all of my life, to have concerts. Nothing compares to what I feel on the stage, there aren’t words to describe it.

But, of course, I have to reconsider some things. Traveling so much is bad, because I think at our planet and that we all have a social responsibility, to preserve it for the geneations to come.

How did you start playing the piano?

My mother had learned to play the piano by ear and all the time, when I was little, she would save money to buy an upright piano. She wanted me to learn how to play, because it was a beautiful thing. We still have that upright piano at home, in Iasi.

Then I went to the Arts High school, where I had a very good teacher.

What would you tell the youth wanting to pursue a musical career?

That it takes hard work, perseverance and patience. You never stop learning.

The young generation is preoccupied with becoming famous, it’s the Instagram and Youtube generation. What matters most is the quality of everything you do.

And if your life is music, you will fight as much as it takes to get to where you want. But it takes a lot of patience, nothing comes easy.

You’ve played on the world’s greatest stages, along with the most important orchestras. What’s the concert that remained in your heart?

Of course, my debut at Royal Albert Hall, in 2013. I was the first Romanian pianist to play there.

When I walked out, there were 6000 people in the audience. All of our idols have played on that stage. It was something amazing.

The Carnegie Hall debut was also very special. Also, playing in Australia for the first time.

But every concert is a challenge, especially when playing with an orchestra, because each of them has it’s unique sound.

Is there a certain concert that you enjoy playing?

Probably The Nutcracker.

It was the first time that I was a producer for a new format of recital, a world premiere – piano, ballet and digital animation.

What I did was commission the arrangements, in stead of an orchestra, there was only a piano, in stead of 70 ballet dancers, there was only one ballerina, playing Clara, and all the other characters were animated, they look like holograms.

And when you see the animated prince, dancing with Clara, you can’t tell what’s animated and what’s real.

We’ve toured the world with this show, we had more that 75 concerts in 2 years, in China, Australia, America, Europe, The Emirates. I wanted to bring the younger generation to these concerts and I managed to have 3 different generations present in the audience.

“One of my projects is to promote women composers. Because we’ve all grown up listening to Bach, Mozart, Ravel. But it’s shameful that we have musical education and we’ve never heard of a woman composer.”

Have you tried bringing this production to Romania?

Yes, 3 times. Failed totally.

Why is that?

I honestly don’t know. I’ve tried on every level, I believe that there were good people involved, I even announced a tour, we had sponsors, but at a certain point, the crew said that it simply couldn’t be done.

Did they give you any reasons?

No. And I’ve tried three times. I really wanted to bring the concert to Romania first, and then travel the world with it.

It was possible all over the world, bit in Romania not yet.

In the world of music, do your colleagues know you as British or Romanian?

As a Romanian. And we have an amazing culture. When people ask me what are the pianists that I admire I immediately say: Radu Lupu, Clara Haski and Dinu Lipatti, and people from China, Japan, America, they say the same thing.

So it’s wonderful how Romanian arts reach so many places.

You’ve mentioned some important stages that you’ve played on. In Romania, the most important musical event, The George Enescu International Festival still takes place in the Palace Hall, a hall that wasn’t built for concerts. How was playing there for you?

Yes, I’ve played there twice: once with the Royal Philharmonic Orchestra from London and once with the French National Orchestra.

To me, The George Enescu Festival is one of the most important in the world. And not only for me. Any colleague I speak to, they say the same. It’s in the top 3 festivals in the world.

It’s sort of a badge of honor for the country.

What about the difference between the prestige of the festival and of the guests on one hand and the hall in which the concerts take place, on the other?

Each hall has it’s problems. For example, the British complain about Royal Albert Hall for having too heavy of an acoustic.

At the Palace Hall, in a way, because there are so many emotions walking out and seeing a sea of people in the audience, especially being home to me, you kind of forget about it’s issues.

I know, the festival deserves to have a much better concert hall, but, in a way, it gets balanced out by everything the festival does.

What were the conditions for playing the concert in Oslo, in the pandemic context?

I was supposed to be in isolation for 10 days, because Britain is on the red list for Norway. But because I have a contract with the philharmonic, I had the first test at the airport. This was on a Friday. On Monday I got the result and I took the second test. Once that came out negative as well, I was allowed to go to rehearsals.

Now, one of my projects is to promote women composers. Because we’ve all grown up listening to Bach, Mozart, Ravel. But it’s shameful that we have musical education and we’ve never heard of a woman composer.

So, when I figured this out, I took an oath, and wherever I play a solo concert, I play 50% male composers and 50% women composers. I try really hard, especially playing with an orchestra, to promote women composers’ concerts.

Is this something that you have in your contract?

Yes.

And what are the reactions?

Not always good, to be honest. There was even a research that says that around the world, there are only 3,4% women’s composers concerts played. It’s not normal.

I’m fighting for this because there has to be some equality in classical music. We have to work together. Not forced, but the promoters need to be encouraged to take risks, to accept something new.

Is there a difference in your line of work, of earnings between the sexes, such as it is in Hollywood?

Yes, the problem is that all the artists are freelancers and very few declare their earnings. But you look at the stage and you can see how many women there are. Until a few years ago, The Vienna Philharmonic had never had any woman in it’s orchestra. This can not happen in the 21st century.

Why do you think that is? Do you think there’s a misconception that women are not as good as men?

Yes. It’s a large misconception and it all comes down to education. I speak to children in schools, and one time, a little school girl asked me: how can there be a woman conductor? I’ve never seen something like this.

It’s all about education. If they don’t see any female role-models, they won’t know they exist.

Are you considering remaining in Great Britain?

Never say forever. I don’t know. Brexit has affected us a great deal and it has affected Brittish culture. I’m pro-European, I’m part of Friends of Europe. They select 40 people under 40 years old, each year, under the label “Young European Leader”, the best in their fields. Most of them are from politics, journalism, athletes, and I’m the first instrument player to be part of this group.

And we have meetings and we discuss policy making, equality, equal payment, it’s a wonderful scheme.

And I’m a believer in learning from each other, not in this nationalism that promotes selfishness and adds barriers.

You mentioned saving the planet. Are you doing something in this sense?

We don’t have a car, it’s a conscious decision, but we have 5 bikes at home. And we travel by bike a lot. During the summer isolation, I think that is what kept my husband and I in good spirits.

What nationality is your husband?

He’s a German. We met in London 11 years ago and we got married in 2014. We both care a lot about mental health, it’s a subject I’m passionate about.

And when we travel by bike, it’s almost like we see distances differently. It’s a hobby of mine. And I also enjoy baking cakes, but I don’t eat a lot of them, otherwise I won’t be able to fit in my dresses, hahaha.

When you look back to Romania, how does it seem to you?

Romania is one of the most beautiful countries. And everyone who visits it says that the people are so generous and welcoming.

We have a marvelous culture ant through people like you we manage to make it better known.

But I think that we have plenty of work to do, together. Each time I come to Romania, I come home, with the greatest emotions, especially when I play.

The post Alexandra Dariescu: “The younger generation is concerned with fame, Instagram, Youtube, but all that matters is the quality of what you do.” appeared first on Cultura la dubă.