Florin Bican este una dintre cele mai importante voci contemporane ale literaturii române pentru copii. La Editura Arthur, alături de ilustratorul Dan Ungureanu, a dus mai departe aventurile lui Apolodor, personajul creat Gellu Naum, contribuind la îmbogățirea acestei serii și la apropierea copiilor de simpaticul pinguin călător Apolodor. De asemenea, e cunoscut pentru volumul Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc.

Are totodată o contribuție esențială și la traducerea în limba română a unor autori consacrați la nivel internațional, precum Lewis Carroll, Roald Dahl, T.S. Elliot sau J.K. Rowling.

Născut în București, dar mutat de ceva ani la Cluj, scriitorul participă frecvent la întâlniri cu elevi în școli, menite să-i aducă pe cei mici mai aproape de carte. Până nu demult, literatura pentru copii era considerată un subgen minor. Însă în cel puțin ultimii 10 ani au fost publicate numeroase volume pentru copii, scrise atât de autori maturi, consacrați, cât și de debutanți, simpli părinți, ori personalități din mass-media.

La nivel internațional, anunțul făcut la sfârșitul anului trecut de Fundația Booker Prize, conform căreia va lansa din 2027 un Booker Prize pentru ficțiune dedicată copiilor între 8-12 ani, confirmă ascensiunea literaturii pentru copii.

Dialogul cu Florin Bican, desfășurat la FILIT Iași, a pornit de la o axiomă tot mai des pronunțată în anumite medii sociale: că generațiile tinere citesc tot mai puțin. În realitate, am văzut atât la FILIT, cât și la alte întâlniri dintre scriitori și elevi, că interes există acolo unde fie un profesor, fie părinții i-au cultivat copilului apetitul pentru lectură.

Bibliotecile ar putea avea și ele o contribuție imensă în acest sens, dacă fondul de carte ar fi mai actual, crede Florin Bican. Autorul afirmă, de asemenea, că literatura pentru copii ar trebui să fie citită și de către adulți, pentru a căpăta și mai multă relevanță.

***

Tot se vehiculează în spațiul public ideea că se citește din ce în ce mai puțin. Generațiile noi își iau informația altfel sau se documentează altfel. Care este părerea dumneavoastră vizavi de acest subiect?

Acum vreo 15 ani susțineam și eu lucrul acesta, pentru că, necunoscând foarte mulți copii și nevăzându-i citind în public, am crezut în mod automat și deloc argumentat că ei nu mai citesc.

Apoi, am început să întâlnesc prin școli elevi care citesc. Acum, statistic, nu știu cât este de relevantă sau susținută impresia mea, dar am întâlnit foarte mulți copii care citeau. Procentual reprezintă un număr mic din totalul celor care există în țară. Dar mă gândesc că nu m-am întâlnit cu toți copiii care mai citesc și că mai sunt și alții în afară de ei.

De câte ori încerc să recomand pentru publicare, pentru traducere o carte, ilustrând argumentația mea cu reacțiile pozitive ale unor copii, editorii îmi spun că eu cunosc copii atipici. Acum nu știu cât de tipici sunt cei care nu citesc. Nu știu ce înseamnă copil atipic. Vorbesc oarecum în afara realității, dar să zicem că există un număr de tineri care citesc, care înțeleg ce citesc și, mai ales, care pot să discute despre ceea ce citesc.

Care credeți că ar putea fi efectele unor tăieri bugetare de la educație și cultură, mai ales pe fondul unei perioade postdecembriste, în care aceste două domenii au fost mai tot timpul sacrificate?

Nu știu dacă s-a ajuns aici, și mă refer la acest gol de valori, în urma blocării accesului la lectură. Pentru că el nu e blocat oficial. Biblioteciile sunt mai puține, fondul bibliotecilor suferă destul de mult din cauza economiilor care se fac. Cărțile sunt disponibile și, în continuare, există o libertate de lectură, în ciuda protestelor unor părinți și profesori că anumite texte, anumite cărți ar fi nedemne de a fi oferite copiilor să le citească. Protestele au în vedere și Capra cu trei iezi de Ion Creangă.

Nu știu dacă e o cauză sau un efect a ceva, pe care necunoscându-l nu-l pot califica. Ar avea mult de beneficiat educația și lectura, dacă bibliotecile ar fi finanțate corespunzător.

Am văzut asta lângă Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, unde am fost invitat la bibliotecă să am o întâlnire cu elevii școlii din comună. Și am ajuns în fața unei clădiri care părea din alt timp. Mă refer la viitor. Și din alt spațiu. O clădire foarte frumoasă, cu o arhitectură îndrăzneață. Era construită cu sprijinul primarului, alimentată minunat cu cărți, având un buget generos. Și asta ar fi prima minune.

A doua minune: elevii de la școala care se afla chiar peste drum de bibliotecă veneau în valuri să ia cărți, și bibliotecara îi sfătuia pe fiecare în parte, îi învăța ce să caute în texte, cum să se bucure de ele. E un fenomen biblioteca din comuna Mihai Viteazu. N-am mai întâlnit în alte părți.

Totuși, aud și povești sau primesc apeluri pe Facebook, de la bibliotecari din sate și comune. Nu au resurse și mă roagă să le trimit câteva cărți pentru copii, pentru că nu și-au mai înnoit fondul de ani de zile. Deci există o nevoie de carte. Sper că intervențiile bibliotecarilor sunt provocate de solicitările copiilor de a primi cărțile.

Într-un interviu recent, menționați contextele divergente și implauzibile ca fiind foarte productive pentru crearea de literatură, mai ales dacă autorul le face să conveargă într-un mod plauzibil. Cât de mult contează contextul în literatură, dar și în traducere, având în vedere că schimbați admirabil cele două pălării. Cum jonglați cu ele în Răsciclopedia de povești sau în seria cu Apolodor?

Copilul este stimulat de orice abatere de la realitate. Și, atunci când îl confrunți cu ea, cred că automat se angrenează într-un mod de a privi lumea, de a se raporta la ea. Copilul singur continuă jocul ăsta. Totuși, copilul are înclinația naturală spre lene până când descoperă că lectura este ofertantă, că îi satisface o nevoie.

Mă gândeam la poeziile pentru copii ale lui Marin Sorescu, în care acesta îi oferă copilului o lume stranie, dar construită tot pe reperele realității. Chiar dacă se abate de la ele, se abate sistematic. Aleg una la întâmplare, luna pe care n-ar putea trăi decât o girafă, pentru că își întinde gâtul în vânt și paște iarbă de pământ.

Există o explicație care să se lege de lumea reală…

Exact! Și e un joc, o propunere de joc, irezistibilă pentru copii. I-am văzut acționând la treaba asta. Asta încerc să fac și eu, să le propun o implauzibilitate pe care ei s-o facă plauzibilă, încercând să o raporteze la realitate. Și astfel s-a născut jocul.

Ce alte pălării mai poartă Florin Bican? Mai puțin vizibile pentru cititorii săi, dar care merită amintite?

Prima și marea pălărie, care le acoperă pe toate, este pălăria de cititor. De acolo se trage totul. De fapt, scrisul meu e un act de reinterpretare a lecturilor mele și o pledoarie în fața cititorilor de a-i câștiga pentru actul de lectură.

Cât de în serios ar trebui să luăm literatura pentru copii și de ce? Ce mecanisme nefavorabile se interpun între publicul-țintă și o receptare cât mai onestă la nivel de comunitate? Ca o paranteză, în momentul de față, cred că acest tip de literatură nu mai este considerată un gen minor, cum se întâmpla cu mai bine de 10 ani în urmă.

Chiar așa e. Țin minte o perioadă când mă îngrozea să constat că literatura pentru copii scrisă de autori autohtoni e pe cale de dispariție în România. Și, nu cu multă vreme în urma, în 2008, când la rugămintea Clubului Ilustratorilor am adunat colaboratori pentru un volum de texte pentru copii, ilustrat de membrii asociației respective, am văzut că era un gol absolut pe piață.

În afară de Aventurile lui Arik de Ioana Nicolaie, apărută la editura Corint, nu prea aveai de ce te lipi. Și, necunoscând mulți scriitori pentru cei mai tineri, am apelat la scriitorii pentru adulți pe care-i cunoșteam, că gândul să contribuie cu un text. Și mulți au făcut-o cu bucurie.

S-a alcătuit volumul, imediat am trecut la încropirea unui al doilea volum, pentru că aveam texte. Și al doilea a apărut în 2016. Deși era gata imediat. A fost foarte greu de găsit finanțare. A fost sponsorizat primul volum și a apărut într-un număr redus de exemplare. Și ilustratorii, care administrau proiectul, erau luați cu asalt de părinți și li se cereau exemplare, dar nu prea erau.

Al doilea volum (n.r. Bookataria de texte si imagini 2) a apărut la editura Trei, în 2016. Nu a avut nici el o circulație foarte mare. Doar că, între timp, au început să scrie autorii din proprie inițiativă și apăreau de la an la an tot mai multe volume. A fost apoi concursul editurii Arthur, de literatură pentru copii, care îi recompensa pe cei premiați cu publicarea manuscrisului. Și, dintr-o dată, s-a schimbat atmosfera. Astăzi avem apariții fără număr.

Literatura pentru copii este extrem de relevantă, este esențială pentru evoluția unei societăți. În primul rând, pentru că formează mințile foarte tinere. În al doilea rând, ar fi și mai relevantă, dacă ar fi citită și de adulți. Unii dintre aceștia din urmă nu o citesc și o consideră neserioasă. Asta e raportarea: o carte pentru copii e neserioasă. Aud discuții la standuri de târguri de carte.

Fără să se gândească la ce s-ar putea scoate din textul acela, într-o lectură ideal comună, a părintelui cu copilul.

Literatura pentru copii este foarte serioasă, este foarte greu de descris prin formele ei serioase. Este foarte concentrată. Paradoxal, trebuie să fie și concentrată, dar și lejeră și să comunice cu cititorul mult mai direct decât un text pentru adulți.

În contextul unui prezent tot mai tehnologizat, marcat de avântul accelerat al inteligenței artificiale, cât de relevantă credeți că va rămâne literatura în general, dar și literatura pentru copii?

Poate fi un ajutor imens inteligența artificială, dar depinde cum îl folosești. Am descărcat, însă nu am citit încă. Poate și din frică. Mă refer la cărți pentru copii scrise cu ajutorul inteligenței artificiale sau de către inteligența artificială și publicate ca atare. Din câte am citit despre acest fenomen, cărțile cu AI sunt foarte agreate de către părinți. Reacțiile celor mici nu au fost monitorizate.

Nu știu dacă în momentul ăsta avem o inteligență artificială suficient de inteligentă, inteligența presupunând și sensibilitate, ca să oferă o carte pentru copii ca cele scrise de Roald Dahl. Sau chiar textele în versuri pentru copii ale lui Marin Sorescu. Ideea e bună, dar nu știu dacă deocamdată funcționează. Și oricum nu cred că aș scoate din cursă autorii umani.

În 2018 a luat naștere De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, care a crescut gradual ca număr de membri și impact. Ne puteți povesti pe scurt ce înseamnă pentru dumneavoastră implicarea în proiectele asociației? În plus, cum s-a conturat planul pentru KitLit: Scenarii ludice inspirate de literatura contemporană pentru copii și cum poate fi acesta relevant pentru copii, părinți și profesori?

Proiectul și-a propus să le oferă niște materiale cadrelor didactice. Și mi s-a părut că este un bun punct de pornire, dar mai mult mi-a plăcut faptul că a fost elaborat pe baza unor întâlniri concrete între autorii textelor și învățători, profesori și clasele lor de elevi.

Fiecare modul din KitLit a fost elaborat pe baza raportărilor, descoperiilor din timpul acestor întâlniri dintre cadrele didactice și elevi. Eu am fost absolut încântat de felul în care am colaborat cu elevii unei clase a treia din Cluj și cu învățătoarea lor. A fost o întâlnire deloc formală, de lucru și, ceea ce și-a găsit locul în secțiunea respectivă din KiLit, pe baza textului pe care l-am adus în fața copiilor, reprezintă doar o mică parte din activitatea copiiilor.

În interval de câteva săptămâni, după citirea textului și discutarea lui cu învățătoarea lor și cu mine, elevii au scris povești alternative, au alcătuit benzi desenate, au făcut tot felul de activități, inclusiv eseuri pline de miez. Sperăm că experimentul va fi replicat și în alte școli unde ajunge echipa KitLit.

Deci e încă activ…

Da, de abia cum abia începe să fie activ. Ce-a făcut noi a fost un fel de pilot.

Plănuiți să vă reîntoarceți în rolul de mentor în ateliere de scriere organizate? În mod ideal, cum credeți că ar trebui să se raporteze un ucenic într-ale scrisului față de aceste experiențe?  

Nu știu dacă mai am energia să mă intorc la atelierele de scriere. Am făcut-o cu pasiune, dar am observat că atâta vreme cât mă întâlneam săptămânal cu acei cursanți, nu mai puteam face altceva. Chiar dacă ai zice că sunt doar 10 cursanți și că nu e nicio problemă. De la o întâlnire la alta descopeream lucruri noi despre care trebuia să vorbesc sau despre care simțeam nevoia să vorbesc. Și mă pregăteam în sensul ăsta. Și apoi era discutarea și analiza textelor lor, pentru că insistam să scrie. Textele primite le comentam destul de copios.

A fost marea satisfacție să văd cursanți care au fost vindecați. Scriau niște texte imposibil de citit la început, pentru că erau pline de clișee. Asta e moșterirea cu care venim.

Mulți posibili scriitori aspiranți ar trebui vindecați de ei înșiși. E o moștenire foarte grea din școală, nu știu dacă ai prins obsesia aceea cu expresiile frumoase la limba română, notate în vocabulare. Băiatul meu a avut parte de ele.

Ce alte zone din literatură vă pasionează? Ce cărți de literatură contemporană ne recomandați, fie că sunt pentru adulți sau pentru copii?

Da, literatura pentru copii, indiscutabil, în toate formele ei. Un autor are de învățat foarte mult și dintr-o carte proastă pentru copii sau pentru adulți. Altminteri, mă surprind alunecând tot mai mult, de aproape două decenii, spre literatura de speculație, cea science- fiction. Cum ar fi new weird cyberpunk, cu autori precum William Gibson sau Louis Stevenson.

Îmi place să descoper cărți la întâmplare, de care nu am auzit, și apoi să le citesc. Multă vreme mi-am refuzat lectura romanelor SF, pentru că am zis că am chestii serioase de citit. Ca să constat, destul de devreme, că, literatura SF e foarte serioasă, foarte profundă și substanțială. Cu toate astea, n-am încetat nicio clipă să citesc literatură pentru copii.

Ați avut ocazia să vă întâlniți de nenumărate ori cu cititorii tineri, fie în școli, biblioteci sau în taberele de creație organizate de editura ART, prin Arthur. Cum trăiți aceste momente de dialog direct cu cei mai sinceri și, poate, cei mai exigenți dintre cititori? Identificați în aceste întâlniri patternuri referitoare la cum se raportează cei mai tineri la literatură astăzi? Ce îi face diferiți față de copiii de acum 20 – 25 de ani?

Reiau ideea de mai devreme, copilul meu și prietenii lui ar fi catalogați drept atipici. De multe ori, veneam cu argumente bazate pe reacțiile lor la cărțile anumitor autori.  Nu știu dacă este o evoluție cuantificabilă a modului în care citesc azi copii. Poate că sunt optimist, dar asta simt. De fiecare dată am avut surprize plăcute.

Și aș menționa o întâmplare, un episod cu un băiețel din clasa a doua, de la o școală, cred că din Ploiești. Lucrurile se petreceau acum 6-7 ani. Ne întâlneam cu elevii de la clasa a treia în sus, iar ei erau selectați pentru că erau membri ai cluburilor de lectură din școlile unde ajungeam. Învățătoarea m-a rugat să vin și la clasa lui și m-am codit în primă fază. Eram cu Adina Popescu, dar până la urmă ne-am dus. Și, un coleg de editură, care ne-a însoțit, le spunea copiilor că e în regulă să nu-ți placă o carte. Dar asta nu înseamnă că le spuneam că e în regulă să nu le placă nicio carte.

Dacă nu apreciezi o carte, să argumentezi alegerea ta. Sau, dacă îți place, să încerci să spui și de ce ți-a plăcut. Iar băiețelul din clasa a doua ne-a spus că lui i-a plăcut Vrăjitorul din Oz. Eu l-am întrebat de ce și mi-a mărturisit că datorită magiei. Atunci, colegul de la editură a afirmat că magia Vrăjitorului din Oz era contrafăcută. După care și-a dat seama că a folosit un termen necunoscut și a încercat să reformuleze. Iar băiețelul a intervenit, susținând că aveam, de fapt, de-a face cu un impostor.

Ce altceva din zona literar-culturală mai aveți în plan, la ce lucrați în prezent?

Încerc să mă adun să mai scriu o nouă poveste instructivă cu Apolodor. Mai mult, lucrez cu Asociația Toți Copiii Citesc din Cluj, care se preocupă de literația celor mai mici. Nu cum să-i facem pe cei mai tineri să citească mai mult și variat, să-i îndrumăm spre lectură, ci să-i ajutăm să citească în primul rând, să-i alfabetizăm. Mai ales în zonele defavorizate lucrează asociația. Proiectul își propune nu atât să lucreze direct cu școlarii, deși sunt incluse sesiuni de lucru 1 la 1, ci să-i instruiască pe dascăli cum să-i stimuleze pe copii să citească.

Se pare că fazele acestea inițiale nu prea sunt acoperite de programa școlară. Se presupune că un copil învață în mod natural să citească. Fără să mă fi pregătit, pot să spun că nu e valabil, că un copil nu învață în mod natural să citească. Nici noi nu am învățat în mod natural. Și, din cauza asta, merg să mă întâlnesc cu elevii.

Am scris împreună cu copiii de la o clasă din Jibou (județul Sălaj, n.r.) și cu învățătoarea lor o carte, Vrăjitorița Jazzmina. Numele le aparține elevilor. Mi se pare foarte satisfăcător, pentru că dacă nu avem copii care să învețe să citească serios, degeaba mai scriem.”

***

Interviul a fost realizat de Anastasia Tache & Andrei Zbîrnea la FILIT, pentru Cultura la dubă.

Anastasia Tache lucrează în comunicare și este pasionată de literatura contemporană, mai ales de literatura pentru copii.

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Florin Bican, scriitor: “Literatura pentru copii formează mințile foarte tinere. Ea ar fi și mai relevantă dacă ar fi citită și de adulți.” appeared first on Cultura la dubă.

„De Ziua Mamei, noi am făcut o petrecere surpriză pentru doamna. Ne-am organizat singuri, am adus suc și bomboane. Pentru că ea e ca mama noastră. Ne face multe surprinze și nu ne ceartă niciodată.”

Așa încep să povestească elevii clasei a II-a de la Școala Gimnazială „Gheorghe Manu” din comuna Budești, județul Călărași, relația cu învățătoarea lor, Liliana Anghel.

Lili, așa cum îi spun cei care o îndrăgesc, predă în învățământul rural de 32 de ani, de când avea doar 19 ani. Povestea sa de cadru didactic a început cu o respingere discriminatorie, dar nu s-a oprit acolo.

Azi, pe lângă orele de la școală, unde este și profesoară Teach for Romania, Lili conduce Asociația S.P.E.R., cu care vrea să schimbe viața oamenilor din micuța localitate Budești.

Am asistat la cursurile ei în ultima săptămână de școală și am aflat ce înseamnă să faci educație prin empatie și iubire.

***

Când majoritatea copiilor se pregăteau de vacanță și nu prea mai frecventau școala, elevii clasei la care predă învățătoarea Liliana Anghel s-au prezentat la ore cu bucurie, știind că urmează să discute ultima carte citită.

O oră de lectură înseamnă aici multă voie bună, lucru în echipă, citit, dar și teatru sau dans.

„La școală, una dintre cele mai mari provocări este dezvoltarea literației, a capacității de a înțelege ceea ce citești. Am încercat să fac activități în acest sens. Avem resurse de la Fundația Noi Orizonturi, pe care noi le folosim la clasă și în planul de recuperare.

Anul acesta am făcut recuperare cu 4 copii, pe lângă orele de la clasă. De exemplu, la începutul anului, un copil cunoștea câteva litere, iar acum a citit din carte destul de bine și l-am apreciat foarte tare. Iar cu sprijinul Teach for Romania am învățat foarte multe tehnici prin care putem să îi motivăm pe copii.

Cred că aici e cheia, să îi motivăm pe copii să citească. Am organizat concursuri cu provocarea de a citi toată cartea, apoi am desfășurat activități pe baza cărții, iar Asociația S.P.E.R. i-a premiat.”

“Având în vedere starea lor materială, îi bucură chiar și un creion.”

Liliana Anghel, învățătoare

“La nivelul clasei, avem un concurs care se numește Elevul secret. În fiecare zi este extras numele unui elev și dacă la sfârșitul zilei, el a respectat regulile clasei, a fost atent la oră, a păstrat curățenia, câștigă un premiu modest – un creion, o ascuțitoare. Pentru ei e o mare bucurie. Așa eu reușesc să îi determin să respecte regulile, nu se știe cine e elevul și toți sunt cuminți sperând că numele lor e pe bilețel.

Cu timpul, în zilele în care nu aveam premii, ei își doreau doar titlul de Elevul secret și respectau regulile și așa.

O altă activitate este că joia mergem la bibliotecă și citim. Cine participă la activitate și e implicat, e premiat. Așa copiii abia așteaptă ziua de joi și întreabă <<doamna, când este joi, să mergem la bibliotecă?”. Dacă mai lipseau în timpul săptămânii, joi sigur nu lipseau.”, ne povestește Lili Anghel.

“E cea mai bună doamnă, chiar nu vreau să o pierd. Ne face surprize, jocuri, noi ne distrăm la școală. Luni e cea mai frumoasă zi pentru că venim la școală.”

Sara, elevă în clasa a ll-a

Multă vreme a oferit aceste cadouri din propriul buzunar. Apoi a fondat Asociația S.P.E.R. – Speranță, Performanță, Educație, Respect, prin care încearcă să obțină sponsorizări pentru a susține cât mai multe activități educaționale. Din banii asociației a cumpărat și cărțile care îi fascinează acum pe cei mici.

„Sărăcia reduce accesul la educație, copiii tind să părăsească școala, nu au modele care să îi motiveze să meargă la școală, ceea ce pe termen lung determina slaba calificare a locuitorilor, investitorii ocolesc această comunitate și implicit apare o rată mare a șomajului.

Noi vrem să oprim cercul acesta vicios, de aceea toate activitățile derivă din dorința noastră de a crea oportunități pentru oameni.”

Motivația învățătoarei vine din propria experiență de viață.

„Eu știu cât de important este ca cineva să te ajute, să creadă în tine. Am întâlnit în viață oameni care m-au descurajat, dar și oameni care m-au ajutat să devin ceea ce sunt acum.”

Liliana Anghel, învățătoare

“Provin dintr-o familie foarte modestă, dar părinții mei m-au crescut cu principii sănătoase și au dorit foarte mult ca eu să învăț carte, am întâlnit profesori care m-au sprijinit pe tot parcursul vieții mele de elev și eu vreau să întorc binele acesta pe care l-am primit, vreau să îl multiplic și să contribui și eu la o comunitate incluzivă.

Cel mai mult vreau să îi facem pe oameni conștienți de importanța educației, pentru că de aici pleacă tot. Unii oameni sunt atât de săraci încât se gândesc doar la ce să pună mâine pe masă, nu se mai gândesc să îi ducă pe copii la școală. Singurii pe care se pot baza copiii suntem noi, profesorii.”

„Doamna ne-a făcut salam de biscuiți și noi am ajutat-o. A fost prima dată când am făcut o prăjitură la școală. Ne aduce jocuri de la Teach și ne face o grămadă de surprize.”

Crina, elevă în clasa a ll-a

Profesorii care i-au schimbat destinul Lilianei sunt amintiți de această cu zâmbetul pe buze și cu emoție.

„O profesoară îmi spunea la școală <<fetița pe care o iubesc eu mult>>. Cum poți să te simți când cineva îți spune așa? Cât am fost la gimnaziu, nu a fost nicio problemă că eram romă. Ne jucam cu toții la un loc, romi și români.

Când am ajuns la liceu, a fost un șoc. Nu voia nimeni să stea cu mine în cameră.  Nu o să uit toată viața mea. Erau camere de 4 paturi, se făceau combinații de câte 4 și ultimele 3 rămase fără colegă au fost nevoite să stea cu mine.

După aceea le plăcea pentru că le ajutam la teme.

După ce am terminat liceul, voiam să dau la facultate și m-am întâlnit cu fosta mea învățătoare, i-am spus că vreau să mă angajez un an ca să strâng bani și mi-a zis că pot să mă angajez ca învățătoare pentru că sunt foarte multe posturi libere.

<<Vii la mine vara asta, te ajut să te pregătești, dai un test și apoi te angajezi.>> M-am dus de rușinea ei, nu mă gândisem până atunci să fac asta.

M-am pregătit, am luat 9,65 la test și când m-am dus să mă angajez, nu au vrut să îmi dea postul. Mi-au spus așa când am vrut să iau postul “se mai uită și culoarea feței, ce credeți, că posturile se dau oricui?”. Nici asta n-o să uit toată viața mea.

Până la urmă, deși eu deja luasem notă mare la testare, mi-au dat de făcut o împărțire, 52 : 25, am făcut, mi-au dat un post foarte departe, m-ar fi costat chiria cât salariul.

A doua zi am mers cu tata la inspectorat și a explicat că nu pot merge atât de departe. Și, până la urmă, pentru că au văzut că știu matematică, mi-au dat un post la Aprozi, la 5 kilometri de aici.

Plecam de la 8 dimineața de la casa părintească, mergeam cu trenul până la Budești și de la Budești mergeam o oră pe jos până la Aprozi. Așa am predat matematică 2 ani. Eu aveam 19 ani, copiii de clasa a Vlll-a aveau 14 ani și mă uitam la ei de jos în sus, dar am predat matematică și ei mă respectau. Atunci mi-am dat seama că eu asta voi face.”

Un alt fost profesor a îndemnat-o apoi să se înscrie la facultate. Așa a reușit să devină învățătoare și să ocupe un post la Budești. Într-un mediu în care copiii duc lipsă de modele, Lili se folosește de propria poveste pentru a-i motiva.

“Mi se pare că cel mai bun exemplu motivațional sunt eu, pentru că am plecat din același mediu ca ei și, uite, se poate.”

Liliana Anghel, învățătoare

Lili Anghel luptă zi de zi pentru binele comunității în care trăiește și pentru ca ea să devină un cadru didactic cât mai bun pentru elevii săi. Urmează cursurile de perfecționare organizate anual de Teach for Romania și învață cum să crească vizibilitatea asociației sale – S.P.E.R., astfel încât să le poată oferi celorlalți cât mai mult sprijin.

„Sustenabilitatea financiară a asociației e cea mai mare provocare. Câțiva prieteni au sponsorizat cu câțiva bani și trag de ei până reușesc să aplic la niște proiecte. O prietenă mă ajută cu contabilitatea, iar eu vin cu bani de acasă.

Planul este să facem un centru educațional, unde copiii să fie ajutați la teme, să se dezvolte emoțional, să fie consiliați, de asemenea părinții să fie ajutați, să organizăm cursuri de calificare. Acesta este visul meu. Sunt convinsă că o să reușesc.

Eu chiar cred că dacă vrei o lume mai bună, trebuie să contribui la crearea ei.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post „Mi-au spus că se mai uită și la culoarea feței.” – Liliana Anghel, învățătoarea de etnie romă care a învins barierele și a transformat școala în bucurie appeared first on Cultura la dubă.