Una dintre cele mai apreciate reviste de liceeni din România, Alecart din Iași, condusă de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, a publicat în această seară un articol în care susține că echipa filmului Cravata Galbenă a cerut redacției modificarea sau chiar eliminarea unei recenzii scrise de o elevă de liceu.

Potrivit acestora, regizorul Serge Celebidachi ar fi transmis, printr-o profesoară, ca recenzia să fie dată jos de pe site, considerând-o “o catastrofă”. De asemenea, că una dintre producătoare, Cristina Dobrițoiu, ar fi transmis amenințări cu avocații dacă finalul recenziei nu este eliminat, fiindcă el dezvăluia finalul filmului și ar fi putut afecta interesul publicului pentru proiecțiile din sălile de cinema.

În fața acestei situații, tânăra autoare a articolului a decis să modifice recenzia sa. Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă, Adela Vrânceanu Celebidachi, susține că totul este “o mare neînțelegere” și că “Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale.”

***

“Ce învață elevii când regizorul filmului “Cravata galbenă” cere eliminarea unei cronici? Sau echipa de producție a aceluiași film cere suprimarea unor secvențe din articol pe motiv că ar conține spoilere?

Că vocea lor nu contează? Că opiniile se negociază sub presiune? Că arta are voie orice, iar critica trebuie să tacă? În Alecart, refuzăm aceste lecții. Publicăm astăzi textul coordonatorilor revistei despre situația creată în jurul cronicii filmului “Cravata galbenă”. Nu împotriva unui film — pe care unii dintre noi îl recomandăm —, ci pentru respectul datorat unor elevi care citesc, gândesc și scriu liber. Despre presiuni, justificări paternaliste și o lecție de demnitate pe care elevii au oferit-o, nu au primit-o. Despre libertate editorială. Despre responsabilitatea adulților. Despre ce înseamnă, cu adevărat, educația culturală.”, se arată în postarea Alecart din această seară.

În editorialul lor, publicat pe alecart.ro, cei doi profesori susțin următoarele:

“Cum au stat lucrurile:

• Primul mesaj transmis redacției a fost, de fapt, un „ordin” al regizorului, comunicat printr-o terță persoană, o doamnă profesoară: articolul ar trebui șters, fiind „o catastrofă”.

• Ulterior, producătorii filmului au cerut prin mesaje repetate pe fb, mail, instagram eliminarea finalului, considerat spoiler, pe un ton ferm, și într-o discuție telefonică – cu insinuări legate de avocați. Pentru acuratețe: eleva noastră nu a fost contactată direct de nimeni din echipa filmului. Toate discuțiile au trecut prin redacție; elevei i s-a prezentat situația și i s-a respectat decizia.

A cere unei astfel de reviste — și, prin ea, unor elevi — să „șteargă”, „scoată”, „retragă” sau să accepte calificative precum „catastrofă” înseamnă a ignora exact spiritul care i-a construit pe acești tineri: curiozitatea, responsabilitatea și dreptul de a avea o voce proprie. (…)

Apreciem (cu rezerve, în ciuda cronicii favorabile, de pe Alecart) filmul Cravata galbenă și ne dorim să fie văzut de cât mai mulți tineri. Dar modul în care elevii noștri au fost tratați nu a fost firesc, demonstrând reflexe autoritare și încurajând cenzurarea opiniei în spațiul public. În acest context, considerăm legitim să spunem public că așteptăm ca regizorul filmului să își ceară scuze elevei noastre, Maria Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, a cărei cronică a fost tratată inițial cu dispreț („e o povestire a filmului”) și ulterior cu presiune. O scuză nu diminuează valoarea filmului, ci ar arăta respect pentru demnitatea unor tineri care își asumă scrisul și un act critic responsabil.”, au scris Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, profesori și coordonatorii revistei Alecart.

Din cauza numărului mare de accesări, site-ul alecart.ro a picat la scurt timp după publicarea articolului.

Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă și soția regizorului, Adela Vrânceanu Celebidachi declară următoarele:

“Este o mare neînțelegere. Au fost rugați să evite descrierea deznodământului. Am vrut ca publicul să se bucure de film fără să afle înainte momentele cheie. Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale. Am respectat cronica și munca autoarei. Rugămintea noastră vine din grija pentru spectator, de a nu fi dezvaluit finalul filmului. Atât.

Ca să fie și mai clar, textul respectiv era chiar favorabil filmului, nu avem nicio problemă nici cu cele care ne critică. De exemplu, am primit o recenzie dură în Films in Frame, iar azi am acordat un interviu tot celor de la Films in Frame, fără să avem o problemă. Respectăm punctul de vedere al oricărui autor, fie că vorbim despre Alecart, fie despre orice altă publicație.” – susține Adela Vrânceanu Celebidachi pentru Cultura la dubă.

Cravata Galbenă este cel mai scump film românesc realizat vreodată, cu un buget de 20 de milioane de euro, și poate fi văzut în această perioadă în cinematografe. Regizorul Serge Ioan Celebidachi este fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache.

Alecart este o revistă de liceeni, fondată acum 17 ani de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu din Iași, devenită fenomen în România, pentru modul în care a reușit să stârnească interesul elevilor din Iași pentru lectură și scris. Deseori aceștia organizează întâlniri cu autori contemporani, români și străini.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Regizorul Serge Celebidachi și echipa filmului Cravata Galbenă au cerut revistei de liceeni Alecart modificarea unei recenzii scrise de o elevă. “Este o mare neînțelegere”, răspunde echipa filmului appeared first on Cultura la dubă.

Iar în luna martie a acestui an atelierul invită o nouă generație de tineri pentru a da voce și imagine poveștilor care îi preocupă.

Liceenii vor deprinde principii de bază în filmare, montaj și fotografie, vor explora comunitatea prin intermediul camerei de filmat, vor identifica subiecte relevante pentru filme și vor putea edita un film documentar având ca subiect o temă de interes pentru comunitatea din care provin.

Toate acestea se vor petrece sub îndrumarea unor coordonatori cu experiență precum Ileana Gabriela Szasz, doctor în sociologie și cadru didactic asociat în mediul universitar din București, însoțită de experți în domeniul cinematografiei care îi vor sprijini pe tineri să își ducă propriul film documentar la bun sfârșit.

Cel de-al doilea atelier din Tecuci are ca temă principală Cultura și comunitatea locală și se va desfășura între 9 și 17 martie la Muzeul de Istorie Teodor Cincu. Participarea este gratuită, iar tinerii se pot înscrie până pe 29 februarie, ora 23:59 prin completarea acestui formular.

Proiectul Primul meu film documentar – atelier practic pentru liceeni – Tecuci este implementat de Asociația Studio Zona în parteneriat cu Asociația VIRA și Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”, proiect finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență și cofinanțat de Primăria Municipiului Tecuci.

Bugetul total al proiectului este de 187.423 lei, din care 168.483 este finanțarea nerambursabilă PNRR, iar 18.940 este cofinanțare asigurată de autoritatea publică locală, Primăria Municipiului Tecuci. Perioada de desfășurare a proiectului este august 2023 – mai 2024. Cod proiect: 153. 

Asociația Studio Zona este un proiect de istorie publică, inițiat de cercetători de la Facultatea de Istorie a Universității București și de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, concentrat pe istoria urbană și culturală și a aspectelor complementare (politice și sociale) din secolul al XX-lea.

Asociația Vira este un ONG cultural cu activitate structurată pe cinci direcții: documentare vizuală, educație non-formală, cultură și patrimoniu, dezvoltare locală prin cultură, organizare comunitară și o echipă alcătuită din sociologi, istorici, documentariști vizuali. Inițiatori ai proiectului PMFD.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” este un muzeu de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă şi contemporană din Tecuci. Muzeul deţine cea mai însemnată parte a patrimoniului arheologic descoperit la Poiana, cetatea antică Piroboridava.

The post Atelier de film documentar pentru liceeni, la Tecuci. 29 februarie, ultima zi de înscrieri appeared first on Cultura la dubă.

Transferul lui Matei și un concurs de scurtmetraje au reaprins, însă, o prietenie care s-a consolidat treptat și pe care s-au pus bazele unui proiect care la început se dorea a fi doar un film de o vară. Acum, Matei și Răzvan spun că sunt fondatorii clubului de film Overthink, format din aproximativ 20 de elevi de liceu, care se ocupă de realizarea de scurtmetraje și de lungmetraje.

Anul acesta au participat la festivalul-concurs de book-trailere Boovie cu un trailer pentru cartea ”Cel care mă așteaptă” a autoarei Parinoush Saniie și au primit mențiune, iar Mirabela Porondi a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

„Nu avem profesioniști în spate, nu avem îndrumători, ne jucăm cu camera în mână. Suntem niște amatori care încearcă să facă ceva. Oricine poate să facă asta, noi doar avem inițiativa.”, a declarat Theodor Vieru, editorul video al echipei, într-un interviu acordat Cultura la dubă de o parte a membrilor clubului.

Overthink are la activ două scurtmetraje, un lungmetraj și un trailer și nu vrea să se oprească aici.

Cum ați început clubul de film?

Matei Elesei (fondator și regizor): Am avut un început foarte sfios. Am avut o propunere de realizare a unui scurtmetraj antidrog. La vremea respectivă nu cunoșteam pe nimeni din liceu în afară de colegul meu Răzvan Marin, cu care mă cunoșteam încă din clasele primare.

Răzvan Marin (co-fondator, actor): Matei mi-a cerut ajutorul pentru realizarea filmului cu tema antidrog. A fost primul nostru proiect și primul concurs la care am câștigat locul I cu ajutorul altor colegi din școală.

Erați pasionați de cinematografie când ați început proiectul sau pasiunea s-a dezvoltat pe parcurs?

Matei Elesei: Încă de când eram mic mă filmam singur pe dealuri și așa a început totul pentru mine. Pasiunea a luat amploare în anii de liceu, cu un an și jumătate în urmă. Inițial nu m-am gândit că aș putea realiza un club de film, dar oferindu-ni-se propunerea de realizare a unui scurtmetraj antidrog am strâns cât mai mulți oameni alături de noi. După aceea ni s-a propus să realizăm mai multe proiecte. Cel mai important lucru care a adus clubul de film aici este prietenia dintre mine și Răzvan.

După antidrog am avut o propunere la nivelul liceului, venită din partea unul club de voluntariat, care colaborează cu UNICEF, de realizare a unui scurtmetraj pe tema familiei.

Răzvan Marin: După acest proiect am început altul din proprie inițiativă, Ecou Ecvestru.

Cum v-ați extins echipa?

Răzvan Marin: La început nu aveam cu cine să realizăm acest proiect și eu am venit în ajutorul lui Matei. La rândul meu am chemat alți prieteni și ei i-au adus pe alții. Am mai recrutat oameni de pe stradă. La prima scenă din Ecou Ecvestru ne-am împărțit în trei echipe și am mers prin locuri apropiate de zona în care filmam și am adunat oameni de pe stradă întrebându-i dacă vor să aibă un rol de figurație în film. Așa am reușit să umplem un autocar de 40 de locuri.

După ce am realizat mai multe proiecte oamenii ne-au văzut munca și unii dintre ei au apreciat-o și au vrut să ne cunoască. Au venit să își pună în practică pasiunea pentru actorie, scenaristică, filmat, editat și ușor-ușor am adunat persoane pentru fiecare departament.

Matei Elesei: Așa a devenit clubul de film mai cunoscut în liceu. După Ecou Ecvestru, în toamna ce a urmat, am realizat o nouă serie de recrutări la care au venit ceva oameni, destul de talentați în arta filmului.

Povestiți-mi despre primul vostru lungmetraj, Ecou Ecvestru. Cât de mult ați muncit la el?

Matei Elesei: Ne-am dorit să facem un film pentru o vară. Ca să avem o idee de pornire a trebuit să mă gândesc la ceva mai special. Am zis să filmăm într-o tabără ecvestră și toată acțiunea să se desfășoare în jurul acelei tabere.

Răzvan Marin: Am stat trei săptămâni în acea tabără, în corturi. Ne trezeam dimineață la opt și filmam direct, nu mâncam, nimic, și terminam noaptea, la două-trei, poate chiar patru, stând în frig. Eu, de exemplu, stăteam cu lanterna pe colegii mei în așa fel încât să se vadă ceva. La momentul respectiv nu aveam o luminozitate foarte bună a camerei.

Matei Elesei: Am rezervat trei săptămâni acolo, dar în afară de acele săptămâni a mai fost încă o lună de filmări în afara hergheliei, pe diguri, în păduri, lacuri. În final, filmarea și editarea au durat din iulie până în octombrie 2021. În spatele cadrelor reușite sau mai puțin reușite e foarte multă muncă, foarte mult stres, uneori și certuri.

Cum v-ați promovat filmul?

Matei Elesei: Doamna directoare ne-a permis să difuzăm filmul în fiecare clasă de liceu. A fost destul de greu pentru că așteptările noastre erau destul de mari. La unele clase am fost aplaudați, dar la alte clase oamenii râdeau de noi. Pe cât de plăcut a fost, pe atât de dur.

Cum obțineți resurse financiare pentru realizarea unei producții?

Matei Elesei: Bugetul filmului vine din buzunarele noastre. Chiar dacă aparatura de filmat îmi aparține, recuzita, transportul, cazările sunt plătite din buzunarele membrilor echipei.

Cum faceți rost de costume?

Matei Elesei: Noi confecționăm costumele, iar eu sunt colecționar de antichități, specialist în domeniul faleristicii, adică al decorațiilor militare, prin urmare unele dintre costume sunt din colecția personală.

Cum a fost experiența Festivalului Boovie pentru voi? Cum a fost procesul de scriere a unui scenariu după un roman?

Matei Elesei: L-am descoperit pe Dragoș Cantăr care este un cameraman excepțional și a ascultat toate indicațiile oferite pe platoul de filmare. Tot datorită lui Răzvan am descoperit-o pe Mirabela Porondi și i-am oferit rolul principal în film și se pare că s-a descurcat chiar foarte bine.

Eu, alături de Dragoș și Alia, am scris scenariul. Am căutat câteva secvențe importante din carte și am început filmările. Nu am vrut să îi dau filmului o tentă dinamică. Al nostru e puțin mai nostalgic și dramatic.

Din punctul meu de vedere, Boovie a fost una dintre cele mai faine experiențe, pe care până la vremea respectivă nu o mai întâlnisem. La Focșani am ajuns să cunoaștem foarte mulți oameni din domeniul care ne pasionează.

La ce proiect lucrați acum?

Elesei Matei: Avem un viitor proiect chiar foarte măreț. Vara aceasta vrem să îl realizăm. Este un film despre liceeni. Știm că au mai fost două sau trei filme în care a jucat și Ștefan Bănică, dar noi ne dorim să facem ceva cu totul diferit. Momentan lucrăm la scenariu.

Ne-ar fi de ajutor dacă am avea sponsorizări. Vrem să extindem filmările în București și Constanța. Sponsorizările vin destul de greu pentru că oamenii nu ne-au descoperit încă adevăratul potențial. Cel mai mare regret al meu este că nu am avut posibilitatea de a înființa Overthink cu mai mult timp înainte. Poate am fi realizat lucruri mai mărețe.

Ce veți face cu pasiunea pentru cinematografie mai departe? Vă doriți să mergeți la o facultate de arte și sa activați în domeniu?

Elesei Matei: Dintre membrii care fac parte din acest club eu sunt singurul care își dorește să urmeze drumul pe regie, în rest doar câțiva colegi se numără printre cei care vor să fie videografi, fotografi, editori, în schimb mai avem colege care vor sa meargă mai departe pe drumul artelor plastice, ele sunt pictorițe.

Cum vedeți România ca țară în care sa vă dezvoltați pasiunea pentru cinematografie?

Elesei Matei: România este o țară extraordinară, cu un potențial nemaipomenit, ce îți oferă posibilități nemărginite de a face film.

Ce înseamnă pentru tine aceste posibilități nemărginite?

Elesei Matei: Peisaje, istorie, oameni, cultură, dragoste.

Spui că ești pasionat de istorie. Îți dorești să regizezi filme istorice?

Elesei Matei: Da, după ce voi termina regia, primul film va fi unul istoric.

Aveți în plan să continuați proiectul clubului de film după terminarea liceului? V-ați gandit ce veți face cu el după ce veți pleca la facultate?

Elesei Matei: După terminarea liceului, planul meu este ca Overthink să se dezvolte ca un club de film la nivel național, să existe în fiecare oraș o secțiune în care elevii de liceu nu numai să învețe să facă film, ci ulterior să concureze cu filmulețele realizate de ei la un festival național numit Overthink.

The post Cum se vede cinematografia prin ochii unor adolescenți – povestea “Overthink”, clubul de film înființat de liceeni din Bacău appeared first on Cultura la dubă.

Cu ocazia Zilei Naționale a României, am întrebat elevii de liceu „Cum ați vrea voi să arate România?”. Textele de mai jos au sosit pe adresa redacției Cultura la dubă și fac parte din inițiativa Textul Cititorului, prin care încurajăm cititorii publicației noastre să scrie.

****

Teodora Ghica, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București

Cum aș vrea eu să arate România? Oricât de clișeic ar suna, mi-aș dori să fie o țară normală. O țară din care tinerii să nu (mai) fugă, în care să nu (mai) simtă că merg pe nisipuri mișcătoare și că pedalează în gol pe un drum la finalul căruia nu se vede nicio luminiță. O țară normală, în care principalele investiții ar merge către sănătate, educație și cultură.

În România mea ideală, nu ar mai exista un sistem educațional toxic care supune necontenit elevii unui proces de depersonalizare prin obligativitatea memorării unor noțiuni fără înțelegerea pe deplin a acestora.

În același timp, în România mea ideală, nu ar exista o dihotomie pregnantă între școlile din mediul rural și cel urban, ci toți elevii ar avea același punct de start, aceleași condiții bune în școli (aici mă refer mai cu seamă la căldură, la toalete în interior, la materiale corespunzătoare) și profesori la fel de bine pregătiți.

Totodată, ar exista un sistem care i-ar încuraja pe copii să gândească, să simtă și să se exprime în concordanță cu propria lor personalitate, cu propriile lor gânduri, valori, idei și viziuni asupra lumii care îi înconjoară, fără a-i încorseta în anumite exprimări standard și reproduceri de clișee. Sunt de părere că educația de calitate, în orice formă, în orice context, oferă, la rândul ei, calitate vieții.

În România mea ideală, nu ar exista niciun copil care să adoarmă cu gândul la un colț de pâine.

Toți am avea drepturi egale, nu doar în scris, ci în fapt, indiferent de sex, de gen, de rasă, de statut social, de orientare sexuală, de etnie, de apartenență religioasă.

Femeile ar fi egale cu bărbații, ar avea drept asupra propriului corp, fără a fi judecate și arătate cu degetul. Nu ar (mai) exista violență domestică, iar cuvântul „consimțământ” n-ar (mai) fi doar un cuvânt din dicționar fără prea mare legătură cu realitatea.

În România mea ideală, oamenii nu ar mai fi victimele unui sistem medical disfuncțional și corupt. Tot în acest sens, în România mea ideală, accederea în funcții s-ar face pe bază de meritocrație, nu pe baza sistemului „pile și relații”. Și din această accedere în funcții pe bază de meritocrație ar deriva nenumărate avantaje, dintre care voi numi doar câteva: personal competent în toate instituțiile (fie ele publice sau private), o infrastructură mai bună, un nivel de trai decent, acces la educație egal pentru toți și nu în ultimul rând, dezvoltarea sectoarelor turismului și al agriculturii.

În România mea ideală, mediul înconjurător ar fi una dintre priorități. Pentru că în ce mod am putea să ne imaginăm o țară ideală, dacă peste câțiva ani nu vom avea unde trăi din cauza iresponsabilității noastre de acum?

În România mea ideală, mersul la teatru, film și operă nu ar fi ceva elitist, ceva ce-și pot permite doar o mână de oameni, ci ar deveni o normalitate. În acest sens, cultura nu ar mai fi subfinanțată, iar actorii, regizorii, scenografii nu ar mai fi „muritori de foame”.

De ce am pune atât de mult accentul pe cultură și nu pe alte domenii? s-ar întreba, poate, unii. Deoarece cultura nu este un moft, ci o necesitate.

Pe de-o parte, cultura păstrează și transmite transgenerațional cunoștințe și tradiții, permițând totodată dezvoltarea unor noi valori în raport cu societatea contemporană. Pe de altă parte, dintr-un punct de vedere mai pragmatic, cultura ar contribui semnificativ la economia țării. De asta mi-aș dori ca în fiecare oraș al țării să existe cel puțin un teatru și un cinematograf, pentru ca tinerii să poată avea parte de o viață culturală, indiferent de mediul din care provin.

În România mea ideală, toți cetățenii ar ști cine sunt nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși, Nadia Comăneci, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Ivan Patzaichin, Nicolae Steinhardt, Angela Gheorghiu, Amza Pellea. Și ar ști aceste nume mereu, nu doar de 1 Decembrie.

Desigur, idealul este, prin definiție, de neatins, însă acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să tindem spre el.

Dificultatea constă, cred eu, în faptul că, pentru o țară ideală, cei care ar trebui să se schimbe sunt oamenii.

Din punctul meu de vedere, primul lucru care trebuie schimbat este nepăsarea de care românii dau dovadă constant, indiferent că vorbim despre nepăsarea din partea celor care ne conduc față de oamenii care i-au ales și care așteaptă, parcă cu tot mai puțină speranță, o schimbare; nepăsarea față de cei defavorizați, cei care nu au o locuință, nu au hrană sau căldură; nepăsarea față de bătrânii singuri, bolnavi, uitați de familie sau de societate; nepăsarea față de copiii nedoriți și uitați cu anii în orfelinate; nepăsarea medicilor care au depus un jurământ de a proteja viețile pacienților, dar pe care îl uită odată cu trecerea timpului; nepăsarea față de cel de lângă noi, atât timp cât nouă ne merge bine.

Și odată cu această schimbare, sunt sigură că România ar deveni, treptat, o țară mai bună. O țară la care tinerii s-ar întoarce definitiv, nu doar pe perioada sărbătorilor. O țară de care am fi mândri tot anul, nu doar de 1 decembrie.

***

Sergiu Crăciun, elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic “Ana Ipătescu” din Gherla, jud. Cluj

Aș vrea ca România să arate în ochii oamenilor așa cum arată țările străine în ochii noștri. Despre locurile de-acolo auzim deseori că lumea-i mai bună, că oamenii umblă mai mult pe jos, că nu găsești niciun chiștoc de țigară pe stradă, că cerul e mai albastru. O astfel de Românie am vrea să avem și noi, doar că ni s-a spus că aici nu se poate. Poate că ochii sunt de vină.

Probabil că, în imaginație, credem că există perfecțiune și că țara noastră este la ani lumină distanță. Sigur că România are multe lacune cunoscute și ar fi clasic, poate chiar greșit, să încep să le enumăr.

Să presupunem doar că, dacă facem asta, ajungem la un număr de 20, le rezolvăm și am scăpat de ce era rău. Doar că aici nu e matematică, nu putem afla totalul, iar apoi să scădem ce nu pare în ordine. Dacă ar fi atât de ușor, aceasta ar fi soluția ideală. Dacă este atât de ușor, cum de nu s-a întâmplat asta până acum?

România are nevoie de puțin mai mulți oameni care să-și dorească o țară mai bună. Poate că ochii ne sunt de vină, poate unghiul din care privim ori doar convingerile care definesc ce este bun și ce nu.

Poate că, într-adevăr, România nu este o țară așa cum ar trebui să fie și este departe de a fi elevul premiant al unei clase, dar sunt sigur că oamenii se pot schimba, iar ea odată cu ei. De una singură, fără noi, își va roade unghiile așteptând să rămână a cuiva.

Deci, cum mi-aș dori să arate Romania? Aproape așa cum este acum. România trebuie să vorbească mai mult despre calitățile ei, despre acele părți care îi fac pe turiști să rămână aici.

Într-o astfel de Românie mi-ar plăcea să locuiesc, desigur, cu ceva mai multe autostrăzi, cu ceva mai puține camioane încărcate cu lemn.

Dacă oamenii se schimbă, toate acestea se vor schimba. Să fim puțin mai buni!

***

Teodora Udișteanu, elevă la Colegiul Național Iași

Eu pe România mea o văd ca pe o oglindă a celor care pășesc pe drumurile ei. Frumoasă foc, cu aceleași cuvinte cu care am fost învățați în clasa a patra „munți înalți, pășuni bogate, peisaje care taie răsuflarea”. Dar prea puțini vorbesc despre partea – în mod paradoxal – „nevăzută”, adică despre oameni. Adică noi. Adică de nucleul țării, care până la urmă, este cel care îi conturează sensibilitatea, valorile și în final, viziunea generală. (…)

O schimbare de mental este o condiție sine qua non dacă se dorește o evoluție în toate direcțiile.

În fond, fără a indica în mod fățiș un anume răspunzător, România este înspre periferia Uniunii Europene, precum și printre ultimele țări intrate în alianță. În acest sens, s-ar putea explica o eventuală întârziere în ceea ce privește atitudinea necoaptă la nivel macro, care din păcate, nu poate fi depășită de numărul sau procentul mult prea mic al celor care, într-adevăr, au dezvoltat o gândire critică. (…)

Desigur, identitatea națională este cea care, până la urmă, caracterizează poporul român, dar de aici până la o mentalitate închisă, în favoarea căreia să se folosească drept scuză aceeași idee cum că „se iartă , suntem români”, linia este extrem de subțire și din păcate, confuzia între aceste două concepte total opuse – unul care ține de integritate și tradiție și altul care, din nefericire, a devenit laitmotivul vieții omului român – devine unul dintre aspectele despre care mi-ar plăcea să se vorbească mai mult și desigur, să se modeleze perceperea valorilor într-un sens care să îi facă cinste țării.

În final, transmit României mele să fie răbdătoare, căci sunt mulți pași de făcut până vom ajunge să o înnobilăm cu valorile fundamentate pe idei sănătoase și un mental critic, matur. Până atunci… dragi români, puneți-vă întrebări, fiți buni, fiți simpli, bucurați-vă și apreciați rodul muncii sincere!

***

Cristian Preda, elev în clasa a X-a la Colegiul Național “Mihail Cantacuzino” din Sinaia

În opinia mea, în România trebuie să avem niște piloni importanți pentru a avea un viitor sustenabil.

În primul rând, pilonii aceștia sunt: sănătatea, educația, munca și un trai decent, eliminarea miturilor conspiraționiste, încrederea în medici, încurajarea vaccinării populației în pandemia care ne-a izolat atât din punct de vedere social, cât și psihologic.

Sănătatea și educația sunt printre cei mai importanți piloni care au nevoie de investiții și reforme ce nu au avut importanță în ultimii 30 de ani.

E nevoie de o instruire temeinică a profesorilor și a cadrelor didactice, de digitalizarea educației, de creșterea alfabetizării digitale (deși România este printre ultimele locuri la competențele digitale), la creșterea alfabetizării funcționale – în România avem peste 40% dintre elevi analfabeți funcțional.

Stoparea fake-news-urilor, a teoriilor conspirației și a miturilor învechite este un alt pilon important. În pandemie s-au răspândit aceste surse nespecializate, mulți oameni spun că nu au încredere în vaccinuri și cred în Dumnezeu sau în mituri conspiraționiste, pe care trebuie să le demontăm, iar singurele căi sunt informarea din sursele oficiale și autorizate și vaccinarea temeinică a populației.

În al doilea rând, un alt pilon ce trebuie să fie pus în aplicare este reducerea poluării prin eliminarea obieciurilor vechi: risipa alimentară, poluarea excesivă cauzată de emisiile de dioxid de carbon, taxa pe alcool și pe zahăr și multe alte obiective.

Rata vaccinării, cea mai importantă armă împotriva pandemiei, trebuie să crească. E nevoie de intensificarea campaniei de vaccinare prin maratoane de vaccinare. De asemenea, ar trebui luată în considerare sancționarea drastică a persoanelor anti-vacciniste de pe social media care zădărnicesc combaterea bolilor.

În concluzie, putem spune că în România e nevoie de aceste reforme importante, de culturalizare, de a informa doar din surse oficiale, de a accelera economia pentru a recupera pierderile din pandemie, de a avea încredere în medicii specialiști și autorități, de a elimina în totalitate poluarea cauzată de aruncarea ilegală a gunoiului și de a accelera campania de vaccinare, pentru că doar așa putem să revenim la normalitate și să ne gândim cum va arăta viitorul țării noastre în următorii 10 sau chiar 20 de ani.

E nevoie de mulți pași pentru a atinge scopurile, dar trebuie să iubim și să prețuim țara noastră dragă și în câțiva pași vom ajunge la ceea ce am propus noi, românii, să o facem. 

***

Cristina Popescu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu” din București

România ar trebui să fie, înainte de toate, un loc în care tinerii să aibă posibilitatea să-și vadă viitorul.

De ce spun asta? Mi se pare că, cel puțin la acest moment, se pune accentul din ce în ce mai mult pe trecut și pe evadarea în acesta. Din acest motiv, uităm de viitorul celor ce vor veni după noi.

Deși România ar trebui să își prețuiască istoria și tradițiile, ar trebui să privească și spre necunoscut, spre nou. Avem artiști, avem tineri care își doresc să pășească pe drumul culturii, însă am impresia că există un fel de barieră invizibilă care îi oprește.

Aș vrea ca România să devină un spațiu în care tinerii să fie încurajați să spună clar ceea ce gândesc și ceea ce își doresc.

Aș vrea să existe posibilități pentru toate persoanele, indiferent de vârstă, etnie sau de mediul social din care provin și să existe comunicare intergenerațională.

The post „Mi-aș dori ca România să fie o țară din care tinerii să nu (mai) fugă.” appeared first on Cultura la dubă.

EduDOC, un program de educație vizuală, va fi derulat în luna iunie în Giurgiu. Ideea s-a născut după ce acum 5 ani zeci de tineri, elevi ai Liceului Teoretic „Nicolae Cartojan” din Giurgiu, au atras atenția cetățenilor orașului și autorităților locale asupra nevoii lor de a avea un cinema în oraș, prin organizarea unui flashmob în fața cinema-ului închis din oraș. Evenimentul a fost atunci relatat de presă.

Giurgiu este al doilea județ din țară cu rată de promovabilitate sub 50% la sesiunea 2020 a examenului de Bacalaureat 42,4%.

20 de elevi din clasele X-XI de la liceul Tudor Vianu sunt selectați pentru a participa la un workshop de storytelling vizual care le va provoca creativitatea și un atelier de fakenews care le va antrena gândirea critică.

Atelierul de film va fi susținut de Cristina Haneș, regizoare de film (premiu pentru cel mai bun scurtmetraj, Locarno 2017) și Dragoș Apetri, monteur de film (nominalizare cel mai bun montaj, premiile GOPO 2019). Ionuț Codreanu, analist media ActiveWatch, va ghida elevii în depistarea știrilor false.

Pe lîngă atelierele organizate, în fiecare zi a săptămânii vor fi proiectate calupuri de scurtmetraje documentare realizate de tineri cineaști români. O parte din filme sunt produse în cadrul workshopului de film documentar Aristoteles Workshop creat în 2006, ajuns la cea de-a 14-a ediție.

O altă parte a filmelor va fi selectată în urma unui concurs adresat studenților de la facultățile de profil cinematografic din țară. Apelul concursului va fi lansat în luna Mai, iar căștigătorii vor fi invitați la Giugiu să își prezinte filmele și să discute cu publicul.

Printre filmele documentare românești de lungmetraj care vor fi proiectate, se numără documentarele istorice “Maria, Inima României” și „Războiul Regelui”, producător executiv John Florescu, producător asociat Dan Drăghicescu, o producție Chainsaw Film Productions. Alegerea a fost făcută cu ocazia anului Centenar de la nașterea MS Regele Mihai 1921-2021.

La proiecțiile de film, accesul pentru liceenii din oraș este gratuit în limita locurilor disponibile, în funcție de situația pandemică și crestricțiile în vigoare. Proiectul se va desfășura în iunie 2021 imediat după încheierea
anului școlar.
Activitățile for fi documentate foto/video, iar la final se va realiza un film de prezentare al programului și o expozitie foto. În cadrul expoziției vor fi proiectate și minidocumentarele realizate de elevii participanți la ateliere.
Fotografiile vor fi donate liceului, împreună cu numeroase colecții de reviste de știință și artă pentru biblioteca liceului.

Proiectul EduDOC este o inițiativă a casei de producție The L Studio.

The post Program de educație vizuală pentru liceenii din Giurgiu, al doilea județ cu cea mai mică rată de promovare la bac appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Educației spune că a livrat anul acesta un număr de aproape 200.000 de tablete. Cu toate acestea, informațiile din teren nu sunt chiar pozitive. Nevoia copiilor e mai mare decât ce s-a acoperit deja. Și, chiar dacă au primit tablete, mulți copii nu au acces la internet. De exemplu, în Prahova și Neamț.

În satele Vărbilău (Prahova) și Tămășeni (Neamț), există în continuare copii desprinși de tehnologia la care trebuia să aibă acces. Două sate necunoscute pentru nimic, nici pentru lucruri bune, nici pentru cele rele. Două sate în care celor mici li se fură șansa la educație – un drept devenit în acest context un lux.

În septembrie, însă, doi liceeni care nu se cunoșteau și trăiau la 300 de km distanță, au făcut echipă în cadrul unui program de antreprenoriat pentru liceeni.  

Programul online de antreprenoriat în educație pentru liceenii din mediul rural a avut loc în această vară. Timp de patru săptămâni, aproximativ 45 de elevi au dezvoltat soluții pentru a sprijini procesul educațional al copiilor vulnerabili din ciclul primar.

Scopul acestui proiect, organizat de Fundația Noi Orizonturi, a fost de a oferi tinerilor din mediul rural un context educațional pentru a-și dezvolta gândirea antreprenorială, dar și pentru ca aceștia să își sprijine comunitățile locale din care fac parte. Liceenii au fost ghidați de experți și mentori și au parcurs toate etapele construirii unui proiect de antreprenoriat în educație.

Din cadrul acestui proiect s-a născut și BrightEd, inițiat de Diandra și Fabian.

Diandra Fechita este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Roman-Vodă din Roman, însă este de origine din satul Tămășeni, Neamț. Face voluntariat de aproape șapte ani și s-a înscris în acest proiect din dorința de a face bine și de a-și ajuta comunitatea să evolueze.

Cealată jumătate a proiectului, Fabian Leiba, este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Spiru Haret” din Ploiești. Cel mai mult îi place să iasă din zona de confort și să cunoască oameni noi. Așa spune că a ajuns și la acest program.

Au început cu câteva ateliere prin care i-au învățat despre mediul digital pe elevii din clasele primare din mediul rural. Aceste ateliere constau în câteva jocuri și o prezentare despre ce e internetul.

Le explică ce înseamnă siguranța în online, cyberbullying-ul, rețelele de socializare, le arată creatori de conținut educativ și le prezintă aplicații unde își pot testa cunoștințele.

Dar s-au lovit de o problemă: copiii pe care încercau să îi educe în legătură cu mediul digital nu aveau tehnologie.

„După ce am început atelierele, am realizat curând că cei mici nu au tehnologie cu care să lucreze. Am inițiat apoi o campanie de donare de tablete și laptop-uri, însă nici asta nu a ajutat atât de mult, pentru că următoarea lipsă identificată a fost internetul. Acum strângem și device-uri și încercăm să adunăm și fonduri pentru a le putea plăti abonamentele la internet, iar astfel să aibă acces la școala online”, ne-a spus Fabian. 

Cei de la BrightEd nu doar că oferă tabletele, ci organizează și un program de mentorat în care elevii intră atunci când beneficiază de un dispozitiv.

Liceenii vor să îi sprijine pentru a nu abandona școala, pentru a le demonstra că și ei au trecut prin situații asemănătoare lor și că au avut de înfruntat aceleași condiții.

„Credem că cel mai important aspect din întreaga noastră activitate este perioada de mentorat care urmează după ce elevii primesc dispozitivele, perioadă în care vom fi alături de ei pentru a-i susține cu noua tehnologie”, adaugă Fabian.

Nu i-au inspirat doar pe cei mici, ci și pe alți elevi de la liceu. Au deja aproximativ 50 de voluntari din toate zonele țării. Au reușit să realizeze trei ateliere fizice, iar de curând a avut loc și unui online, ajungându-se la 92 de elevi din mai multe sate din Prahova, Mureș și Neamț.

Vor să continue cu recrutarea voluntarilor, formarea mentorilor și alcătuirea unei biblioteci virtuale cu resurse gratuite pentru elevii de ciclul primar. 

Dacă doriți să îi sprijiniți, puteți afla mai multe informații aici.

The post Niște liceeni fac lumină în educație, acolo unde statul român a lăsat copiii în beznă appeared first on Cultura la dubă.