Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu va fi prezent la Bucharest International Film Festival, unde va primi Premiul de Excelență. Evenimentul are loc între 19 și 29 septembrie 2024 și va cuprinde o retrospectivă a filmelor realizate de Radu Mihăileanu.

Cultura la dubă a spus povestea lui Radu Mihăileanu pe larg, în cadrul unui reportaj realizat la casa acestuia din Paris. Citiți materialul AICI.

În 1989, regizorul Radu Mihăileanu a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic “Banchetul” în telefilmul cu același nume. Filmul său ”Trăiește!” (”Va, vis et deviens”) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc) și cu alte trei premii la Berlinale. A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule ”Concertul” (Le Concert), nominalizat la Golden Globes, și ”Izvorul femeilor” (La Source des femmes), selecționat în competiția oficială la Cannes, ultima peliculă fiind lansată la BIFF, ediția 2011.

În cadrul BIFF vor putea fi văzute filmele ”Train de vie” / ”Trenul vieții” (1998), care a câștigat trei premii la festivalul de la Venetia și Premiul Publicului la Sundance Film Festival și ”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” (coproducție Franța, Canada, Statele Unite, România, 2016). Proiecțiile de filme vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri în prezența regizorului.

”Train de vie” / ”Trenul vieții” se ocupă într-o manieră alegorică și tragi-comică de tema Holocaustului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o seară a anului 1941, Schlomo, nebunul satului, aduce consătenilor săi din shtetl (sat evreiesc din Europa de Est) o ştire cumplită: germanii ucid şi deportează spre destinaţii necunoscute locuitorii evrei din shtetl-urile vecine. În curând, şi sătucul lor va avea aceeaşi soartă. Imediat, Consiliul Înţelepţilor, în frunte cu Rabinul, se reuneşte. Trebuie să găsească o soluţie pentru a-şi salva comunitatea! În zorii zilei, după multe discuţii, ideea salvatoare îşi face apariţia, chiar din gura nebunului: pentru a scăpa de nazişti, vor organiza un tren fals de deportaţi! Se vor deghiza cu toţii fie în deportaţi, fie în mecanici de tren, ofiţeri germani sau soldaţi. Vor putea astfel să treacă de barajele şi de liniile naziste, pentru a se duce către Ţara Făgăduinţei, la Eretz Israel, via Uniunea Sovietică. Tot sătucul începe pregătirile în secret şi cu mare febrilitate. Oare vor reuşi? Oare vor scăpa? Actorii principali sunt Mihai Călin, Ovidiu Cuncea, Luminiţa Gheorghiu, Rufus, Johan Leysen, Eugenia Şerban, Agathe de La Fontaine, Lionel Abelanski, Răzvan Vasilescu, Ernest Maftei și Clément Harari

”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” este un film dramă romantic, coprodus la nivel internațional, regizat dar și scris de Radu Mihăileanu și Marcia Romano, bazat pe romanul cu același nume din 2005 al lui Nicole Krauss. Ce-ar fi dacă o carte scrisă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, într-un mic sat din Europa de Est, s-ar pierde, după care ar putea străluci de-a lungul anilor, traversând continente și supraviețuind conflictelor violente, pentru a ghida călătoria a trei generații? Această carte se numește ISTORIA IUBIRII. New York, secolul al XXI-lea. Leo, un bătrân evreu polonez imigrant, trăiește cu amintirea marii lui iubiri. În ciuda istoriei sale dureroase, el navighează vesel prin urcușurile și coborâșurile vieții cu umor neobosit și nebun, alături de cel mai bun prieten al său, Bruno. În Brooklyn, adolescenta Alma este hotărâtă să găsească bărbatul ideal pentru mama ei să se recăsătorească. Întotdeauna în control, ea este uimită să descopere că se îndrăgostește de colegul ei de clasă, Misha, și să simtă dragostea pentru prima dată. Nimic nu pare să lege pe Leo, bătrânul, de Alma, tânăra. Și totuși… De la Polonia anilor 1930 la Insula Ellis, de la Chile la Central Park, manuscrisul “cele mai iubite femei din lume” va călători în timp pentru a uni destinele lor. Din distribuție fac parte Derek Jacobi, Eliott Gould, Sophie Nélisse și Gemma Arterton.

Președintele onorific al ediției aniversare BIFF XX este criticul de film Irina-Margareta Nistor, iar membrii Juriului internațional BIFF 2024 sunt: regizorul și scenaristul canadian Philippe Lesage, președintele Juriului BIFF din acest an, Paul Cozighian, regizor și jurnalist independent franco-român, actrița Ana Ularu, regizorul, scenaristul și actorul Valeriu Andriuță șiproducătoarea de film lituaniană Marija Razgutė.

Pentru mai mult detalii vizitaţi pagina oficială a festivalului www.biff.com.ro și pagina de Facebook https://www.facebook.com/BucharestInternationalFilmFestival.

The post Regizorul Radu Mihăileanu va primi Premiul de Excelență la Bucharest International Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.

RO

20 years ago, the great German conductor Kurt Masur, while he was the musical director of the French National Orchestra, was naming as head of the orchestra a young lady violinist, of only 21 years old.

Sarah Nemțanu thus became the youngest concert master in the history of the National French Orchestra, a position she still occupies today.

100% French on paper, Sarah bears a Romanian name – Nemțanu – and has a Romanian-beating heart especially when she visits Romania.

“The first time I came to Romania and I heard people speaking Romanian, I thought everyone was my cousin. (laughing) It was like all the family was there, that was my feeling. I felt home.”

Her story is not only one of an accomplished musician, who has conquered the world’s greatest stages, but also a testimony of a universal Europe, in which millions of families break, in need, from their homes and grow roots in other places, that adopt them and give them wings.

Vladimir Nemțanu, born in Bucharest into a Jewish family, was a concert master in the George Enescu Philharmonic, and his wife had just graduated from canto at the Conservatory when they decided to flee communist Romania, that was under Nicolae Ceaușescu’s dictatorship.

They took advantage of The Most Favored Nation Clause, through which Ceaușescu allowed Romanian Jews to emigrate to Israel and The United States of America, and left for Israel themselves.

After a few months spent there, the two young Romanians were getting a chance in France. He got the position of concert master of the Bordeaux National Orchestra and she was hired at the Bordeaux Opera.

“When they got to France, they started a new life. They had nothing, they lived in a hotel for a while, until they rented an apartment. It really was starting from 0.

There were a few Romanians in the Bordeaux orchestra, there already was a cultural connection between Romania and France. And in the ’70’s, a lot of regional orchestras appeared. There were not so many French musicians, so they were completed by Romanian musicians.

Even to this day, the Romanian musicians communities in European orchestras are impressive. But especially in France, because there is this cultural friendship, there have been so many extraordinary Romanian artists who created in France, such as Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“It is the Latin side that binds Romania to France, our atoms intertwine.”

A year and a half after settling in Bordeaux, Sarah was born into the Nemțanu family.

“I’m the oldest of three children and first learned to speak Romanian at home. Then, when I went to school, French became my first language.

But I would say that until about the age of 12, at home I would speak Romanian. Especially when my grandparents were visiting, about a month every year, we would only speak Romanian. Also, my parents’ entourage was formed exclusively of Romanians.”

Although she was fairly young, Sarah vividly recalls her first visit to Romania.

“I went to Romania with my mother and sister when I was six, I have memories, but they are not nice. It was around 1987, my mother already had a French passport, but she was afraid that they wouldn’t let her get back to France, at the airport.

My memory is of my mother crying in panic. She was questioned: why are you married to a Jew? Why are you living in France and not here? I remember all the questions, it was something very violent for me.

Then, I remember it being cold, winter, a lot of snow. The only pleasant memory is riding the sleigh with my grandfather in Bucharest. That was cool!”

She pronounces the word “sleigh” (săniuță) perfectly in Romanian. More so, even though when we started the interview she said that she will be speaking French, because she does not manage speaking Romanian so well, Sarah mostly answers in the language that her parents taught her when she was a child.

As a child, information about Romania was vague, as it would have been for any other child to understand why her parents had to flee their own country.

“I have this memory of being in the car when Ceaușescu was executed, my mother stopped, turned up the volume and stood still. I knew that they had fled Romania because it was not good, but I didn’t understand why.

On the other hand, I was aware that they were happy in France, with a double culture, that they passed on to us, their children.”

Sarah and Deborah, her sister, took on their father’s passion for violin, while their brother became a jurist.

While Sarah leads the National French Orchestra, as a prime violinist, Deborah Nemțanu is, as well, concert master of the National Chamber Orchestra in Paris.

“I implored my father to teach me violin. He was very passionate, he would study a lot, and when we heard him play, we would run to him.

To me, the violin is like a voice. I’m trying to say something through music, through a universal language, without precise words. And people understand what it wants.

I can’t remember wanting to do anything else.

“The most wonderful thing that our father passed on was to be independent, self-critics, knowing on our own whether what we’re doing is right or not, listen to ourselves, without anyone else telling us that we were off-key.”

From 16, Sarah moved by herself in Paris, where she graduated from the Conservatory. And recently she was made a violin teacher at the prestigious school. She enjoys teaching the youth and says that she got this gift and this joy from her father.

She was also a violin teacher for Melanie Laurent, the actress, for the film Le Concert, directed by Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu is the one playing the music in the film – Tchaikovsky’s concert for violin and orchestra – and had enormous success, along with the film. Le Monde were saying at the time: “Sarah Nemțanu, the true violinist from The Concert”.

“Radu is very precise, he knows exactly what he wants and what I loved was that he made the entire final scene of the film on the timed rhythm of Tchaikovsky’s concert, he first played the music and built the script based on the musicality of the work.

I had never seen that. Usually, in films, they add the music after the shoot.”

As a head of orchestra, she works directly with Christian Măcelaru, the Romanian musical director of the French National Orchestra. He believes her to be one of the finest violinists of the world, who could easily transition to a solo carrier.

But Sarah loves working in an orchestra and can not see herself doing anything else.

“I knew that I wanted to be a concert master. In my mind, I could’t see myself playing alone. My father was a concert master. When I finished school, I loved going to rehearsals when I knew that the orchestra was also there.

My life philosophy is that we all form a chain in which each is a link, we are very different, but only together we can form this chain.

When we will accept that each has his own personality, then everything will be alright. The main priority is the common good, that of the orchestra.

And I love the orchestra, I love the orchestra repertoire, and it shows and my colleagues see it.

I am both head of the orchestra, and part of it, I’m a crossroad that creates connections and this is owed mainly to my education.”

I ask her how many Romanians there are at the moment in the French National Orchestra and she effortlessly answers:

“- Oana, Teodor, Eduard, so 1,2,3,4.

– 3.

– 4, counting me.

– Do you count yourself?

– Of course. (laughs)”

With a Romanian conductor at the helm and a Romanian-born concert master, the French National Orchestra took on an important project, dedicated to the great Romanian composer George Enescu.

The entire work of Enescu will be recorded during the next 10 years at the prestigious record label Deutsche Grammophon.

“In Enescu’s music you can find images from his childhood, birds singing, a violinist playing on the street.

I believe that George Enescu wrote so that he would never forget his memories and did it in the smallest details regarding folklore.

It is, obviously, also classical composing, savant music. But in his music there is always this transparent veil of folklore, which he managed to integrate.

Romania is making all these great efforts to be a European country in all aspects and I believe that the artists are te first that succeed, artists are the first creating connections between countries. Enescu did this perfectly.

In his music there is a lot of freedom, but it is in a special frame, a deeply personal one. This is truly special at Enescu. And that is how I see freedom. We are free on this Earth, but we are also limited on this planet.”

Last year, Sarah Nemțanu opened the International George Enescu Festival, along with the George Enescu Philharmonic, which her father had led, 44 years prior, as a concert master.

And as of this year, Cristian Măcaleru took the helms of the festival as the artistic director. They both wish for a refreshing of the event, but also more attention to young Romanian musicians.

“The Enescu festival is truly impressive. What I find to be a shame is that there is but one such festival in Romania.”

“All the funding goes to one place. I wouldn’t see a single event once every two years and then nothing. And, as we mentioned the youth, if there were larger investments in the system, I would like to see professors from all over Europe teaching in Romania.

Sure, there is the Enescu Contest, but the stakes there are a prize. Who is helping the young artists for the rest of the year, who is teaching them?

At the Enescu Festival I’ve met wonderful young people, volunteers, staff. The youth want to learn, they are fascinated by the European educational system.

Unfortunately, there are many leaving. The best of the youth are leaving Romania.

Here is where I believe that the Enescu Festival with Cristian Măcelaru as an artistic director will bring changes.

It is an enormous hope. It is something I feel.”

Sarah lives in one of the most bohemian neighborhoods in Paris – Montmartre. She walks daily, on her way home, on the wavy streets that were once walked by the great European artists – Monet, Manet, Renoir, Picasso or Van Gogh, and is at home in the vivid atmosphere of the place filled with tourists, right next to the Sacre Coeur Cathedral.

She is the mother of two, a wife and an artist who enjoys live through everything she does. She loves cooking, jogging with her husband and traveling. She lives a typical Parisian life, but equally loves each of her trips to Romania, which she sees as a fundamental part of her identity.

“I’ve went to Romania each of the last 6 years and every time I felt like home. It is something that cannot be explained, can only be felt.

I feel like home, I even took Georges there, my son.

Romania is at a European crossroad, it is a unique country through the fact that it is Latin in the east, and this gives it a special identity and in the same time it is a country of adaptability.

That is why I think many artists leave the country and are very evolved culturally.

And if we were to mention musical particularities, I think that the Romanian style has a certain elegance, something that my father absorbed and passed on.”

Sarah Nemțanu is the result of a family of Romanian migrants in France, in the same way as thousands of children are born in Romanian families overseas, and take on different paths than what their lives would have been, would their parents have stayed in Romania.

Art, in this case, has fundamentally contributed to the conservation of a cultural identity that Romanians carried along in their adoptive countries.

In a world where foul history repeats itself and millions of families are forced to flee from war or dictatorial regimes, Sarah is a believer in the good in everyone, and the power to bring a little light around us, be it through art, or through simple gestures.

“I believe that when you do good and are positive, there is an effect around you. For example, I have some friends that are constantly complaining about Paris taxi drivers, that they’re bad, this and that. I often take a taxi after concerts and I only meet wonderful taxi drivers, really nice.

Once I had a taxi driver that had came to see me at a concert. He was 50 years old and he listened to classical music on the radio, he had just enrolled in music school, to learn an instrument. I invited him to a concert, he came, waited for me at the end and cried.

To me, this is real life. If you do good, keep a positive attitude and don’t let all the negativity in the world influence you, than everything will be better.

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, outstanding French violinist, born from Romanian parents: “To me, the violin is like a voice. “ appeared first on Cultura la dubă.