Cu o istorie de 25 de ani, premiile independente Boccalino d’Oro oferite în cadrul Festivalului Internațional de la Locarno și-au câștigat o reputație deosebită în rândul premiilor internaționale, devenind un simbol al pasiunii comune pentru cinema.

Premiul oferit Katiei Pascariu a fost anunțat în cadrul unei ceremonii care a avut loc pe 15 august, la ora 18:00, în cadrul festivalului, cu o motivație care elogiază „veridicitatea interpretativă și capacitatea ei de a lumina filmul cu umor și autenticitate”.

„Orice recunoaștere a muncii vine ca o recompensă, dar nu toate recompensele sunt egale. Sunt cu adevărat fericită și onorată de aceasta și o accept cu inima deschisă și în numele întregii noastre echipe. O muncă onestă și intensă pe care am avut norocul să o observ și să o admir și care m-a ținut într-o stare de plăcere totală, hipervigilență, respect și responsabilitate.”, a declarat Katia Pascariu.

„Sorella di Clausura” „examinează mult mai multe teme, de la căutarea fericirii, prin mecanica obsesiei, până la imperativul succesului” și „este fără îndoială un film al unei regizoare cu o semnătură puternică.”, notează Cineuropa.

ICS (International Cinephile Society) descrie „Sorella di Clausura” drept „o amuzantă și scandalos de ciudată subminare a unei comedii romantice” și consideră că „un mare merit este cel al actriței Katia Pascariu, a cărei performanță este absolut stelară și ancorează întreaga producție într-o manieră care este cu adevărat captivantă.”

„Katia Pascariu oferă o remarcabilă performanță în acest rol.”, scrie RedCarpet magazine.

„Filmul este, de fapt, povestea unei fete îndrăgostite nebunește de un cântăreț și a eforturilor nesfârșite de a-l cuceri. O comedie sălbatică, care amintește de filmele mai nebunești ale lui Dušan Makavejev, „Sorella di Clausura” este, în egală măsură, și un portret acid al unei societăți românești care încă se luptă, ca în atâtea țări est-europene, să găsească un echilibru între tradiție, memoria trecutului și un context autentic democratic.” (Corriere del Ticino).

Katia Pascariu a fost nominalizată de New York Times printre cei mai buni actori ai anului 2021, pentru rolul din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude (marele câștigător al Berlinalei din acel an), care i-a adus în 2022 și Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Absolventă a Facultății de Teatru – Secția Arta Actorului de la UNATC București și a masterului Antropologie și Dezvoltare la Facultatea de Sociologie (Universitatea din București), Katia este membru fondator al Centrului de Artă Comunitară Vârsta 4 și al Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. A debutat în cinematografie în filmul „După dealuri” (2012, r. Cristian Mungiu), a colaborat cu Radu Jude pentru filmele „Babardeală cu bucluc” și „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” și cu Eugen Jebeleanu pentru „Interior zero” (2025).

„Sorella di Clausura”, cel de-al treilea lungmetraj al regizoarei Ivana Mladenović, o parodie empatică a melo-dramelor romantice, a avut premiera oficială pe 13 august la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, ediția 78.
Filmul își continuă parcursul festivalier în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, ediția 31, unde va fi proiectat pe 21 și 22 august.

Pentru scenariul inspirat de o poveste reală, Ivana Mladenović a colaborat cu Adrian Schiop
și Momir Milosević. Protagonista filmului, Stela (Katia Pascariu), o tânără dintr-un sat timișorean, cu studii de
filologie, nu-și găsește locul și rostul, ci visează să-l întâlnească pe artistul balcanic pe care l-a văzut la TV și de care s-a îndrăgostit pe loc cu ani în urmă. În speranța că Vera (Cendana Trifan), o cântăreață despre care se zvonește că l-ar cunoaște bine pe starul Boban (Miodrag Mladenović), o va ajuta să-și împlinească visul și să scape de sărăcia în care trăiește, Stela merge București, unde descoperă că Vera are alte interese.
Din distribuție mai fac parte: Arnold Kelsch, Cătălin Dordea, Adrian Radu.

Produs de Ada Solomon (microFILM, România), Ivana Mladenović (Dunav 84, Serbia),
„Sorella di Clausura” este coprodus de Ines Vasiljevic (Nightswim, Italia), Bernat Manzano
(Boogaloo Films, Spania). Producătorii executivi sunt Diana Caravia, Marija Lero și Montse
Pujol Solà. Producător asociat: Theo Nissim.

The post Katia Pascariu, premiu pentru cea mai bună actriță la Locarno, din partea criticilor independenți, pentru rolul din “Sorella di Clausura”, regia Ivana Mladenovic appeared first on Cultura la dubă.

Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.

De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.

În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.

Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.

***

Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.

În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.

Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.  

Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.

Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.

“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.

Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.

Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.

Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.  

“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.

De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”

Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.

La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.

“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol

“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.

Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.

Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”

“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol

Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.

“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.

O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol

Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.

În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.

“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.

Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”

Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.  

Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”

Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.

Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.

Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”

Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.

Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”

De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.

Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.

Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.

“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.

Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță

Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.

Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.

“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.

Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor

Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.

De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.

Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.

Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:

“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.

De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”

La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.

Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.

“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.

Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.

Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.

Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”

Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.

Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.

Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.

“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.

Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.

În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.

Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.

În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”

Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.

E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.

Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.

În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.

Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.

În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.

Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”

Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”

În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.

“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de iubire pentru teatru, dar mai ales pentru oameni. Povestea Centrului de Teatru Educațional Replika appeared first on Cultura la dubă.

La începutul acestei săptămâni, mai mulți studenți la UNATC au trimis pe adresa redacției noastre mailuri în care reclamau comportamentul abuziv al unui profesor și declarațiile acestuia la podcastul lui Cătălin Măruță.

“Nu credem că un astfel de comportament ar mai trebui tolerat în facultățile de teatru. Toată hărțuirea, abuzul de putere și sexismul pe care le oferă domnul profesor Puiu trebuie semnalate și făcute publice, tocmai pentru a opri un flux abuziv care se întâmplă de generații.

Domnul Puiu, care se află într-o poziție de putere și pe care nu se sfiește să o arate, continuă să abuzeze studente într-o facultate în care vulnerabilitatea este deja exploatată și statutul studentelor este unul redus doar la „bunăciune”, se arată într-unul dintre mailurile primite.

La momentul respectiv, filmulețul cu profesorul Puiu Șerban circula doar printre studenți, iar emisiunea completă, publicată pe youtube în urmă cu o lună sub titlul “Velniciuc, un cuplu de poveste” avea 287.000 de vizualizări.

În montajul făcut de studenți, Puiu Șerban, actual conferențiar universitar doctor în cadrul UNATC, povestește cum și-a cunoscut soția, pe actrița Alexandra Velniciuc, pe când el era preparator la facultate, iar ea îi era studentă.

Revoltați de declarații, mai mulți foști studenți ne-au contactat și au simțit nevoia să își povestească propriile experiențe din relația cu Puiu Șerban. La rândul său, acesta ne-a oferit un interviu amplu, în care își explică viziunea asupra actoriei și a tehnicilor de artă actorului, asupra noilor generații, și răspunde acuzațiilor care i se aduc.

***

DECLARAȚIILE DE LA MĂRUȚĂ

“Ăștia zic astăzi că profesorii care se dau la eleve, la studente, dar când e harassmentul invers, nimeni nu vorbește despre chestia asta.”

Printre râsete, Puiu Șerban povestește cum a început relația cu soția sa, în timpul facultății.

“Cum făceam tinerii asistenți, care e mișto la tine la clasă…

Măruță: deci cam ce vorbesc asistenții universitari câteodată în cancelarie.

Puiu Șerban: Nu câteodată. Tot timpul. Dar a se nota, conferențiarii și profesorii nu mai vorbesc de așa ceva. Azi sunt conferențiar, nu mai vorbesc despre asta.

A venit la mine Liviu Lucaci, care acum este prof. univ. dr. și este rectorul universității și mi-a zis: bă, ai una bună rău de tot, blondă, la tine în clasă.

Zic „cine, mă?”

-„Aia, fii-sa lui Velniciuc, mă.”

-„Cine, mă, îngâmfata aia? Ia-ți-o, bă, ți-a transfer la tine în clasă. Dă-o…”

-“Bă, nu fi bou că arată super! E foarte tare!”

Și așa mi-a…dacă îi place lui Lucaci, ia să mă uit și eu un pic mai bine.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în luna mai, rectorul Liviu Lucaci declara că “În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine”, dar și că “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.”

Am cerut un punct de vedere oficial din partea lui Liviu Lucaci, după declarațiile făcute de Puiu Șerban, însă acesta nu a venit până la momentul publicării articolului.

În schimb, Puiu Șerban ne-a explicat afirmațiile sale pe larg:

“Suntem, totuși, într-o emisiune comercială, de divertisment, în care eu povesteam relația mea de cuplu cu soția mea, întâmplată acum 22 de ani.

–Când dumneavoastră erați profesor…

Nu eram profesor, eram preparator.

–Iar ea era studentă.

Domnă, asta se întâmplă și la Politehnică. Sunt profesori însurați cu studentele lor. Sunt peste tot în lume regizori însurați cu actrițe. Și vorbim despre acum 22 de ani, când aceste teorii de “political correct” nici nu existau. Ele au apărut la 15 ani după.

Ce povesteam eu acolo e un caz particular, povestea mea care oricum este de notorietate. Nu sunt singurul profesor însurat cu o studentă de-a lui în școală. Vă pot da cazuri celebre de directori de trupă de-a lungul timpului, nu numai în România, care au fost căsătoriți cu actrița principală, inclusiv Cehov, Brecht.

–Revenind la declarația de la Măruță. L-ați menționat pe Liviu Lucaci, care era asistent universitar.

Da, era asistent. Eu eram preparator.

–Și spuneați că discutați în cancelarie despre aspectul studentelor.

Repet, e o poveste de acum 22 de ani. Sigur că se discută despre aspectul studenților. Pentru Dumnezeu, cum să nu discuți cum arată un student, suntem la Facultatea de Actorie, noi avem caractere dramatice de întrupat, este evident.  

La noi nu poate fi considerat bullying faptul că eu discut despre aspectul fizic al unui student, așa cum ar fi bullying dacă ar fi la Medicină, că la Medicină nu contează cum arăți. La actorie contează cum arăți.

Și vreau să specific, nu trebuie să fii frumos sau frumoasă, poți să întrupezi caractere comice fiind mic sau urâțel, dar lucrurile astea trebuie să le discuți cu profesorul, fiindcă profesorul e cel care te formează pentru cariera pe care o s-o ai.

Este evident că actorul, și aici poate aveți dumneavoastră o problemă de înțelegere, la fel ca unii studenți ai noștri, trebuie să își asume aspectul fizic pentru că este parte din arta lui.

–În povestirea dumneavoastră de la Măruță părea o discuție între băieți, care întâmplător erau și superiori studentelor, chiar dacă nu aveați titulatura de profesori, erați asistenți universitari.

La Măruță eram într-un cadru de divertisment. Eu o aveam în clasă pe Alexandra…

–Și Liviu Lucaci v-a încurajat să o abordați.

Nu m-a încurajat în niciun fel. Mi-a spus că juna primă, frumoasa, diva din clasă de la mine, este Alexandra Velniciuc. Iar eu nu consideram așa pentru că aveam numai contrări cu ea la curs, mi se părea obraznică și n-am avut timp să văd că genul ei corect este de jună primă, lucru care a și devenit în timp.

El îmi spunea “nu e adevărat, bă, frumoasa…” pentru că eu îi spuneam că altcineva e frumoasa de la mine din clasă. Astea sunt cutume, repet, actorul trebuie să își asume propriul trup.

Și de aici apar discuții.

Faptul că de câțiva ani a apărut „political correct” și se scriu piese pentru actori care pot arăta oricum, este o chestiune de nișă, de teatru contemporan, apărut acum.

Dar universitatea, în orice țară serioasă, nu pregătește actori pentru teatru de nișă sau film de nișă, pentru teatru social. În toate metodele de arta actorului se pregătește actorul pentru teatru clasic.”

Într-o reacție publicată ieri, pe pagina de facebook, Centrul FILIA condamnă declarațiile lui Puiu Șerban.

“Hărțuirea sexuală nu este o glumă, iar femeile nu sunt obiecte pe care bărbații, mai ales cei aflați în poziție de putere, să le noteze sau evalueze după aspect.

Cerem UNATC I. L. Caragiale să sancționeze imediat aceste comportamente de abuz și să transmită public măsurile luate în acest sens.

Universitățile ar trebui să fie un mediu sigur în care studentele se pot bucura de cursuri, nu un mediu ostil, în care profesorii abuzează de puterea lor pentru a hărțui sexual.”, se arată în comunicatul asociației care luptă pentru drepturile femeilor.

“Cu o asemenea mentalitate și cu acest comportament, n-ai cum să predai tu nicio artă. Nici nu poți și nici nu ar trebui să interacționezi cu studenți.”, a comentat și actrița Ada Galeș.

VIZIUNEA DESPRE VESTIMENTAȚIA STUDENȚILOR

 “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Treabuie să ai o prestanță de femeie.”

Mai mulți foști studenți ai lui Puiu Șerban susțin că profesorul le cerea să se îmbrace specific sexului lor, masculin sau feminin. Povestea este confirmată parțial de profesor, însă percepția asupra ei este diferită de la student la student.

“Actorul trebuie să fie o plastilină în mâna regizorului. Sarcina mea de profesor este să pun actorul în condiția de a deveni acea plastilină și le spun stundenților că ei nu pot să devină robi ai unei mode.

Sunt momente în care fetele vin îmbrăcate după moda prezentului. Și eu le spun: “deja îmbrăcată așa, ești un personaj.”

–Care este moda prezentului?

Moda prezentului – cu bocanci, cu blugii tăiați, cu piercinguri peste tot.

Le spun că, și aici intru în polemică cu ideologiile prezentului, dar mi-o asum, pentru că o regăsiți în orice metodă de arta actorului, feminitatea la femei și masculinitatea la bărbați fac parte din instrumentul lui de actor.

El, ca să poată juca, trebuie să își asume condiția sexului lui la vârsta lui. Este o obligație.

Iar noi când vedem că vine, de exemplu, un băiat care nu e conștient de masculinitatea lui deloc – umblă îngălat, cu mâinile pe lângă corp – noi ne preocupăm ca el să înțeleagă care sunt valențele masculinității, ca să-l egalizăm cu genul lui.

Și atunci îl trimitem la sală, la orele de mișcare, să meargă drept, să nu stea cocoșat. Ce facem rău în asta? Îl învățăm să stea drept, să își folosească trupul.

Nu este nimeni obsedat sexual, cum se sugerează. Nu. Și nu sunt singurul care face treaba asta. Culmea, profesoarele femei sunt mult mai insistente pe acest subiect. O să vedeți că ținutele cele mai elegante sunt studentele de la clasele femeilor, nu ale bărbaților.

Eu, dintre bărbați, sunt cel care le spune fetelor că: “cu bocanci nu ai cum să joci Shakespeare, pentru că îți rupi picioarele.”

–Dar nu o să joace în spectacol așa. E ținuta lor de zi cu zi.

De zi cu zi, dar când începe cursul de Arta Actorului, ea intră într-un rol de actor predispus să asume o sarcină scenică. Nu poate să o facă în niște platforme de 25 de cm când trebuie să aibă viteză de reacție în scenă.

Și atunci le spun că trebuie să aibă niște pantofi normali. Și s-a ajuns la pantofii de dans. E un pantof pe care îl poartă la clasă, cu toc, nu e nimic nici pornografic, nici sexi.

Și le spun: “poate ar fi bine să fii atentă și în viața personală, să îți dai seama care e diferența când porți un pantof cu toc, pentru că ești actriță, și cum e să porți platforme. Deci ar fi cazul să înveți să porți și tocuri.”

Dacă ar spune asta un profesor de la Politehnică, ați avea dreptate, dar când îți spune un profesor de Arta Actorului că trebuie să îți cultivi feminitatea, asta nu înseamnă că se dă la tine, că se bagă în viața ta personală.”, spune Puiu Șerban.

Un fost student ne explică sub protecția anonimatului propria sa percepție asupra celor 3 ani de lucru cu Puiu Șerban.

„Făcea mișto de colege, le spunea că sunt troglodite sau handicapate, că nu se îmbracă bine, iar el nu are niciun stil și nicio treabă cu moda.

Nouă ne zicea să fim masculini. Trebuia să ne îmbrăcăm cât mai fără stil, să fie un fel de uniformizare a noastră, să purtăm cămăși, să purtăm pantofi de dans, să fim mai office.

Dacă nu te conformai, nu se întâmpla nimic, dar ar fi vorbit două ore despre cum ești îmbrăcat.

–Și până la urmă te-ai conformat?

Păi da…”

Nicoleta Jantoan a plecat chiar în acest an, definitiv, din grupa lui Puiu Șerban. A abandonat facultatea după doar un semestru și jumătate și s-a întors la acasă, la Chișinău.

“Unei colege i-a zis: <Știi de ce te-am luat? Că ai țâțe mari și ești mică de statură.>

Ceea ce mă deranja cel mai mult e că masca totul sub forma unei glume, iar dacă nu înțelegi gluma, înseamnă că nu ai umor. Și foarte des îmi spunea mie că nu am umor, că iau totul prea în serios.

Dar eu eram mai tăcută pentru că nu știam cum să reacționez, de fapt.

Era un misogin. Vorbele lui față de cum vede el femeia mă deranjau – “toate piesele sunt făcute de bărbați, iar femeile nu prea cunosc nimic.”

Nu era o lecție în care să nu fie înjurături. Era limbajul universal cu care el se exprima. Se vorbea foarte urât la ore. Din vreo șase ore de actorie, noi făceam vreo două. În restul timpului, vorbea ori despre politică sau despre cât de prost este actorul, că nu știa ce altceva să facă și a venit aici la Actorie.

Spunea că fetele trebuie să fie feminine și dacă ne încălțam cu niște ghete sau pantofi mai butucănoși, se lega de tine că nu ești feminină.

Avea chestia asta, că bărbatul trebuie să fie într-un anumit fel, femeia într-un anumit fel.”, ne povestește Nicoleta, încă vizibil afectată de experiența de la UNATC.

„I-a spus unei colege că are “pantaloni sperie pulă”, spune și Mihnea Niculescu, un alt fost student al lui Puiu Șerban în anul 2018. Acesta se declară, însă, de acord cu viziunea profesorului asupra vestimentației.

“Nu mi se pare o problemă chestia asta, fiindcă noi jucăm teatru clasic, până la urmă femeia, în teatrul interbelic, trebuie să fie femeie, iar bărbatul să fie bărbat, fără niciun fel de declarație homofobă din partea mea, nu.

Dar din punctul ăsta de vedere am fost de acord cu el. Dânsul le spunea studentelor: “Trebuie să mergeți în fustiță, să mergeți pe un toc, să știți să vă mișcați. Băieții, unii dintre ei, nu știau nici să poarte un sacou pe ei. Aici eu nu am ce să-i reproșez.”, spune Mihnea.

O altă fostă studentă, care a dorit să rămână anonimă, se declară, de asemenea, de acord cu vestimentația impusă.

„Cerea studentelor să vină în rochii, în fuste, cu pantofi cu toc, să aibă o prestanță. Eu aici sunt de acord cu el, nu îl contrazic. Și îți explica în termeni mai sexuali ce vrea un bărbat de la tine.

De exemplu, spunea “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Trebuie să ai o prestanță de femeie.” La noi la facultate se folosește limbajul ăsta fiindcă altfel nu ai înțelege. Și trebuie să faci o diferență între femeie și bărbat.

El impunea să nu mai venim în bocanci, ci în pantofi normali sau cu toc. Și a zis că studentele lui trebuie să se diferențieze de studentele de la celelalte grupe.”

VIZIUNEA DESPRE ASPECTUL FIZIC

Puiu Șerban vorbește pe larg despre relevanța aspectului fizic în arta actorului. De cealaltă parte, unii dintre studenții săi rămân marcați ani în șir de o afirmație a profesorului, spusă într-un mod neacademic.

Este deja cunoscut cazul Katiei Pascariu, actrița care a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă cum a fost etichetată în timpul facultății, din cauza felului în care arăta.

“Toată lumea îmi zicea că par bolnavă, că sunt foarte palidă, că sunt ștearsă. (…)După anul I mi-au zis că nu mă lasă pe vară și nici nu mă dau afară, dar că ar fi bine să mă gândesc singură dacă e cazul să mai vin din toamnă. Că lor nu li se pare că am de ce să revin.”

Deși Katia nu a dezvăluit numele profesorului ei, Puiu Șerban recunoaște acum că “poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

„Pe noi nu ne interesează aspectul fizic din punct de vedere al frumosului sau urâtului. Asumarea aspectului fizic este asumarea sub forma corpul meu e instrumentul meu.

Noi, dacă te-am băgat în facultate arătând cum arăți, am considerat că ești un gen anume. Asumarea aspectului fizic nu înseamnă că dacă nu arăți ca un manechin…noi nici nu căutăm așa ceva. Căutăm o concordanță.

Katia Pascariu a fost studenta mea. Eram un asistent la clasa ei, am protejat-o pentru că era un om delicat, un om fin, o intelectuală.

Anul l este, cum îl numim noi, anul de șmotru, de disciplinare, de forță, anul celor tari psihic.

Puiu Șerban

Katia era o fată inteligentă la care am ținut enorm, dar nu reușea să se integreze în cadența pe care o avea restul grupului. Am încercat pentru Katia să găsesc metode alternative. Examenele ei nu au fost cele mai bune la început, dar nu erau proaste. Se vedea că ea este o fată inteligentă care, peste timp, își va găsi o nișă de teatru.

–Dumneavoastră personal i-ați zis Katiei lucruri legate de aspectul său fizic? Că pare bolnavă, ștearsă.

Asta se vedea la nivelul ei de energie, care nivel de energie la actor se transpune în trup.

–Dar dumneavoastră i-ați spus asta sau un coleg?

Chiar au trecut 20 de ani, nu mai știu cine i-a spus, iertați-mă. I-o fi spus la un examen. Da, se spune studenților: băi, nu se poate cu acest aspect fizic, nu ai energie fizică”.

Chiar acum i-am spus acum unui student, probabil peste 20 de ani o să mă reclame și el. I-am spus: “trupul tău nu-ți poartă interiorul. Nu ai forță interioară.” Noi lucrăm la asta cu studenții. Le spunem: „măi, ai un trup nelucrat”. De ce? Pentru că în liceu nu se mai face sport. Și atunci, ei sunt sedentari.

În actorie trebuie să ai o condiție fizică excelentă. Vin copii care au talent, au interior de artist, dar trupul nu îi conduce.

Și atunci îi spui: „băi, băiatule, ești leșinat. Nu poți să duci acest rol.” Poate la alte facultăți ăsta e bullying, la noi nu este. E ca și cum îi spui unui fotbalist: “băi, te-ai îngrășat, nu se poate.”

–Dar sunt și roluri pentru persoane supraponderale…

Sunt mari exemple de persoane supraponderale în arta actorului – Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, dar sunt hiper energice. Nu poți să fii în teatru grăsan, puhav și fără energie. Poți să fii gras și sunt mari actori grași, dar au o energie, debordează. Noi asta le spunem.

Nu avem o problemă că x este gras sau slab. Avem o problemă cu nivelul de energie al trupului.

Katia, pentru că nu își găsea încă motivațiile în școală, avea un trup foarte firav, plăpând. Și într-adevăr tot timpul era alb-pământie așa.

Și atunci probabil un profesor, poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

Lucru pe care poți să i-l spui unui student în anul l, dar este absolut imoral ca studentul, peste 20 de ani, când face actorie, să îi reproșeze profesorului că i-a atras atenția asupra unei deficiențe.

–Nu considerați că a fost ceva care a marcat-o tocmai pentru că a spus asta 15 ani mai târziu?

Îmi asum ce spun, Facultatea de Teatru, în orice țară, este foarte proastă dacă nu marchează studenții.

Facultatea de Teatru nu este o facultate de diplome, este o experiență psihică.

Eu nu spun că profesorii nu greșesc niciodată. Vă declar că eu însumi am eșecuri profesionale în care nu am diagnosticat corect un student, nu l-am dus pe drumul care trebuia. Am greșit, se întâmplă.

Am greșit, dar nu există profesor pe lume să nu greșească, poate doar ăla care nu face nimic.

Le explic fetelor: “dacă tu ești o îngălată care nu poți să mergi drept, cum îți imaginezi că poți capta atenția a 400 de spectatori sau la film, să reziști unei zile de filmare, și când ți se va vedea capul sau trupul pe tot ecranul, lumea să se uite atentă la tine?”. Repet, nu e obligatoriu să fii frumos. Nu ne referim la asta niciodată.

Dar da, le spunem multor studenți că sunt devitalizați. E adevărat, dumneavostră vă spun acum într-un limbaj academic că sunt devitalizați.

Se întâmplă, și asta recunosc, că sunt și zile mai proaste, când văd că au trecut 3 luni și n-a făcut nimic, le spun: „băi, ești palidă pâmănt, nu ai cum să faci meseria asta. Înțelege odată!”. Dar e o chestiune care se derulează în timp și sigur că se adună nemulțumiri și la ei, dar și la noi.”

VIZIUNEA ASUPRA ARTEI ACTORULUI

“Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată.”

Puiu Șerban

Pe parcursul interviului, Puiu Șerban subliniază de mai multe ori specificul artei actorului și ideea că Facultatea de Teatru este “o școală vie, vocațională, personală” și nu poate fi comparată cu facultățile de aulă, în care profesorul nici nu cunoaște personal studenții.

În același timp, acesta compară frecvent actoria cu milităria.

„Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată. Studentul trebuie să înțeleagă, ca și militarul, ca atunci când sună alarma, își părăsește familia, nunta, înmormântarea și se duce pe front. Exact la fel și actorul, când bate gongul sau când se strigă motor, în momentul ăla nu îți mai este rău, nu mai ești bucuros că te-ai însurat, trebuie să joci dramă și invers.

Foarte mulți dintre cei care ne critică au ajuns să practice profesia, dar, ce să vezi, au trecut prin școala noastră, atât de rea cum e ea.

Dar vă spun cu mâna pe inimă, e foarte bună.

Meseria aceasta, mai ales în școală, este extrem de crudă. Avem o scenuță și colegii se uită la tine. Lucru care la alte facultăți nu se întâmplă. Te pregătești pe cont propriu și dai examen cu profesorul.

La noi, profesorii sunt ceilalți studenți. Privirea lor este cea care traumatizează. Nu profesorul. Profesorul are răbdare, te iartă.

Profesorul, într-o zi, pentru că e om, se poate enerva că nu îți iese. Dar atât. Cele mai crunte nu sunt ierarhiile profesorilor, sunt ierarhiile studenților.

–Spuneați că actoria, înainte să fie artă, este armată, disciplină. Cum se traduce asta în relația profesor-studenți, care nu sunt încă actori, sunt studenți la actorie?

Așa cum se traduce și într-o unitate în care tu afirmi la intrare că vrei să devii trupă de comando.

–Cu orice preț? Adică să fii dispus să faci orice îți cere profesorul?

Doamnă, să ne înțelegem.

În relația dintre profesor și student, ca și în relația între soldat și ofițer, trebuie să apară o relație de încredere. Nu e loc de rebeliuni și revoluții.

Tu ai niște obiective de atins, tu trebuie să le atingi, nu profesorul.

Anul l este anul cel mai dur, anul în care ei trebuie să învețe disciplina profesională. Unii pot să facă asta, alții nu.”

Mihnea Niculescu a fost studentul lui Puiu Șerban în anul l.

“Domnul Puiu Șerban este foarte citit și tot ce am învățat teoretic în facultate am învățat de la el. Inițial mi-a plăcut extraordinar de tare de el, în continuare îl admir pentru know how-ul lui în ceea ce privește actoria, dar relația noastră s-a rupt în momentul în care abuzurile emoționale și abuzurile psihice au contrabalansat cu totul toate lucrurile bune pe care acest domn le făcea.

El are preferați. Dacă m-ar auzi acum, mi-ar spune că sunt un frustrat care nu vrea să învețe meserie.

El promovează o răutate și o dinamică foarte acidă între studenții lui, sub pretextul că așa scoatem trăirile naturale la iveală. Îi place foarte mult cearta între studenți.”

Nu este singurul care vorbește despre râca între studenți. O poveste asemănătoare reiese și dintr-o mărturisire făcută de Puiu Șerban.

„Unul mi-a reproșat la întâlnirea de 20 de ani că de ce eu, în prima zi de școală, le-am spus să nu-și împrumute bani între ei și să nu-și dea mâncarea de la unul la altul. Mi-a zis “și azi cred că ați vrut să ne dezbinați”, spune profesorul.

„Dacă aveai tăria și tupeul să îi spui că te deranjează ceva, îți dădeai foc la valiză. După primul semestru din anul I, eram foarte frustrat că el spunea că nu îmi iese nimic, în condițiile în care intrasem printre primii în facultate. Îmi spunea că el nu știe de ce am intrat eu în facultatea asta.”, continuă relatarea Mihnea.

După primul semestru, a cerut mutarea la altă grupă, ceea ce, spune el, a declanșat un calvar.

„Dânsul a aflat și a fost dezlănțuită o execuție publică a mea în semestrul ll, anul l. Execuția a constat în umilire de față cu toată lumea.

Mă bucur foarte tare că după atâția ani am ocazia să vorbesc. Pentru că frustrarea și lacrimile pe care eu le-am vărsat atunci s-au simțit foarte rău.

Mi-a spus: “taică-tu și maică-ta sunt niște idioți pentru că te-au mutat de la un liceu la altul, când tu, de fapt, erai un prost. Și în loc să te lovești de realitate, tu ai fugit de ea. Știu și ce ai futut și ce o să fuți. (…)

Îți dădea senzația că orice ai face în școală, el știe.

<Știu că taică-tu nu te-a iubit, se vede că ești un copil neiubit. Arăți ca un bolovan și te porți ca un bolovan. Pot să te dau afară din locul în care muncești, dacă vreau.>

Au fost injurii peste injurii de față cu colegii.

Eu în anul ll, semestrul I, am plecat. Apoi au plecat și unii dintre preferații lui.”

Nicoleta Jantoan spune că a plecat din facultate nu doar din cauza experienței cu Puiu Șerban, ci pentru că „UNATC-ul per se era un spațiu foarte toxic pentru mine. În clasă erau colegi de acord cu Puiu Șerban. Nu îmi plăcea mediul. El cultiva ura între studenți.”

Dar punctul culminant, cel care a determinat-o să plece, a fost o afirmație a profesorului.

“În martie am abandonat. Pur și simplu am lăsat facultatea.

A venit războiul din Ucraina și n-am mai suportat fiindcă s-a legat și de treaba asta. Chiar în prima zi de război mi-a spus de față cu toți: “uite, Nicoleta, tu știi că ți-am schimbat viața? Dacă nu te alegeam eu la actorie, ai fi rămas acasă în Moldova și venea războiul peste voi. Că din Transnistria până la Chișinău nu e mult, iar tancurile o să vină repede.”

Când am auzit una ca asta, eu care eram foarte speriată de tot ce se întâmpla, nu am putut să îi răspund nimic. Și acum mă trec fiori când îmi amintesc. El a spus-o foarte nostim, haios, de parcă își bătea joc de mine.”

“Doamnă, acum dorim să politizăm orice subiect, orice se vorbește într-o clasă de actorie?” – a comentat Puiu Șerban povestea. Acesta pune acuzațiile studenților pe teama frustrărilor și a performanțelor slabe la școală și susține că „Pe tot ce au zis de rău despre mine, eu pot aduce dovezi și martori că lucrurile nu sunt chiar așa cum spun ei.

Dar pot să recunosc că nu sunt o ființă perfectă și că greșesc din când în când, dar asta nu înseamnă că ei nu au făcut greșeli mari, mai mari sau egale cu cele pe care le-am făcut eu față de ei.”

EFECTELE ABUZULUI EMOȚIONAL PE TERMEN LUNG

“Există oameni care sunt motivați negativ și oameni care sunt motivați pozitiv. Eu nu sunt un om care poate fi motivat prin tehnica pe care dânsul o practică. Încredere mea în mine, ca actor, s-a dus dracului din cauza acestui domn.”, spune Mihnea Niculescu, care acum activează, totuși, în mediul artistic.

După mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, a avut o experiență mai bună în facultate, dar mărturisește că urmele au rămas.

“Domnul George Ivașcu mi-a zis de mai multe ori: “ești bun, ești ok”, dar spunea o chestie foarte interesantă. Că „noi, ca profesori, nu trebuie să ne jucăm cu destinele.” Anul l este un an decisiv, formator pentru noi.

Dacă ne tai aripile… mulți dintre noi am rămas fără încredere în noi după experiența cu Puiu Șerban.

Cea mai mare nenorocire e faptul că el ne-a ales. Ne-a văzut la admitere și el s-a bătut după să ne aibă. Noi nu am avut nimic de spus, la ce profesor am vrea.

Și nimeni nu vrea la Puiu Șerban.”

Iar Nicoleta Jantoan susține că experiența de la UNATC și interiorizarea suferinței i-au provocat probleme de sănătate.

„Până recent, nu puteam să vorbesc despre experiența asta. În timpul facultății mi-au apărut foarte multe probleme de sănătate, tot stresul era în interiorul meu și când am ajuns acasă mi-am dat seama.

–Liviu Lucaci spunea într-un interviu pe care ni l-a acordat că facultatea oferă consiliere psihologică studenților. Tu ai avut parte de așa ceva, știai că există?

Sincer, e prima dată când aud lucrul ăsta. Dar chiar și dacă aș fi știut, tot aș fi ales să plec și nu regret deloc decizia luată.”

RELAȚIA REGIZOR – ACTOR. ACUZAȚII DE INTRUZIUNE ÎN VIAȚA PERSONALĂ

“Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața.”

Declarația îi aparține unei foste studente care după terminarea facultății a început să colaboreze cu Puiu Șerban, în calitatea acestuia de regizor.

Pe lângă poziția de cadru didactic, Puiu Șerban este director artistic al Teatrului Elisabeta din București și montează spectacole și la alte instituții. Doi foști studenți ai săi, care au primit apoi roluri în spectacolele regizate de el, povestesc lucruri asemănătoare.

„În toți cei trei ani de facultate, eu nu am avut absolut nicio problemă cu el. Au fost observații, dar legate de greșelile mele. Problemele au început o dată cu colaborarea la teatre, cu el în calitate de regizor.

Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața. Trebuia să declar ce fac eu în timpul meu liber, unde mă duc, cu cine stau, cât stau. Și nu doar el personal mă întreba, ci persoane din cercul lui.

Când îți face cadou un astfel de privilegiu, el îți ia viața personală. Din momentul ăla, nu mai ai voie să calci în stânga și în dreapta fără ca el să știe. Și dacă nu e cum îi convine lui, încep discuțiile și umilințele.

Asta poate să dureze 1 an, 2, 3, depinde cât suporți tu.

Te cheamă, de exemplu, cu grupul la un restaurant sau să bei ceva. Tu dacă îi spui că nu poți, pentru că te întâlnești cu altcineva, s-a terminat pământul: „cum adică să ieși cu altcineva dacă eu te-am anunțat că de la ora cutare la ora cutare mergem la restaurantul x?”

El, după ce o să vadă declarațiile astea, nu doar ale mele, ale tuturor, o să spună: “sunt niște nebuni care nu au talent și acum deschid gura și comentează.”

Când colaborarea s-a încheiat, mi-a spus: “o să îți distrug viața și o să vezi că fără mine, fără numele Puiu Șerban, nu reușești. Asta a fost cel mai dureros.”

actriță sub anonimat

“Din păcate, mi-a fost profesor. Am colaborat după ce am terminat facultatea, dar nu a durat foarte mult fiindcă au început niște probleme. El a devenit foarte gelos.

A fost o experiență foarte invazivă, este un om foarte invaziv. Nu ai deloc intimidate când vorbești cu cineva, mereu te ascultă, are oameni care te ascultă.

Și nu suportă să ai alte proiecte în afară de el. Îți spune că nu te mai bagă în spectacolul respectiv.

Cel mai flagrant comportament la el este că vorbește non-stop despre sex. Asta mi se pare foarte dubios la el. Așa e și la școală și la teatru, peste tot.

Îmi pare rău că nu l-am reclamat la Comisia de Etică atunci când am fost student, acum nu mai pot să o fac. Dar cred că Dumnezeu se va ocupa de el.” – ne povestește un fost student și colaborator, sub protecția anonimatului.

Întrebat de aceste acuzații, Puiu Șerban le neagă cu vehemență și spune că, deși nu i-am dat numele persoanelor respective, știe despre cine e vorba și că aceștia ar fi fost implicați în cazuri disciplinare la teatrele la care au lucrat.

„Eu sunt unul dintre regizorii care nu am cerut niciodată exclusivitate. Toți actorii care lucrează la Teatrul Elisabeta au proiecte și în alte părți.

Nu le ceream niciun fel de informație. Asta că eu puneam stăpânire pe viața lor….vă invit să vorbiți cu orice actor cu care am lucrat, dacă eu am cerut informații despre viața personală. E adevărat, au fost niște evenimente în care viața privată a actorului a influențat bunul mers al spectacolului care era în repetiție.

Și atunci da, am spus că nu putem să mergem noaptea la club până la 3 și să venim dimineața la repetiții.

Anumiți actori tineri plecau, când se repeta în provincie, la ore târzii în noapte, plecau la București și am spus că nu e normal și că poate să își aducă iubitul sau iubita în orașul unde lucram. Asta nu înseamnă că am pus stăpânire pe viața cuiva.

Am spus doar că viața privată a actorului nu trebuie să afecteze bunul mers al repetițiilor.”

CE POT SCHIMBA ACESTE POVEȘTI?

Unii studenți au cerut mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, unii sunt de acord cu metodele sale, alții au terminat facultatea, dar cu prețul unor traume, iar alții îi mulțumesc pentru ce i-a învățat.

Indiferent de propria experiență a studenților, însuși profesorul recunoaște că “noile generații” cer niște schimbări și “democratizare”.

Momentan, suntem în punctul în care a rămas la stadiul de promisiune a rectorului Liviu Lucaci rescrierea Codului de Etică al UNATC, în care formele de abuz vor fi explicate clar, astfel încât profesorii să nu le pratice, iar studenții să le identifice, dacă, totuși, au loc.

“Au fost momente și sunt momente în cariera unui pedagog în care se petrec astfel de abuzuri. Pentru că e un lucru foarte personal la clasă. Și de multe ori clasa de studenți reușește să te domine.

Uneori, da, s-au făcut și eu însumi am greșit. Acum vreau să le cer scuze tuturor studenților pe care i-am avut și am greșit față de ei. Dar sunt și extrem de mulți studenți cu care nu am greșit.

–Dumneavoastră ați comis vreun abuz de care sunteți conștient?

E abuziv numit abuz. Pot comite erori pedagogice.

Poate am greșit uneori crezând prea mult într-un student care nu a confirmat după aia. Și l-am încurajat mai mult, în detrimentul altuia, care în timp a dovedit. Ăla care a fost nedreptățit că eu l-am apreciat mai mult pe un coleg al lui și pe el mai puțin, acela nu a fost un abuz. A fost o greșeală.

În munca cu oamenii, aceste greșeli sunt inevitabile. Ar fi o prostie să te apuci să dai afară profesorul pentru ceva ce s-a întâmplat acum 20 de ani. Între timp, s-a profesionalizat. A fost o greșeală.

Poate nu i-a acceptat unui student anumite sensibilități. Și asta mi s-a întâmplat mie. Pentru că a considerat că acele sensibilități sunt fie răsfățuri, ca să nu muncească, fie lucruri de care trebuie să scape ca să devină actor.

Noi primim studenții aceștia la 18 ani. Ei sunt încă în dezvoltare. Eu nu am de unde să știu că x comportament al lui reprezintă un defect sau poate este expresia geniului și vom vedea peste ani.

Noi căutăm în întuneric. Uneori nimerești, că ai talent de pedagog, dar se întâmplă să greșești.

Acelor studenți față de care am greșit așa, da, le cer iertare.”, spune Puiu Șerban.

Totuși, acesta precizează că unele lucruri nu se pot schimba.

“Ce nu se poate schimba este munca de performanță din facultatea noastră. Nu ai cum să faci altfel. Ce se poate schimba și deja se schimbă în școala noastră, de aia au început să și vorbească, școala s-a democratizat foarte mult.

Dar nu știm până unde poate merge această democratizare.

Pe scurt, cât de democrat poate fi un locotenent care conduce un batalion? Că la un moment dat el trebuie să aibă comanda și să ordone “salt înainte”.

Manierele s-au schimbat, s-au angajat profesori tineri. Eu însumi sunt mult mai concesiv, mult mai adaptat la tipul de structură psihologică, fără să fac rabat de la criteriile de performanță.

Noi suntem una dintre cele mai bune școli de Teatru și de Film din Europa.”

UPDATE – la câteva ore de la publicarea articolului, UNATC a transmis următorul comunicat:

“Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” a consemnat cu îngrijorare afirmațiile făcute de conf.univ.dr. Puiu Șerban în spațiul public.

UNATC condamnă fără echivoc și se delimitează total de aceste declarații publice, lipsite de suport factual și aflate în totală discordanță cu misiunea, valorile și metodele educației artistice.

Conducerea UNATC și corpul profesoral au zero toleranță față de o asemenea conduită.Ținând cont de faptul că domnia sa face parte din colectivul nostru, ne prezentăm scuze față de toate persoanele afectate de aceste declarații, precizând încă o dată că cele afirmate nu reprezintă în niciun fel instituția din care face parte și vă aducem la cunoștință că, în urma celor întâmplate, Comisia de Etică a UNATC s-a autosesizat.”

The post “Facultatea de Teatru este o experiență psihică.” Cazul profesorului Puiu Șerban și efectele asupra studenților appeared first on Cultura la dubă.

UNATC a transmis azi primul comunicat de presă referitor la fenomenul abuzurilor din cadrul universității, despre care Cultura la dubă a publicat primele materiale încă de anul trecut.

Actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au fost primele care au vorbit despre această temă în interviurile acordate pentru Cultura la dubă. Recent, și Ioana Bugarin a făcut pentru Cultura la dubă niște mărturisiri despre o experiență “traumatizantă” trăită la UNATC.

Iar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, a răspuns întrebărilor noastre într-un interviu amplu pe care îl puteți citi AICI.

Reacția UNATC vine la o zi după ce și Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj a transmis un comunicat asemănător.

“În ultima perioadă, au apărut în presă mărturii ale unor absolvente ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București, privind diferite tipuri de hărțuire și abuz, cu care s-au confruntat în mediul universitar.

UNATC „I.L.Caragiale” București este împotriva oricăror forme de hărțuire, pe care le consideră inadecvate în raport cu un climat educațional bazat pe respect reciproc, încredere și formare non-discriminatorie.

Comunitatea academică UNATC crede că fiecare confesiune care are în centru un abuz trebuie respectată și luată în considerare, în așa fel încât universitatea să nu mai fie spațiul unor experiențe care produc traume.

Începând din luna martie 2022, UNATC lucrează la „Planul Egalității de Gen”, document care își propune să implementeze acțiuni concrete, în sprijinul transformării universității într-un spațiu al dezbaterii problematicilor de gen, al analizei unor comportamente centrate pe abuz de putere și al informării adecvate cu privire la situații de hărțuire.

În acest moment, UNATC oferă asistența psihologică gratuită tuturor celor care au nevoie de un cadru sigur de intervenție.

În lunile iulie și august, în cadrul taberelor de vară organizate de către UNATC, vor avea loc întâlniri cu specialiste și reprezentante ale unor ONG-uri axate pe violență și discriminare de gen, care vor aborda teme legate de abuz și hărțuire, urmând ca, pe tot parcursul anului universitar 2022-2023, să fie organizate sesiuni de informare și discuții pe temele menționate anterior.”, a transmis UNATC.

The post UNATC reacționează la fenomenul abuzurilor din cadrul universității: “Fiecare confesiune care are în centru un abuz trebuie luată în considerare.” appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de un an, Cultura la dubă a început să publice o serie de interviuri cu actrițe, foste studente ale UNATC, care au vorbit despre abuzuri emoționale la care au fost supuse în cadrul facultății.

Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au scos la iveală povești despre umilințe și jigniri, nepotisme și agresivitate cel puțin verbală, toate venite din partea unor cadre didactice care predau arta actorului. Roxana Lupu spune că experiența la UNATC a fost atât de traumatizantă, încât s-a gândit inclusiv la sinucidere.

“Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.”, declara Roxana Lupu în mai 2021.

În tot acest timp, deși poveștile lor s-au viralizat și au fost preluate de toată presa, nimeni din cadrul UNATC nu a consider necesar să deschidă o anchetă și să verifice în profunzime acele povești și activitatea profesorilor implicați. Confirmă chiar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, la rândul său profesor la actorie.

Săptămâna trecută, tânăra actriță Ioana Bugarin, a povestit pentru Cultura la dubă propria sa experiență “traumatizantă” de la UNATC.

Mai mult decât atât, Andrei Rus, cadru didactic la UNATC, povestește că acum câțiva ani, pe când el însuși a fost victima unui abuz în cadrul universității, mai multe colege i-au mărturisit experiențe abuzive – “femei care fuseseră victime ale unor presiuni sexuale din partea unor profesori.”

UNATC arată acum ca o școală modernă, proaspăt renovată în culori vii. Este locul în care sute de tineri intră anual cu speranța că vor deveni artiști. În realitate, universitatea este încă blocată în metehne vechi, care lasă loc abuzurilor, iar acestea sunt greu de identificat sau de dovedit.

De exemplu, relațiile sexuale dintre profesori și studenți nu sunt interzise în Codul de Etică al Universității. De asemenea, nu este interzis ca un profesor să îi ceară unui student să se dezbrace. Este acesta un abuz sau un exercițiu de actorie? Este lesne de înțeles de ce aceste lucruri au fost ascunse de generații întregi, deși ele sunt o cutumă. Raportul de putere dintre profesor și student este uriaș.

Nu vorbim doar despre relația clasică dintre cadru didactic și student, ci despre actori foarte cunoscuți sau directori de teatre, care le pot influența întregul parcurs profesional al tinerilor respectivi.

“Nu am știut că noi trăiam aproape zilnic niște abuzuri, până când nu am ajuns la o facultate din Londra și am văzut diferențele”, ne spune o fostă studentă la UNATC.

De câțiva ani, universitatea pune la dispoziția studenților, gratuit, servicii profesionale ale unor psihologi.

“Trebuie să aibă suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva. Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…”, spune rectorul Liviu Lucaci.

Instituția de învățământ a luat, așadar, măsuri pentru tratarea problemelor emoționale cu care se confruntă studenții “dacă le pică ceva rău”. Rectorul Liviu Lucaci nu a precizat, însă, măsuri suplimentare pentru verificarea comportamentului profesorilor și prevenirea abuzurilor.

Vă invităm să citiți interviul de mai jos, acordat de Liviu Lucaci pentru Cultura la dubă.

***

Domnule rector, în interviurile publicate pe Cultura la dubă de un an încoace, actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu, Katia Pascariu și, mai recent, Ioana Bugarin, toate foste studente ale UNATC, vorbesc despre diverse forme de abuzuri emoționale la care au fost supuse de către profesorii UNATC.

Când ați citit interviurile, ați avut o reacție de uimire sau știați deja că există astfel de abuzuri?

Păi Roxana Lupu mi-a fost studentă, cunoscut foarte bine parcursul Roxanei în UNATC, nu cred că în ceea ce mă privește a fost vorba de așa ceva, de altfel din ce am citit în interviu, nici nu e vorba despre mine.

Eu vă întreb ca pe dvs ca reprezentant al instituției.

Acum ca reprezentant, eu reprezint instituția asta de 2 ani, să ne înțelegem.

O istorie e o istorie. Preiei cu tot ce a fost.

De când reprezint instituția, eu știu atât: tolerență zero față de orice fel de abuz. Că e vorba de agresiune sexuală sau orice fel de abuz, toate se înscriu în abuz. Tot ce spun fetele astea e o paletă largă de abuzuri la care ele fac referire.

Pentru că ați vorbit despre Roxana Lupu, aveați cunoștință la vremea respectivă de problemele prin care trece cu alți profesori? Ea spune în interviu că a fost atât de rău încât a ajuns să se gândească la sinucidere.

Nicio clipă Roxana nu mi-a spus, deși eram profesorul ei de clasă și eram foarte apropiați, ea nu mi-a adus la cunoștință nicio clipă probleme de tipul ăsta.

Dar despre ceea ce au zis celelalte actrițe, Katia Pascariu, Alina Șerban, Ioana Bugarin, aveați cunoștință?

Ele nu mi-au fost studente și niciodată vreuna dintre ele nu a venit către mine. Acum, eu nu aveam nicio responsabilitate, nici director de departament, nici decan, nici nimic. Eram un profesor. Cu Roxana mă știam, îi știam familia.

Dar știți de existența unor abuzuri ale unor colegi profesori din perioada respectivă, când Roxana era studentă?

Eu m-aș îndoi destul de tare de asta pentru că atunci colectivul nostru avea săptămânal întâlniri la care studenții și profesorii ne gestionam parcursul ăsta educațional. Adică noi eram destul de apropiați unii de alții.

Dumneavoastră de cât timp sunteți cadru didactic la UNATC?

De 25 de ani.

În toată această perioadă aveați cunoștință despre practica unor profesori de a dezbrăca studenții ca formă de examen la unii, la alții ca exercițiu de dezinhibare și cunoaștere.

Din ce am citit, referirea nu este la universitatea noastră, că în vreun examen de admitere sau vreun alt tip de examen s-ar fi cerut vreodată așa ceva.

Avem mai multe mărturii, inclusiv ale unor profesori din UNATC, care spun că exista această practică, nu neapărat ca formă de examen, ci ca exercițiu la actorie, începută de un actor celebru – profesor la UNATC, care nu mai e în viață, și continuată de un alt actor celebru, în fiecare generație la care a predat.

Sincer, eu nu am fost de față niciodată la așa ceva, eu am fost foarte apropiat de studenți.

Și n-ați auzit niciodată că anumiți profesori dezbracă studenții?

Nu, nu. Să ne înțelegem. Nicio clipă nu am fost de față.

Nu a venit niciodată un student la mine să îmi spună că se întâmplă asta și „apără-ne”.

Eu știu că astea sunt practici de anii 90, când eu eram student. În clasa mea sau în clasele paralele, noi nu am trecut prin astfel de exerciții.

Dar ca profesor, ați auzit de la ați colegi că există această practică?

Am auzit de un exercițiu, exact cu povestea asta, din anii 90. Cât e de adevărată…nu am fost de față.

Totuși, cum ați defini dumneavoastră acest exercițiu, vi se pare necesar sau ce efecte credeți că are asupra psihicului unor tineri, nevoiți să se dezbrace unii față de ceilalți, față de profesori.

Lucrurile din perspectiva mea sunt destul de clare. Exercițiile de nuditate, să le numim așa, nu își au sensul. Ele nu ating niciun obiectiv, nu ajută în niciun fel studentul.

Adică…”hai să ne dezbrăcăm”. Nu va ajuta niciodată asta.

Dacă sunt niște exerciții care includ comportamentul pe care îl ai la serviciu, acasă, în timpul acestor exerciții, sunt momente în care studentul se comportă cum se comportă la el acasă.

Solicitarea de a dezbrăca cu forța pe cineva, asta poate fi numit abuz, fără discuție. Iar genul ăsta de abuzuri la o vârstă fragedă, lasă urme îngrozitoare.

De când am venit rector, am inițiat un dialog cu studenții pentru suport emoțional, suport psihologic.

Oferit de un specialist în cadrul universității?

Obligatoriu de un specialist. Am intrat în discuții cu liga studenților și am oferit sprijinul unor psihologi, sub formă de gratuitate din partea universității, urmând ca sub anonimat fiecare student care simte nevoia, să ia legătura cu psihologii.

Lucrurile au evoluat, iar azi avem o dublă abordare. Avem un fel de lucru de grup, dezvoltare psiho-emoțională, studenți care se înscriu și lucrează cu un psiholog. Și avem mai mulți studenți care gratuit au acces la un terapeut.

De 2 ani, de când sunteți rector, ați schimbat Codul de Etică al Universității sau e același de mai mult timp?

L-am schimbat de 2 ori în ultimii 5-6 ani. Înainte să fiu rector, am fost președintele Comisie de Etică. Deci trebuie să știu.

Cât timp ați fost președintele Comisiei de Etică?

3 ani.

În acești 3 ani, ați avut plângeri din partea studenților, referitoare la abuzuri?

Referitor la situații care sunt nepotrivite, nu agresiune sexuală.

Mă refer la abuzuri de orice tip.

Da, abuzuri de orice tip au fost.

Puteți să ne dați exemplu de un abuz constatat?

Da, a fost că forma de examinare a unui profesor asupra unui grup de studenți a fost considerată nepotrivită, pentru că li s-au cerut lucruri care nu fuseseră predate la curs.

De obicei, soluția în astfel de situații este următoarea: ei nu mai dau examen cu profesorul respectiv.

Ați avut plângeri de abuz emoțional?

Da, am avut.

Și cum s-au soluționat?

Într-un anumit caz s-a soluționat cu avertisment scris pentru profesor.

Despre ce era vorba în acea situație?

La examen, câțiva studenți au fost supuși unui tratament discriminatoriu. Unii au fost din start avantajați și alții mai puțin.

Abuzul are legătură cu puterea. E cineva care are o putere asupra ta. Îți dă note, îți influențează parcursul, cariera. Acest lucru este inadmisibil.

Și avem și un caz al unui profesor căruia i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abuz.

Ați spus foarte clar ce efecte are acea practică cu dezbracarea studenților asupra psihicului lor.

Da, are efecte foarte grave.

De ce acest lucru nu este trecut în Codul de Etică al universității? De ce nu este specific interzisă dezbrăcarea studenților?

Păi stați un pic, să ne înțelegem. Dacă noi am scrie că e interzisă dezbrăcarea studenților, asta înseamnă că dacă studentul, în timpul unui exercițiu de comportament, în care el se comportă ca la el acasă și alege să își schimbe hainele, așa cum o face la el acasă, asta să înseamnă ca eu să îi interzic așa ceva.

Mă refer la solicitarea din partea profesorului. Vorbeați despre putere. Să vină din partea superiorului, a profesorului, către studenți, solicitarea de a se dezbrăca.

Solicitarea de a se dezbrăca, care nu are legătura cu un exercițiu, ăla e un abuz.

De ce nu este trecut în Codul de Etică foarte clar, că este un abuz? În Codul de etică aveți o singură frază, formulare generală, în care se spune că sunt interzise orice forme de abuzuri și hărțuiri sexuale.

Păi mi se pare că intră acolo abuzul. Adică să scriem acolo că nu are voie cineva să îți ceară să te dezbrace? Mi se pare….

Vă întreb asta fiindcă avem mărturiile unor studente care spun că existau aceste practici și alte forme de abuzuri, atât de frecvent, încât lor li s-a părut că asta e normalitatea. Erau niște tineri veniți să învețe actorie, lucrau în special cu profesorul de clasă, iar aceasta era normalitatea între ei.

Ei nu știau la vremea respectivă că acesta e un abuz. Ei spun că abia după ce au ajuns la școli din străinătate, au realizat că acele practici nu erau normale.

De aceea vă întreb, nu ar trebui specificate formele de abuzuri interzise?

Dar aș vrea să vă întreb, în ce an se întâmplau lucrurile astea?

Avem mărturie de la studenți care au absolvit acum câțiva ani.

Sincer, mă surprinde că cineva i-a cerut în mod explicit “dezbracă-te”.

Tuturor studenților. Nu unei singure persoane. Să se dezbrace, să defileze în clasă și să se privească.

Sincer, asta mă surprinde tare. Nu pot să comentez ceva la care nu am fost de față și nu știu.

Tot legat de Codul de Etică, nu am găsit să fie interzise relațiile sexuale între profesori și studenți. Ele sunt permise?

Nu sunt permise.

Și atunci, de ce nu sunt interzise?

Păi, dar…eu când zic abuz înseamnă că cineva abuzează de exemplu de forța, de puterea pe care o are ca profesor, ca să aibă anumite avantaje. Ăsta ar putea fi numit un avantaj, evident.

Dacă cineva din această poziție ajunge să aibă o astfel de relație, mi se pare firesc că e un avantaj pe care el și-l ia din perspectiva puterii pe care o are.

Nu știu să vă spun pentru că nu…Da. Nu știu.

Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.

Oricum, ce facem în momentul ăsta, un grup din care fac parte mai mulți colegi de-ai mei…și nu numai colegi de-ai mei, nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate, de când lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.

Campaniile de conștientizare nu sunt același lucru cu un regulament intern care interzice relațiile sexuale între profesori și studenți.

Evident.

Și asta voiam să vă spun, că suntem în elaborarea unui…care evident trebuie să se regăsească mai apoi și în Codul de Etică, a unor reguli foarte limpezi. Și cu cine vrem să lucrăm, sunt oameni care chiar se pricep la așa ceva.

În cei 25 de ani de carieră de profesor aici, ați avut vreodată relații sexuale cu studente?

Nu am avut.

Adică, încă o dată. În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine.

Însă există situații celebre în UNATC, în care unele dintre aceste relații chiar s-au oficializat. Deci ele au existat și există.

Recunosc una dintre aceste situații, când s-au oficializat după ce n-a mai fost studentă.

Asta înseamnă că existau dinainte, dacă s-au oficializat după.

Nu am de unde să știu. Posibil.

Ținând cont de aceste lucruri și de actuala discuție din domeniul artistic despre abuzuri, vă gândiți la o reeditare a Codului de Etică? Simțiți că ceva trebuie să se schimbe și dacă da, ce anume?

Da, da. Obligatoriu trebuie să facem asta. Subiectul trebuie pus pe masă limpede, în cadru instituțional, trebuie discutat cu cei care au suferit de pe urma acestor abuzuri, trebuie discutat cu cei care să reglementeze lucrurile în interiorul tuturor facultăților de profil.

Deci ca lucrurile să fie limpezi, să nu mai existe niciun fel de posibilitate ca lucrurile astea să se repete.

În cât timp se va întâmpla asta?

Câteva luni, probabil în toamnă, cel târziu, ar trebui să avem această modificare.

După interviurile cu actrițele menționate mai devreme, s-a autosesizat cineva din cadrul universității pentru a investiga acele povești, dacă sunt adevărate sau nu, despre ce profesori a fost vorba, dacă ei mai activează?

Vă referiți la autosesizare, adică în urma unor articole…să întreb cine au fost cei din articole, la care se refereau?

Da, să anchetați acele cazuri, să chemați acele foste studente la discuții, să verificați activitatea profesorilor respectivi?

Păi, ce cred că trebuie făcut e ca aceste persoane, fostele noastre studente, să fie invitate să spună despre ce e vorba. De acolo putem începe.

Dar nu s-a întâmplat asta până acum. Nu au fost invitate.

Păi e vorba de 3-4 zile.

Doar interviul cu Ioana Bugarin. Interviurile cu Alina Șerban, Roxana Lupu și cu Katia Pascariu sunt de anul trecut.

Ok. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că eu cred că e foarte bine ca acești oameni să facă un pas. Să spună ce li s-a întâmplat. Să vorbească cu cineva.

Cum să zic eu, în niciun caz nu trebuie pusă presiune…

Eu înțeleg de ce nu spun cu zecile de ani.

De ce credeți că nu spun?

Pentru că e formă de presiune psihică uriașă pe care o resimt. E o traumă pe care uneori nu o poți depăși o viață. Eu înțeleg asta.

Nu e ceva de neimaginat. Oamenii zic “de ce nu au spus din prima clipă”. Pentru că sunt stigmatizate.

Noi avem aici un mediu special, în care oamenii sunt învățați să aibă voce, studenții noștri sunt mult mai vocali decât studenții altor universități. Dacă într-o altă universitate sunt învățați să tacă, aici nu prea sunt.

O fostă studentă ne-a spus că a venit la dumneavostră, pe când erați deja rector, cu o plângere de abuz emoțional la care a fost supusă și dumneavoastră ați întrebat-o cum dovedește abuzul emoțional. Și i-ați lăsat de înțeles că nu se poate dovedi.

Ați avut vreo astfel de discuție?

Nu i-am lăsat de înțeles. Am întrebat-o ce înseamnă abuz emoțional? Adică să detalieze ce s-a întâmplat.

Și? A detaliat?

Nu, n-a detaliat. Eu cred, știu la cine vă referiți, că după această situație, a ajuns la Comisia de Etică.

Ați fost președintele Comisiei de Etică. Ați putea să ne dați o definiție a abuzului emoțional?

O definiție?

Abuzul emoțional este ceva atât de delicat uneori…încât e foarte greu de definit. Este acea depășire a unei granițe, a unei limite, pe care persoana care e abuzată simte că a fost încălcată de cineva, care se folosește de o putere sau un avantaj anume, pentru a obține ceva.

Să ne înțelegem. Dacă e un actor prefesionist care joacă într-un film și scrie în scenariu că va avea o scenă erotică, el e de acord cu scenariul și începe lucrul la scena erotică. E greu de definit abuzul emoțional atunci când el și-a dat acordul pentru acea scenă.

Însă vorbim despre un actor profesionist, care își asumă altfel lucrurile. Pentru un student, lucrurile trebuie să fie mult mai protejate.

De asta cred că trebuie să ai suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva.

Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…

Deci sunteți de acord cu ideea că este diferit comportantul pe care un profesor trebuie să îl aibă cu un student, versus relația dintre un regizor și un actor profesionist.

Categoric. În cadrul universității ar trebui să existe o protecție și o colaborare între profesori și studenți. Aici accentul cade pe student, totul este pentru student. Scopul, mai apoi, în teatru sau film, este proiectul artistic.

UNATC are vreo formă de evaluare a activității profesorilor?

Da, are evaluări periodice din parte studenților, a colegilor, acele evaluări din 4 perspective.

Din feedbackul primit de la studenții la actorie, care ar fi punctele slabe ale profesorilor?

Asta chiar e delicat, nu am făcut niciodată o medie sau o evaluare de tipul ăsta. Toate sunt punctuale.

Ca să concluzionăm, ce credeți dumneavostră că ar trebui să înțelegem din discuțiile legate de abuzuri în mediul artistic și universitar și ce credeți că ar trebui schimbat?

Ar trebui să înțelegem că aceste probleme există, că ele trebuie să iasă la suprafață, că oamenii nu au de ce să se rețină în a spune, dacă pot să spună, în funcție de cum se simte fiecare.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl înțelegem este că aceste persoane au nevoie de sprijin.

Apoi, fiecare caz în parte trebuie discutat ca un caz aparte, nu luate la grămadă și la statistică, pentru că dacă vorbim de emoții, statistica nu prea își are locul.

Și că trebuie să existe toleranță zero față de orice formă de abuz.

Și, la nivel instituțional, reglementat foarte clar ce este abuzul și despre ce fel de abuz este vorba.

***

Centrul REACTOR de creație și experiment din Cluj a publicat azi un video explicit despre abuzurile din mediul universitar artistic și cum pot fi identificate acestea.

The post “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” – Liviu Lucaci, rectorul UNATC appeared first on Cultura la dubă.

După ce filmul în care joacă, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, a fost numit unul dintre cele mai bune filme ale anului de către aceeași publicație, Katia Pascariu se bucură de recunoaștere internațională, alături de actori celebri de la Hollywood.

New York Times a inclus-o printre cei mai buni actori ai anului 2021, listă pe care se mai află Denzel Washington, pentru rolul din “The Tragedy of Macbeth”, Joaquin Phoenix pentru “C’mon, C’mon”, Benedict Cumberbatch cu rolul din “The Power of the Dog” sau Kristen Stewart pentru “Spencer”, în care interpretează rolul Prințesei Diana.

Culmea este că în trecut, pe când studia teatrul la UNATC, profesorii au încurajat-o pe Katia să se lase de actorie. În cele ce urmează vă prezentăm contrastul dintre succesul de care actrița se bucură azi și pronosticurile oferite de un mediu educațional nesănătos.

***

Tradiționala listă New York Times, a celor mai buni actori ai anului, a fost întocmită de criticul american de film A. O. Scott, iar pentru un material special fotograful Rufen Afanador a realizat ședințe foto cu fiecare dintre actorii menționați. Materialul a fost publicat ieri și a făcut în acest timp înconjurul presei mainstream din România.

Criticul american argumentează de ce performanța Katiei Pascariu este remarcabilă și scoate în evidență contrastul dintre primele minute ale filmului, în care ea apare goală și restul filmului, în care este îmbrăcată serios și cu masca pe față. Acesta precizează că în trecut, în teatrul tradițional japonez sau grec, actorii purtau măști, fiindcă îi ajutau să exprime mai bine stările personajului. În schimb, personajul Katiei, profesoara Emi, este nevoit să poartă mască, fiindcă acțiunea se întâmplă în pandemie.

“Asta înlătură unele dintre resursele obișnuite ale unei interpretări pentru ecran. Abia sunt câteva gros-planuri, niciun zâmbet vizibil sau grimase, așa că încercăm să îi citim starea prin ochi și prin încrețiturile dintre ei. (…) Dacă măreția celorlalte interpretări stă în atingerea unei intimități, interpretarea lui Pascariu este grozavă pentru că ea apără intimitatea și demnitatea lui Emi, reamintindu-ne cât de puține știm despre ea, chiar dacă aveam impresia că am văzut totul.”

Povestea Katiei Pascariu.

După primul an de facultate i s-a spus că ar fi bine să nu se mai întoarcă.

Katia Pascariu este din București și provine dintr-o familie de arhitecți. După liceu, a fost admisă la Facultatea de Teatru a UNATC, fiind atrasă de actorie.

Însă universul descoperit acolo nu a fost nici pe de parte ceea ce spera să fie. Din contră. A fost nevoită să supraviețuiască într-un mediu în care încrederea tinerilor este puternic șubrezită, așa cum au povestit în alte rânduri pentru Cultura la dubă și actrițele Alina Șerban sau Roxana Lupu.

Și Katia ne descrie experiența sa:

“În primul rând, aș descrie anii de la UNATC ca fiind neuniversitari, neacademici. Nu am simțit că există vreo responsabilitate pe care profesorii și-o asumă față de noi.

Am simțit că e haos total în organizare, în felul în care văd ei studenții și felul în care îi pregătesc.

Am simțit că fiecare profesor face ce vrea, cum vrea, când are chef.

Era și o perspectivă asupra secției de actorie. Nu eram priviți ca fiind oameni serioși, care trebuie să facă și altceva în afară de orele de actorie. Iar la orele de actorie să fie cât mai tupeiști, unici, să șocheze, să iasă în evidență.

Și tu cu ce ai ieșit în evidență?

Am ieșit în evidență cu faptul că toată lumea îmi zicea că par bolnavă, că sunt foarte palidă, că sunt ștearsă.

Interesul ca pedagog, în relația cu studenții, am simțit că e zero.

Foarte multe lucruri sunt scuzate, pe motiv că „domne, așa e actoria, te expui, te vulnerabilizezi, lucrezi cu corpul, trebuie să reacționezi, să te provoace.

Cele mai multe abuzuri sunt îndreptate către femei, dar nu toate.

Abuzați emoțional eram toți, după părerea mea.

Atunci nu știu dacă le percepeam ca abuzuri, le percepeam cu siguranță ca sexisme. Erau situații care mie mi se păreau nepotrivite. Pot să zic că anumite interacțiuni fizice nu erau la locul lor.

Felul în care ajungea să fie o relație profesor – student era complet nepotrivit, era unilateral din partea profesorilor, nu era un teren de negociere, de stabilire a unor reguli de lucru.”

De altfel, după primul an de studiu, Katia Pascariu a fost încurajată să nu mai revină la facultate.

“După anul I mi-au zis că nu mă lasă pe vară și nici nu mă dau afară, dar că ar fi bine să mă gândesc singură dacă e cazul să mai vin din toamnă. Că lor nu li se pare că am de ce să revin.”

“Adică nici măcar să mă elimine nu eram bună. Pe de altă parte, poate chiar nu eram bună, dar tot discursul și lipsa de înțelegere și de creare a unui spațiu de dialog, empatie și cu adevărat artistic, aproape tot a fost pentru mine un eșec.

Dar m-am întors.”

Katia Pascariu a absolvit UNATC în 2006 și s-a îndreptat cu convingere către zona teatrului independent, colaborând de peste 10 ani cu centrele Replika și Macaz și militând pentru educația prin teatru și accesul gratuit la artă pentru tinerii din medii nefavorizate. De altfel, la Centrul de Teatru Educațional Replika a descoperit-o regizorul Radu Jude.

Între timp, din 2016 a devenit și actriță a Teatrului Evreiesc.

Katia a fost una dintre măicuțele din filmul lui Cristian Mungiu, După Dealuri, dar în afară de câteva filme studențești, nu avea experiență în cinematografie. Actrița a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă că a participat la două castinguri pentru filmele lui Radu Jude, Inimi Cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, dar nu s-a potrivit, în final, cu ceea ce căuta regizorul.

În schimb, câțiva ani mai târziu, Radu Jude a sunat-o și i-a propus colaborarea pentru Babardeală cu bucluc sau porno balamuc.

Filmul a câștigat Ursul de Aur la Berlin, este nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film și e propunerea României la Premiile Oscar.

Katia Pascariu poate fi văzută jucând în spectacolele “Copii răi”, ” Amintiri din epoca de școală” și “Toată liniștea din lume”, la Centrul de Teatru Educațional Replika sau la Teatrul Evreiesc în “Idiș”, “Futur de luxe”, “Marienbad” sau în spectacolul “Corp străin”.

The post Katia Pascariu, de la “toată lumea îmi zicea că par bolnavă și că sunt ștearsă” la lista New York Times a celor mai buni actori ai anului 2021 appeared first on Cultura la dubă.

Actrița Katia Pascariu interpretează rolul Emiliei, personajul principal al filmului regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigător al Ursului de Aur de la Berlin în 2021.

Este bucureșteancă și a fost tot timpul atrasă de latura educațională a artei, astfel că găsește oportun subiectul pe care filmul îl pune în dezbatere și felul în care o face, “destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie”.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc analizează raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare un clip porno de amatori, realizat de o profesoară de școală generală și partenerul său. Filmul ajunge pe un site specializat și provoacă reacții la școala la care aceasta predă.

Katia este actriță a Teatrului Evreiesc din 2016, dar în ultimii 10 ani a colaborat foarte mult și cu teatrele independente Replika și Macaz. Deși este angajată a unei instituții publice spune că se simte un artist independent prin faptul că are libertatea de a își alege proiectele și colaborările.

A fost una dintre măicuțele din filmul lui Cristian Mungiu, După Dealuri, dar în afară de câteva filme studențești, nu avea experiență pe platoul de filmare. Așa că a acceptat implicarea în proiectul lui Radu Jude cu mare deschidere, inclusiv în ceea ce privește scenele explicite de sex.

Tot cu deschidere a acceptat și discuția cu Cultura la dubă.

***

Katia, cum te-ai cunoscut cu Radu Jude?

Am fost la două castinguri pentru filmele lui, Inimi Cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, dar nu le-am luat. Am fost cumva pe o listă scurtă, am vorbit cu el. Și apoi ne-am mai întâlnit pentru că el venea la spectacolele noastre, la Replika și la Macaz.

Iar cu filmul ăsta nu am mai dat casting, m-a sunat și mi-a zis că are un scenariu și mi-l trimite, să văd cum e.

Când ai citit scenariul, cum ți s-a părut?

Mi-a plăcut foarte mult, apoi ne-am întâlnit, m-a întrebat dacă sunt ok cu toate scenele, i-am zis că n-am nicio problemă, dar că nu am experiență în film.

Erau descrieri explicite ale scenelor de sex?

Da, era o scenă de sex clară. I-am zis că nu am nicio problemă, nicio reținere. Singura mea reținere era că nu am experiență.

Corpul e instrumentul nostru, ca actori, cu interior și exterior și vreau să pun la bătaie tot ce am când lucrez, emoții, gânduri și corp.

E adevărat că și eu, ca persoană, nu am rețineri față de corpul uman.

Ce au presupus repetițiile pentru acest rol?

Mai întâi am avut niște discuții cu Radu, apoi legat de scena de sex ne-am documentat puțin, am urmărit niște materiale de home-made porn și am comentat, pe Radu îl interesa să fie cât mai home-made.

Am avut o zi de repetiție cu partenerul meu de scenă și a doua zi filmarea, care a mers foarte repede. În afară de Ștefan, care e actor și regizor de filme porno, nimeni nu avea experiență. El ne-a mai învățat niște chestii. Și au mai fost două actrițe de filme porno, pentru una dintre secvențe eu am o dublură.

Cum te raportezi tu, Katia, la cazul profesoarei din film, al cărei filmuleț porno devine viral? Ce ai zice dacă el s-ar întâmpla în realitate?

Am simțit că rezonez cu felul în care e pusă problema, că acum e momentul să vorbim despre lucrurile astea, destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie, ceea ce în lumea intelectuală nu prea găsești.

Iar în ceea ce privește firul narativ al Emiliei, personajul meu, m-am regăsit foarte mult ca femeie care are de înfruntat, de fapt, zilnic o serie de abuzuri, priviri, prejudecăți, doar că la ea se adună, sunt accentuate.

Când am citit scenariul, eu îmi imaginam un film într-o notă realistă, dar nu a ieșit deloc așa și e foarte bine că nu a ieșit așa, de aia nu sunt eu regizor de film.

Cazul cred că nu e atât de simplu. Lucrurile astea chiar se întâmplă în realitate, văzusem cronici din Italia în care se spunea „ca profesoara noastră de la Torino”. Nu cred că societatea noastră e retrogradă și plină de ipocrizie, cred că așa e în multe țări.

Nu e simplu să treci peste o astfel de situație.

Adică tu crezi că nu e ok nici ca lumea să pice în cealaltă extremă, că e în regulă ca astfel de lucruri să se întâmple?

Da, exact. Trebuie să dezbatem. Mie mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate atât de deschisă, în care astfel de lucruri să fie normal acceptate.

Cum mănânci, faci și sex, e parte naturală din viață. Lucrurile astea nu îți afectează capacitatea profesională. De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel?

Dar societatea nu e încă pregătită. În viitor, cred că lucrurile astea se vor relaxa tot mai mult.

Și pentru că vorbim despre mediul educațional, cred că lucrurile nu trebuie să treacă neobservate, doar că ele trebuie explicate la nivelul societății de acum. Copiii sunt expuși la tot ce înseamnă mass-media, internet, cu imagini de tot felul, pe care nu știu să le explice. Nici adulții nu știu să le explice.

E adevărat, dacă s-ar fi întâmplat într-o companie privată sau la mine la teatru, cred că ar fi trebuit să fie lăsată în treaba ei, e viața ei personală, dar fiind vorba de niște copii care au acces la astfel de imagini, cred că trebuie să existe o discuție. Însă în niciun caz așa cum apare în film.

Ai vedea acest film dezbătut la niște ore de dirigenție, la liceu?

Da, clar. Pentru că ridică foarte mult probleme legate de corp, de sexualitate, de feminism, abuzuri.

Sau despre implicarea părinților în actul educațional.

Da, triunghiul educațional școală – părinți – elevi e dramatic viciat în România.

În familia ta, educația pe care ai primit-o, în ceea ce privește nuditatea sau sexualitatea, a fost una mai deschisă sau a fost ca cea a majorității familiilor românești, în care nu prea se vorbea despre lucrurile astea?

Nu se vorbea, dar nici nu se ascundea.

Mergeam la nudiști când eram mică, alături de părinți, în 2 Mai și Vama Veche, apoi am mers și cu prietenii.

Am crescut într-o familie foarte politicoasă, în care nu se discuta pentru că nu apărea subiectul, dar dacă apărea la televizor, nu era nimic interzis.

Filmul are și o componentă importantă care ne arată cum a fost mutilat Bucureștiul și cum ne afectează felul în care arată orașul prin care mergem zi de zi. Tu, Katia, cum te raportezi la oraș în drumurile tale?

Eu, ca bucureșteancă, sunt destul de atașată de București. E adevărat că observ cum s-a transformat Bucureștiul de când eram mică și până azi. Sunt foarte interesată de urbanism, am crescut într-o familie de arhitecți.

Dar sunt subiectivă, îmi e greu să am o privire critică.

Dacă plec din oraș, îmi lipsește agitația din București. În același timp, mă deranjează poluarea, traficul, lipsa locurilor de parcare, deși nu am mașină, dar ca pieton sau cu bicicleta, e horror.

Mă deranjează distrugerile de patrimoniu, dar mai mult decât atât mi se pare grav ce se întâmplă cu locuitorii, atâtea persoane nu au acces la apă, la o locuință.

E un oraș care nu mai face față problemelor locuitorilor, asta mi se pare cel mai grav. Și e un oraș în care ne ciocnim, nu empatizăm unii cu ceilalți și de aceea îmi e foarte greu să prioritizez lucruri care țin de estetic.

Ce a însemnat pentru tine Ursul de Aur de la Berlin?

E bine că e la Berlin, care e încă un festival respectabil.

Am o părere destul de proastă despre gale, premii, concurență în mediul artistic de dragul concurenței.

Și Radu Jude zice ceva asemănător.

Da, ne-am găsit amândoi, aici gândim cam la fel.

Pe de altă parte, sunt oameni pentru care aceste premii înseamnă foarte mult. E o formă de recunoaștere din partea breslei, am văzut uneori bucurie sinceră, mai ales a tinerilor, atunci când au fost premiați la Premiile Gopo. Cum crezi că ar putea fi găsit un echilibru între ce zici tu și ce simt ei?

Sigur, lucrurile sunt mai complicate. E nevoie și de recunoaștere, dar de cele mai multe ori aceste gale nu sunt despre artă, ci despre sponsori. Și de multe ori sunt promovate non-valori, cu care eu nu sunt de acord.

Apoi, sunt discutabile și criteriile prin care sunt acordate aceste premii. Iar partea cu recunoașterea breslei…și asta e discutabil, fiindcă și breasla are problemele ei.

La anul probabil o să fii nominalizată la Premiile Gopo. O să te duci?

Sincer, nu cred. (râde) Dar să vedem, să ajungem acolo.

The post Katia Pascariu, actriță: “De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel? Societatea încă nu e pregătită, e nevoie să dezbatem.” appeared first on Cultura la dubă.

Filmul, distribuit de microMULTILATERAL, va rula în cinematografele deschise din București (Happy Cinema, Cinema Muzeul Țăranului), Alexandria (Happy Cinema), Bacău (Happy Cinema), Bistrița (Happy Cinema), Buzău (Happy Cinema), Caransebeș (Cinema Luna), Focșani (Sala Balada, Happy Cinema), Iași (Cinema Ateneu), Odobești (Casa de Cultură), Oravița (Cinema 3D), Oțelu Roșu (Cinema 3D), Petroșani (Cinema 3D Victoria), Reșița (Cinema Dacia 3D), Sfântu Gheorghe (Cinema Arta), Slobozia (Casa de Cultură).  

Dacă situaţia epidemiologică o va permite, filmul va ajunge în perioada următoare pe toate marile ecrane din România.

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” analizează raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare urmările pe care un clip porno de amatori, încărcat de o profesoară de școală generală pe un site specializat, le provoacă în viața acesteia.

Din distribuție fac parte actorii Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Mălai, Nicodim Ungureanu, Alexandru Potocean,  Andi Vasluianu, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Dana Voicu, Axinte, Adrian Enache și Ilinca Hărnuț.

Imaginea este semnată de Marius Panduru, montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu, Dana Bunescu s-a ocupat de sound design, Cristian Niculescu a fost responsabil de scenografie, iar de costume, Cireșica Cuciuc. Producător este Ada Solomon și coproducători sunt Paul Thiltges, Adrien Chef,  Jiří Konečný și Ankica Jurić Tilić.

The Hollywood Reporter a titrat că filmul este „o usturătoare satiră socială despre sex, minciuni și casete video”.

„Jude rămâne o voce originală îndrăzneață în cinema-ul european modern, cu lucruri importante de spus și moduri tot mai aventuroase de a le spune… Delicios de nebune”.

Variety l-a considerat „provocator și profan”, „unul dintre primele exemple de operă autentică de autor care au apărut într-o lume răscolită de Covid-19”. „Se simte ca fiind revoluționar. O simplă premisă poate servi ca portal spre o critică socială profundă, pentru cei dornici să facă pasul hotărâtor”.

Deadline l-a văzut ca pe „un rechizitoriu nimicitor asupra României moderne”. Subliniind umorul negru, filmul „este profund inconfortabil și revelator, stimulează gândirea, e jucat bine și își apără punctul de vedere cu o claritate remarcabilă, având în vedere vibratoarele prezentate”.

Screen Daily a comentat că filmul este „o operă îndrăzneață a agentului provocator Radu Jude”. Despre lungmetrajul cineastului, publicația a scris că este „cea mai conflictuală lucrare fără remușcări pe care am văzut-o de la Jude și, probabil, de la oricare regizor român”.

The post „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” intră azi în cinematografele din România appeared first on Cultura la dubă.