Ministerul Culturii precizează într-un comunicat de presă că avocata Lidia Chiran, cea care într-o convorbire telefonică inițiată de conducerea Muzeului Enescu, cu jurnalista Cultura la dubă, Alexandra Tănăsescu, s-a prezentat drept “reprezentant legal al Ministerului Culturii, avocat Lidia Chiran”, încercând să intimideze jurnalista pentru dezvăluirea surselor și amenințând cu plângere penală, “nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii”.

“Referitor la activitatea doamnei avocat Lidia Chiran, aceasta nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii. Domnia sa a fost convocată de către conducerea Muzeului Național „George Enescu” pentru acordarea de consultanță, în baza unui contract de asistență juridică încheiat cu muzeul; contract efectuat conform prevederilor legale cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În ceea ce privește reprezentarea Ministerului Culturii în Consiliul de administrație al muzeului, se impune să precizăm faptul că ea este asigurată de către un membru din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural.”, a transmis ministerul.

Ministerul nu a precizat dacă va lua vreo măsură referitoare la falsa poziționare a avocatei în fața presei, în numele ministerului. Reamintim că avocata Lidia Chiran are contracte cu Ministerul Culturii și Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii – potrivit documentelor publice din SEAP a încasat în ultimii 8 ani 175.000 de euro de la cele două entități.

În schimb, în SEAP nu apare niciun contract între avocata Chiran și Muzeul Național “George Enescu”, cel puțin în ultimii 4 ani.

Reamintim că în convorbirea cu jurnalista Cultura la dubă, aceasta s-a prezentat drept “avocatul Ministerului Culturii” și totodată s-a referit la Consiliul de Administrație al muzeului drept “noi, consiliul”, două poziții incompatibile cel puțin în contextul concret al anchetei pe care o comisie Ministerului Culturii o face zilele aceastea la muzeu, pentru a verifica posibilele nereguli semnalate în investigația Cultura la dubă și nu numai.

Aceasta a recunoscut în cadrul conversației că a fost implicată inclusiv în elaborarea răspunsului muzeului către Cultura la dubă, cel în care muzeul a transmis că informațiile cerute nu sunt de interes public.

Mai mult decât atât, aceasta a afirmat fals că “avertizorii de integritate sunt publici” și că “trei surse însemnau specialiști” – legea protejează identitatea avertizorilor, iar în munca de jurnalism sursele pot fi de orice tip, indiferent de profesie sau funcție.

Muzeul Național “George Enescu” nu a răspuns până la această oră solicitării Cultura la dubă de a preciza cine și în ce calitate a participat la presupusa ședință a Consiliului de Administrație al muzeului și nici ce persoane fac parte oficial din Consiliul de Administrație.

Precizăm că apelarea telefonică a avut loc în data de 3 martie 2025, la 6 ore de la publicare investigației și după ce Cultura la dubă deja anunțase că ministrul Culturii va trimite Corpul de Control. Avocata care are contracte publice cu ministerul și niciun contract public cu muzeul, s-a poziționat de partea muzeului înainte ca Ministerul Culturii să meargă efectiv în control.

Ministerul Culturii a transmis, de asemenea:

“Corpul de Control al ministrului Culturii a efectuat ieri, 4 martie 2026, o primă acțiune de verificare în insitituție. În această primă etapă a controlului, membrii comisiei au solicitat documente, date și informații relevante și au realizat chestionări directe și amănunțite ale personalului responsabil de păstrarea, depozitarea și conservarea bunurilor culturale.

Au fost verificate spațiile de depozitare, condițiile de păstrare a bunurilor culturale mobile clasate, precum și existența și funcționarea sistemelor de supraveghere și pază. Până în acest moment, în cadrul verificărilor efectuate, nu au fost identificate situații de distrugere a bunurilor culturale mobile clasate în categoria Fond sau Tezaur.

Comisia a constatat că obiectele sanitare la care se face referire în materialul de presă au fost demontate din corpul de clădire în care se aflau și preluate de către reprezentanții muzeului, aflându-se depozitate, împreună cu alte obiecte, într-un spațiu corespunzător; mai precis: o magazie.

De asemenea, tot în urma verificărilor, ni s-a comunicat faptul că unele fotografii apărute în media zilele acestea nu au fost făcute acum, ci ele reprezintă material de arhivă din anii trecuți. Elementele respective urmează a fi restaurate și reintegrate în imobil în cadrul lucrărilor de reabilitare a corpurilor de clădire aferente investiției.”

Ministerul Culturii nu a făcut nicio referire la apa sau umiditatea din containere, probleme invocate în materialul Cultura la dubă. Solicităm Ministerului Culturii să facă publice buletinele de analiză a umidității și temperaturii din containere din ultimii 4 ani și jumătate, de când patrimoniul este depozitat acolo.

De asemenea, fotografiile cu obiectele sanitare aruncate de muncitori și avariate, după cum se poate vedea în imagini, au fost marcate de la bun început în investigația Cultura la dubă cu anul 2021. Faptul că imaginile sunt vechi nu este un argument că fapta nu a avut loc. Cultura la dubă a precizat în articol:

“La începutul șantierului deschis în 2021, muncitorii au aruncat cada, chiuveta, wc-ul și bideul, precum și boilerul de încălzire pe lemne din baia Casei Memoriale George Enescu, aflată în spatele Palatului Cantacuzino. Muzeografii au găsit ulterior obiectele aruncate în curte și le-au recuperat, însă ele erau deja deteriorate.

Tot muncitorii au folosit o bibliotecă ce a aparținut muzicologului George Breazul (n.r. 1887 – 1961) drept spațiu de depozitare a materialelor de construcții, mobilierul fiind grav avariat.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ministerul Culturii: “Avocata Lidia Chiran nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii” appeared first on Cultura la dubă.

Walter Robinson, câștigător al Premiului Pulitzer 2003 pentru Serviciu Public, alături de echipa de investigații Spotlight a ziarului Boston Globe, s-a aflat zilele acestea la București, la invitația Fundației Friends For Friends.

Robinson a coordonat echipa Spotlight în celebra anchetă care a vizat preoții catolici pedofili, devenită subiectul filmului „Spotlight” – câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film în 2015.

La 76 de ani, cu o experiență în presă de 50 de ani, Walter Robinson a susținut un masterclass în fața jurnaliștilor români și a participat la Gala Superscrieri, care a desemnat cele mai bune materiale jurnalistice ale ultimului an.

A venit la București să inspire colegii săi de breaslă români, dar a mărturisit cu modestie că el este cel inspirat după cele 4 zile petrecute aici.

Într-un discurs impresionant susținut în deschiderea Galei Superscrieri, acesta a ovaționat-o pe Emilia Șercan, jurnalista persecutată de autoritățile române în urma publicării investigației despre plagiatul premierului Nicolae Ciucă.

„România îmi este străină, dar această adunare nu. Nu vorbesc limba română, dar noi împărtășim o limbă comună, care nu are nevoie de o traducere.

Aici mă aflu printre colegi, printre noi prieteni și tot ceea ce căutăm noi este adevărul.

Ceea ce facem irigă rădăcinile democrației. Jurnalismul bun este oxigenul democrației. Fără el, ne-am sufoca toți.

Am acceptat invitația de a veni aici pentru că sunt inspirat de voi.

În SUA avem Primul Amendament care ne garantează drepturile. Aproape tot ceea ce facem noi este lipsit de riscuri.

Cea mai mare frică pe care o pot avea reporterii americani de investigație este că vor întârzia la cină. Aici nu stau așa lucrurile.

Material după material, zi după zi, voi acceptați riscuri pe care noi, în America, le percepem drept inimaginabile. Vă riscați reputațiile, joburile, chiar și propria siguranță.

În SUA e posibil să avem jurnaliști la fel de buni ca Emilia Șercan, deși mă îndoiesc că vreun jurnalist pe care îl cunosc e la fel de bun.

Dar noi nu avem reporteri cu curajul ei și cu convingerea că acele riscuri merita asumate pentru că jurnalismul este atât de important.

Emilia, tu ești eroul meu. Și ar trebui să adaug, la fel sunteți voi toți.” – Walter Robinson, jurnalist Boston Globe.

Într-o țară în care jurnaliștii sunt deseori atacați sau defăimați, fie de public, fie de autorități, jurnalistul de la Boston Globe vine și reamintește cât de importantă este presa onestă pentru democrație.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, puse laolaltă, răspunsurile lui Robinson ar putea fi în egală măsură o declarație de iubire și respect pentru o profesie pe care din ce în ce mai puțini aleg să o practice și din ce în ce mai mulți aleg să o atace.

Însă, în definitiv, este profesia pentru care noi ne trezim în fiecare dimineață și care schimbă câte ceva în noi și în societate.

***

La Masterclassul susținut în fața jurnaliștilor români ați spus că presa independentă este în pericol în toată lumea. De unde credeți că vine cea mai mare amenințare?

Cred că cea mai mare amenințare la adresa presei apare în special în democrațiile mai noi, unde liderul ales crede că el ar putea avea mai mult succes dacă nu ar mai exista reporterii “obraznici” care scriu articole negative.

Am avut și noi în SUA acest tip de lider timp de 4 ani, cu implusuri autoritare, care, la fel ca Mussolini, Hitler sau Victor Orban, a considerat că va reuși să își atingă obiectivele dacă nimicește presa.

Este o problemă evidentă și aici, în România. Am învățat multe în cele 4 zile petrecute aici.

E interesant că ați spus “democrații mai noi”. Considerați că România este în continuare o democrație nouă, la 33 de ani de la căderea comunismului?

Da, cred că da. E drept, cele mai clare exemple despre ce au făcut liderii presei sunt Ungaria și Polonia. În Ungaria efectiv nu mai există presă independentă pentru că multe dintre publicații au fost cumpărate de prietenii lui Orban.

Nu există critică la adresa lui Orban.

Chiar și în SUA, care are probabil cea mai lungă tradiție în democrație, avem acum Curți Supreme de Justiție care discută despre schimbarea legii în așa fel încât să fie mai ușor de dat în judecată (jurnaliștii), am avut un președinte care a făcut din reporteri o țintă personală a atacurilor.

Am o tricou cu care dorm, pe care scrie “Enemy of the people”, pentru că așa a numit Trump presa. Ups, i-am zis numele. (râde)

Trendurile sunt, din păcate, înfricoșătoare, dar trebuie să spun că sunt profund impresionat de jurnaliștii independenți din România, fiindcă în ciuda tuturor hărțuirilor la care sunt supuși, rămân ancorați în luptă. E impresionant.

În SUA nu ai nevoie de prea mult curaj ca să mergi la muncă dimineața, dacă ești jurnalist, dar aici ai nevoie.

În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi. Admir asta sincer.

Cred că dacă nu mai suntem conștienți de libertatea de expresie pe care o avem, există riscul să o pierdem.

Ce ați spune publicului, astfel încât să înțeleagă relevanța presei independente și să o sprijine?

Cred că e o lecție civică importantă pe care o putem preda prin munca noastră. Ieri, de exemplu, am aflat despre cum se folosesc autoritățile române de legea europeană a GDPR-ului pentru a anonimiza numele din documentele oficiale cerute de jurnaliști.

Paralela la care mă gândesc este că în Massachusetts, legea privind documentele publice e una dintre cele mai rele din SUA. Dacă vrem documente, agențiile spun “te costă 2 milioane de dolari” sau  te fac să aștepți cu lunile sau chiar dacă legea spune că trebuie să ți le dea, îți refuză accesul fiindcă știu că noi am cheltui resurse importante ca să mergem la tribunal.

Ani de zile ne-am plâns între noi de problema asta, eram frustrați, uneori mergeam la tribunal, dar nu spuneam publicului despre asta.

Și apoi am avut ideea genială ca de fiecare dată când primim astfel de refuzuri abuzive, să scriem un articol despre asta.

Am început să facem asta și în câțiva ani publicul a început să ne fie alături, a văzut asta drept o bătălie între noi și guvern și pentru că noi reprezentăm publicul, este, de fapt, o bătălie între public și guvern.

Și după ce am început să scriem despre asta și publicul să ne susțină, atunci au schimbat legea pentru a ne înlesni accesul. Nu au înlăturat toate obstacolele, dar au făcut accesul mai ușor.

Și când am auzit de aceste lucruri printre jurnaliștii români, „cum scriem un material dacă numele din documente sunt anonimizate?”, am zis “puteți să scrieți un material despre cât de stupid este că guvernul face asta.”

Ca să răspund la întrebare, publicul poate fi de partea noastră atunci când prin munca noastră le arătăm că ceea ce facem este în propriul lor interes.

În România, politicienii au felurite moduri de a intimida presa. Există varianta mai “elegantă”, prin care cumpără spațiu publicitar cu bani publici și subjugă astfel presa dependentă de acele fonduri, s-a întâmplat cu o sumă uriașă în pandemie, ori există variante mai agresive, în care cheamă jurnaliștii în instanță și cer înlăturarea articolelor care nu le sunt favorabile.

În SUA cum stau lucrurile între politicieni și jurnaliști?

Există mereu această relație de adversari, așa cum e normal să fie. Fie că scriem despre republicani sau democrați, e la fel, nu le place să ne aibă prin preajmă.

Dar, în primul rând, noi nu luăm bani guvernamentali.

Au fost chiar niște propuneri în Congres, ținând cont de problemele financiare cu care se confruntă presa, să existe niște fonduri guvernamentale pentru presă, însă nu cred că este o idee bună.

Dacă îți dau bani, chiar și dacă nu îți spun nimic, te vei gândi mereu „voi mai primi banii dacă scriu asta?”. Și atunci jurnaliștii încep să se auto-cenzureze. Deci nu cred că este un drum bun.

Avem și noi problemele noastre, după cum spuneam, de a accesa documente oficiale, dar nu sunt atâtea moduri prin care politicienii ne pot îngreuna viața, așa cum se întâmplă aici.

Ați fost de-a lungul carierei și corespondent la Casa Albă, în timpul mandatelor lui Ronald Reagan și George H. W. Bush. Care erau cele mai dificile aspecte în munca de jurnalist care acoperă Casa Albă?

Eu cred că e unul dintre cele mai supraapreciate joburi din jurnalism. În aproape toate administrațiile prezidențiale, ei controlează ceea ce ajunge la presă. Când apare o scurgere de informații, de obicei este o scurgere autorizată, menită să promoveze președintele sau politicile lui.

E chiar foarte greu să găsești surse, fiindcă sunt toți foarte loiali președintelui.

Excepția a fost cu ultimul nostru președinte, care era atât de neloial propriilor lui oameni, încât l-au răsplătit pe măsură, sunând reporterii deseori și vărsând lucruri negative despre șeful lor.

Dar, în general, călătorești foarte mult prin toată lumea, sună pretențios că te ocupi de Casa Albă, dar, de fapt, e foarte greu să faci relatări bune de la Casa Albă.

Sunt acele momente când președintele ține un discurs undeva, sunt sute de reporteri prezenți și cumva toți ajung să scrie aceeași ideea principală.

Jurnaliștii primesc discursul scris dinainte, în autobuz sau în avion, discută între ei.

Un reporter bun de investigație nu prea are ce căuta la Washington.

Care credeți că este cea mai importantă schimbare adusă de investigația echipei Spotlight despre preoții catolici predofili? Credeți că fenomenul a încetat?

Cred că abuzurile nu au încetat complet și că marea schimbare nu a venit dinspre biserică, ci dinspre oamenii de rând. Cred că părinții, nu doar în relația cu biserica, sunt mult mai vigilenți acum.

În trecut, ce putea să fie mai sigur pentru ei decât un preot? Dacă un preot lega o relație cu un băiat de 13 ani, pentru ei era ceva extraordinar.

Acum nu mai e la fel.

Cât despre biserică, încă are aceeași problemă în privința transparenței. Cred că singurul mod prin care poate rezolva asta este să spună totul. Dar nu au fost capabili să facă asta.

Mușamalizarea continuă.

Papa precent a vrut să schimbe lucrurile, dar niște cardinali puternici s-au opus și l-au blocat la fiecare pas.

Ați spus ieri că a fost un lucru bun că nu ați publicat acea anchetă în vremurile de azi, ale social media. De ce credeți că a fost un lucru bun asta?

Cred că ar fi fost mult mai ușor pentru oamenii care sunt de partea bisericii sau care nu iubesc presa să confiște subiectul și să îl arunce într-un nor al îndoielilor, denigrărilor, se întâmplă asta acum.

Am publicat la un moment prielnic, când presa putea fi citită online, dar munca noastră nu putea fi subestimată așa cum este acum.

Credeți că în zilele noastre social media ajută presa sau ne face munca și mai grea?

Ne face munca și mai grea și este și mai greu pentru public să înțeleagă care este subiectul adevărat.

E atât de ușor să manipulezi social media, platformele au eșuat în a filtra oamenii care denaturează adevărul.

Eu nu postez pe Twitter, am o pagina de facebook pe care nu prea o folosesc…ba chiar cred că o să renunț definitiv la Twitter.

Ce ați face dacă ați fi jurnalist în Rusia de azi? Cum ați putea să vă păstrați libertatea de expresie?

Dacă aș fi un jurnalist în Rusia, acum aș fi, de fapt, în Letonia. Nu mai poți lucra în Rusia ca jurnalist, mergi la închisoare dacă folosești cuvântul „război”.

Toți reporterii străini au plecat acum două luni și acoperă subiectele de la distanță, din Istanbul, Stockholm, etc.

Sunteți și profesor de jurnalism. Cum se raportează tinerii, studenți la jurnalism, la presă? Ați observat cumva o lipsă de interes chiar și la ei?

De exemplu, în România mulți renunță din start la ideea de a face presă și merg către PR sau publicitate.

Așa este, nu e o problemă nouă, deja de mulți ani o bună parte dintre studenții la jurnalism ajung, de fapt, în PR. Pentru că programul e mai bun, salariile sunt mai bune. Dar satisfacția la locul de muncă…pff, poți uita de ea.

Eu am norocul să predau jurnalism de investigație și să am parte de studenți chiar interesați de asta, așa că mulți dintre ei ajung să lucreze în presa. Ce mi se pare îngrijorător este că mai mult de jumătate dintre studenții la jurnalism de la noi vor să lucreze în presa sportivă.

Dar noi avem un exemplu pozitiv de publicație de sport care a realizat una dintre cele mai importante anchete din România, Gazeta Sporturilor, despre bacteriile din spitale, iar povestea lor apare în filmul Colectiv, nominalizat la Oscar. Deci poți face jurnalism de calitate și din presa de sport.

Am auzit de filmul Colectiv, dar nu am apucat să îl văd, o să îmi fac timp pentru asta.

Sigur, eu cred că până la urmă orice reporter bun este un reporter de investigație, iar asta le spun și studenților mei.

Asta înseamnă că de fiecare dată când ți se dă o sarcină, să acoperi un subiect, să te gândești că întotdeauna este mai mult decât ceea ce îți comunică autoritățile și că poți săpa mai mult.

Poți face asta la orice subiect care ți se dă dimineața și trebuie să îl predai pentru ziarul de a doua zi. Nu poți petrece o săptămână la el. Dar dacă ești trimis la o conferință guvernamentală și scrii doar despre ce spun ei, pentru mine asta nu e acceptabil.

Așa că dacă te gândești că fiecare subiect are elemente ascunse, atunci vei avea șanse să îți dezvolți mai repede aptitudinile necesare pentru a ajunge la ele.

Ce sfat ați avea pentru un tânăr care vrea să devină jurnalist?

Vrei o carieră care te împlinește, vrei o carieră în care să simți că faci o diferență în viața cuiva, o carieră în care crezi că munca ta chiar contează. Asta poate fi adevărat și pentru un învățător, dar cred că e și mai adevărat în jurnalism.

Eu le spun tinerilor: gândiți-vă la jurnalism. Nu trebuie să o faceți toată viața, dar experiența de a o face este extraordinară. Nu există ceva mai distractiv.

Pe dumneavostră ce v-a determinat să continuați să o faceți o viață întreagă?

O fac pentru că pur și simplu iubesc meseria. E distractivă, e interesantă. Am fost la o cină cu jurații de la Superscrieri, a fost o discuție interesantă chiar dacă în cea mai mare parte s-a vorbit limba română. Dar am zis: cei mai interesanți oameni cu care îți poți petrece timpul sunt jurnaliștii. Datorită experiențelor noastre.

Imaginați-vă că acesta ar fi fost un grup de bancheri. Cât de plictisitor ar fi fost…

***

Gala Superscrieri a avut loc aseară. Victor Ilie (Recorder) a câștigat Premiul Superscrierea Anului pentru investigația video “Clanul Marelui Alb”. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată aici.

The post Walter Robinson, jurnalistul care a coordonat echipa Spotlight de la Boston Globe: „În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi.” appeared first on Cultura la dubă.

Unul dintre aceste rare momente a avut loc recent la Librăria Humanitas Cișmigiu, la lansarea ultimei cărți semnate de Tatiana Niculescu – „Singur”. A fost primul eveniment de acest gen, cu public, după 2 ani de pandemie.

Autoarea, cunoscută pentru talentul său extraordinar de a contura biografiile marilor personalități istorice, a venit în fața publicului cu un volum despre viața unuia dintre cei mai iubiți scriitori interbelici români, Mihail Sebastian.

După ce a scris și biografia profesorului Nae Ionescu, continuarea cercetării către viața lui Sebastian a fost firească.

Timp de 2 ani, Tatiana Niculescu și-a petrecut timpul studiind arhivele Brăilei, orașul natal al lui Sebastian sau citind întreaga sa operă.

“Singur” ni-l arată pe Mihail Sebastian într-un context amplu al societății cosmopolite a Brăilei interbelice, la București și la Paris, în sânul familiei evreiești, între prieteni, ca scriitor și ca jurnliast, precum și un bărbat șarmant în relația cu femeile.

Însă ceea ce îl aduce pe Sebastian atât de aproape de sufletul cititorilor, încă de la publicarea Jurnalului său, este însăși singurătatea lui, crede Tatiana Niculescu. Cititorii se regăsesc în suferința și stările depresive ale lui Sebastian, în obstacolele pe care le întâmpină, chiar dacă ele sunt astăzi diferite față de vremurile trăite de scriitor.

Tatiana Niculescu a povestit pentru Cultura la dubă ce muncă stă în spatele realizării acestui volum și cum îl vede acum pe Mihail Sebastian. Între timp, în două săptămâni de la lansare, “Singur” a devenit cea mai vândută carte a Editurii Humanitas în luna martie.

***

Spuneți-ne, vă rog, dincolo de opera lui Mihail Sebastian, care au fost sursele la care ați apelat și pe ce durată s-a întins munca de documentare?

Am lucrat doi ani la carte, dar este adevărat că eu, cum scriu de mai mulți ani biografii interbelice, am un fel de dosar de probleme, de evenimente, teme, cronologii, hărți, tot felul de lucruri care îmi folosesc pentru situarea personajelor în epoca lor.

De pildă, fotografii cu localități.

Pentru Brăila am folosit un extraordinar album, scos de Muzeul Brăilei cu cărți poștale interbelice, care m-au ajutat foarte mult să văd multe locuri evocate de Sebastian, fie în literatura lui, fie în cronici literare.

Am folosit, de asemenea, de la Arhivele Județene Brăila, niște documente care m-au ajutat să situez niște evenimente din viața lui Mihail Sebastian într-o succesiune corectă.

Tot la Brăila am avut acces la mai multe monografii ale orașului, din mai multe perioade, care iar mi-au fost de foarte mare folos în situarea familiei și a diverselor etnii din Brăila interbelică. La Muzeul Brăilei au fost publicate studii despre populația Brăilei în diverse perioade. Asta pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg epoca, locul, contextul, societatea.

Brăila era pe atunci un oraș cosmopolit, plin de inițiative și de idei, un oraș prosper în care se făcea schimb nu numai de mărfuri și de cereale și de bunuri, dar și de cărți, de idei.

Ați apelat și la publicistica semnată de Mihail Sebastian, mai puțin cunoscută publicului. Cum ați avut acces la articolele lui?

Nici mie nu mi-a fost cunoscută. Operele lui Sebastian, inclusiv publicistica, au fost publicate de Academia Română în 8 volume și din cele 8 volume, 6 volume sunt de publicistică. Sebastian a scris enorm.

Cum era ca jurnalist?

Extraordinar de bun, de sensibil la nuanțe și cu o proprietate a termenilor cu totul remarcabilă.

Scria mai mult critică, recenzii sau și despre viața politică?

Scria de toate. Scria multe recenzii, multe note pe marginea cărților apărute. Ca orice jurnalist de cotidian, scria zilnic.

La un moment dat, după călătoria lui în Franța, care a durat un an și câteva luni, a avut tentația jurnalismului de fapt divers. A început să îl intereseze faptul divers, în structura lui de adâncime. Faptul divers, care pare doar o anecdotă în viața unei societăți, unei familii, devine la Mihail Sebastian o metaforă sau o parabolă pentru viața politică .

În carte am câteva capitole în care descriu acest demers al lui de jurnalist interesat de tot ce înseamnă viață în jurul lui.

Dacă un tânăr jurnalist din zilele noastre ar vrea să învețe cum se poate scrie cu talent, cu inteligență, ar putea să studieze publicistica lui Sebastian, care este extraordinar de diversă.

Ați povestit la lansare un moment în care ați mers la mormântul lui Mihail Sebastian fiindcă aveați niște întrebări, nelămuriri, dar nu ați spus și dacă ați găsit acolo răspunsul.

Cartea ar putea fi răspunsul, nu știu dacă l-am găsit cu totul. Întrebarea mea imaginară adresată lui Sebastian sau rugămintea mea era: „ajută-mă să te înțeleg bine. Îndrumă-mă prin tot ce ai scris să înțeleg cât pot eu de bine cine ai fost.”

Sunt convinsă că iubitorii de Mihail Sebastian vor citi această carte, dar spuneți-ne de ce ar fi ea interesantă și pentru cei care nu îl cunosc pe Sebastian?

Ar fi interesantă pentru că în mod cu totul întâmplător, experiența lui e foarte actuală. Sigur că în vremea lui altele sunt motivele, nu e vorba despre o pandemie, e cu totul altul contextul, dar ce trăiește un om pus în aceste situații e asemănător, ca experiență de viață, cu zilele noastre, cu experiența izolării și a distanțării sociale.

Pe mine m-a învățat foarte mult Sebastian. Am învățat de la el cum să fac față deznădejdii, deprimării, însingurării din această perioadă.

***

“Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare, în schimb, le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei care nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga?” se întreabă retoric Sebastian, dând de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate. În orice caz, acestea sunt atitudinea și convingerea lui.

A nu fi nici de dreapta, nici de stânga nu înseamnă demisia din treburile cetății, ci curajul de a veghea cu conștiința trează în fața deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului constă tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire.” – Sigur, Tatiana Niculescu

***

Tatiana Niculescu s-a remarcat în literatura română contemporană prin biografiile scrise.

A publicat la Editura Humanitas: Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale (bestseller Humanitas, 2021), Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu (bestseller Humanitas, 2020); Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (bestseller Humanitas, 2019); Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018); Mistica rugăciunii și a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017); Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016, 2020); Regina Maria. Ultima dorinţă (Humanitas, 2015, 2016, 2018, 2020).

A debutat în literatură cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006, 2008, 2021), urmat de Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea fecioarelor.

A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex și identitate (Humanitas, 2017) și Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019) și a îngrijit volumul Maria, regina României, Gânduri pentru vremuri grele (Humanitas, 2020).

Între 1995 și 2008, Tatiana Niculescu a fost redactor și realizator de programe, iar apoi redactor‑șef la secția română a postului de radio BBC World Service, la Londra și București.

The post Tatiana Niculescu, scriitoare: “Am învățat de la Mihail Sebastian cum să fac față deznădejdii, deprimării, însingurării din această perioadă.” appeared first on Cultura la dubă.