Walter Robinson, câștigător al Premiului Pulitzer 2003 pentru Serviciu Public, alături de echipa de investigații Spotlight a ziarului Boston Globe, s-a aflat zilele acestea la București, la invitația Fundației Friends For Friends.

Robinson a coordonat echipa Spotlight în celebra anchetă care a vizat preoții catolici pedofili, devenită subiectul filmului „Spotlight” – câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film în 2015.

La 76 de ani, cu o experiență în presă de 50 de ani, Walter Robinson a susținut un masterclass în fața jurnaliștilor români și a participat la Gala Superscrieri, care a desemnat cele mai bune materiale jurnalistice ale ultimului an.

A venit la București să inspire colegii săi de breaslă români, dar a mărturisit cu modestie că el este cel inspirat după cele 4 zile petrecute aici.

Într-un discurs impresionant susținut în deschiderea Galei Superscrieri, acesta a ovaționat-o pe Emilia Șercan, jurnalista persecutată de autoritățile române în urma publicării investigației despre plagiatul premierului Nicolae Ciucă.

„România îmi este străină, dar această adunare nu. Nu vorbesc limba română, dar noi împărtășim o limbă comună, care nu are nevoie de o traducere.

Aici mă aflu printre colegi, printre noi prieteni și tot ceea ce căutăm noi este adevărul.

Ceea ce facem irigă rădăcinile democrației. Jurnalismul bun este oxigenul democrației. Fără el, ne-am sufoca toți.

Am acceptat invitația de a veni aici pentru că sunt inspirat de voi.

În SUA avem Primul Amendament care ne garantează drepturile. Aproape tot ceea ce facem noi este lipsit de riscuri.

Cea mai mare frică pe care o pot avea reporterii americani de investigație este că vor întârzia la cină. Aici nu stau așa lucrurile.

Material după material, zi după zi, voi acceptați riscuri pe care noi, în America, le percepem drept inimaginabile. Vă riscați reputațiile, joburile, chiar și propria siguranță.

În SUA e posibil să avem jurnaliști la fel de buni ca Emilia Șercan, deși mă îndoiesc că vreun jurnalist pe care îl cunosc e la fel de bun.

Dar noi nu avem reporteri cu curajul ei și cu convingerea că acele riscuri merita asumate pentru că jurnalismul este atât de important.

Emilia, tu ești eroul meu. Și ar trebui să adaug, la fel sunteți voi toți.” – Walter Robinson, jurnalist Boston Globe.

Într-o țară în care jurnaliștii sunt deseori atacați sau defăimați, fie de public, fie de autorități, jurnalistul de la Boston Globe vine și reamintește cât de importantă este presa onestă pentru democrație.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, puse laolaltă, răspunsurile lui Robinson ar putea fi în egală măsură o declarație de iubire și respect pentru o profesie pe care din ce în ce mai puțini aleg să o practice și din ce în ce mai mulți aleg să o atace.

Însă, în definitiv, este profesia pentru care noi ne trezim în fiecare dimineață și care schimbă câte ceva în noi și în societate.

***

La Masterclassul susținut în fața jurnaliștilor români ați spus că presa independentă este în pericol în toată lumea. De unde credeți că vine cea mai mare amenințare?

Cred că cea mai mare amenințare la adresa presei apare în special în democrațiile mai noi, unde liderul ales crede că el ar putea avea mai mult succes dacă nu ar mai exista reporterii “obraznici” care scriu articole negative.

Am avut și noi în SUA acest tip de lider timp de 4 ani, cu implusuri autoritare, care, la fel ca Mussolini, Hitler sau Victor Orban, a considerat că va reuși să își atingă obiectivele dacă nimicește presa.

Este o problemă evidentă și aici, în România. Am învățat multe în cele 4 zile petrecute aici.

E interesant că ați spus “democrații mai noi”. Considerați că România este în continuare o democrație nouă, la 33 de ani de la căderea comunismului?

Da, cred că da. E drept, cele mai clare exemple despre ce au făcut liderii presei sunt Ungaria și Polonia. În Ungaria efectiv nu mai există presă independentă pentru că multe dintre publicații au fost cumpărate de prietenii lui Orban.

Nu există critică la adresa lui Orban.

Chiar și în SUA, care are probabil cea mai lungă tradiție în democrație, avem acum Curți Supreme de Justiție care discută despre schimbarea legii în așa fel încât să fie mai ușor de dat în judecată (jurnaliștii), am avut un președinte care a făcut din reporteri o țintă personală a atacurilor.

Am o tricou cu care dorm, pe care scrie “Enemy of the people”, pentru că așa a numit Trump presa. Ups, i-am zis numele. (râde)

Trendurile sunt, din păcate, înfricoșătoare, dar trebuie să spun că sunt profund impresionat de jurnaliștii independenți din România, fiindcă în ciuda tuturor hărțuirilor la care sunt supuși, rămân ancorați în luptă. E impresionant.

În SUA nu ai nevoie de prea mult curaj ca să mergi la muncă dimineața, dacă ești jurnalist, dar aici ai nevoie.

În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi. Admir asta sincer.

Cred că dacă nu mai suntem conștienți de libertatea de expresie pe care o avem, există riscul să o pierdem.

Ce ați spune publicului, astfel încât să înțeleagă relevanța presei independente și să o sprijine?

Cred că e o lecție civică importantă pe care o putem preda prin munca noastră. Ieri, de exemplu, am aflat despre cum se folosesc autoritățile române de legea europeană a GDPR-ului pentru a anonimiza numele din documentele oficiale cerute de jurnaliști.

Paralela la care mă gândesc este că în Massachusetts, legea privind documentele publice e una dintre cele mai rele din SUA. Dacă vrem documente, agențiile spun “te costă 2 milioane de dolari” sau  te fac să aștepți cu lunile sau chiar dacă legea spune că trebuie să ți le dea, îți refuză accesul fiindcă știu că noi am cheltui resurse importante ca să mergem la tribunal.

Ani de zile ne-am plâns între noi de problema asta, eram frustrați, uneori mergeam la tribunal, dar nu spuneam publicului despre asta.

Și apoi am avut ideea genială ca de fiecare dată când primim astfel de refuzuri abuzive, să scriem un articol despre asta.

Am început să facem asta și în câțiva ani publicul a început să ne fie alături, a văzut asta drept o bătălie între noi și guvern și pentru că noi reprezentăm publicul, este, de fapt, o bătălie între public și guvern.

Și după ce am început să scriem despre asta și publicul să ne susțină, atunci au schimbat legea pentru a ne înlesni accesul. Nu au înlăturat toate obstacolele, dar au făcut accesul mai ușor.

Și când am auzit de aceste lucruri printre jurnaliștii români, „cum scriem un material dacă numele din documente sunt anonimizate?”, am zis “puteți să scrieți un material despre cât de stupid este că guvernul face asta.”

Ca să răspund la întrebare, publicul poate fi de partea noastră atunci când prin munca noastră le arătăm că ceea ce facem este în propriul lor interes.

În România, politicienii au felurite moduri de a intimida presa. Există varianta mai “elegantă”, prin care cumpără spațiu publicitar cu bani publici și subjugă astfel presa dependentă de acele fonduri, s-a întâmplat cu o sumă uriașă în pandemie, ori există variante mai agresive, în care cheamă jurnaliștii în instanță și cer înlăturarea articolelor care nu le sunt favorabile.

În SUA cum stau lucrurile între politicieni și jurnaliști?

Există mereu această relație de adversari, așa cum e normal să fie. Fie că scriem despre republicani sau democrați, e la fel, nu le place să ne aibă prin preajmă.

Dar, în primul rând, noi nu luăm bani guvernamentali.

Au fost chiar niște propuneri în Congres, ținând cont de problemele financiare cu care se confruntă presa, să existe niște fonduri guvernamentale pentru presă, însă nu cred că este o idee bună.

Dacă îți dau bani, chiar și dacă nu îți spun nimic, te vei gândi mereu „voi mai primi banii dacă scriu asta?”. Și atunci jurnaliștii încep să se auto-cenzureze. Deci nu cred că este un drum bun.

Avem și noi problemele noastre, după cum spuneam, de a accesa documente oficiale, dar nu sunt atâtea moduri prin care politicienii ne pot îngreuna viața, așa cum se întâmplă aici.

Ați fost de-a lungul carierei și corespondent la Casa Albă, în timpul mandatelor lui Ronald Reagan și George H. W. Bush. Care erau cele mai dificile aspecte în munca de jurnalist care acoperă Casa Albă?

Eu cred că e unul dintre cele mai supraapreciate joburi din jurnalism. În aproape toate administrațiile prezidențiale, ei controlează ceea ce ajunge la presă. Când apare o scurgere de informații, de obicei este o scurgere autorizată, menită să promoveze președintele sau politicile lui.

E chiar foarte greu să găsești surse, fiindcă sunt toți foarte loiali președintelui.

Excepția a fost cu ultimul nostru președinte, care era atât de neloial propriilor lui oameni, încât l-au răsplătit pe măsură, sunând reporterii deseori și vărsând lucruri negative despre șeful lor.

Dar, în general, călătorești foarte mult prin toată lumea, sună pretențios că te ocupi de Casa Albă, dar, de fapt, e foarte greu să faci relatări bune de la Casa Albă.

Sunt acele momente când președintele ține un discurs undeva, sunt sute de reporteri prezenți și cumva toți ajung să scrie aceeași ideea principală.

Jurnaliștii primesc discursul scris dinainte, în autobuz sau în avion, discută între ei.

Un reporter bun de investigație nu prea are ce căuta la Washington.

Care credeți că este cea mai importantă schimbare adusă de investigația echipei Spotlight despre preoții catolici predofili? Credeți că fenomenul a încetat?

Cred că abuzurile nu au încetat complet și că marea schimbare nu a venit dinspre biserică, ci dinspre oamenii de rând. Cred că părinții, nu doar în relația cu biserica, sunt mult mai vigilenți acum.

În trecut, ce putea să fie mai sigur pentru ei decât un preot? Dacă un preot lega o relație cu un băiat de 13 ani, pentru ei era ceva extraordinar.

Acum nu mai e la fel.

Cât despre biserică, încă are aceeași problemă în privința transparenței. Cred că singurul mod prin care poate rezolva asta este să spună totul. Dar nu au fost capabili să facă asta.

Mușamalizarea continuă.

Papa precent a vrut să schimbe lucrurile, dar niște cardinali puternici s-au opus și l-au blocat la fiecare pas.

Ați spus ieri că a fost un lucru bun că nu ați publicat acea anchetă în vremurile de azi, ale social media. De ce credeți că a fost un lucru bun asta?

Cred că ar fi fost mult mai ușor pentru oamenii care sunt de partea bisericii sau care nu iubesc presa să confiște subiectul și să îl arunce într-un nor al îndoielilor, denigrărilor, se întâmplă asta acum.

Am publicat la un moment prielnic, când presa putea fi citită online, dar munca noastră nu putea fi subestimată așa cum este acum.

Credeți că în zilele noastre social media ajută presa sau ne face munca și mai grea?

Ne face munca și mai grea și este și mai greu pentru public să înțeleagă care este subiectul adevărat.

E atât de ușor să manipulezi social media, platformele au eșuat în a filtra oamenii care denaturează adevărul.

Eu nu postez pe Twitter, am o pagina de facebook pe care nu prea o folosesc…ba chiar cred că o să renunț definitiv la Twitter.

Ce ați face dacă ați fi jurnalist în Rusia de azi? Cum ați putea să vă păstrați libertatea de expresie?

Dacă aș fi un jurnalist în Rusia, acum aș fi, de fapt, în Letonia. Nu mai poți lucra în Rusia ca jurnalist, mergi la închisoare dacă folosești cuvântul „război”.

Toți reporterii străini au plecat acum două luni și acoperă subiectele de la distanță, din Istanbul, Stockholm, etc.

Sunteți și profesor de jurnalism. Cum se raportează tinerii, studenți la jurnalism, la presă? Ați observat cumva o lipsă de interes chiar și la ei?

De exemplu, în România mulți renunță din start la ideea de a face presă și merg către PR sau publicitate.

Așa este, nu e o problemă nouă, deja de mulți ani o bună parte dintre studenții la jurnalism ajung, de fapt, în PR. Pentru că programul e mai bun, salariile sunt mai bune. Dar satisfacția la locul de muncă…pff, poți uita de ea.

Eu am norocul să predau jurnalism de investigație și să am parte de studenți chiar interesați de asta, așa că mulți dintre ei ajung să lucreze în presa. Ce mi se pare îngrijorător este că mai mult de jumătate dintre studenții la jurnalism de la noi vor să lucreze în presa sportivă.

Dar noi avem un exemplu pozitiv de publicație de sport care a realizat una dintre cele mai importante anchete din România, Gazeta Sporturilor, despre bacteriile din spitale, iar povestea lor apare în filmul Colectiv, nominalizat la Oscar. Deci poți face jurnalism de calitate și din presa de sport.

Am auzit de filmul Colectiv, dar nu am apucat să îl văd, o să îmi fac timp pentru asta.

Sigur, eu cred că până la urmă orice reporter bun este un reporter de investigație, iar asta le spun și studenților mei.

Asta înseamnă că de fiecare dată când ți se dă o sarcină, să acoperi un subiect, să te gândești că întotdeauna este mai mult decât ceea ce îți comunică autoritățile și că poți săpa mai mult.

Poți face asta la orice subiect care ți se dă dimineața și trebuie să îl predai pentru ziarul de a doua zi. Nu poți petrece o săptămână la el. Dar dacă ești trimis la o conferință guvernamentală și scrii doar despre ce spun ei, pentru mine asta nu e acceptabil.

Așa că dacă te gândești că fiecare subiect are elemente ascunse, atunci vei avea șanse să îți dezvolți mai repede aptitudinile necesare pentru a ajunge la ele.

Ce sfat ați avea pentru un tânăr care vrea să devină jurnalist?

Vrei o carieră care te împlinește, vrei o carieră în care să simți că faci o diferență în viața cuiva, o carieră în care crezi că munca ta chiar contează. Asta poate fi adevărat și pentru un învățător, dar cred că e și mai adevărat în jurnalism.

Eu le spun tinerilor: gândiți-vă la jurnalism. Nu trebuie să o faceți toată viața, dar experiența de a o face este extraordinară. Nu există ceva mai distractiv.

Pe dumneavostră ce v-a determinat să continuați să o faceți o viață întreagă?

O fac pentru că pur și simplu iubesc meseria. E distractivă, e interesantă. Am fost la o cină cu jurații de la Superscrieri, a fost o discuție interesantă chiar dacă în cea mai mare parte s-a vorbit limba română. Dar am zis: cei mai interesanți oameni cu care îți poți petrece timpul sunt jurnaliștii. Datorită experiențelor noastre.

Imaginați-vă că acesta ar fi fost un grup de bancheri. Cât de plictisitor ar fi fost…

***

Gala Superscrieri a avut loc aseară. Victor Ilie (Recorder) a câștigat Premiul Superscrierea Anului pentru investigația video “Clanul Marelui Alb”. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată aici.

The post Walter Robinson, jurnalistul care a coordonat echipa Spotlight de la Boston Globe: „În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi.” appeared first on Cultura la dubă.

Emilia Șercan a dezvăluit săptămâna aceasta că a fost victima unei acțiuni de kompromat orchestrată de statul român, după ce în luna ianuarie a publicat un material care dovedește că teza de doctorat a premierului Nicolae Ciucă conține porțiuni plagiate. 

„Solicităm demisia imediată a prim-ministrului României, Nicolae-Ionel Ciucă, a ministrului de interne, Lucian Bode, și a inspectorului general al Poliției Române, Benone-Marian Matei.

Cei trei au ignorat recenta campanie de intimidare și ponegrire publică a jurnalistei Emilia Șercan și, mai grav, scurgerea de probe dintr-o anchetă penală în curs chiar din cadrul Poliției Române. Au dat astfel un semnal că instituții chemate să apere interesele cetățeanului se întorc împotriva lui fără să fie sancționate prompt. Considerăm că siguranța jurnalistei este pusă în pericol, la fel ca libertatea de exprimare a presei și a oricărei voci critice din țara noastră.

De aceea vă invităm să vă alăturați în număr cât mai mare protestului nostru”, transmit organizatorii protestului, printre care se numără organizațiile non-guvernamentale Funky Citizens și Declic.

Jurnaliștii care au suferit de-a lungul timpului acte de intimidare din partea autorităților din România sunt invitați să ia cuvântul și să-și povestească experiențele la eveniment. 

Redacția Cultura la dubă este solidară cu Emilia Șercan și se alătură acestui demers.

The post „Alături de Emilia Șercan”. Protest împotriva ignoranței autorităților în fața acțiunilor de intimidare a jurnaliștilor appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul se va deschide cu o prezentare susținută de Paula Herlo, jurnalistă a emisiunii România, te iubesc, de la PRO TV. Aceasta va vorbi despre Super puterea femeilor din presă, iar discursul său va putea fi urmărit live pe paginile de facebook Goethe-Institut București și Cultura la dubă, de la ora 13.00.

Prima zi continuă cu workshopul Jurnalismul de investigație. Documentarea abuzurilor, susținut de Diana Oncioiu, jurnalistă la publicația Dela0.ro și membră a echipei proiectului colaborativ Să Fie Lumină, realizat în parteneriat de Dela0.ro și Centrul de Investigații Media.

Atelierele de lucru sunt dedicate ecxlusiv celor 10 participanți la Media Incubator, selectați în urma unui open call lansat în luna august.

Tot joi, participanții îl vor cunoaște printr-o intervenție online pe jurnalistul german Jörg Taszman, specializat pe industria cinematografică. Acesta lucrează pentru DLF Kultur, Radio Eins, MDR-Kultur, epd-film și Jüdische Allgemeine și va susține o prezentare despre intervievarea artiștilor.

Vineri, 15 octombrie, ziua va începe cu un workshop coordonat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, la care vor participa ca invitate artista vizuală Kristin Wenzel și actrița Ada Galeș. În cadrul atelierului, participanții vor realiza primele lor interviuri cu cele două invitate.

Tot vineri, Ramona Avramescu, jurnalista TVR, va susține un atelier de lucru despre Jurnalismul Politic.

Iar de la ora 17.00, Medana Weident, reporter Deutsche Welle va vorbi despre Jurnalismul Cultural. Aceasta va putea fi urmărită live pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Sâmbătă, 16 octombrie, cei 10 tineri participanți, sosiți din toată țara, vor avea parte de un tur într-o zona istorică a Bucureștiului, alături de Alberto Groșescu, vicepreședinte al Asociației ARCEN. În urma vizitei, participanții vor realiza articole de presă.

Iar de la ora 14.30, vor participa la workshopul Jurnalismul de Televiziune, susținut de Andreea Brașovean, reporter și prezentatoare a jurnalelor DIGI24.

Dumincă, 17 octombrie, Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea și Gazeta Sporturilor, îi va ajuta pe participanți să înțeleagă ce presupune Relația cu Sursele.

Iar Alex Nedea, jurnalist Recorder, va susține de la ora 14.30 o prezentare publică despre Jurnalismul de Investigație. Aceasta va fi accesibilă publicului larg pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Media Incubator este un program regional al Goethe-Institut, desfășurat pe o perioadă de câțiva ani în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord și România. Goethe-Institut dorește să susțină astfel jurnalismul responsabil și sensibil din punct de vedere social.

Ediția Media Incubator București 2021 are ca temă centrală rolul și statutul femeii jurnalist, de la modul în care aceasta este privită și abordată în timpul activității sale de către persoane publice sau de către public, la discriminări salariale sau implicarea în subiecte ce reflectă abuzuri la care sunt supuse femeile.

Cei 10 participanți au vârste cuprinse între 17 și 23 de ani, iar prezența lor la București a fost asigurată gratuit de Goethe-Institut.

Media Incubator București este organizat de Goethe-Institut București și curatoriat de Alexandra Tănăsescu, redactor șef și fondatoarea publicației independente Cultura la dubă.

Evenimentul se va desfășura fizic cu respectarea tututor normelor prevăzute de lege, toți participanții fiind vaccinați.

The post Mâine începe Media Incubator. Jurnaliști români și germani vor susține ateliere de lucru la Goethe-Institut. appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul va avea loc 14 – 17 octombrie 2021, în Pavilion 32, la Goethe-Institut București.

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți metodele de lucru ale presei de calitate, Goethe-Institut București vă propune să vă înscrieți la workshop-ul Media Incubator – dedicat persoanelor care doresc să lucreze ca jurnaliști.

Participarea este gratuită și deschisă oricărei persoane stabilită în România, însă prioritate vor avea studenții sau absolvenții unei școli de jurnalism.

Goethe-Institut București va asigura transportul și cazarea persoanelor din afara Bucureștiului.
Tot ce trebuie să faceți este să trimiteți o scurtă biografie, în care să vă prezentați și o scrisoare de motivație prin care să ne spuneți de ce doriți să participați la eveniment (maximum 1000 de cuvinte). Ambele documente trebuie trimise la adresa mediaincubator2021@gmail.com

Exprimarea corectă în limba română și cunoștințe bune de limba engleză sunt condiții obligatorii de participare!
După perioada de înscrieri, care are loc între 1 – 31 august 2021, un juriu stabilit de organizatori va selecta 10 participanți. Selecția va fi anunțată pe 15 septembrie 2021.

Într-o lume în care fenomenul fake-news se răspândește și dăunează tot mai mult societăților în care trăim, jurnalismul curat, de calitate, este cu atât mai valoros și trebuie protejat.

În Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord și România, Goethe-Institut, în colaborare cu partenerii săi locali, dorește să susțină jurnalismul responsabil și sensibil din punct de vedere social prin intermediul proiectului MEDIA INCUBATOR.

Proiectul MEDIA INCUBATOR este un program de formare pe mai mulți ani care sprijină studenții și jurnaliștii aspiranți care doresc să se concentreze pe reportajul social și pe subiectele legate de combaterea sărăciei, egalitatea de șanse și minoritățile.

Goethe-Institut București își propune să încurajeze jurnalismul adevărat și, mai mult decât atât, să aducă în discuție rolul și statutul femeii jurnalist, de la modul în care aceasta este privită și abordată în timpul activității sale de către persoane publice sau de către public, la discriminări salariale sau implicarea în subiecte ce reflectă abuzuri la care sunt supuse femeile.

De asemenea, Goethe-Institut dorește să susțină viitorii tineri jurnaliști și să îi pună pe aceștia în contact direct cu jurnaliști români și germani consacrați.

Printre invitații de marcă ai evenimentului se numără Paula Herlo, jurnalist România, te iubesc, Alex Nedea, jurnalist Recorder, Diana Oncioiu, jurnalist Dela0.ro, Ramona Avramescu, jurnalist TVR, Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea și Gazeta Sporturilor, Andreea Brașovean, jurnalist Digi24 sau Medana Weident, jurnalist Deutsche Welle.

Jurnalismul politic, jurnalismul de investigație, relația cu sursele, documentarea subiectelor sau tehnicile de scriere sunt doar câteva dintre subiectele care vor fi abordate de invitați.

MEDIA INCUBATOR București este organizat de Goethe-Institut București și curatoriat de Alexandra Tănăsescu, redactor șef și fondatoarea platformei de jurnalism independent Cultura la dubă – www.culturaladuba.ro.

The post Open Call pentru tineri care vor să devină jurnaliști – Media Incubator 2021 appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la dispariția unuia dintre cei mai apreciați critici de film din România și o personalitate unică în peisajul cultural românesc.

Ajunsă la cea de-a șaptea ediție, bursa le este dedicată cineaștilor aflați la primul sau al doilea lungmetraj, dar și tinerilor jurnaliști și critici de film, cu vârsta maximă de 35 de ani. Sunt eligibile proiectele de lungmetraj – ficțiune sau documentar – aflate în dezvoltare sau pre-producție și proiectele editoriale axate pe cinema (carte, revistă, website, emisiune, vlog, blog etc). 

Dosarele de aplicație trebuie să cuprindă o descriere a proiectului, o scrisoare de motivație și CV-ul participantului. Acestea pot fi înscrise până pe 15 iunie, prin completarea formularului disponibil pe site-ul festivalului: tiff.ro/inscrieri-bursa-alex-leo-serban 

Câștigătorul va fi premiat la gala de închidere a celei de-a 20-a ediții. TIFF își propune să contribuie ulterior la realizarea proiectului viitorului bursier, prin intermediul programelor pe care le derulează.

Bursierul ediției din 2020 a fost Alexandra Tănăsescu, fondatoarea Cultura la dubă.

O mențiune specială pentru un proiect editorial i-a fost oferită criticului de film Victor Morozov, pentru volumul Peste graniță. Cinema-ul românesc în context transnațional. 

Totodată, o Mențiune specială, în valoare de 1000 de euro, oferită de Conceptual Lab by Theo Nissim și TIFF, va recompensa performanța unui actor român sub 35 de ani care s-a remarcat într-un scurtmetraj sau un lungmetraj lansat în 2020. Anul trecut, pe scena TIFF a fost premiat actorul Cristi Popa, pentru rolul din Monștri.  (r. Marius Olteanu).

Bursa Alex. Leo Șerban, iniţiată de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Romanian Film Initiative, a fost acordată pentru prima dată în 2012, la TIFF, în memoria unuia dintre cei mai importanți critici de film români, Alex. Leo Șerban.

Dacă la primele trei ediţii, bursa era adresată exclusiv tinerilor jurnaliști și critici de film, câștigătorii beneficiind de un sejur de perfecţionare profesională în contextul creativ al Festivalului de Film Românesc de la New York, Making Waves, organizat de Romanian Film Initiative, începând din 2018 se adresează deopotrivă regizorilor și scenariștilor.

Bursa în valoare de 2.500 de euro, va fi oferită și în acest an în parteneriat cu Conceptual Lab by Theo Nissim.

Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația Festivalul de Film Transilvania. Ediția a 20-a va avea loc între 23 iulie și 1 august, cu respectarea tuturor măsurilor de siguranță necesare în contextul actual. 

The post Au început înscrierile la Bursa Alex. Leo Șerban, TIFF 2021 appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de doi ani, Alex Nedea realizează reportaje și anchete de amploare la Recorder, ultimul dintre ele fiind unul dintre cele mai vizionate materiale de presă din online-ul românesc – “Singur împotriva partidului”, investigația care a arătat numiri făcute pe criteriu politic la Apele Române.

Tot Alex Nedea a mers pe urmele mafiei pădurilor și a realizat mai multe investigații despre apa contaminată pe care o beau unii dintre români. Pentru materialele sale a primit și prestigiosul premiu Ion Rațiu pentru Jurnalism, în 2019.

În ciuda neregulilor pe care le găsește în realitatea românească, jurnalistul reușește să vadă mai multe părți bune la țara în care trăim și spune că aici își va crește și copilul deja născut.

Prin munca sa reușește să schimbe treptat o parte dintre aspectele mai puțin plăcute și speră ca generația sa să contribuie cât mai mult la aceste schimbări.

Cum a devenit Alex Nedea jurnalist, ce a stat în spatele materialului despre Apele Române, dar și cum își vede viitorul în România, aflați în interviul de mai jos.

Alex, cum ai ajuns să fii pasionat de jurnalism?

Mie îmi plăcea, de fapt, să citesc poezii și îl vedeam pe Dinescu la televizor și aveam impresia că el scrie poezii și e jurnalist, atunci ar trebui să mă fac și eu jurnalist ca să scriu poezii.

“Habar nu aveam că nu are nicio legătură presa cu beletristica, dar poezia a fost poarta mea spre jurnalism, așa am ajuns să mă intereseze.”

Alex Nedea, jurnalist Recorder

Am lucrat la o revistă în clasa a 11-a, am învățat chestii elementare despre presă, ulterior nu am mai citit deloc poezii, ajunsesem să citesc doar presă sau literatură de specialitate.

Și apoi am dat la Facultatea de Jurnalism.

După aceea, ai simțit că Facultatea de Jurnalism te ajută sau când ai ajuns să lucrezi în presă ai realizat că nu e nevoie să faci jurnalism ca să devii jurnalist?

Dar ce crezi, că am mai așteptat să termin Facultatea de Jurnalism ca să mă fac jurnalist? Nici vorbă, cu prima ocazie am dat buzna într-o redacție și n-am mai plecat de acolo. Am terminat în paralel și facultatea.

Am nimerit în practică la Adevărul, unde voiam fiindcă îl admiram pe CTP. În prima zi, ne-a trimis cineva pe stradă și a zis să venim cu trei subiecte. Și am fost singurul care chiar s-a întors cu 3 subiecte. Și o doamnă de acolo m-a ținut minte și m-a sunat peste câteva luni, mi-a zis ca are nevoie de voluntari, dacă vreau să muncesc gratis. Mi s-a părut o ofertă foarte bună, pe care am acceptat-o imediat.

De fapt, nu munceam gratis, munceam pe banii mei, fiindcă trebuia să îmi plătesc biletele de autobuz ca să ajung de la o conferință la alta. Dar mi-a prins foarte bine.

Apoi, după vreo 2 luni mi-au zis că te plătim la bucată. Era 1 leu știrea.

Iar un bilet de autobuz era tot 1 leu. Eu plăteam vreo 3-4 bilete să merg la conferințe și nu era sigur că vin cu o știre, fiindcă mă trimiteau la toate prostiile.

Totuși, am învățat cum să găsesc lead-ul care să facă evenimentul interesant pentru public.

Cât ai stat la Adevărul?

Am stat puțin, vreo 6 luni, fiindcă mă plăteau foarte prost. După vreo trei luni mă plăteau cu un sfert de normă sau ceva de genul ăsta. Și am văzut un anunț pe pereți la facultate, că un cotidian central caută reporteri pentru reportaje. Pentru mine reportajul era apogeul carierei.

Și am sunat de pe telefonul de la Adevărul, la capătul celălalt era un domn de la Jurnalul Național. M-am dus cu portofoliul de articole pe care le scrisesem la Adevărul și m-a angajat pe loc. Chiar în ziua aia am semnat contractul, a fost ceva miraculos pentru mine.

La Jurnalul am stat 3-4 ani, după care m-am dus la Antena 1, unde am făcut reportaje, apoi am mers la Realitatea, la un departament de investigații, am stat vreo 2 ani acolo, după care m-am întors la Adevărul unde am mai stat 2 ani, tot la investigații.

Apoi am ajuns la Antena 3, la În Premieră și acolo am stat vreo 6 ani. Și de 2 ani sunt la Recorder. Deci sunt vreo 17 ani de presă.

Cum a fost experiența din Antena 3, la emisiunea În Premieră?

Trebuie să spunem clar că redacțiile nu sunt formate din moguli, ci din jurnaliști.

“Sunt jurnaliști foarte buni în orice redacție din România, important e să ajungi în redacția unde principiile cu care ai intrat în meseria asta îți vor fi respectate și să ai de la cine să înveți.”

Eu nu am mers la Antena 3, ci la Carmen Avram. Știam că e un jurnalist de la care aveam de învățat. Știam că mi se vor respecta principiile să nu mint, să nu iau șpagă și să nu fiu cenzurat. Mi s-au respectat toate aceste principii, a fost un loc de muncă de la care eu am învățat foarte mult și față de care sunt recunoscător.

Chiar dacă imaginea Antena 3 și Recorder sunt aproape diametral opuse, având un public diferit, ce făcea Alex Nedea la În Premieră e identic cu ce face Alex Nedea la Recorder, cu mici variații.

Ca jurnalist, cum ai privit ulterior trecerea lui Carmen Avram de la jurnalism la politică, la PSD?

Eu am înțeles-o ca om, știu exact motivele pentru care a făcut asta. Ideea e că ea nu a ieșit niciodată să explice de ce a făcut acești pași, ține de intimitatea ei, eu am înțeles-o.

“Cred că, totuși, un jurnalist când face pasul spre politică, nu mai e cale de întoarce.”

Și cred că lumea care are minte separă foarte bine cariera de jurnalist a lui Carmen Avram cu cariera de om politic.

Iar noi, care am fost colegii ei, am fost colegi cu jurnalista Carmen Avram, nu cu viitoarea candidată PSD și niciodată nu s-a văzut asta în munca de la În Premieră, unde am avut multe materiale critice la adresa PSD-ului și am avut libertatea de a da în orice partid.

Tu te-ai gândit vreodată să faci trecerea la politică, să încerci să schimbi lucrurile din interior?

România are nevoie de politicieni noi, dedicați, dar și de jurnaliști dedicați. Cred că sunt mult mai mulți oameni de bună credință care pot intra în politică decât oameni de bună credință care pot deveni jurnaliști.

Ce vreau să spun e că e o mare pierdere pentru breasla din România, dar și pentru societate, când un jurnalist se duce către politică pentru că un jurnalist se formează în zeci de ani uneori. Pe când un politician nu are nevoie de 20 de ani într-o breaslă pentru a deveni politician.

Cred că locul meu e în jurnalism și voi rămâne să fac asta fără niciun fel de regret.

Cum a fost munca la reportajul viral despre cazul de la Apele Române Mureș? Cât ai lucrat la el, ce discuții ai avut dincolo de ce am văzut noi?

Să vă spun cum am aflat despre subiect. Cu o lună și jumătate înainte noi publicasem un material aproape tras la indigo, despre directorul Direcției Silvice Mureș.

Ovidiu Ianculescu așa a aflat că noi suntem interesați, ne-a contactat, ne-a spus povestea.

După o scurtă discuție, de o oră, așa de scurte sunt discuțiile în presă, mi-am dat seama că sunt în fața unui subiect important.

Am ascultat înregistrările făcute de Ovidiu și după o săptămână de pre-documentare, ne-am văzut cu Ovidiu, a durat cam 5 ore interviul.

Am încercat să nu facem voice-over deloc, am repetat multe întrebări ca să obținem răspunsuri cât mai clare de la el.

Apoi, știind că noii directori nu vor vrea să vorbească cu noi, i-am așteptat în două zile diferite să vină la locul de muncă și să îi luăm la întrebări.

Asta a fost toată documenatarea. Apoi a mai durat vreo 2 săptămâni să vizionăm materialul, să facem o selecție, să confruntăm informațiile cu documente scrise, apoi să facem scriptul și să montăm.

Crezi că președintele Klaus Iohannis chiar nu văzuse materialul sau a preferat să evite un răspuns atunci când a fost întrebat despre acest caz?

Dacă nu a văzut materialul, atunci ar fi trebuit să-și demită tot corpul de consilieri pentru că nu e normal să fi fost un material vizionat de 3 milioane de români și să nu aibă nicio părere despre problema aia.

Cred că a mers pe strategia PNL-ului, de a nu comenta și cred că a fost o strategie falimentară. Ar fi fost simplu să iasă și să spună ne pare rău, nu putem controla toate numirile din administrație, vom reevalua cele 13 numiri de la Apele Române și vom acționa în consecință.

Și măsura de a îl demite pe noul director, dar fără să fie luate măsuri la nivelul conducerii de partid din regiune, cum ți se pare?

Mi se pare că e veșnica măsura pe care partidele o iau atunci când ne cred o adunătură de idioți.

Adevăratul vinovat nu a fost niciodată tras la răspundere – Ervin Molnar, directorul general de la Apele Române, primul pe lista de candidați PNL la parlamentare, în Mureș.

Ați avut un proiect amplu, înainte de parlamentare, acea hartă a tuturor candidaților. Ce efort a implicat asta din partea voastră?

A fost un efort al colegilor mei, de o lună și jumătate, peste 450 de interviuri. Eu nu am lucrat la proiect.

Consideri că un astfel de efort ar trebui să vină mai degrabă din partea TVR sau a Biroului Electoral Central, o informare a cetățeanului despre candidați?

Da, bineînțeles. Și nu e prima dată când jurnaliștii fac treaba statului. Chiar la începutul anului, la Recorder am publicat harta apei contaminate din România.

A fost o muncă titanică la acea hartă și ar fi trebuit ca acelea să fie niște informații publice, în ce localități apa depășește parametrii normali de potabilitate. Autoritățile nu au așa ceva și am făcut noi o pagină pe site-ul nostru.

Dacă apa era contaminată, nu era normal ca autoritățile să informeze cetățenii?

Ovidiu Ianculescu se întreba în reportaj cum poate el explica situația lui copiilor săi, cum să le spună să se țină de școală, dacă există atâtea nedreptăți. Și tu ești tată. Aș vrea să te întreb cum vezi România ca țară în care va crește copilul tău sau dacă iei în calcul ca pentru el să plecați din țară?

Cu siguranță îți pot spune cu mâna pe inimă că România va fi țara lui Filip ( nr. fiul său) până când va fi el în măsură să își decidă propria soartă.

“Eu cred că România e o țară în care poți să-ți crești copiii.”

Cred că e o țară cu multe defecte, dar cu mult mai multe calități decât defecte.

Și nu cred că e o întâmplare că ne-am născut în România. Dacă tot ne-am născut aici, ar fi bine să începem să schimbăm, cât putem, locul în care am nimerit și abia apoi să luăm ca variantă emigrarea, dacă nu putem schimba ceva.

Eu cred că România s-a schimbat foarte mult în ultimii 10-20 de ani, într-adevăr există foarte multe nereguli pe care noi le descoperim, dar cred cu toată tăria că așa schimbăm România, arătând aceste nereguli și forțând societatea să reacționeze.

The post Alex Nedea, Recorder – De la poezie la jurnalism de investigație. “Eu cred că România e o țară cu mult mai multe calități decât defecte.” appeared first on Cultura la dubă.

Anul trecut am început Facultatea de Matematică și Informatică, la Universitatea din București. N-aveam s-o termin, dar în octombrie 2019 nu știam asta. Nici nu-mi trecea prin minte.

Inițierea în mediul universitar, cu toată confuzia și noutatea, eclipsa întrebările de genul: ”Chiar mă pasionează domeniul ăsta? Am făcut alegerea corectă?”. Au câștigat ulterior teren, începând cu prima sesiune.

Starea de urgență începută în martie 2020 mi-a oferit răgazul să găsesc răspunsurile și să ajung la decizia de a îngheța anul. 

A fost destul de incomod să realizez că poate nu mă cunosc atât de bine, având în vedere că am ales o facultate care nu-mi plăcea. Tot pandemia m-a ajutat să fac pace cu mine în legătură cu asta.

În martie m-am întors acasă, în Vaslui, unde am avut timpul și liniștea necesară să mă afund într-o căutare interioară care părea că nu duce nicăieri, uneori. Undeva prin iunie totuși, am ajuns la concluzia că voi da la jurnalism, tot la Universitatea București.

Rațiunea din spate a fost dintre cele mai simple: am vrut un domeniu care să mă stimuleze să fiu curioasă, mai curioasă decât eram deja. Luna trecută deci, am început această nouă facultate, dar online.

Remușcările au fost acoperite de recunoștința că am avut ocazia să trăiesc primul an în condiții normale. Totodată am căpătat două perspective diferite asupra aceleiași experiențe. Am găsit asemănări și diferențe, părți bune și părți rele.

Cel mai important, am ajuns la câteva observații despre alegerile pe care le fac, motivație și oboseală, facultate și raportul meu cu aceasta. 

Anul trecut, pe vremea asta, anxietatea era omniprezentă. Intram zi de zi într-o clădire uriașă, pe care abia o cunoșteam, dintr-un oraș uriaș, pe care abia îl cunoșteam.

Universitatea era un labirint cenușiu în care intram de bunăvoie, fără să știu unde vreau să ajung. Toată lumea știa unde se duce, în afară de mine. Așa credeam eu atunci.

Când reușeam, totuși, să găsesc amfiteatrul unde aveam curs, mă lovea un nou val de anxietate. Deodată eram în câmpul vizual a mai bine de 200 de oameni, din momentul în care intram și până când îmi găseam un loc, dacă reușeam să găsesc unul. 

E foarte ciudat când mă gândesc: atunci mă preocupa cât de departe mă simt de toți oamenii din jurul meu și cum aș putea să mă apropii. Acum mă fascinează cât de aproape eram, fizic, de un număr atât de mare de oameni. 

Anxietatea e la un nivel mult mai mic acum, dar asta nu înseamnă că nu există. Anul trecut nu aveam curaj să deschid gura la cursuri.  E un an inițiatic la mijloc, deci desigur că am mai scăpat de frică și acum dau curs intenției.

Dar am simțit furnicături și mi s-au înroșit obrajii de fiecare dată când m-am prezentat, în fața aceluiași ecran, în prima săptămână. 

Raportul cu colegii e diferit.

Anul trecut ne afișam unii în fața celorlalți cu masca socială pusă. Eram aproape, fizic, dar nu aveam acces la intimitatea celor pe care nu-i cunoșteam. Acum e invers.

Singura ocazie să-mi văd colegii și profesorii în carne și oase a fost la festivitatea de deschidere, cu masca de protecție pusă.

La cursuri nu ne vedem față în față, dar avem acces la spațiul personal al celorlalți. Atât cât permite camera device-ului, pot observa cum arată spațiul căruia colegul sau profesorul meu îi spune ”acasă”.

Chiar dacă văd un perete alb sau un fundal neclar, atitudinea fiecăruia și, în consecință, atmosfera generală, e mult mai relaxată. 

Ca să prind un curs de la 8 în condiții normale, efectuam un adevărat proces de pregătire. Acum, în ceea ce privește cursul online, pot striga ”Prezent!” fără ca măcar să mă fi ridicat din pat.

În mod similar, dacă voiam să plec de la un curs anul trecut, îmi asumam că voi fi observată. Cel puțin dacă nu așteptam până la pauză. Acum pot face asta fără să atrag atenția nimănui.

La prima vedere, aceste aspecte nu pot să figureze decât ca avantaje. E plăcut să știu că mă pot trezi cu 10 minute înainte de curs fără să pierd nimic. E reconfortant să mă pot deconecta cu un click atunci când simt că nu mai pot. Ceea ce se întâmplă uneori după vreo 6 ore în fața ecranului.

Totuși, lama aceasta are două tăișuri. Mi-e frică să nu profit uneori prea mult de libertatea asta. În final, ar fi în detrimentul meu, așa că am găsit câteva metode să țin în viață impresia de rigurozitate:

1. Nu intru la niciun curs sau seminar din pat. Regulă!
2. Îmi schimb hainele înainte să încep primul curs. O cămașă îmbrăcată pe fugă cu 5 minute înainte poate face minuni în ce privește concentrarea.
3. Încerc să țin camera deschisă, ca să previn vocea din spatele ecranului să devină sunet de fundal în timp ce atenția mea e în altă parte.

Și, totuși… cu toate regulile mele, cu toată intenția de a asimila cât mai mult în condițiile date, sentimentul de inutilitate după ce închid ultima conferință din zi e cel mai mare inamic.

Mă simt obosită, mă dor ochii și, totuși, simt că n-am făcut nimic în ziua respectivă.

Am stat la birou ore în șir, cu ochii pironiți în ecran, ascultând în mare parte și notând. La final de zi mi-e greu să consider asta o realizare cu care să fiu mulțumită.

În aceeași măsură, după atâtea ore de screen time, de multe ori e dificil să găsesc energie pentru altceva. Uneori o plimbare sau câteva minute de privit pe geam rezolvă acest impas. Alteori nu. Pur și simplu mă simt secată de orice resursă.

Acesta e cel mai mare dezavantaj pe care-l găsesc, acel sentiment de vid interior cu care rămân după ore de deschis mail-uri, drive-uri și link-uri.

Deși câteodată nu mă părăsește până adorm, cumva a doua zi dimineață găsesc în locul său motivația să o iau de la capăt. Asta îmi întărește încrederea că am făcut alegerea corectă primăvara asta.

Mutată în online, facultatea este mai mult ca niciodată despre alegerea ta de a fi acolo și a profita de ceea ce îți poate oferi. 

The post Studenția online: “Acel sentiment de vid interior cu care rămân după ore de deschis mail-uri, drive-uri și link-uri.” appeared first on Cultura la dubă.

Ei sunt jurnaliștii care de mai bine de trei săptămâni încoace, aproape zilnic ne aduc informații despre ce se întâmplă cu răspândirea noului Coronavirus în România, cum ne putem proteja, cum ne putem testa, ce măsuri iau autoritățile de la o zi la alta și așa mai departe.

Ei sunt cei pe care ar trebui să îi urmărim cu toții înainte să dăm crezare haosului informatic din online, pentru că ei verifică și transmit informații pentru cele mai mari televiziuni din România: PRO TV, TVR, Antena 1, DIGI 24. Iar ca să reușească asta, fac sacrificii pe care oamenii din fața televizorului nu le cunosc.

În plus, asistăm la o creștere importantă a audienței televiziunilor, semn că televiziunea rămâne o sursă esențială de informare, în special într-o situație de criză. Ceea ce face cu atât mai importantă munca acestor oameni.

Greutatea subiectului Coronavirus a căzut în principal pe jurnaliștii care se ocupau și până acum de domeniul sănătății. Dar i-a atins și pe corespondenții din provincie, care au fost nevoiți să filmeze în focarele de infecție din punctele de trecere a frontierei, când mii de români s-au întors de peste hotare și au fost trimiși în carantină. Apoi, s-a confirmat că unii dintre aceia erau purtători de COVID 19. Desigur, alături de reporteri sunt totdeauna și operatorii, care nu se văd și nu se aud, dar fac sacrificii similare.

Am reușit să stăm de vorbă cu câteva dintre figurile reprezentative care ne-au informat în toată această perioadă și care au fost, la propriu, cel mai aproape de COVID 19, riscându-și propria sănătate. Ele sunt Liliana Curea, reporter PRO TV, Diana Dumitrașcu, reporter TVR, Carla Tănasie, reporter DIGI 24 și Anderka Iancea, reporter PRO TV Timișoara.

Ce a fost cel mai greu pentru voi, ca jurnaliști, în această perioadă?

Liliana Curea: Mi se pare că timpul trece mult mai repede: sunt multe de făcut pe timpul zilei – să obții informații din timp, să le transcrii în știri, să le montezi, să ieși la live, să nu uiți un carton, o hartă.

De multe ori am avut impresia că ‘’s-au scos din program’’ cele 2 ore dintre 17 și 19. Iar noaptea sunt prea puține ore de la mizeul nopții până când sună telefonul să o iau de la capăt.

A! Și să nu rămân fără baterie la telefon, asta a fost extrem de greu!

Diana Dumitrașcu: Tot ce se întâmplă e ceva nou pentru mine ca reporter, nu am mai trăit o pandemie. Așa că, în primul rând mi-a fost greu să mă obișnuiesc eu cu toată situația asta. Să stau la distanță de oameni, să fiu mai atentă, să nu-mi lipsească dezinfectantul, să nu am voie să pun piciorul în redacție, să mă ocup de un domeniu relativ nou pentru mine.

Am fost împărțiți pe echipe și lucrăm în ture, unii pe teren, alții în redacție. Subiectele, filmările au fost distribuite în așa fel încât și efortul să fie dozat. Eu, Madalina Samoilă, Andreea Anghel, Marius Popescu, Adelin Petrișor, Dragoș Porojnicu, Cătălin Deacu și Alex Costache suntem cei 8 “detașați” pe teren în următoarea perioadă. Dar facem echipă bună și sper că rezultatul se vede la televizor.

Carla Tănasie: Când sunt evenimente de o amploare atât de mare și de o gravitate la fel de mare, către presa vin foarte multe informații din multe părți .

Nu pot să spun că este greu, dar principalul lucru pe care trebuie să îl facă reporterul este să nu pice în capcana acestor informații, care de multe ori sunt false. Trebuie să se asigure că informația finală, care ajunge la televizor este cea corectă. E un fel echilibristică pe care trebuie să o facem. Până acum, am reușit să nu pic în capcana fake news.

Și mai e ceva: este greu să vezi atât de multă suferință.

Anderka Iancea: Fără îndoială, să reușesc să fac față oboselii. Săptămâna trecută a fost săptămâna mea de “urgență”, cum o numim, asta însemnă că lucram aproape non-stop.

A fost un maraton cu: nu pierde informații, sună, răspunde la telefoane, filmări și scris. La fiecare oră îmi repetam în gând “hai că mai poți puțin”. E obositor, dar nu imposibil.

“Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș.”

Diana Dumitrașcu, jurnalist TVR

Când apucați să dormiți, să mâncați?

Liliana Curea: În ultimele zile am reușit să adorm înainte de 1 noaptea, ceea ce timp de două săptamani de la apariția primului caz nu prea s-a întâmplat.

În plus, nu mai vin pentru live-urile de dimineață, așa că nu a mai fost nevoie să mă trezesc la 6:00 – 6:30. Mă mai trezește telefonul și peste noapte, dar na, riscul meseriei.

De mancat…pe unde am apucat. În unele zile singura masă a fost cea de seară, când ajungeam acasă (nu prea s-a întâmplat să fie înainte de 20, dar a fost și în apropiere de miezul nopții).

În rest, în mașină, așteptând câte ceva pe la vreun spital (de cele mai multe ori Balș), pe la minister și, în ultimele zile, de când nu mai ies atât de des pe teren, în redacție. Mi s-a spus că am slăbit, dar asta nu-i neapărat un lucru rău. (zâmbește)

Diana Dumitrașcu: Eu cred că am fost programată genetic să mănânc puțin (exceptând dulciurile) și să dorm puțin. În timp, am remarcat că organismul meu are o capacitate mare de rezistență la maratoane jurnalistice. Sper să nu mă lase tocmai acum.

Carla Tănasie: În această perioadă stau foarte mult la serviciu. Îmi calculez orele de somn pentru a face față și a doua zi. E principala preocupare când ajung acasă, să îmi calculez la cât să adorm cel mai târziu și la ce oră să mă trezesc să nu fiu foarte obosită a doua zi.

Până acum am reușit. Cu mâncarea… mai puțin. Am slăbit 4 kg în două săptămâni. E un lucru pe care oricum mi-l doream, dar preferam să nu fie din astfel de motive.

Anderka Iancea: Săptămâna trecută nu știu dacă am dormit 10 ore. Îmi ardeau ochii de la oboseală, dar cu suc de portocale am învins! Într-o seară am ațipit câteva minute în mașină, în fața spitalului.  A fost cel mai bun pui de somn.

V-a fost teamă în vreun moment?

Liliana Curea: De ce să-mi fie, că o să mă îmbolnăvesc? Eu cred că cei mai mulți dintre noi vom face până la urmă infecția asta. Ideea e să nu facem toți în același timp.

Sincer, mi-e teamă mai mult de situația care este în Italia, fiindcă am o parte a familiei acolo.

Diana Dumitrașcu: Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș…

Ca să nu numeri morții trebuie să nu faci greșeli. Ca să nu facem greșeli trebuie să înțelegem că este momentul să fim serioși și responsabili.

Și îmi e teamă de cei inconștienți, cei care mint că nu au fost plecați, cei care sar gardurile spitalelor, scuipă medicii sau care dau petreceri pe ascuns cu zeci de persoane.

Umblă oricum moartea printre noi. Mor oameni în spitale, pe șosele, mor oameni apărând păduri sau mor copii care au gustat doar câteva luni de viață.

Dacă în perioada asta luăm totul în glumă e ca și cum am invita moartea cu noi pe canapea.

Carla Tănasie: Mi-a fost teamă de două lucruri și încă îmi este. Îmi e teamă să nu gafez din cauza oboselii și al doilea lucru care mă înspăimântă este gândul ca cineva din familie să se infecteze cu acest virus. Chiar dacă știu că infectarea nu înseamnă neaparat moarte, am aceasta teamă.

Anderka Iancea: Fiecare filmare e un risc în aceste momente.

Eram cu George, colegul meu cameraman și m-au sunat colegii că trebuie să plecăm la vamă. Am dat muzica tare și ne-am dus. Nu avem timp să ne gândim în momentul acela la ce se întâmpla acolo, dar eram amandoi tensionați. Am glumit pe drum, tipic nouă, dar ca oricui, și nouă ne era frică să nu ne îmbolnăvim.

“Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și, indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.”

Carla Tănasie, jurnalist DIGI24

Anderka, practic tu ai fost foarte aproape de pericol, când ai filmat la vamă, printre românii care s-au întors din Italia. Cum te-ai protejat?

Anderka Iancea: Mască și mănuși, kitul din zilele astea. Am încercat, pe cât posibil, să stăm cât mai puțin printre sutele de oameni care erau în momentul acela în vamă. La final ne-am dezinfectat, spălat obsesiv pe mâini. Am curățat și buretele microfonului.

Ce te-a marcat cel mai tare, la filmările din vamă?

Anderka Iancea: Cei care veneau spuneau că trebuie să se întoarcă în țară, că aici sunt acasă, că nu au ce să mai facă acolo.

În cap imi venea numai tonul disperat al maică-mii “Vai! Păi și noi ce ne facem?!” și ei lucrează în Austria de ani de zile și au rămas acolo, dar există o spaimă. Cel mai probabil ăsta a fost și primul gând al acestor oameni.

Sunt oameni simpli care lucrează, unii și fără acte, în țările afectate de virus și s-au văzut într-o situație disperată. De aceea, e important să fim cu toții raționali și să ne gândim și la ceilalți. Să nu luăm decizii pripite în momentele ca acesta.

În Timișoara au fost multe cazuri, dar și multe vindecări. Cum se explică reușita medicilor de acolo?

Anderka Iancea: Da, sunt 22 de vindecați în momentul acesta. În continuare ajung pacienți din județele învecinate și din Timiș.

Medicii spun că schema de tratament care conține retrovirale, se pare, este eficientă. Toți pacienții externați sunt tineri care nu au alte afecțiuni serioase, iar asta a contribuit la însănătoșirea lor.

Echipa medicală de aici este extraordinară, am zis asta de sute de ori și o mai zic.

“Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.”

Liliana Curea, jurnalist PRO TV

V-ați fi dorit în aceste momente să aveți o un job care să vă permită să lucrați de acasă?

Liliana Curea: În niciun caz! Chiar și faptul că nu mai pot ieși din redacție prea mult mi se pare destul de greu. Dar asta e situația, iar decizia este una bună.

Diana Dumitrașcu: Să știi că nici nu mi-am pus problema asta. Deși nu e o perioadă bună pentru a vorbi despre “viruși”, meseria asta e contagioasă. Adică eu nu mă pot închipui făcând altceva.

Mi-aș dori, în schimb, să nu mă îmbolnăvesc în perioada asta din cauza unor persoane inconștiente care cred că toată planeta asta are chef de glume.

Rolul tuturor jurnaliștilor, de televiziune, de radio, de presă scrisă sau online este esențial mai ales în momente de criză.

Carla Tănasie: Nu. Fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi place. Chiar dacă e un job obositor, care nu te mai lasă să ai viață personală, îți dă multă adrenalină care te ține în viață și te face să nu renunți.

Iar reacțiile oamenilor care se uită la televizor, ale colegilor sau chiar ale șefilor sunt confirmarea că trebuie să continui.

Anderka Iancea: Nu. Vreau să știu și să înțeleg ce se întâmplă în momentele astea și să arăt și altora.

Cum a fost/este comunicarea cu autoritățile?

Liliana Curea: Au fost momente și momente. Este o perioadă grea pentru toată lumea, însă am reușit să obțin ce am avut nevoie în cele mai multe cazuri.

Romania are printre cele mai puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii bune până acum. Vom vedea ce va urma.

Diana Dumitrașcu: Am comunicat foarte bine cu oficialii din prima linie a factorilor decidenți, cu reprezentanții ministerului Sănătății.

E drept că în această situație și ei au mare nevoie de noi dacă vor ca mesajele lor să ajungă la cât mai mulți oameni, așa că am întâlnit o deschidere foarte mare.

Ce n-am reușit să deschid încă e ușa DSP-ului. Nu am mai întâlnit o instituție publică atât de reticentă la a comunica cu presa.

Carla Tănasie: La început a fost o comunicare greoaie.

Nu înțelegeau că jurnaliștii mai au și surse și află informații înainte ca ele să devină oficiale. Toată lumea este obosită și gradul de înțelegere este mai mare în această perioadă. Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.

Ce mesaj ați avea pentru oamenii care se uită la voi, la știri?

Carla Tănasie: Le mulțumesc in primul rând pentru că mă urmăresc. Am primit foarte multe mesaje în această perioadă de la oameni care mă întrebau dacă mai am casă, pentru că mă văd non-stop la televizor.

Le-am răspuns tuturor la mesaje sau cel puțin asta încerc și o parte din informațiile pe care le-am primit au devenit știri. Împreună facem o echipă bună. Reacțiile oamenilor sunt cea mai buna răsplată.

Diana Dumitrașcu: Nu e de glumă. Dacă era de glumă, nu pierdea nimeni oameni. Și sunt destule țări care au pierdut mii de vieți. Stați acasă! O să fie bine, dar e nevoie de răbdare și multă seriozitate.

Liliana Curea: Să asculte sfaturile pe care autoritățile le transmit prin vocea noastră, a jurnaliștilor.

Știu că poate fi neplăcut să stai închis în casă, însă, din pacate, trecem printr-o perioadă foarte dificilă. Iar greul încă n-a venit.

Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.

Și încă un lucru: să se informeze doar din surse care transmit corect informația. Când au aparut primele suspiciuni în Romania, câteva zile am pierdut timp important doar pentru a dezminți toate fake news-urile care erau pe rețele de socializare sau în alte medii de informare.

Ne-am consumat noi, jurnaliștii, nervii, dar și medicii care ne răspundeau la telefon și care, evident, aveau lucruri mai importante de făcut.

Stați în casă și o să fim cu toții bine!

The post Jurnaliștii din linia 1 appeared first on Cultura la dubă.

China se situează pe locul 177 dintr-un total de 180 de ţări în Clasamentul mondial al RSF privind libertatea presei în 2019, aminteşte sursa citată.

Potrivit comunicatului, RSF demonstrează că, fără controlul şi cenzura impuse de autorităţi, presa chineză ar fi informat mult mai devreme publicul despre gravitatea epidemiei de coronavirus, salvând mii de vieţi şi evitând – poate – pandemia.

RSF citează totodată o analiză publicată în 13 martie, potrivit căreia cercetători de la Universitatea din Southampton au sugerat că numărul cazurilor de coronavirus în China ar fi putut fi redus cu 86% dacă măsurile de luptă împotriva epidemiei, luate în China începând din 20 ianuarie, ar fi fost puse în aplicare cu două săptămâni mai devreme.

Citește articolul integral pe G4Media.ro

The post Reporteri fără Frontiere: Dacă presa chineză era liberă, COVID-19 poate nu ar fi devenit pandemie appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, cartea “ne FACEM BINE”, publicată la Editura Humanitas, vorbește despre exemple demne de urmat, arătate în trecut la România, te iubesc, povești despre români care au reușit să schimbe ceva în comunități mici sau chiar la nivel național.

Am stat de vorbă cu jurnalistul Rareș Năstase, pentru a afla, mai exact, cum putem face bine în România și cum au găsit ei resurse pentru a-și păstra speranța, după zeci de reportaje care arătau corupția la nivel înalt, indolența și impostura din țara noastră.

Rareș, binele despre care vorbiți în noua voastră carte, “ne FACEM BINE”, se referă mai degrabă la un bine colectiv, național, sau la un bine individual, să fim mai bine ca oameni, ca cetățeni, fiecare în felul lui?

Binele îmbracă forma unor oameni. Oameni care fac lucruri uimitoare, care se implica și fac bine. Care adună lângă ei alți oameni și îi conving să fie buni, la rândul lor, și tot așa se propagă binele. Dar este și despre oameni valoroși, care excelează în diverse domenii și ne fac pe toți mai buni, mai bogați, mai însemnați, mai apreciați.

E un festival al binelui la care trebuie să participăm cât mai mulți. E despre binele făcut mai mult împreună.

Cum putem să ne facem bine? Care sunt remediile pentru România?

Părinții mei îmi spuneau, în copilărie, să fiu mereu în preajma unor oameni de la care am de învățat. Eu simt că de la toți cei despre care am scris în carte am avut de învățat lucruri importante. Faptul că i-am cunoscut și le-am aflat și prezentat povestea m-a îmbogățit.

Și cred că de la toți cei care apar în această carte, noi toți avem de învățat. Sunt modele și consider că ei trebuie să ne fie reperele în societate. Si zic eu că din asta vine salvarea, cred că într-o lume în care spunem des și vedem că e inversată piramida valorilor, avem nevoie de repere solide, de oameni care fac bine, împrăștie fapte bune și ne fac bine pe toți, în societatea românească.

“Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.”

Rareș Năstase, jurnalist

În drumul spre acest bine, cât de mult stă în puterile noastre să facem o schimbare și cât de mult ține de autorități?

Ține și de noi, iar pentru asta trebuie schimbate mentalități în România.

Drumul spre bine trebuie să aibă o fundație, care constă și în educație, cei 7 ani de acasă, dar și în dorința și voința de a face lucrurile corect, cinstit, cu onoare. Cu implicare.

Cred că trebuie să fim mai sinceri cu noi înșine, să ne întrebăm dacă nu stă mai mult în puterea noastră să schimbăm mediul în care trăim în bine, în mai bine.
Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.
Nu poți să ceri o schimbare dacă tu tolerezi sau încurajezi un anumit comportament și perpetuezi un fenomen.
Binele începe de la noi toți.

În presă, România, te iubesc a fost tot timpul un reper jurnalistic, un demers care a încercat să arate neregulile, dar și modelele demne de urmat. Din păcate, însă, există unele televiziuni din România folosite doar pentru a manipula politic masele. Este frustrant pentru voi, ca jurnaliști, să vedeți că în timpul ce voi arătați impostura și abuzurile, pe de altă parte, acel rău este prezentat ca fiind „bun”, la alte posturi?

Am încrederea că telespectatorii, cel puțin telespectatorii noștri știu unde este binele. Vor înțelege unde există un abuz, unde s-a greșit, furat.
De multe ori e și simplu de arătat și demonstrat pentru că îi afectează direct pe oameni și abuzul și greșeala și ignoranța și impostura și incompetența.
E drept și că trăim în era fake-new, iar oamenii trebuie să fie atenți de unde se informează.
Contează să vii în fața lor cu dovezi, cu argumente, să mergi să ceri răspunsuri de la autorități și să îi arăți pe responsabilii care se ascund și se feresc să dea explicații.

“Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări.”

Ați prezentat cazuri în care românii au reușit prin initiative individuale să facă bine, cum ar fi proiectele Magicamp, Casa Share sau Școala din Ciugud. Credeți că o șansă pentru România ar fi ca cei care au demonstrat că pot schimba ceva la nivel de mici colectivități, să ajungă în funcții publice de conducere?

Trebuie să fie modele, trebuie ca exemplul lor să fie urmat. Trebuie să găsim în societate oamenii care fac bine și să îi punem în valoare. Unii se simt excelent acolo unde sunt și binele lor va crește dacă sunt încurajați, susținuți, promovați.

Care crezi că este cel mai mare rău pentru România, în prezent?

Să menținem răsturnată piramida valorilor și să permitem superficialitatea, autosuficiența generalizată, impostura și incompetența. Să dăm deoparte meritocrația și acea gândire pentru munca bine facută, astea sunt pericole tot mai mari în societatea de azi. Și trebuie să ne pese mai mult.

Cum ai făcut ultima dată bine?

Am ajutat doi oameni să acționeze împreună, pentru a face un bine semenilor lor.

Cum ai reușit în toți acești ani să îți păstrezi optimismul după atâtea situații revoltătoare pe care le-ai filmat și documentat?

Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări, că putem să scoatem la lumină nereguli, derapaje, interese. Dar vine și de la oamenii care pot și fac și găsesc soluții. Ei ne arată că avem o șansă.

Ce sfat ai pentru oamenii simpli, pentru cetățenii care se simt de multe ori neputincioși?

Să înteleagă că puterea e totuși la ei, la noi toți. Si că, uniti, pot face mai mult. Pe scara de bloc, pe strada lor, în comuna lor, în orașul și țara lor. Si să fie insistenți. Să nu renunțe ușor.

În curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată România azi, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

La 30 de ani, țara mi se pare ca o mașină care circulă pe șosea cu frâna de mână trasă. Înaintează, face zgomot, pufăie, se mai poticnește, îi mai cad tablele de pe ea, mai apare o cârpeală, un remediu, o mai împingi și înaintează.

Se vede evoluția, dar ce bine ar fi fost dacă nu avea frâna aia de mână trasă. Unde mai pui că atâtea alte “mașini” trec în viteză pe lângă ea. Mașina asta trebuie să intre la o revizie serioasă si de noi toti depinde dacă îi lăsăm frâna jos.

The post Rareș Năstase, jurnalist “România, te iubesc”: “Țara noastră e ca o mașină care circulă cu frâna de mână trasă.” appeared first on Cultura la dubă.