România este prezentă la Cannes, cel mai important festival de film din lume, cu 4 filme în selecțiile oficiale și cu Feteasca Regală de la Jidvei, vinul oficial al țării noastre în cadrul evenimentului cinematografic de amploare. Un jurnal în timp real semnat de Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu, ce cuprinde interviuri cu cineaștii români, poate fi urmărit pe pagina de Instagram Jidvei România.

Momentul de vârf al prezențelor românești la Cannes l-a reprezentat anul acesta premiera oficială a filmului Fjord, regizat de Cristian Mungiu, în competiția oficială pentru Palme d’Or. Filmul a fost aplaudat în picioare timp de 10 minute.

***

Prezența românească la ediția din 2026 a Festivalului de Film de la Cannes a generat un ecou remarcabil în presa internațională de specialitate.

“Fjord”, noul film semnat de Cristian Mungiu, aflat în competiția oficială, a emoționat sala la prima proiecție: o ovație de peste 10 minute, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve reținându-și cu greu lacrimile pe scenă. Printre actorii români din distribuție se numără și Adrian Titieni, Alin Panc, și Ana Bodea, iar imaginea filmului îi aparține directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru.

Variety a descris filmul ca pe o dramă socială puternic construită, subliniind că, deși este prima producție a lui Mungiu filmată în afara României, aceasta se înscrie firesc în opera sa preocupată de globalizare, migrație și fracturile culturale dintre progresism și conservatorism.

Cristian Mungiu, Sebastian Stan și Renate Reinsve au oferit interviuri în exclusivitate pentru Cultura la dubă, în care au vorbit pe larg despre experiența de lucru la Fjord.

“Jurnalul unei cameriste”, regizat de Radu Jude, prezentat în cadrul selecției oficiale Quinzaine des cinéastes, cu Ana Dumitraşcu în rolul principal, o satiră socioe-conomică despre o tânără româncă menajeră la o familie burgheză din Bordeaux, a fost primit, de asemenea, aprecieri în presa internațională și printre spectatorii prezenți la Cannes.

„Am obligații creative față de România, față de cinema” – Radu Jude

Într-unul dintre interviurile oferite în exclusivitate seriei „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea”, Radu Jude vorbește despre relația sa cu filmul după ce acesta ajunge în fața publicului, despre responsabilitatea față de cinema și față de România și despre convingerea că filmul poate capta și exprima tensiunile unei societăți în schimbare.

„E o întâlnire cu publicul, cu publicul interesat de cinema, dar pentru mine filmul se încheie în momentul în care a fost terminat și mai departe încerc să mă gândesc la următoarele proiecte. Îmi pasă destul de puțin de reacțiile față de film odată terminat.

Sigur că mă bucur dacă sunt pozitive, și majoritatea par pozitive, dar nu îmi iau pe umeri și această problemă. Dacă există posibilitatea să fac un film, eu fac un film care să mă și reprezinte, într-o măsură cât mai mare. Am obligații creative față de România, față de cinema.

Cred că cinematograful poate să exprime și să capteze fluxul problemelor care traversează această societate, care sunt din ce în ce mai mari. Eu cred foarte tare în cinema și cred că el are mai multe modalități de a se construi: din punctul meu de vedere, un film cu 15 milioane, un film cu 100.000 sau un mic film făcut de un amator pot fi considerate la fel de importante.”, a declarat Radu Jude.

“Atlasul Universului”, regizat de Paul Negoescu, este primul film românesc inclus în secțiunea Écrans Juniors a Festivalului de la Cannes, dedicată publicului tânăr. Filmul a primit Mențiunea Specială „Generation Kplus” a Festivalului Internațional de Film de la Berlin și Premiul pentru Cel Mai Bun Film din competiția internațională dedicată filmelor pentru adolescenți la cea de-a 30-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Sofia.

„Titanic Ocean”, debutul regizoarei Konstantina Kotzamani în Un Certain Regard, produs de Radu Stancu și Ioana Lascăr, o fantezie cromatică despre o școală japoneză unde adolescente se antrenează să devină sirene profesioniste, a fost descris de Hollywood Reporter drept unul dintre cele mai intrigante filme ale selecției.

Împreună, cele patru producții acoperă patru secțiuni distincte ale festivalului și patru direcții artistice diferite, o dovadă că talentul cineastilor români nu s-a stins după gloria Noului Val.

Festivalul de Film de la Cannes este cel mai recent capitol dintr-un drum pe care Jidvei îl parcurge alături de artiștii români și evenimentele culturale europene de anvergură. Reprezentarea României la Cannes este realizată cu sprijinul Alianței Producătorilor de Film, Oficiului de Film și Investiții Culturale, Centrului Național al Cinematografiei, Guvernului României și Creative Romanian Film Makers.

Pe Coasta de Azur, cineaștii români și străini s-au putut bucura de Feteasca Regală, un soi care a cucerit deopotrivă curțile regale și marile jurii internaționale.

Jidvei continuă seria „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o cronică vie a zilelor de festival, desfășurată pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu documentează din interior premiere, interviuri cu cineaști, conferințele de presă ale filmelor selectate, atmosfera Pavilionului României și momentele care se petrec între rândurile programului oficial.

Alexandra Tînjală, Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate Jidvei Romania, despre convingerea care sta la baza acestui demers:

„La Cannes, în mijlocul unui festival la care participă filme din 141 de țări, când spui că vii din România, vezi în ochii oamenilor un respect câștigat film cu film, deceniu după deceniu, care îți dă un sentiment de mândrie pe care nu îl poți simți în altă parte. În universul cinematografiei, România înseamnă o voce pe care lumea a învățat să o asculte, și asta depășește cu mult industria filmului.

Am pornit seria-jurnal „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” din convingerea că un brand românesc are responsabilitatea să fie prezent acolo unde se construiește această imagine, în primul rând ca partener al tuturor celor care o fac posibilă, nu doar al numelor consacrate.

În spatele celor patru filme cu amprentă românească de la Cannes 2026 stau sute de profesioniști a căror muncă definește cea mai vizibilă industrie creativă românească de pe scena internațională. Așa cum spun Marius Leftărache și Carmen Rizac, doi dintre profesioniștii ale căror nume apar în creditele tuturor celor patru producții prezente la festival, excelența românească este rezultatul unor ani de construcție tăcută și riguroasă.

La Festivalul de la Cannes 2026, seria „Vin la povești” merge dincolo de titlurile mari, stând de vorbă cu regizorii, producătorii, compozitorii și directorii de imagine ai producțiilor românești prezente, documentând acele momente autentice, din culise, pe care marile platforme jurnalistice nu mai au întotdeauna timpul sau apropierea să le surprindă. Pentru că în spatele fiecărui film există oameni a căror poveste merită spusă. Prin această serie-jurnal, Jidvei și-a asumat și rolul de platformă culturală, un spațiu în care publicul nostru intră în contact cu creatorii, artiștii și ideile care ne definesc ca români și care reprezintă România în lume.”

Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu descriu din interior atmosfera acestei ediții exceptionale:

„Festivalul de Film de la Cannes are tot: are film liber, de autor, cum și-a propus de 79 de ani, are teme puternice, actuale, mesaj politic și social, are soare și dialog între lumi, are relevanță cu adevărat globală. Intrăm împreună în atmosfera inegalabilă de pe Croazetă și onorăm cum se cuvine întreaga prezență românească de anul acesta, cu patru producții selectate la secțiuni importante în festival.” – Amalia Enache

„Cu resurse minime, cineaștii români reușesc aproape an de an să fie o prezență remarcabilă la Cannes, de peste 20 de ani încoace. Să fiu prezentă la Cannes în calitate de jurnalistă acreditată pentru Cultură la dubă este o onoare și totodată o responsabilitate față de public, aceea de a ajunge în profunzimea acestui univers, dincolo de glamour și covor roșu.” – Alexandra Tănăsescu

Feteasca Regală: un soi românesc de la curțile regale la Coasta de Azur

La Cannes, Jidvei aduce soiul său emblematic, Fetească Regală, prin colecțiile SPIRIT, Grand Reserve și Owner’s Choice: Ana & Maria, alături de colecția de spumante Mysterium.

Jidvei este cel mai mare producător de Fetească Regală din lume – un soi a cărui legendă spune că și-a primit numele în onoarea Regelui Ferdinand și care continuă, astăzi, să confirme eleganța și valoarea vinurilor românești peste hotare.

La London Wine Competition, una dintre cele mai prestigioase competiții de vinuri din lume, Jidvei SPIRIT Fetească Regală a obținut Medalia de Aur, fiind singurul vin alb românesc premiat cu aur la ediția din acest an.

Vinul românesc devine astfel limbaj cultural, semnătură, reper – o reverență adusă identității românești, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodește vița-de-vie de peste opt secole. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Urmăriți relatările în timp real de la Cannes pe pagina de Instagram Jidvei România.

Despre Jidvei
Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.
Brandul reunește tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică și expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale și diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris și Teatrul La Fenice din Veneția, până la Grand Palais, în cadrul Festivalului de Carte de la Paris, și pe Croazeta de la Festivalul de Film de la Cannes.
Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

***

Articol susținut de Jidvei

The post În inima Festivalului de Film de la Cannes, Jidvei este vinul oficial al României (P) appeared first on Cultura la dubă.

Într-un dialog cu jurnaliștii Adela Greceanu și Matei Martin, de la Radio România Cultural, acesta a vorbit despre întreaga sa operă, despre rolul artei și al artistului în societate și despre procesul său de scris.

Redăm mai jos câteva dintre ideile esențiale exprimate de Mircea Cărtărescu.

***

Despre rolul artei în societate

“Nu cred că e posibil ca literatura să transforme o societate. Cărțile sunt lucruri delicate, arta e un fenomen delicat, societățile sunt structuri de cu totul altă natură decât cea estetică. Însă sunt două feluri de lucruri pe lume: unele lucruri care te fac să poți trăi, cum sunt industria, agricultura – îți dau mijloace de trai, iar alte lucruri îți dai motive de trai, motive pentru a trăi – de acest fel este arta.

Arta este un motiv ca să continui să trăiești. Arta nu îți dă nici mâncare, nici băutură, dar îți dă a reason to be alive. Este o bucurie care depășește, de fapt, concretețea aceasta jignitoare a lumii, concretețea materiei. Merge deasupra ei, plutește deasupra ei și prin asta ne trage și pe noi. Este un fel de antigravitație, metaforic vorbind, te ridică, arta te înalță. Și de asta cu toții avem nevoie, altfel ne scufundăm în materie, ca și cum am trăi într-un bloc de beton și am încerca să respirăm beton. Ei, nu se poate respira beton. Trebuie să respiri aer. Trebuie să te ridici deasupra betonului în care te-ai pomenit, nu se știe de ce, încastrat.

Literatura în sine nu trebuie să-ți arate cum să trăiești și nu trebuie să aibă nimic ideologic, după părerea mea.

În momentul în care ideologia, ideile politice, sociologice, economice, apar concret și necamuflat în artă, arta nu mai are acea putere de a te ridica. E ca și când ar fi îngreunată de un lest.

Un autor nu numai că poate, dar și trebuie să fie un model. Un autor trebuie să activeze în societate, să aibă opinii, fiindcă are putere de influență, vocea lui contează. Nu contează că e un actor, un cântăreț sau un scriitor. Artiștii sunt, mulți dintre ei, persoane publice. Și atunci, un autor, el însuși în calitate de cetățean, nu de artist, are datoria să spună în spațiul public ceea ce crede. Dar poate să o spună în articole, ca opinii pe facebook sau pe alte rețele sau în forum, la proteste, cum s-a întâmplat de curând.

Deci, eu fac această distincție. Arta poate să cuprindă idei politice, sociale, dar ele toate trebuie să, cum spunea Maiorescu și avea mare dreptate, să îmbrace o haină artistică. Altfel, aceste idei te readuc în blocul de beton, te readuc în lume, în loc să te lase să te înalți deasupra lumii.

Însă fac distincție între scriitor și opera lui. Scriitorul este persoană publică, scriitorul este o ființă civică și trebuie să participe la viața națiunii și a lumii, dar nu transformându-și opera într-o operă ideologică.”

Despre procesul de a scrie

“Rutina mea e foarte ciudată și mă tem că pot fi acuzat de mistificare dacă vorbesc despre ea pentru că e prea din cale afară de ciudată, chiar și pentru mine.

Eu nu îmi elaborez cărțile, ci parcă le fac la imprimantă 3D. Adică ele se nasc întregi, deodată. E ceva care curge și, până la urmă, se așază în acest pattern de povestire, de roman sau de poem.

Întotdeauna am scris așa și cred că există o explicație pentru asta și anume faptul că eu, fundamental, sunt autor de jurnal. Cartea mea estențială este jurnalul. Anul trecut a împlinit 50 de ani. Am jurnal din 17 septembrie 1973.

Este al doilea jurnal, ca lungime, din literatura română. Primul este al lui Gala Galaction, care are 57 de ani. Sper să trăiesc să depășesc recordul acesta.Și bineințeles că jurnalul îl scrii de mână, nu poți să îl scrii la computer. Este o absurditate.

Văd acum că telefonul Apple vine cu o aplicație Jurnal. Ei, să stai să faci ce-ți spune Apple, e o nebunie.

Jurnalul îl scrii de mână pentru că este extraordinar de intim. Este ca o a doua piele a ta. Jurnalul e ca și cum ți-ai tatua propria piele, e mult mai intim decât proza sau poezie pe care o scrii.

Iar jurnalul, fiind scris de mână în întregime, am căpătat acest obicei de a scrie de mână. Și mi-am scris multe dintre cărțile cele mai importante, de mână. Orbitor este în întregime scris de mână, în trei caiete mari și groase. Solenoid e în patru caiete. Nostalgia a fost scrisă de mână, Travesti, cam toate. Theodoros și Melancolia, ultimele două cărți ale mele, sunt scrise pe computer.

Și a doua ciudățenie este că eu nu premeditez cărțile. Încep să scriu și nu mă mai opresc. E ca și cum aș scrie cartea dintr-o singură trăsătură de cerneală, de la început până la sfârșit. Nu editez nimic.

Tot ce dau la editare este prima mână, first draft. Lidia Bodea și ceilalți editori ai mei știu lucrul acesta și publică cartea așa cum le-o dau.”

Despre Orbitor

“Orice aș scrie de-acum încolo, Orbitor rămâne cea mai importantă carte a mea. Acela este portavionul micii mele flote.

Nu cred că voi depăși vreodată Orbitor. De aceea acum fac eforturi foarte mari pentru ca Orbitor să se republice, mai ales în străinătate. El a apărut în străinătate greșit, în momentul în care eu nu eram deloc cunoscut. Și a trecut neobservat. El ar trebui să apară astăzi. Și fac eforturi ca el să apară la Penguin, în engleză, va apărea la Denoël în Franța, într-o ediție nouă, complet retradusă.”

Despre întreaga operă

“Se zice că fiecare carte face parte dintr-un corpus, operă. O operă e ca un corp uman. Unele părți ale operei sunt ca niște organe esențiale, vitale. Poți să spui că un roman e inima, altul e creierul, altul e ficatul. Dar alte scrieri sunt ca degetul mic. Este el important? la fel de puternic și de necesar trupului? Poate că nu este, dar cine ar vrea să i se taie? Nimeni nu ar vrea să i se taie degetul mic de la mâna stângă și cred că nici de la piciorul stâng. Ele sunt parte din schema noastră corporală. Această schemă nu ar fi completă fără ele.

Orice artist ține și la scrierile considerate mai importante, dar și la cele mai întâmplătoare, mărunte. Dar ele adaugă ceva la schema corporală a unui autor.

Nu poți întreba o mamă ce copil e preferatul ei.

Încă o metaforă maternă vorbește despre etapele scrisului. Există progres în opera unui autor? E echivalentul întrebării dacă o mamă învață din nașterile ei și naște al doilea copil mai bun, al treilea mai bun și mai frumos. Evident, e o absurditate. O mamă nu învață din procesul nașterii, naște de fiecare dată ca și când s-ar întâmpla prima dată.

De foarte multe ori am auzit critici: ce prost scrie autorul ăsta la bătrânețe. Nu mai cum era înainte. Dar nici nu trebuie să scrie la fel de bine ca în tinerețe! Credeți că David Popovici o să mai înoate la 60 de ani cum înoată acum? Este absurd, nu e posibil. Biologia nu îți dă voie. E la fel și în cazul autorilor, mai ales la poeți.

Poezia este o artă a tinereții. Corpul îmbătrânește și se moleșește, ca și mușchii. După părerea mea, un poet dă tot ce poate să dea în primele două decenii, maximum trei.

Sigur, sunt și excepții, dar în general așa se întâmplă.”

The post Mircea Cărtărescu: “Arta este un motiv ca să continui să trăiești. Arta te înaltă și de asta avem cu toții nevoie, altfel ne scufundăm în materie.” appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul se numește “Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin” și ne arată Bucureștiul interbelic, intrigile politice ale vremii, ascensiunea Gărzii de Fier și transformarea societății românești, pornind de jurnalul și opera autorului Mihail Sebastian.

Povestea este ilustrată și animată de Liviu Bărbulescu, Răzvan Petre și Lu Pop.

Consultanță istorică Vlad Pașca

Muzica este realizată de: Cristiana Achim – pian, Daniel Enache – clape, aranjament muzical, Raluca (Ruka) Furtună – voce, Serban Popadiuc – chitară, Andrei Țîrcă – compozitie, chitară, Andrei Nechifor – music Mix, George Irimescu – bass, clape, percuție

Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin este un proiect @Diaspora Civica Berlin si co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

“Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice — şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române.

„Cartea aceasta merită să stea pe acelaşi raft cu Jurnalul Annei Frank şi să-şi găsească la fel de mulţi cititori.“ — PHILIP ROTH

„O capodoperă plină de umanitate.“ — PAUL BAILEY, Times Literary Supplement

„O carte sclipitoare şi obsedantă.“ — BBC History

„Cutremurător, iscoditor şi tăios, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decât o scriere esenţială pe tema războiului şi a Holocaustului: e un câştig pentru patrimoniul întregii omeniri.“ — Literary Review” – sursa: cărturești.ro

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Benzi desenate multimedia, adaptate după Jurnalul lui Mihail Sebastian, un proiect superb realizat de Diaspora Civică Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Obiecte care au aparținut Regelui Mihai I și Ecaterinei Teodoroiu pot fi văzute până la sfârșitul lunii mai în cadrul a două expoziții temporare organizate de Banca Națională a României, în incinta Palatului Vechi.

Expoziția ”100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I (1921-2017)”, „realizată ca o incursiune imaginară în viața monarhului, de la copilărie la senectute”, potrivit BNR, conține uniforme de mareșal și documente care au aparținut suveranului, precum o copie a actului său de naștere și câteva dintre caietele pe care le-a folosit ca elev al Clasei Palatine, o clasă specială formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său, cât și medalii emise cu ocazia unor evenimente speciale, precum urcarea pe tron a Regelui Mihai I, la vârsta de 6 ani.

„Noi, Mihail Antonescu, Ministrul Justiției, îndeplinind atribuțiunile de Ofițer al starei Civile, pentru familia Regală, asistat de D-l. Constantin Romano, Secretarul General al Ministerului Justiției – potrivit art.1 din statutul actelor stării civile ale membrilor familiei Domnitoare, anexat la legea promulgată cu Decretul Regal nr.3646 din 30 August 1920, în urma înștiințări ce ni s-a făcut că Alteța Sa Regală Principesa Elena a României, soția Alteței Sale Regale Principele Carol, moștenitorul tronului României, a născut în Castelul Foișor, din Comuna Sinaia, Județul Prahova, un copil de sex masculin, ne-am transportat, după cererea Alteței Sale Regale Principele Carol, la zisul Castel, unde domiciliază și unde Alteța Sa ne-a înfățișat un copil de sex masculin căruia Alteța Sa Regală Principesa Elena a României îi dăduse naștere.

Domnul Doctor profesor C. Louros, care a asistat la naștere ne-a declarat că Copilul a fost născut în ziua de Marți două zeci și cinci Octombrie anul una mie nouă sute două zeci și unu, la orele nouă spre zece și patru zeci minute.

Constatăm dar nașterea copilului de sex masculin, născut la data și ora mai sus arătată, fiul Alteței Sale Regale Principele Carol, Moștenitorul Tronului României, de ani 28 și al Alteței Sale Regale Principesa Elena a României, soția sa, de ani 24, după declarațiunea făcută de tatăl său Alteța Sa Regală Principele Carol, care i-a dat numele de Mihai.”, se consemnează în actul de naștere al principelui Mihai.

Alături de documentul care atestă nașterea moștenitorului tronului regal al României, se află și unul dintre jurnalele bunicii sale, Regina Maria, deschis la pagina dedicată zilei botezului nepotului său, 22 ianuarie 1922.

Expoziția dedicată Ecaterinei Teodoroiu, cu ocazia primei bancnote românești puse în circulație pe care este reprezentat portretul unei femei, reunește o parte dintre obiectele personale ale eroinei, precum uniforma militară și cea de cercetaș, casca și ochelarii.

Ecaterina Teodoroiu a murit alături de soldați pe câmpul de luptă, în cadrul Bătăliei de la Mărășești, pe Dealul Secului, pe 22 august 1917, la doar 23 de ani, după ce plutonul pe care îl comanda a trecut din rezervă în linia întâi a frontului.

”Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, a strigat Ecaterina Teodoroiu înainte să cadă lovită de două gloanțe.

Cultura la dubă a scris pe larg despre povestea primei femei reprezentate pe o bancnotă românească pusă în circulație.

Alături de obiectele Ecaterinei Teodoroiu este expusă și o replică a uniformei de soră de caritate a Reginei Maria.

Tururile celor două expoziții sunt ghidate și gratuite și au loc în baza unei programări prealabile, realizate cu minimum două zile lucrătoare înainte de data vizitei, prin completarea formularului de înregistrare.

The post Obiecte care au aparținut Regelui Mihai I și Ecaterinei Teodoroiu, expuse la Palatul Vechi al BNR appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă a lansat în luna martie 2021 o provocare către cititori, cu intenția de a încuraja scrisul în orice formă. Am primit numeroase scrieri din partea cititorilor, printre care poezii, eseuri, pagini de jurnal, recenzii de carte.

Textele de mai jos, o pagină de jurnal și o poezie, ne-au fost trimise de către Sergiu Crăciun, un elev de clasa a XI-a din Gherla, pe care noi l-am ales câștigătorul lunii.

***

„Am visat că m-am întâlnit cu un fost coleg din generală. Mă aflam pe un teren de beton din parc și discutam cu el, cu toate că în realitate abia dacă vorbisem de câteva ori.

În cei opt ani, cât fusesem colegi, l-am ignorat în mare parte, dar acum era în fața mea. Niciodată nu mi-am putut da cu părerea în mod sigur despre el. Părea că îi era frică de oameni de când sora sa murise.

Eram în școala primară când începusem să ne cunoaștem. Nu-mi amintesc să fi fost nici atunci prea vorbăreț, dar cu siguranță nu era atât de retras pe cât ajunsese să fie când drumurile noastre s-au despărțit.

Era din grupul celor care fumau încă de prin clasa a cincea, pe când alții, printre care și eu, abia învățam primele maniere și cum să ne comportăm cu o fată.

De-aceea, niciodată nu am putut avea vreo părere prea clară despre el. O parte dintre colegi îl evitau pe motiv că mirosea urât, ceea ce era drept. Uneori îmi era groază că trebuia să dau mâna cu el și mă gândesc că până și acest detaliu se poate să-l fi măcinat și împins să ajungă o ruină vie până spre vârsta de optsprezece ani.

Doar până atunci am mai auzit câte ceva despre el. Sunt sigur că și acum, dacă l-aș căuta, l-aș putea vedea în aceleași locuri unde mergea când lipsea de la cursuri.

Nu l-a ajutat ceea ce avea. De fapt, dacă stau să privesc, nu l-a ajutat nimic. Nu se remarca prin nimic în clasă, stătea în ultima bancă, fiind mereu printre ultimii și la învățătură. I-am dat o mână de ajutor odată să treacă clasa, fiind singurul în pericol de corigență. Mersi, a spus el cu voce înceată.

A luat foile pe care le scrisesem și le-a predat profesorului de limba română, apoi s-a întors la locul său și a pus capul pe bancă. Părea iritat de faptul că trecuse clasa sau că se lăsase ajutat. Uneori mă întrebam dacă este conștient pe ce lume trăiește.

Nu sunt sigur că îl cunoșteau prea bine nici cei cu care stătea în fiecare pauză prin curte, nici cei cu care își petrecea nopțiile sub același acoperiș.

Acum îl aveam în fața mea și mi-am amintit cum m-a scuipat fără motiv după un joc de fotbal. Se luase la o încăierare cu altul pentru că nu fusese lăsat să joace, iar când ne îndreptam spre clase am fost primul care i-a ieșit în cale.

De nervi, a aruncat spre mine tot ce avea în gură în acel moment, apoi a luat-o înainte. M-am șters și am mers mai departe, deși orgoliul îmi spunea să merg și să îi aplic un pumn pe la spate și să cadă. Nu am făcut asta, l-am lăsat să plece. Mi-am amintit cum familia lui pierduse un copil în urmă cu trei ani.

Mă întâlnisem cu Georgeta pe stradă cu câteva zile înainte să moară, dar am trecut pe lângă ea precum pe lângă un străin pe care doar l-ai mai văzut de câteva ori. Nu știu dacă i-am dat bună-ziua, nici că mai contează.

După o săptămână, am aflat că a căzut de pe tobogan, iar sângele i-a invadat creierul. Se credea că dacă ar fi fost cineva prin preajmă, cel mai probabil ar fi trăit. Băiatul din visul meu devenise singur în locul de joacă, în fața cadavrului surorii lui.

Asta m-a oprit să îl lovesc și să rămân în ochii colegilor cel pe care l-a batjocorit idiotul clasei. Ei nu înțelegeau de ce nu am ripostat, nici nu aveau cum, căci am făcut-o pentru că îl cunoșteam mai bine decât ceilalți.

În mintea mea de acum, nici eu nu înțeleg cum am reușit să rămân atât de calm, căci peste timp am ajuns să mă enervez din cele mai mici detalii, iar uneori să țip chiar la părinții mei. Desigur că și atunci eram nesigur pe mine și pe forțele mele.

A greșit când a crezut că, dacă eu am rămas pe loc, îi va merge la fel cu fiecare cu care se va lua la harță.

În unele lupte, la care noi ne strângeam în cerc precum am privi ursul, încasa palme ori chiar pumni peste față, fără ca celuilalt să i se facă milă că îi dădea, uneori, sângele.

Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată. Cel mai probabil aș fi izbucnit în plâns și aș fi abandonat, chiar dacă este rușinos să termini o dispută în acest fel.

Oscilam, în somn, între a-l lovi sau a pleca de-acolo. Când nu avea privirea îndreptată către mine, am aplicat prima variantă, iar pumnul meu stâng i-a strivit nasul și gura, pe care îmi amintesc că o ținea între-deschisă.

A căzut pe spate și tot ce am apucat să văd a fost cum câțiva băieți au sărit lângă el, apoi am luat-o la fugă de teamă să nu fiu ajuns și bătut de cei din spatele meu.

Știam deja senzațiile unei violențe și nu-mi doream să o repet. După câțiva zeci de metri m-am oprit cu totul și mă uitam în direcția din care venisem, dar nimeni nu venea spre mine.

Am alergat în continuare până când m-am trezit transpirat și pe jumătate dezvelit, piciorul drept îmi tremura și simțeam furnicături.

În acea dimineață m-am simțit mai vinovat ca niciodată: lovisem pe cineva fără motiv și probabil așa aș fi făcut și dacă eram de-a dreptul în acel parc. Începusem să mă îndoiesc asupra părerii pe care o aveam despre mine. Nu credeam vreodată că aș fi putut deveni atât de violent pe cât fusesem în acest vis, dar care avea o tentă majoră de realitate.

În mintea mea începuse un război între cel care credeam că sunt și cel care eram de fapt. Oamenii nu-i recunoșteau pe niciunul. Alții îmi spuneau că dacă nu sunt măcar pe jumătate nesimțit, nu am cum să mă realizez în viață.

De-a lungul vremii am avut momente când am fost nesimțit, dar nu cred că am ajuns până spre jumătate. Atitudinea mea, pe care a lăudat-o învățătoarea din primii trei ani, a fost cea spre care m-am înclinat întotdeauna, dar nu sunt sigur că am îndeplinit-o de fiecare dată când mi-am propus.

Iar acum mi-am dat seama cine sunt, când am reacționat din pură naturalețe, căci în timpul nopții nu gândești de două ori înainte să acționezi. O faci așa cum îți vine și arăți doar așa cum ești.

De-aceea a început să-mi fie frică de mine, să-mi dau seama că nu mă cunosc atât de bine precum credeam. Și că, prin urmare, nici cei de lângă mine nu o fac, au văzut doar ce le-am arătăt și ceea ce numeam eu chipul unui om sincer. Ceea ce acum nu mai pot declara că sunt.

Din această cauză am început să sufăr în acea perioadă. În mintea mea începuse o criză majoră, plănuiam să renunț la toți cei din jurul meu, cu excepția familiei, și să pornesc o reconstrucție a mea, să fiu așa cum voiam.

Primul lucru cu care trebuia să încep era plecatul într-un alt oraș, departe de ce cunoscusem până acum. Dar, ca de fiecare dată în fața unei situații grele, m-am pripit și nu am mai acționat, alegând cele mai mici riscuri. Și m-am mulțumit, în fine, cu rezultatul.

Pentru asta n-am să mă iert și s-ar putea ca regretele mele să fie neasumarea riscurilor și terminarea în eșec.”

***

PAPUCII TATĂLUI

“m-am încalțat cu papucii tatălui meu

când aveam patru ani

și picam dacă mama nu mă prindea

piciorul meu mic intra de zece ori în pantof

căci purta mărimea patruzeci

avea patruzeci de ani

iar eu numai patru

mai târziu

când am crescut

m-aș fi încalțat cu papucii săi

dar nu îmi mai erau buni

era prea târziu

și nu mai există acea mărime”

The post Textul cititorului: “Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată.” appeared first on Cultura la dubă.

În literatura română, câteva astfel de scrieri au devenit celebre și au fost citite de generații întregi, având atât valoare literară, cât și valoare de document istoric. Printre cele mai cunoscute jurnale din literatura noastră sunt Jurnalul lui Mihail Sebastian și Jurnalul unei fete greu de mulțumit, al lui Jeni Acterian.

Astăzi, ne bucurăm că avem șansa de a publica în premieră începutul unei serii de pagini din jurnalul scriitorului Radu Vancu, pe care acesta le-a oferit redacției Cultura la dubă.

În fiecare duminică din săptămânile ce urmează, veți putea citi câte o pagină de jurnal.

Radu Vancu a câștigat recent premiul pentru cea mai bună carte din 2019, cu volumul său de poezii, Psalmi, apărut la Casa de editură Max Blecher, premiu oferit de Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România.

Radu Vancu a publicat primul său jurnal, din perioada 2012-2015, sub numele Zodia Cancerului, iar însemnarea de azi datează din vara anului 2017.

În clipul de mai jos, realizat de Cultura la dubă, puteți urmări istoria emoționantă a poveștilor pe care scriitorul i le-a spus fiului său Sebastian, la culcare.

3 august 2017

“De vreo patru ani ani încoace, îi spun lui Sebastian la culcare câte o poveste cu Minionul Invizibil, un personaj care găsise (în povestea-pilot de acum patru veri) un fel de inel al lui Gyges – cu care putea să devină nu doar invizibil, ci și să se mărească (devenind mai mare ca Sistemul Solar) sau să se micească (și să călătorească printre atomi).

Când încă mai dormea la amiază, îi spuneam două povești cu Minionul Invizibil pe zi; ceea ce înseamnă, la un calcul sumar, că am construit cel puțin o mie cinci sute de astfel de povești.

S-au adunat la un loc, în poveștile astea, Darth Vader și Greuceanu, lordul Voldemort și o caracatiță de mărimea lunii (pe care și locuiește), ciobanul gigantic care-i teroriza visele primei copilării (venind dinspre dealul Dăii & călcând blocurile & casele în picioare) & ștrumfii, toate plușurile lui (fără de care nu doarme niciodată) & toate jucăriile pe care nu le-am avut eu în copilăria mea tardocomunistă.

E, n-am nici un dubiu, partea cea mai policoloră & mai inventivă a literaturii mele; iar gândul că locul ei unic de existență e în creierul lui Sebastian, rulată în registrele memoriei lui & adaptată pe formele lui mentale (decât care nu cunosc ceva mai hipnotic) – ei bine, gândul ăsta justifică, într-un fel ciudat, toată biata mea literatură.

Inclusiv asta care se vede, așa cum e ea. 

Notez asta aici & acum fiindcă aseară, după ce i-am spus o poveste în care Minionul Invizibil (care, constat acum cu reflexele mele de babă medievală & superstițioasă, are inițialele lui Mircea Ivănescu) se împrietenește cu Gheruță, o pisicuță de pe lângă bloc pe care am ținut-o și noi în casă, a murmurat înainte să se prăbușească în somn:

– Iubesc povestea asta.

Am adormit greu, vreo două ore creierul mi-a fost cocaină pură.”

Despre volumul “Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015”, scris de Radu Vancu, Mircea Cărtărescu spunea:

“Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a intamplat rar să citesc notatii atât de dense, atât de competente în zona culturală și atât de umane în cea emoțională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni și mai atotcuprinzatori ai generației lui. Poet, universitar, activist cultural și civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (și post-uman) nu le e străin.”

Radu Vancu s-a născut în Sibiu și are 42 de ani. Este poet, prozator, eseist și traducător român. Predă la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și este, în același timp, președintele PEN România.

A publicat până acum șapte cărți de poezie, iar acest premiu nu este deloc surprinzător, el doar completează o listă importantă de premii obținute până acum de către poetul din Sibiu. Pe lângă succesul volumelor de poezii, a fost apreciat și pentru primul său roman, Transparența, bestseller la Târgul de Carte Gaudeamus în 2018.

El este, de asemenea, traducător de romane și poezii, cea mai cunoscută traducerea a sa fiind ediția Ezra Pound coordonată de Horia-Roman Patapievici.

În plus, Radu Vancu este o voce importantă în societatea civilă. De cațiva ani încoace, a devenit cunoscut și pentru prezența sa constantă la mișcarea civică “Vă vedem din Sibiu”, o serie de proteste mute care au avut loc zilnic în fața sediului PSD din Sibiu, timp de 669 de zile. 

The post Radu Vancu, pagini de jurnal I. appeared first on Cultura la dubă.

Suntem asaltați de cultură online, ceea ce nu este un lucru rău, dar poate că sensul acestor vremuri este să ne întoarcem la umanitatea pe care o pierdusem, la apropierea de ceilalți, la discuții, la ascultatul unui disc sau la citirea cărților care ne așteaptă în bibliotecă.

Cititul unei cărți în fotoliu, pe timpul zilei, ori în pat, la lumina veiozei, pe timpul nopții, ne poate da o liniște sufletească greu de atins în această stare de anxietate, când suntem concentrați să dezinfectăm lucruri, când citim doar știri despre boală, moarte și pericol.

Așa că vă recomand 5 titluri care cred că vă pot ajuta să vedeți părțile bune ale izolării și, mai ales, avantajele pe care (încă) le avem, într-o situație de criză mondială.

1. Scrisori către cei de-acasă – Emil Cioran.

Este un volum care adună scrisorile trimise de Cioran apropiaților săi, din anul 1931 până în 1990. Pentru Cioran, izolarea este o dorință constantă, pentru a putea să își dedice cât mai mult timp lucrului, fie că vorbim despre scrieri originale, fie despre traducerile care l-au ajutat în unele perioade să supraviețuiască în Paris.

De altfel, trăiește al II-lea Război Mondial la Paris, pe când familia sa se află în România. Le trimite apropiaților, de câte ori are posibilitatea, pachete cu medicamente, cafea, cacao sau îmbrăcăminte primită de la prieteni mai înstăriți.

După război și după succesul pe care îl are ca filosof și scriitor, starea sa materială se îmbunătățește, astfel că poate să le trimită alor săi pachete consistente și să își sprijine familia, precum și să plece în vacanțe.

“Dragă mamă,

N-o să plec din Paris decât pe la începutul lui august. S-ar putea să mă duc la mare. Pe aici au început căldurile. Am văzut multă lume venită din țară, scriitori în special. Vin în pelerinaj, ca la un patriarh. M-am hotărât să mă izolez din nou, căci pierd prea mult timp cu vizitele.”

Emil Cioran (Miluț), 21 iunie 1965, Paris

“Cu cât văd mai puțină lume, cu atâta e mai bine. Dacă se poate, nu da nimănui adresa mea.”

Emil Cioran către fratele său, Aurel, 29 iunie 1966, Paris

2. Despre nerăbdarea de a fi răbdător – Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar

Mesajul cărții se potrivește cum nu se poate mai bine cu vremurile noastre, care ne testează poate mai mult ca niciodată răbdarea. Acest volum vă poate ajuta să (re)descoperiți lucrurile importante, pe care până acum, din cauza ritmului zilnic în care ne desfășuram activitatea, le uitasem.

„Când, odată sorbiţi de fluxul demenţial al oraşului, vă veţi ciocni de mersul enervant de încet al unui zdrahon cu părul alb, păşind agale, boiereşte pe lângă pereţi, să ştiţi că-i foarte posibil ca eu să fiu acela. Ca să fiţi siguri de asta, plasaţi fulgerător îndemnul Hai, tataie, hai mai repede. Dacă veţi auzi răspunsul mulcom Poftiţi, luaţi-o dumneavoastră înainte, că eu nu mai am unde să mă grăbesc, atunci nu mai e loc de îndoială: eu sunt ăla.“ (Dan C. MIHĂILESCU)

,,Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzaţia de inutilitate: a ta, a celorlalţi, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară.“ (Dan C. MIHĂILESCU)

3. Mihail Sebastian, Jurnal 1935 -1944

Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Trăiește o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările — de-a lungul a zece ani — ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe. Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a litera¬turii experienţei“ care nu a lăsat — şi nu va lăsa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte.

De asemenea, ce face special Mihail Sebastian este să noteze numele fiecărui concert de muzică clasică pe care îl ascultă la radio, astfel că odată cu cartea veți putea descoperi și asculta lucrările sale preferate.

În plus, sunt șanse mari să vă determine să începeți să scrieți propriul vostru jurnal.

„Cartea aceasta merită să stea pe acelaşi raft cu Jurnalul Annei Frank şi să-şi găsească la fel de mulţi cititori.“ (Philip ROTH)

4. Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian

Jeni Acterian este o personalitate feminină cu totul aparte în rândul scriitorilor generației interbelice.

Cartea sa este o frumoasă mărturie despre studiu, iubire, prietenie și autoironie, dar și o descriere inedită a marilor personalități de care Jeni Acterian a fost apropiată, cum ar fi Mircea Eliade sau Emil Cioran.

“Eu, asta, amestec de superficialitate si adancime, egal de pasionata si de blazata in superficialitate, ca si in adancime. Eu… privesc (tot pasionat si blazat) cum se casca Neantul, si praful si pulberea se va alege de mine. Si singura intrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atata importanta acestui lucru. E si asta o limita.” – Jeni Acterian

5. Eu sunt Malala – Malala Yousafzai

Povestea Malalei este o dovadă puternică că binele poate învinge o situație de criză a umanității, poate mai gravă decât cea cu care ne confruntăm noi azi. Copil fiind, Malala este prinsă în atacurile talibanilor din Pakistan și se luptă, împreună cu tatăl său, pentru dreptul de a merge zilnic la școală.

În vremuri extrem de grele, familia sa trăiește uneori doar cu ceai negru, doar băieții din familie primind și puțin lapte în ceai.

Cartea vă va face să apreciați mult mai mult condițiile în care trăim noi izolarea și, de ce nu, să vă stârnească idei care pot ajunge să schimbe lumea, așa cum a schimbat-o apoi Malala.

În timp ce se afla în autobuzul care o aducea acasă de la școală, a fost împușcată în cap de la mica distanță. Deși aproape nimeni nu mai credea că va trai, Malala s-a însănătoșit, apoi a ajuns să țină discursuri în sălile sediului ONU din New York. La 16 ani, Malala a devenit un simbol al protestelor pașnice și cea mai tânără persoana nominalizată vreodată la Premiul Nobel pentru Pace, premiu pe care l-a și câștigat apoi.

The post 5 cărți care te vor face să privești altfel izolarea appeared first on Cultura la dubă.