După un proces complex, care a început în urmă cu aproximativ 20 de ani, regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor român Sergiu Celibidache, a terminat filmul Cravata Galbenă, care acoperă 7 decenii din viața tatălui său.

Din distribuție fac parte John Malkovich și Miranda Richardson, ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Sean Bean, laureat a două premii BAFTA, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey), Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman). A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.

Cravata Galbenă (The Yellow Tie) este acum cel mai scump film românesc realizat vreodată și va putea fi văzut în cinematografele din țară începând cu 14 noiembrie 2025.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, Serge Celebidachi vorbește despre munca și provocările din spatele realizării acestui film, dar și despre momente intime de reflecție pe care le-a trăit pe parcursul acestui drum – “Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.”

În paralel, Editura Humanitas a lansat recent cartea “Sergiu, altfel”, scrisă de Ioana Celibidache, soția dirijorului și mama lui Serge Celebidachi. Volumul cuprinde o serie de povestiri din intimitatea familiei Celibidache și dezvăluie aspecte mai puțin cunoscute despre celebrul dirijor, cum ar fi că era mare iubitor de fotbal, precum și un mare filantrop.

Pe Serge Celebidachi l-am întâlnit acum câteva zile la biroul său din centrul Bucureștiului, într-o casă de patrimoniu care a aparținut familiei mamei sale. Înconjurat de afișe înrămate ale concertelor tatălui, răsuflă acum ușurat că a terminat cel mai dificil proiect din viața sa. Filmul îi aduce atât maturizarea ca regizor și încheie totodată un ciclu lung de căutări la nivel personal.

***

Au trecut câțiva ani de la primul nostru interviu, în care ați anunțat că urmează să faceți filmul Cravata Galbenă. Cum ați descrie toată experiența, munca la acest proiect?

E greu să fac un rezumat compact. A fost o nebunie. A fost foarte dificil. Nu m-am așteptat să fie așa de dificil, dar trebuie să fim sinceri, ne-a depășit așteptările. A fost o muncă enormă din punct de vedere al producției, dar și pentru noi, pentru artiști. A fost greu să găsim actori din afară care să vină aici. Ei, din America, atunci când am făcut casting, credeau că eram în război aici, dacă puteți să vă imaginați.

Ei credeau că noi suntem în război pentru că începuse războiul din Ucraina?

Corect! Și le-am spus că suntem parte din Europa, suntem aproape, e adevărat, dar nu are nicio legătură, nu trebuie să facem confuzie. Altul spunea: dar puteți să obțineți bani de la Budapesta? – în sensul că toată lumea face confuzie între Budapesta și București.

Și cum i-ați convins, până la urmă? Aveți o distribuție impresionantă.

Da, a fost un scop să avem actori internaționali. Am auzit reproșuri că de ce nu am luat actori români.

Ăsta a fost scopul, să fie văzut filmul.

A fost dificil să ajungem la ei. Adela (n.r. producătoarea filmului Adela Vrânceanu Celibidachi) a fost foarte implicată cu agenții, a fost greu să-i convingem că putem să obținem bugetul ăsta.

Când s-a auzit că John Malkovich face parte din distribuție, după aia s-au comportat altfel, dar fiecare cu întrebările lui, cu condițiile lui. A durat foarte mult, cum durează în afară, cu contracte la nesfârșit, cu condiții complicate, dar ne-am integrat, am respectat tot.

Pentru mine era cel mai important lucru să dăm un vibe internațional. Nu este un film numai românesc. Trebuie să călătorim, este o poveste prea frumoasă ca să rămânem numai noi cu ea.

Până la urmă, la ce buget total ați ajuns?

În jur de 20 de milioane de euro.

Deci, pe lângă această distribuție internațională impresionantă, purtați și eticheta celui mai scump film românesc din istorie.

Da, din păcate sau din fericire, nu știu ce să zic, asta face parte din datele filmului. Noi am făcut un proiect de suflet. Știam că nu pot să-l fac cu două milioane jumate și trebuia să fixăm un buget consecvent, ori nu-l făcem deloc. În film călătorim în Argentina, călătorim în toată lumea și trebuie să reconstruim decoruri, să lucrăm cu orchestre. Deci devine un film enorm și m-am abținut mult timp să-l fac tocmai din acest motiv. L-am ținut în sertar foarte mult timp, pentru că am știut că nu prea putem să-l facem și este dificil. Dar Adela s-a pus pe treabă, a început să pedaleze și a reușit.

Am avut toate condițiile să facem cel mai frumos film.

Ați putea spune că Adela a fost motorul proiectului?

Da, da, da. Eu l-aș fi ținut încă 10 ani în sertar. Dar ea a spus hai să încercăm cu CNC-ul. Am primit ștampila de la CNC, ceea ce a fost foarte încurajator. După aia am început să muncim încet, încet.

Apoi am văzut că oamenii reacționează foarte pozitiv la colaborarea cu John. El a fost primit foarte bine aici, entuziasmul a fost mult mai mare decât mă așteptam.

Ați intrat în acest proiect fiind într-o postură care poate fi considerată și ingrată și norocoasă, fiindcă spuneți povestea unui mare muzician care este totodată tatăl dumneavoastră. Cu ce presiune a venit asta la pachet în munca de regizor?

Da, așa este, nu a ajutat deloc asta, pentru că la început toată lumea se aștepta că, dacă face băiatul lui filmul, nu e nicio șansă să fie obiectiv, să fie interesant, va fi un pedestal pentru tatăl lui și va fi penibil.

Am primit reacția asta și în Germania, când am făcut un documentar. Este o problemă să fii parte din aceeași familie. Și din acest motiv am rămas independenți, am avut toată libertatea posibilă.

Asta vine cu foarte multe idei preconcepute, din păcate. Și noi a trebuit să convingem că este altceva.

Este ceva de împărțit cu România și cu lumea. Sigur, va ajuta și imaginea lui după aceea. Dar, în primul rând, e așa de frumoasă încât trebuie să o facem. Iar eu nu am vrut să-l fac cu compromisuri.

Și simțiți că ați reușit asta, să faceți filmul fără compromisuri?

Da. Asta datorită Adelei, din nou. Dacă filmul nu merge sau nu e bun, îmi asum eu responsabilitatea asta. Nu pot să spun că cineva mi-a tăiat bugetul. Am avut absolut toate posibilitățile la filmări, asta este visul oricărui regizor, un privilegiu imens.

Spuneați că ați ținut scenariul la sertar vreo 15 ani. Părinții au apucat să afle măcar de intenția de a face un astfel de film, despre viața tatălui?

Mama știa. Iar de la tata eu am notat mereu foarte multe lucruri. Să scriu am început efectiv după plecarea lui, undeva prin 2000. Eram în America și am vrut să fac film finanțat de acolo, dar am realizat că asta vine cu prea multe compromisuri și atunci am decis să-l dezvolt în Europa. M- am retras acasă, am dezvoltat apoi scenariul cu James (n.r. James Olivier, scenarist).

Mama știa de proiect, dar nu l-a citit. Nu a fost gata decât atunci când l-am rescris cu foarte multă atenție, când am primit noi deja un semn că s-ar putea să face în România.

Spuneți că v-ați luat notițe în timpul discuțiilor cu tatăl, cum se întâmpla asta, mai exact?

Da, da. De când eram mic, îmi povestestea tot felul de lucruri, multe din copilăria lui, aveam așa mult material! Am niște notițe de când aveam 15 ani. Era așa fumos ce spunea, că nu voiam să uit. Am avut mult material. A fost nevoie să fac o selecție, cât să dezvoltăm copilăria lui așa de frumoasă, apoi presiunea de la tatăl lui, plecarea lui în Germania.

A fost și asta o provocare extrem de dificilă. Dar cred că am reușit să scoatem în evidență o călătorie, să simțim o evoluție și putem să ne regăsim în povestea asta. Cred că vom descoperi, odată cu filmul, o poveste neașteptată.

Te gândești că el pleacă în Germania înainte de război, vine nazismul în Germania; el e blocat acolo, nici nu se poate întoarce. Când se termină războiul, vine comunismul, nu-i mai vede niciodată pe părinții lui. Când știm că s-a și despărțit brutal de tatăl lui, asta deja e o lovitură. Și te condiționează cum continui drumul tău, știind că ai plecat anunțând că vrei să faci muzică și el nu a fost de acord.

Înțelegi și interansigența lui, poziția lui în societate, poziția lui în muzică, fermitatea lui. Eu am înțeles foarte mult despre el când am scris scenariul.

Cum a fost lucrul cu actori de talie internațională, să le dați indicații, să-i pregătiți pentru rolurile respective?

A fost o bucurie pentru că, la nivelul ăsta, sunt și extrem de perfecționiști, am regăsit abordarea mea, abordarea din familia, de la tata, care era cunoscut pentru perfecționism.

A fost un privilegiu pentru mine. Și Sean (n.r. actorul Sean Bean), cu blândețea lui, și alți oameni de suflet și dedicați.

Ați simțit pe platoul de filmare că aveți lejeritatea să le dați indicații?

Da, cred că ei au avut încredere în mine de la scenariu, povestea era credibilă, caracterul era studiat și făcea sens. După aceea, abordarea de regie avea sens după toate discuțiile noastre și am câștigat credit în ochii lor. Am fost respectat de la început și am simțit că suntem colegi și avem un punct din comun este povestea asta – cum să facem cele mai frumoase sau cele mai puternice scene împreună.

A fost dificil că era foarte cald și condițiile erau mai dificile, am fost întotdeauna îngrijorat să se simtă confortabil, să le respecte echipa nevoile, să nu facem noi vreo greșeală de echipă. Și au fost fericiți, s-au simțit bine pe platou.

Cu un actor american nu ai voie să depășești nu știu, o jumătate de oră, este teribil. Dar au fost și foarte disponibili. S-a văzut că echipa era dedicată, era atentă, era o atmosferă plăcută pe platou și să simți asta ca actor, simți vibeul.

Cât de mult ați putut folosi Bucureștiul ca platou real de filmare, cât de relevant mai este ca arhitectură de epocă?

Am putut folosi tot! Aproape totul a fost filmat în București, doar pentru partea de fotbal ne-am deplasat vreo 20 de kilometri. Aici recunosc, scenograful Vlad Vieru a fost un geniu, a găsit niște soluții superbe, este un talent imens, iar dedicația echipei lui e deosebită. Toată lumea a încercat. Dacă nu erau destui bani pentru o scenă, s-au găsit niște soluții să o facem.

Dacă vorbim despre compromisuri, da, a fost nevoie de la o scenă la alta, dar au fost compromisuri care nu se simt la cameră, la cadru, nu simți că ai făcut ceva ieftin. Dar erau întotdeauna discuții interminabile. Nu cu mine, ci între ei și producție. Eu am încercat să găsesc cu ei niște soluții, să nu coste prea mult. Dar nu se vede la cadru. Se vede un film grandios și mi se pare că am reușit provocarea cu asta.

Ați vorbit de fotbal. Și vreau să spun că am descoperit în cartea scrisă de mama dumneavoastră că Sergiu Celibidache era mare iubitor de fotbal. E acolo și o poză cu Di Stefano, câștigătorul balonului de aur.

Da, da, da. Era mare pasionat de fotbal.

Îi plăcea să se uite sau și să joace?

El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași (n.r. echipa comunității evreiești din perioada interbelică). A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el!

Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.

Și el cu ce echipă ținea?

După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München Și nu prea eram de acord cu asta, haha.

Dar spunea întotdeauna: n-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică.

Când a fost invitat la München, au construit o sală numai pentru el.

Spuneați că ați avut niște discuții în Germania când ați început lucrul la film. Care este acum viziunea lor asupra lui Sergiu Celibidache? Mă refer la cei de la Berliner Philharmoniker sau de la München.

Îl văd controversat, cum a fost el. A fost iubit de oameni și pentru că el critica toată Academia de Muzică, școlile, critica absolut tot, dar a fost iubit și urât în același timp.

Se lupta pentru orchestră și pentru el la stat, la primărie pentru bani, să fie buget consecvent, să nu facă compromis. Bineînțeles că erau niște discuții aprinse și foarte dificile. În același timp, n-a vrut să facă altceva decât să ridice numele München Philharmonic, să fie exact cum a fost Berlin, adorat de public și detestat de stat. Spunea că muzica o întâlnești în alt loc, nu la școală.

Bineînțeles că atunci când întâlnești sistemul, este o problemă. A vrut să facă mult mai mult și pentru România, dar nu l-au lăsat să vină. A vrut să participe mult mai mult, să facă lucrurile altfel în România, chiar și în comunism, dar a fost blocat, bineînțeles.

Ce vă povestea despre România?

Avea un dor fără sfârșit, eu am înțeles mai târziu asta. Când a murit, a venit la înmormântare vărul meu Radu Macovei de la Galați, iar el a observat: “măi, cât de românească e casa asta, nu pot să cred, este o replică de o casă românească.”

Și, dacă te uiți cu atenție, atât la Moară, cât și la casa de la Lipari, vezi tot felul de detalii românești. Că e o carte despre România acolo, că este o ie, că e un lemn românesc vechi. Deci el a avut un dor de nedescris și cred că, pe unde a avut o casă, a recreat un univers românesc.

În familie vorbeați limba română?

Mama și tata da, ei vorbeau mereu în română, ei îi auzeam. Dar mama a decis de când eram mic ca eu să învăț direct franceză, ca nu cumva să sufăr la școala din cauza accentului românesc. Și îmi aduc aminte că pe la 18 ani tata a zis: “Dar tu, din toată familia românească, numai tu nu vorbești un cuvânt, nici un cuvânt nu spui.

Și, la 18 ani v-ați apucat să învățați româna?

Nu, deloc, deloc. Am venit aici, în România, în 1996, când era Constantinescu la putere. Venisem cu filmul meu documentar, “Grădina lui Celibidache”, aveam vreo 28 ani, tata murise de câteva luni. Și nu știam un cuvânt de română. Atunci am realizat că trebuie încet-încet să-nvăț.

E trist că nu vorbesc limba cum ar trebui. Tata, fiind perfecționist, poate că ar râde sau ar plânge cumva dacă m-ar auzi vorbind. Am niște lacune irevocabile cred, dar uite că mă descurc să vorbim în română. La citit, citesc încet, ca un copil de 12 ani.

Să vorbim puțin despre cartea scrisă de Ioana Celibidache, mama dumneavoastră. Fiind relansată acum, în aceeași perioadă cu filmul, pare că vine în completarea lui, citind-o mi-am dat seama că  ne ajută să înțelegem mai bine omul, dincolo de artistul Sergiu Ceribidache. Pare că mama dumneavoastră a încercat să-l umanizeze prin această carte. Care-i povestea ei? Când a apucat mama să scrie aceste texte?

A scris după plecarea lui și a lansat-o acum ceva ani, a fost o lansare mai discretă. Regăsim în carte niște aspecte din viața privată, unele apar și-n film. Cred că acum cartea vine la timpul potrivit. Ea a avut un acces privilegiat la tata și e păcat să nu înțelegi un om doar pentru că vezi doar nebunie, scandaluri, deoarece omul în spate a avut o generozitate rară și dacă nu ai acces la asta, ratezi foarte mult povestea lui.

În carte sunt foarte multe exemple de situații în care el ajuta oameni pe care nu îi cunoștea, oameni din sate în care călătorea. Ați asistat și dumneavoastră la astfel de scene?

Da, non-stop. Fiecare zi altă poveste, altă nebunie. Cumva nu putea să facă altfel decât să ajute oamenii.

El venea la mine și la mama și ne întreba: Ai nevoie de ceva? Mama poate zicea ce trebuie cumpărat, eu ziceam nu. Bun. Peste câteva zile, 95% din câștigurile sale plecau către 30 de oameni în India sau de unde vrei tu, susținea multe cauze. Pentru el, banii nu erau de ținut.

Nu putea să trăiască altfel.

Eram odată la casa din Lipari, Sicilia. Am mers la farmacie să iau ceva și când am vrut să plătesc, a vânzătorul a văzut cardul meu și mi-a spus: aveți o legătură cu maestrul Celibidache? Da, sunt băiatul lui.

Nu plătiți nimic.

De ce? Nu, să vă plătesc. A salvat-o pe fiica mea, i-a plătit operația la ochi, acum vede, are o familie. Pentru jumătate din insula a făcut câte ceva.

Credeți că avea generozitatea asta și din nevoia sau, mai degrabă, din neputința de a face ceva pentru România?

La asta nu m-am gândit, dar așa este, e foarte interesantă întrebarea. A ajutat și familia lui în România. Dar n-a putut să facă atât cât a vrut el.

Totuși, cred că e vorba despre felul lui de a fi. Cred că asta depășește partea românească. De exemplu, de la elevi n-a luat niciodată bani, iar dacă îl vedea pe unul dintre ei cu un pantof rupt, a doua zi îi aducea pantofi noi.

E o poveste amuzantă în carte, când și-a dat seama, înainte de un concert, că a uitat pantalonii de la costum acasă. Iar mama dumneavoastră a venit cu ideea de a lua pantalonii unui chelner. Și a dirijat în pantalonii chelnerului.

Da, asta este în film, e o parte cu umor.

Simțiți acum, privind filmul, că ați reușit să nu faceți ce se temeau ceilalți, că o să-i ridicați un piedestal?

Da. Eu cred că am reușit să-l umanizez, cum spuneai și tu despre carte. El este un om cu un talent deosebit, dar are și limitele lui, are și problemele lui, asta se vede, se simte și-l vezi cum cade, nu e un drum ușor. Nu cred că e un film piedestal.

Cred că focusul este pe relația asta dintre el și tatăl lui. El a suferit mult, dar n-a vorbit niciodată depre asta. Și avea și el o pudoare enormă. Explozia asta în familia lui a sacrificat și relația cu mama și cu tata. Nu trebuie să fii muzicolog sau muzician ca să intri în poveste.

Este o poveste despre o ruptură așa de violentă, încât nu mai are nicio legătură cu succesul sau insuccesul. Când am adunat toate informațiile, am găsit că firul cel mai important e acolo, legătură cu tatăl lui. Asta explică tot.

În interviul pe care l-am făcut acum câțiva ani, ați mărturisit că v-ați lovit de severitatea lui, de pretenția lui de a fi perfect în tot ce făceați. Dar și de absența lui, fiindcă era plecat foarte mult timp. Ca să ajungeți să faceți acest film și să înțelegeți mai bine personajul, într-un mod obiectiv, a trebuit, în primul rând, să înțelegeți relația dumneavoastră cu el, ca tată? Să-l iertați, poate, pentru anumite lucruri?

Am ajuns la concluzia asta la finalul filmului. Atunci am înțeles de ce l-am făcut. Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.

A fost un tată bătrân, cu părul alb, a fost extrem de dur, dar m-a și format și este bine cumva.

Este o lovitură, deci dacă te pui în locul lui, nu ai nimic de judecat.

El a apucat să vă vadă mergând pe calea regiei? Și cum se face că nu v-a îndrumat spre muzică?

Eu iubeam pianul. Când aveam vreo 10 ani, cântam la pian și tata m-a încurajat să cânt și jazz, să improvizez. Când intra în casă și eram la pian, venea la mine și spunea: “E foarte bine ce ai făcut, dar de ce nu faci și asta și asta?” Și, fără să vreau, asta îmi provoca un complex de inferioritate absolut abominabil. Am înțeles foarte repede că n-am să mă dezvolt, n-am să mă găsesc așa. Era o umbră așa de mare…

Muzica era prima mea iubire, fără îndoială, dar ca să merg pe drumul meu, având numele lui, doar puțin schimbat, în cel mai bun caz putea să fie o imitație, o fotocopie black and white, fără farmec, fără nimic.

Și a fost foarte bine că m-am trezit cu un nume puțin diferit din întâmplare.

Și atunci a doua iubire a fost cinemaul, unde am încă ceva de spus, cu sunet. Validarea din partea lui a venit la sfârșit. Celebram ziua lui de naștere, 84 de ani, doar cu câteva zile înainte să plece dintre noi.

Eu atunci făceam montajul filmului “Grădina lui Celibidache”, îmi lipsea o tranziție și eram extrem de frustrat. Și am găsit cumva tranziția asta, fiind acolo cumva de la început, dar a fost nevoie să fac puțină ordine ca să găsesc echilibrul.

Am avut o discuție cu el și i-am spus, am găsit unitatea în creație și nu pot să tai o imagine din film, chiar dacă îmi plătesc un milion de dolari, nu pot să scot imaginea asta, fiindcă ea aduce echilibrul.

Și s-a uitat la mine, țin minte, pentru prima dată în viața lui cu o privire de mândrie. Prima dată!

N-am să uit privirea asta. La două zile distanță, a plecat…Mama mi-a povestit după că el a spus atunci, după discuția noastră: Miki va fi ok. Miki este porecla mea din copilărie.

De ce vă spuneau Miki?

Că eram super fan Mickey Mouse, cred. De atunci am fost Miki pentru toată familia, pentru prietenii apropiați.

Și în filmul apare Miki, trebuia să mă văd acolo și să mă gândesc ce face Miki. Asta a fost puțin suprarealist. Dar și acolo am văzut niște lucruri foarte interesante. A fost o sesiune extrem de interesantă.

Abia ați terminat acest film, urmează să fie lansat și vine reporterul și vă întreabă: la ce altceva lucrați? Aveți în minte vreun proiect prin care urmează să vă desprindeți de povestea familiei?

Haha, da, vreau în primul rând să mă odihnesc. Apoi, eu am un vis ascuns de mulți ani, l-am și scris, dar nu e gata.

Aș vrea să continui să fac filmuri frumoase despre România și avem o colecție de lucruri interesante de spus. Dar vreau să simt că sunt binevenit și susținut. Nu vreau să merg contra curentului. Oamenii se uită deja la mine cu alți ochi și e foarte important. Nu sunt numai numele tatălui meu, din care a fost foarte greu să ies, mai ales aici, unde e un nume atât de mare. E aproape imposibil.

Dar, încet încet, culmea, cu un film despre el, o să vedeți că nu e despre el, este despre noi, asta-I partea fascinantă.

E mult mai universal decât ne așteptăm. Asta a fost scopul și cred că rămâne ce am reușit cel mai bine: să fie un film despre relația noastră cu părinții noștri, cu copiii noștri. Acolo este nodul cel mai interesant, cred eu.

E interesant și că, făcând un film pornind de la povestea lui, apropo de căutarea propriei identități, reușiți să vă maturizați propria identitate, cea pe care ați căutat-o mai bine de 40 de ani. Ați dus la bun sfârșit un proiect complex.

Da, total, așa este. Și partea profesională și partea personală. A fost o experință bogată cu totul.

***

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman în 1912 și a murit în Franța în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Serge Celebidachi: “Am avut nevoie de 40 de ani ca să definesc cine sunt eu cu adevărat.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Serge Celibidachi a povestit cum a luat naștere acest film, de ce se numește Cravata Galbenă, dar și cum a fost relația personală cu tatăl său. Cravata Galbenă este cel mai scump film românesc din istorie.

“E vorba despre o călătorie extraordinară, bineînțeles că e vorba despre el și caracterul lui, dar depășește lumea muzicii. E o povestea unui om cu un vis, care a plecat de acasă și nu a mai revăzut pe nimeni.

A plecat în Germania pre-nazistă, l-a prins războiul acolo, totul pentru pasiunea lui, căutând adevăratul lui sens. E o poveste care ar putea cumva să rezoneze cu fiecare dintre noi.

Apoi este relația complexă dintre tată și fiu. Tatăl lui a spus că nu poate să rămână acasă dacă vrea să facă muzică și oricum el avea gânduri să plece la București și să înainteze în muzică. A plecat de acasă și a căutat tot timpul admirația și aprecierea tatălui său și nu le-a regăsit. A fost o relație strictă și dificilă. Această poveste personală e foarte complexă și o veți regăsi în film.”, spune Serge Celibidachi.

Filmul urmează să fie lansat toamna aceasta în cinematografe.

Filmul acoperă peste șapte decenii din viața dirijorului și este o producție cu finanțare exclusiv românească, realizată de o echipă de peste 300 de profesioniști. A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.
În rolurile principale sunt John Malkovich (Dangerous Liaisons, Being John Malkovich) și Miranda Richardson (Tom & Viv, Damage), ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey). Sean Bean (Game of Thrones, The Lord of the Rings), laureat a două premii BAFTA, Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman) completează distribuția.

“Cred că acest film va atrage oameni care vor să creeze ceva, oameni care merg pe propriul lor drum și care sunt dispuși să persevereze pentru a face lucrurile așa cum consideră ei că e potrivit”, declară actorul John Malkovich.

Filmul este regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului, care semnează și scenariul împreună cu James Olivier. Din echipa de creație fac parte nume importante din industria cinematografică internațională: directorul de imagine Peter Menzies, Jr. ACS, designerul de costume Alessandro Lai, designerul de machiaj, coafură și prostetică Lynda Armstrong și scenograful Vlad Vieru.

Muzica originală este compusă de Kathryn Kluge și Kim Allen Kluge, iar castingul internațional este coordonat de Des Hamilton și Georgia Topley.

“Acest proiect este împlinirea unui vis de-o viață. Nu este vorba despre cei șapte ani în care am realizat acest film, ci despre cei 50 de ani în care am purtat această poveste în mine, cu speranța că vom putea descoperi traiectoria unui băiat din România care și-a răspândit geniul în întreaga lume. Acest film a fost întotdeauna cel mai drag proiect al meu, un mod de a aduce o lumină frumoasă și pozitivă asupra unei țări a cărei imagine și libertate au fost
martirizate de-a lungul secolului trecut”, spune Serge Ioan Celebidachi, regizorul filmului.

Producătorii filmului sunt Adela Vrînceanu Celebidachi, Cristina Dobrițoiu, Andrei Boncea, James Olivier și Robert W. Cort. Cravata Galbenă este o producție Oblique Media, în coproducție cu Safe Frame, Avanpost Media, Frame Film și Frame Film Illustrious Studio, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, în 1912 și a murit în Franța, în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Primele imagini din filmul “Cravata Galbenă”, inspirat din viața dirijorului Sergiu Celibidache appeared first on Cultura la dubă.

Filmul “Cravata Galbenă”, cu John Malkovich și Ben Schnetzer, urmează să intre în stadiul de producție luna aceasta în București. „Cravata galbenă” spune povestea celebrului dirijor român Sergiu Celibidache.

Ben Schnetzer, cunoscut pentru rolul principal din drama SF apocaliptică, „Y: The Last Man”, îl va interpreta pe celebrul dirijor în anii tinereții, în locul lui Rupert Friend, anunțat inițial pentru rol, iar John Malkovich va juca rolul lui Sergiu Celibidache în ultima parte a vieții.

Filmul va urmări viața dirijorului, de la copilăria sa în România, sub autoritatea strictă a unui tată disciplinar, până la fuga sa dureroasă de acasă, pentru a-și urma visul unei cariere în muzică.

Va fi regizat de fiul dirijorului, Serge Ioan Celebidachi, după un scenariu co-scris împreună cu James Olivier. Producători sunt Adela Vrînceanu Celebidachi, Cristina Dobrițoiu, Andrei Boncea, Christopher Milburn, James Olivier și Robert W. Cort, producător executiv.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, Serge Clibidachi a vorbit despre relația cu tatăl său, munca la acest film și povestea din spatele titlului Cravata Galbenă. Citiți interviul AICI.

The post Filmările pentru “Cravata galbenă”, cu John Malkovich în rol principal, încep luna aceasta la București appeared first on Cultura la dubă.

Friend îl va portretiza pe Celibidache în tinerețea acestuia, în timp ce rolul principal pentru perioada maturității dirijorului îi revine lui John Malkovich, după cum Cultura la dubă a anunțat AICI.

Rupert Friend este cunoscut pentru rolurile din filmele The Libertine (2004), Pride & Prejudice (2005) sau The Young Victoria (2009), având mai multe nominalizări importante în cariera sa.

Filmul “Cravata galbena” va reda povestea de viață a faimosului dirijor, din copilărie până spre vârsta de 70 de ani. Serge Celebidachi a acordat un interviu pentru Cultura la dubă, în care a vorbit pe larg despre proiectul filmului său, dar și despre relația personală cu tatăl lui și legătura lui Sergiu Celibidache cu România. Acesta poate fi citit AICI.

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, în 1912 și a murit în Franța, în 1996.

El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

The post Rupert Friend va interpreta rolul lui Sergiu Celibidache tânăr în filmul “Cravata galbenă” appeared first on Cultura la dubă.

O știre din lumea filmului a făcut înconjurul presei internaționale și al celei autohtone în acest weekend: celebrul actor John Malkovich va interpreta rolul dirijorului român Sergiu Celibidache într-un film intitulat “Cravata Galbenă” (The Yellow Tie), regizat chiar de fiul muzicianului, Serge Celebidachi.

Filmul va reda povestea de viață a faimosului dirijor, din copilărie până spre vârsta de 70 de ani. Dacă primul nume anunțat pentru acest proiect a făcut deja vâlvă, regizorul ne spune că actorul care îl va interpreta pe Celibidache tânăr va fi o surpriză și mai mare, referindu-se la un actor foarte cunoscut la nivel internațional.

Serge Celebidachi a acordat un interviu pentru Cultura la dubă, în care a vorbit pe larg despre proiectul filmului său, dar și despre relația personală cu tatăl lui și legătura lui Sergiu Celibidache cu România.

***

Ați stârnit un interes foarte mare pentru filmul dumneavoastră, anunțând numele lui John Malkovich. Spuneți-ne, vă rog, despre ce va fi acest film, mai exact, și cum vi-l imaginați?

Așa este, noi am vorbit cu John încă de acum 3 luni, dar abia acum a fost posibil să facem public anunțul.

E vorba despre o călătorie extraordinară, bineînțeles că e vorba despre el și caracterul lui, dar depășește lumea muzicii. E o povestea unui om cu un vis, care a plecat de acasă și nu a mai revăzut pe nimeni.

A plecat în Germania pre-nazistă, l-a prins războiul acolo, totul pentru pasiunea lui, căutând adevăratul lui sens. E o poveste care ar putea cumva să rezoneze cu fiecare dintre noi.

Apoi este relația complexă dintre tată și fiu. Tatăl lui a spus că nu poate să rămână acasă dacă vrea să facă muzică și oricum el avea gânduri să plece la București și să înainteze în muzică.

A plecat de acasă și a căutat tot timpul admirația și aprecierea tatălui său și nu le-a regăsit. A fost o relație strictă și dificilă.

Această poveste personală e foarte complexă și o veți regăsi în film.

Pentru a reda cât mai aproape de adevăr această poveste, ați inserat propriile amintiri sau aveți și documente concrete, cum ar fi jurnale, scrisori?

Exact. Scenariu se bazează pe toate poveștile pe care mi le-a spus tatăl meu, le-am și notat când eram mai mic, mi s-a părut că povestea e extraordinară, iar în timp mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Pe lângă asta, avem și câteva scrisori care ne-au ajutat să rotunjim povestea și să o facem cât mai reală.

Ați mai vorbit și cu alți membri ai familiei, mai vârstnici?

Da. Am avut și niște scrisori de la Sonia, sora lui de la Galați și de la Nicoleta, fiica ei. De acolo am văzut ce fel de relație era între el și restul familiei, ce complicat era.

Tensiunea era fiindcă el a plecat în contradicție totală cu tatăl lui.

Cât timp ați lucrat la acest scenariu?

Foarte mult timp!

Am încercat mai demult să facem în America filmul și am realizat că acolo am să pierd esența și va deveni un film prea comercial.

Aveam niște legături foarte importante acolo, dar am ales să rămân fidel filmului și poveștii, de a o păstra aproape de realitate. Poate mă înșel, dar cred că partenerii principali trebuie să fie europeni, poate ne asociem apoi altfel, dar trebuie să se nască aici impactul.

Am renunțat atunci și am zis că poate am nevoie de mai mult timp, poate va veni momentul potrivit. Și am plecat de acolo și am rescris scenariul, m-am vorbit cu James Olivier (nr. scenaristul filmului Octav), am scris împreună și de aici cred că m-am apropiat de esența lui.

Și, per total, cam cât a durat tot acest proces, de când ați început să scrieți până când ați simțit că e gata?

20 și ceva de ani. Cam atât a durat să avem un scenariu. A fost și o provocare mare de a acoperi perioade lungi de timp. Cât să acoperim? Perioada războiului? Poate era prea mult sau prea puțin. În plus, trebuia să intrăm puțin și în teoriile lui, dar fără să îndepărtăm lumea.

A fost delicat să acoperim de la copilărie până spre 70 de ani, când se întoarce în România prima dată, în 1978. Cam aceasta e perioada, e enormă.

Dar am luat niște momente care ajută să conturăm dezvoltarea caracterului său, să intrăm și să-i înțelegem povestea.

Va fi o coproducție româno-britanică?

Nu numai. Avem parteneri în Franța, Polonia, discuții și în America. Încă nu e închis.

Cum l-ați cooptat pe John Malkovich în proiect?

John Malkovich îl va interpreta pe tata bătrân, dar să vedeți ce tânăr avem în rolul principal! Va fi ceva extraordinar.

L-ați găsit deja? Variety a scris că încă îl căutați.

Da, îl avem deja, dar momentan nu îi putem anunța numele. O să fie ceva wow pentru public și pentru noi este un privilegiu să îl avem în proiect.

Așadar, este tot un actor de talie internațională?

Da.

Și cum ați ajuns la John Malkovich și la acest actor surpriză, care va juca rolul lui Sergiu Celibidache tânăr?

Pe John l-am ales fiindcă era foarte important să avem un om cu finețe, el e un om de cultură, e om de teatru, are referințe muzicale, are și carismă, era nevoie de o paletă enormă de actorie.

Sunt și alți actori, dar mi se pare că John Malkovich are și o notă de mister, ceva mai complex. Iar tata era și el foarte complicat.

Va fi o provocare interesantă și pentru John, să redea această complexitate interioară și manifestarea de pe scenă.

Cum ați intrat în contact cu el și ce a zis despre proiect?

Avem un director de casting (nr. Des Hamilton, director de casting al filmului Jojo Rabbit), el l-a contactat. Eu i-am scris o scrisoare personală, el știa de tatăl meu, i-a plăcut scenariul, apoi ne-am întâlnit pe zoom, că așa se face azi, din păcate.

Iar acum urmează să ne întâlnim și să vorbim în profunzime.

Filmările vor avea loc la anul, în România?

Da, cu siguranță. Avem și finanțare de la CNC, ne bucurăm foarte tare să aducem proiectul în România, să promovăm țara și, dacă se poate, să aducem laolaltă tot talentul românesc în echipă, alături de oameni din afară. Vrem să fie un proiect frumos internațional.

Veți filma și la Berliner Philharmoniker? Ați vorbit cu cei de acolo?

Nu.

Totul va fi în studioul din România și vom recrea Berlinul din timpul războiului, cu ruine. Primul lui concert la Berlin a fost în ruine.

Sunt curioasă ce muzică veți folosi în film, înregistrările lui Sergiu Celibidache sau o orchestră va reinterpreta special pentru film? Vă întreb fiindcă e binecunoscută teoria sa, că adevărata muzica este cea din sala de concert, nu de pe disc.

Avem multe arhive păstrate, le-am ales împreună cu mama când tata a plecat. Deci avem arhive de calitate foarte bună și vom folosi în funcție de perioadă.

La început dirija mai rapid, mai tenace, apoi a dirijat mai larg, cu sunetul mai bogat. Trebuie să fim atenți ce luăm, de unde luăm, dar baza vor fi arhivele existente. Dacă la Berlin e sunet mono și nu are calitatea potrivită, s-ar putea să ne trezim cu una sau două piese reînregistrate, dar în sensul cel mai apropiat de cum a fost atunci.

Vom relua, la nevoie, tempoul lui de la Berlin. Ce a făcut la Munchen, Stuttgart sau Danemarca sunt de calitate foarte bună.

Cum a fost pentru dumneavoastră atunci când erați copil, adolescent, tânăr, să îl aveți tată pe Sergiu Celibidache, un dirijor atât de faimos, cunoscut nu doar pentru valoarea sa artistică, ci și pentru severitatea pe care o arăta în fața orchestrelor?

A fost dur și ca tată?

Era foarte sever și acasă, cu mine. Dar avea și o parte de iubire și toleranță. Mi-a dat libertatea de a mă dezvolta cum vreau eu, pentru că el a suferit de asta acasă. Însă avea mereu așteptarea ca și eu să fiu cel mai bun în ce fac.

Nu era acceptată mediocritatea, calea de mijloc. Dacă era matematică, trebuia să fac maximum la matematică.

Și cam așa am abordat viața, așa m-am format, dacă fac ceva, îl fac full, dacă nu, nu îl încep.

Îl vedeați rar pe acasă?

Da. Foarte rar. Era mereu plecat la concerte, venea o dată pe lună timp de o săptămână și îl mai vedeam în vacanța de vară. Dar pleca foarte des.

Luni dimineața pleca în Suedia sau în Danemarca și îmi aduc aminte că auzeam pașii și îmi ziceam „aoleu, iar pleacă!”. Eram foarte trist, dar cumva prezența lui mi-a rămas tot timpul foarte puternică.

Auzeam două-trei cuvinte de la el și mă linișteam. Suna la telefon și stăteam de vorbă cu el. Paradoxal, cu mama n-am avut relație așa de apropiată, iar pe mama am văzut-o zilnic. Și a și suferit săraca fiindcă eu aveam această admirație și relație apropiată cu el, el nefiind prezent acolo.

Încă de când eram mic, de pe la 8 ani, aveam impresia că el mă ascultă cu adevărat și că ce spun eu are valoare. A fost o relație de prietenie. Dar era și foarte dur, paternal și rigid.

Era un soi de libertate pe care mi-o dădea, cuprinsă în rigiditate.

În ce consta această rigiditate? Aveați reguli acasă?

Nu, nicio regulă. Era vorba de drum, de ce fac și cum îl fac. Dacă veneam cu o notă proastă, trebuia să justific ce s-a întâmplat, am petrecut tot weekendul sau am făcut tot ce puteam și asta este? Dacă era versiunea a doua, era ok, dacă am făcut o tâmpenie, era catastrofă.

Deci asta era ideea, faci ce vrei, dar îl faci la potențialul tău maxim. Consecințele vin după munca depusă.

Cum se raporta Sergiu Celibidache la România, din ceea ce vă amintiți?

Îi era un dor…! Eu nu am realizat. Aveam o moară la 100 de km de Paris, încă o avem, mergeam la moară și nu am realizat până a plecat cât de românească e acea moară. Iar el a recreat un univers românesc oriunde era. A pus ie pe pereți și alte obiecte decorative, a avut un fel de dor de România de când a plecat.

Iar cravata galbenă simbolizează exact asta.

De ce se numește filmul Cravata galbenă?

El a primit de la tatăl lui un cadou pentru rezultate deosebite la școală. Tatăl știa că visează la o cravată mai elegantă. Și a primit cadou o cravată galbenă, pe la 15 ani.

Iar la 18 ani, când a spus că nu prea vrea Politehnică și vrea la muzică, tatăl lui nu a fost de acord deloc. El a vrut să continue la București cu muzica, cu orice preț, și a întrebat dacă poate lua cravata la el.

Tatăl a spus: „Nu, cravata rămâne aici.” A plecat.

Cravata asta e un simbol al copilăriei și tinereții lui, dar și al dorului de țară, de familie. El nu s-a mai întors și nu și-a mai văzut tatăl. Când s-a întors în 1978, tatăl lui nu mai era.

Cravata respectivă a fost păstrată în familie?

Descoperiți în film. (râde)

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la dispariția lui Sergiu Celibidache. Considerați că România îi păstrează memoria vie suficient de mult?

Nu. Din păcate, am avut destule lupte când am făcut festivalul la 100 de ani de la naștere, iar România nu a arătat și nu arată interes. Nu m-am bazat că România trebuie să facă ceva. Eu m-am oferit să fac festivalul pentru a ajuta România. Dar în ceea ce privește numele tatălui meu, nu cred că interesează pe nimeni la nivelul culturii din România sau pe foarte puțini, în orice caz.

Iar pe cine interesează, ba nu poate, ba nu are buget. Primul buget tăiat e întotdeauna la cultură.Eu nu vreau să judec, dar e o realitate că nu există un interes pentru a dezvolta cultura.

Totuși, sunt foarte fericit că CNC a reacționat și finanțează filmul. Poate se va trezi lumea după această producție internațională, aștept reacții, dar până acum e aproape inexistent interesul.

Nu e un reproș, e o constatare.

Sergiu Celibidache cum privea pasiunea dumneavoastră pentru cinematografie?

El era fericit că am o pasiune, dar fiind în arte m-a avertizat că e o lume plină de intrigi și compromisuri, să fiu atent la drumul meu, că sunt mulți rechini cu diverse interese.

El era cinefil?

Da, dar nu la nivel de artă. Era foarte încântat de western și de Charlie Chaplin. Avea și colecție de filme western, era fascinat.

În fiecare marți seară, când era acasă la Paris, aveam voie să stăm cu el la televizor și să ne uităm la un western. Era o tradiție între noi.

Dar la cinema ați fost vreodată împreună, tată și fiu?

Da da, la Chaplin. Era îndrăgostit de Chaplin. Eu aveam vreo 6 ani, plângeam, era o reacție foarte puternică acolo. El considera că Chaplin e cel mai fascinant actor/regizor din lume.

L-ați văzut vreodată pe tatăl dumneavoastră plângând?

Da, a fost când a primit vestea că a murit tatăl lui.

Apoi mai mult spre sfârșitul vieții, când se uita la știri rele despre oameni din toată lumea. Ofta discret și se vedea că îl afecta foarte tare.

Se uita la CNN și vedea revoluții, oameni murind de foame. Dacă vedea acum ce e în Afghanistan, era dărâmat. Îl lovea suferința umanității. Iar noi eram la Paris, ne uitam la CNN când s-a întâmplat Revoluția din 1989. Eram cu mama și cu tata lipiți de televizor. Tata era fără aer.

A fost apoi sunat să se întoarcă  în România și l-am rugat să nu se bage în politică, fiindcă ar fi murit toată lumea de inimă și el, în primul rând.

The post INTERVIU Serge Celebidachi: “Tata a trăit cu dorul de România și de familie. Cravata galbenă asta simbolizează.” appeared first on Cultura la dubă.

Regizor va fi Serge Celebidachi. Informațiile au apărut în publicația Variety.

“Sunt încântat și onorat să am oportunitatea de a interpreta rolul dirijorului Sergiu Celibidache. Un talent unic, este considerat a fi unul dintre marii vizionari ai muzicii clasice, în ultimul secol. Să joc povestea anilor săi de maturitate va fi o mare provocare și o călătorie fascinantă”, a declarat John Malkvovich pentru Variety.

Realizatorii filmului caută un actor și pentru varianta tânără a lui Celibidache.

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la moartea celui mai cunoscut dirijor român. Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, în 1912 și a murit în Franța, în 1996.

El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

The post John Malkovich va interpreta rolul lui Sergiu Celibidache în filmul “The Yellow Tie” appeared first on Cultura la dubă.