Ministerul Culturii interzice profesioniștilor din mediul independent să mai candideze la conducerea TNB, vrea să desființeze Institutul Național al Patrimoniului și Timbrul Arhitecturii și să numească direct, prin noua lege, managerii instituțiilor publice de cultură – acestea sunt doar câteva dintre nemulțumirile recente ale oamenilor de cultură.

Federația sindicatelor din cultură – CulturMedia a inițiat o petiție în care îi cere premierului Ilie Bolojan demiterea ministrului Culturii, Andras Demeter. De 7 zile încoace, câteva zeci de oameni de cultură, majoritatea angajați ai muzeelor, protestează în fața Ministerului Culturii. Pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, angajații muzeelor din toată țară au marcat momente de protest în instituțiile publice.

Aceștia invocă subminarea resursei umane de către ministrul Culturii, lipsa de viziune, politizarea instituțiilor și a concursurilor pentru funcțiile de management, precum și intenția de a desființa Institutul Național al Patrimoniului, după cum Cultura la dubă a scris AICI.

Lor li s-au alăturat azi mai multe voci din teatrul românesc, printre care actorii Mihai Călin, Istvan Teglas, Diana Dumbravă, Emilian Oprea, Ada Galeș sau Alex Călin, semnatari ai petiției.

Ieri, Ministerul Culturii a anunțat oficial că a schimbat condițiile de participare la concursul de management al TNB, astfel încât doar cei care au condus cel puțin 10 ani instituții publice mai pot candida. Profesioniștii din domeniu, care au atât studii de specialitate, cât și experiență în mediul independent, nu mai au dreptul să concureze.

Cultura la dubă publică azi, în exclusivitate, o înregistrare audio din timpul dezbaterii publice organizate pe 30 decembrie 2025, în care ministrul Andras Demeter a negat că vrea să facă această modificare. Când Alexandra Badea a semnalat intenția ministrului, Andras Demeter a umilit-o pe cea care este laureata Marelui Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze: “Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile!”.

În înregistrarea audio ministrul Culturii țipă și la arheologul Decebal Vleja, reprezentantul muzeografilor în federația sindicală CulturMedia: “Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!”, i-a spus acestuia în fața a 80 de participanți la dezbaterea care a avut loc la Ministerul Culturii fizic, precum și în online.

Transcrierea dialogurilor și contextul explicat pe larg, mai jos.

***

După un prim concurs încheiat fără rezultat, fiindcă niciunul dintre cei trei candidați nu a obținut notă de trecere la proba interviului, ministrul Andras Demeter a schimbat condițiile de participare la noul concurs de management al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București.

Astfel, vor putea participa doar cei care au condus cel puțin 10 ani o instituție publică de cultură sau cel puțin 5 ani, dacă au și studii universitare de Master în Management Cultural. Cu această nouă prevedere, foarte puțini specialiști se mai pot înscrie la concurs. Câțiva dintre cei care îndeplinesc condițiile sunt, de exemplu, Tompa Gábor, managerul de 30 de ani al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Constantin Chiriac, director de 26 de ani al Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, Ada Lupu Hasvater, directoare de 20 de ani a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Cea din urmă a candidat la ultimele două concursuri la TNB, dar nu a câștigat.

Altfel, artiști din mediul independent, fie din România sau de peste hotare, care au experiență de management în companii artistice private și studii de specialitate, nu se mai pot înscrie. De exemplu, Andrei Grosu, cofondatorul unteatru, Mihaela Mihailov, cofondatoarea Centrului Replika sau Eugen Jebeleanu, cofondatorul companiei franceze Cie des Ogres, nu pot participa. Nici Gianina Cărbunariu, care a condus 7 ani Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și a inițiat mai multe proiecte europene, nu îndeplinește condițiile fiindcă nu are master de Management Cultural. A fost invitată, în schimb, să predea la un astfel de master la Universitatea Babeș Bolyai.

Doi dintre cadidații la concursul anterior, regizoarea Alexandra Badea, cu experiență de management în mediul independent francez, și regizorul Radu Popescu, cu experiență de management la Teatrul independent Apropo, nu mai au dreptul să participe.

Alexandra Badea a fost una dintre cele mai puternice voci care l-au criticat pe actualul ministru pentru modul în care a gestionat concursurile organizate în ultimele luni, nu doar cel de la TNB, ci și la alte instituții publice de cultură.

Cultura la dubă a dezvăluit situația de la Opera Maghiară din Cluj, unde Andras Demeter l-a încurajat pe fostul său coleg de partid (UDMR), Iuliu Szép, fost colaborator al Securității, să candideze, iar proba interviului său a fost un simulacru.

Într-o dezbatere publică organizată de Ministerul Culturii pe 30 decembrie 2025, Alexandra Badea a susținut că, în lipsa unui barem de corectare, crede că nu proiectul său a fost respins, ci persoana sa. Asta în ciuda faptului că, teoretic, autorii proiectelor ar trebui să fie anonimi. După cum Cultura la dubă a arătat, ca urmare a unor discuții cu mai mulți membri ai comisiei, aceștia au știut de la bun început cine și ce proiect a scris.

În materialul audio de mai jos puteți asculta momentul în care ministrul Culturii neagă că ar vrea să îi excludă pe cei din mediul independent și îi spune Alexandrei Badea că nu este bine pregătită și că nu cunoaște legea.

Dialog între ministrul Andras Demeter și regizoarea Alexandra Badea:

„Andras Demeter: Poți vorbi, doar că care-i scopul?

Alexandra Badea: Scopul este să vă întreb… am o serie de întrebări. Mă lăsați să termin și o să vedeți unde vreau să ajung.

Andras Demeter: Hai, întrebați-mă!

Alexandra Badea: Este o lipsă de încredere în minister în acest moment și în aceste concursuri. Și nu este numai lipsa mea de încredere. Ați văzut, probabil, declarația într-un interviu a lui Cristian Mungiu. Nu mai credem în corectitudinea acestor concursuri. Și mă întreb cum…

Andras Demeter: E dreptul dumneavoastră. Eu cred!

Alexandra Badea: Dumneavoastră credeți, dar s-ar putea să fie singurul. Pentru că la acest concurs nu s-au prezentat decât patru candidati.

Andras Demeter: Nici asta nu scrie, nu am nicio prevedere care să zică cu câți trebuie să fiu alături, care să creadă. Eu cred!

Alexandra Badea: Dar aveți probabil datoria, eu așa cred, că un ministru al Culturii are datoria de a credibiliza instituția pe care o conduce și a credibiliza procesul de recrutare a unui manager. Dar, în fine, trecem peste acest punct de vedere.

În altă ordine de idei, vorbeați despre ce se dorește de la un manager al Teatrului Național. Eu am rămas după acest concurs, iar asta se poate confirma și de ceilalți candidați, cu senzația că nu au fost respinse proiectele noastre pentru că s-au notat după niște grile pe care nu le-am înțeles. Nu avem acces la aceste grile și la aceste notații și asta mi se pare un pic suspect, dar, în fine, este dreptul dumneavoastră să nu ni le dați, am înțeles.

Eu am rămas cu impresia că am fost respinsă eu ca persoană, pentru că sunt o femeie de 45 de ani care lucrează în străinătate, care probabil are un discurs politic foarte asumat în zona publică și în ceea ce fac. Asta este impresia cu care plec de la acest concurs.

Andras Demeter: Să fii sănătoasă!

Alexandra Badea: A, vă mulțumesc! Este un răspuns foarte bun!

Andras Demeter: E dreptul dumneavoastră! Doamna Badea, discutăm despre impresii? Suntem oameni maturi, 45 de ani, 56 de ani, nu discutăm impresii. Nici ca regizor – actor, nu discutăm impresii.

Alexandra Badea: Dar nu sunt doar impresiile mele…

Andras Demeter: Nu le discutăm. Nu ăsta e subiectul. Impresiile se discută, nu știu, în relația cu Dumne…credința, habar n-am. Nu aici.

Dacă vom lucra împreună și pe o altă relație, regizor – actor, îmi veniți cu impresii, nu cred că va ieși un rezultat bun. Nu despre impresii este vorba aici. Dar, repet, impresiile sunt ale dumneavoastră, vă aparțin, le respect și așa mai departe.

Alexandra Badea: Din păcate nu sunt numai impresiile mele și asta cred că ar fi un răspuns pentru lipsa de candidaturi. Dar asta, într-adevăr, face parte din atribuțiile dumneavoastră. Nu mai insist.

Ați anunțat că vreți să schimbați criteriile, chiar la începutul acestei conferințe, pentru ca noi, cei care suntem din exteriorul teatrului instituționalizat, să nu ne mai putem prezenta la următorul concurs.

Andras Demeter: Am zis asta?

Alexandra Badea: Ați spus că s-ar putea.

Andras Demeter: Eu n-am zis asta. Am pus niște întrebări.

Alexandra Badea: Că vă gândiți, poate, să schimbați regulamentul, că poate ar fi interesant să…

Andras Demeter: Condițiile de participare, nu regulamentul. Nu pot să schimb regulamentul.

Alexandra Badea: Condițiile de participare țin de regulament.

Andras Demeter: Iertați-mă, am impresia că… Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile! Eu, în locul dumneavoastră, nu aș insista, dar treaba voastră.

Alexandra Badea: Nu o să mai insist. Nu o să mai insist.

Andras Demeter: Nu, dar chiar vă rog, să nu spuneți că nu vă las să vorbiți. Nu vă avantajează ce spuneți.

Alexandra Badea: Nu sunteți deschis unui dialog…

Andras Demeter: Nu ați citit regulamentul, nu cunoașteți legea, dar o comentați!”

Într-o postare recentă, Istvan Teglas, actor al Teatrului Național din București, spune că a asistat la astfel de ieșiri verbale agresive și pe vremea când Andras Demeter era director al Teatrului Maghiar din Timișoara.

“Îl cunosc pe Andras Demeter destul de bine, mi-a fost manager la Teatrul Maghiar din Timișoara (acum peste 20 de ani) și, deși inițial m-am bucurat că m-a invitat să mă angajez după facultate, nu țin minte altceva din singura stagiune petrecută acolo (după care mi-am dat demisia) că țipa și înjura pe toată lumea, dacă lucrurile nu se întâmplau cum voia el sau dacă aveai altă părere decât a lui. Mi-a adus aminte recent la întâlnirea în legătură cu concursul de la TNB, când a țipat la colega mea Alexandra Badea, din funcție de ministru și mi s-a părut ireal.

E actor la bază, unul mediocru, care vrea să dovedească cu orice preț că nu este așa, dar nu are unde și cui pentru că nu interesează pe nimeni.” – a scris Istvan Teglas.

Actorul Mihai Călin consideră că actualul ministru nu mai are legitimitate și îi cere public demisia. Ministrul i-a răspus acestuia într-un comentariu pe facebook, în timp ce se află la Târgul de Carte de la Cairo. “E foarte bine ce se întâmplă. Tot circul, toate umorile deversate în social media, toate petițiile si protestele și grevele, toată revolta (legitimă sau doar isterică) – e super ok că au loc. Acum 36 de ani nu se putea întâmpla nimic din toate astea. (…) Când eram noi mici… te lega, direct.” – a reacționat ministrul Culturii.

La dezbaterea din 30 decembrie, reprezentantul muzeografilor, arheologul Decebal Vleja, vicepreședinte al federației sindicale CulturMedia, a fost de asemenea umilit de ministrul Andras Demeter.

Muzeograful a încercat să vorbească despre diferențele dintre organizarea concursului TNB și concursurile pentru muzee, invocând o discriminare și lipsă de transparență a Ministerului Culturii. Acesta a fost întrerupt cu țipete de mai multe ori, iar ministrul Culturii i-a spus că nu are capacitatea de a înțelege.

Decebal Vleja vorbea, la fel ca Alexandra Badea, despre lipsa unui barem de corectare, astfel încât candidații să știe unde și de ce au fost depunctați.

Dialog între muzeograful Decebal Vleja și ministrul Andras Demeter:

“Decebal Vleja: De ce oare nu se fac publice aceste criterii, să vedem totuși cum se notează?

Andras Demeter: Stimate coleg, vreți să vă ascult? Adică vă auzim, dar ne furați timpul!

Sindicatele sunt binevenite. Nu e un dialog social aici. Reprezentantul pe dialog social al Ministerului Culturii este doamna secretar de stat Diana Baciuna, care are sarcină de la mine să vă abordeze toate subiectele în cadrul acelor comisii.

Decebal Vleja: Domnule ministru…

Andras Demeter: Grilele sunt aceleași, grilele sunt aceleași și în cadrul muzeului.

Decebal Vleja: Vă rog frumos să mă lăsați să vorbesc.

Andras Demeter: Eu vă las să vorbiți, dar dacă continuați să vorbiți, eu atunci plec. Eu am provocat această discuție pe un subiect și pe un proiect de lege.

Decebal Vleja: De ce nu faceți ce-ați făcut la Național? Să știm ce s-a întâmplat.

Andras Demeter: V-am răspuns. V-am răspuns între patru ochi la mine în birou. Deci nu vă înțeleg acest joc de 3 lei. V-am răspuns civilizat! Vă spun și acum. Vă spun și acum, în momentul în care am putut să dau publice, le-am dat publice. (…) Vă aştept pe 15 martie, că aţi declarat grevă. 15 ianuarie. Dar haideți, nu ne mai furaţi timpul. Eu vă aștept cu greva aici, în fața ministerului. Haideți!

Decebal Vleja: Dacă nu mă lăsați să vorbesc, asta este, nu mai vorbesc. Dar consider că ar fi fost de interes public…

Andras Demeter: Vă rog să se consemneze că domnul coleg nu are nimic de spus concret, doar vrea să se facă auzit.”

Un alt participant la dezbatere a intervenit și a încercat să clarifice că Decebal Vleja se referă la un barem de corectare atunci când vorbește despre criterii de departajare. Ministrul și-a continuat, totuși, atacul la adresa reprezentantului sindicatelor.

“Decebal Vleja: De ce ar fi un subiect secret…

Andras Demeter: Care e subiectul secret?

Decebal Vleja: Criteriile de departajare.

Andras Demeter: Grila este aceeași! Este aceeași din lege! Doamne, Dumnezeule! Ai avut măcar curiozitatea să citești anunțul public?

Decebal Vleja: Bineînțeles.

Andras Demeter: Păi și atunci de ce întrebi criteriile? Că sunt pe site! Dacă dai acum un click poți să le vezi. Ah, nu le înțelegi! Păi grila de evaluare e criteriile alea băgate într-un Excel. Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!

Decebal Vleja: Domnule ministru, nu vă permit să mă jigniți…

Andras Demeter: Păi dumneata ai dreptul să îmi jignești mie inteligența, cât și transparența? Dumneata ai dreptul cumva?

Decebal Vleja: Dar nu-mi spuneți mie că nu înțeleg…

Andras Demeter: Păi ori una, ori alta! Ori nu ai acordat timp suficient să studiezi problema, ori asta e limita capacității de înțelegere. (…)”

Deși la dezbaterea respectivă au fost prezenți aproximativ 15 oameni într-o sală de la Ministerul Culturii și alți aproximativ 70 de artiști online, nimeni nu a intervenit pentru a amenda comportamentul ministrului.

Muzeografii protestează zilnic în fața Ministerului Culturii

Așa cum au fost invitați, ironic, de ministrul Culturii, muzeografii au început protestele pe 15 ianuarie. Aceștia merg zilnic, după programul de lucru, începând cu ora 16.00, în fața Ministerului Culturii și cer demiterea ministrului Andras Demeter.

De Ziua Culturii, Cultura la dubă a arătat condițiile revoltătoare în care lucrează, într-un subsol, restauratorii Muzeului Național de Istorie a României.

Întrebat de aceste binecunoscute probleme, în interviul realizat de Cultura la dubă în luna octombrie, ministrul Andras Demeter a declarat:

“Sunteți conștient de problemele cu care se confruntă cu oamenii care lucrează în muzee, în laboratoare?

Da, sunt absolut conștient.

Și pentru aceștia, care au niște salarii infime și condiții de lucru nesănătoase în multe cazuri, care este soluția?

Cu toții lucrăm expuși. Și actorii lucrăm expuși și muzicienii și dumneavoastră, în presă, lucrați expuși la tot felul de condiții și nu goana după sporuri ar trebui să fie soluția.

Da, sunt conștient de aceste probleme, dar nu am baghetă magică. Nu pot să le rezolv de pe azi pe mâine. Aceste probleme nu sunt de ieri, țin de 35 de ani.

Nu așteptați niciodată de la mine să rezolv de pe azi pe mâine, că nu pot. Indiferent în ce relație aș fi cu premierul, cu președintele țării sau cu Donald Trump. Nu, nu ești mafalda, nu vei putea face minuni.

În opinia mea, acest sistem în 35 de ani și-a dovedit totala inadecvare la nevoi. Acum vorbind despre muzee, dar după aceea, dacă ne focusăm un pic pe bibliotecari, o să vedem că situația e pe alocuri mult mai gravă decât la muzeografi sau la restauratori. Deci cum focusezi pe fiecare, îți dai seama că arată cumva ca infrastructura de țevi din București.

Și de ce am ajuns în situația asta, domnule ministru?

Este foarte simplu, pentru că în toți acești ani România avea alte priorități. Nu cultura, evident. Și este firesc. Nu aveam infrastructură rutieră, nu aveam infrastructură spitalicească. În continuare avem nu știu câte școli cu toalete în curte. Deși problemele în 35 de ani s-au mai rezolvat. Mai avem, totuși, niște drumuri față de cum erau în tinerețile mele. Avem, totuși, niște spitale.”, a spus Andras Demeter pentru Cultura la dubă.

Desființarea Institutului Național al Patrimoniului și desființarea timbrelor culturale

Ministerul Culturii a confirmat în luna noiembrie, pentru Cultura la dubă, intenția de a desființa Institutul Național al Patrimoniului și de a-l transforma într-un departament al ministerului. Inițiativa ministerului a fost contestată într-o petiție publică, inițiată de Pro Patrimonio, semnată până azi de peste 20.000 de oameni.

Mai mulți arhitecți importanți au susținut că desființarea INP pune în pericol patrimoniul însuși și independența specialiștilor față de factorul politic.

“Transformarea Institutului Național al Patrimoniului într-o direcție din minister ar amputa independența deciziei profesionale, care este esențială.” – arhitectul Ștefan Bâlici, fost director al INP și actual președinte al Ordinului Arhitecților din România.

“Este evident că vom lua drumul Ungariei în ceea ce priveşte capturarea şi ideologizarea discursului identitar prin anihilarea custozilor instituționali de drept ai patrimoniului. Vă reamintesc că în țara vecină Institutul Național al Patrimoniului a fost anihilat, iar muzeele comasate până la pierderea identității lor.” – arhitectul Eugen Vaida, coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente.

În ultimele zile, Ordinul Arhitecților din România a criticat dur și intenția guvernului de a desființa timbrele culturale, implicit Timbrul Arhitecturii, care susținea până acum mii de inițiative culturale civice.

Potrivit OAR „toate timbrele culturale și Timbrul arhitecturii sunt amenințate cu desființarea sau cu absorbția într-un sistem care îi anulează eficiența și rolul conferit de lege. Drept consecințe directe: vor fi afectați mii de operatori culturali relevanți pentru domeniul nostru – al arhitecturii – și nu numai.

Vor fi curmate, numai în cazul Timbrului arhitecturii, sute de proiecte culturale care contribuie la dezvoltarea culturii arhitecturale și educației pentru mediu construit. Iar de acestea depinde, în cele din urmă, chiar calitatea mediului nostru de viață și sănătatea societății.”

Președintele OAR, Ștefan Bâlici, s-a întâlnit ieri cu șeful Cancelariei Prim-Ministrului, Mihai Jurca, pentru a discuta pe această tem[.

Protestul muzicienilor privind drepturile de autor

Și artiștii din domeniul muzical sunt nemulțumiți de actualul ministru și spun că o nouă ordonanță privind gestionarea drepturilor de autor este în defavoarea lor. Ordonanță nu a fost încă aprobată, iar azi a avut loc o dezbatere pe această temă.

Mai mulți artiști cunoscuți, printre care Tudor Chirilă, Iris, Holograf, Bere Gratis, Loredana Groza, Irina Rimes, Adrian Despot, Dan Bittman sau Damian Drăghici, au semnat la finalul anului trecut o scrisoare de protest  față de o ordonanță de urgență care ar urma să modifice Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Potrivit semnatarilor, “se dorește schimbarea modului de colectare a drepturilor titularilor din ambiental (n.r. muzica difuzată la restaurante, magazine, mall-uri, etc) – prin eliminarea gestiunii colective extinse – de asemenea manieră încât aceștia să nu mai beneficieze integral de drepturile care li se cuvin.“

Ministerul Culturii, inițiatorul OUG-ului, susține că este vorba despre aplicarea unei directive europene care solicită ca titularii să își poată gestiona drepturile în mod individual. “Libertatea de decizie a titularilor în acest sens este deja prevăzută în Legea nr. 8/1996.”, spun protestatarii.

Politizarea instituțiilor de cultură prin noul proiect de lege

O nouă lege a managementului cultural a fost pusă în dezbatere publică la sfârșitul anului trecut. Proiectul cuprinde articol cu totul nou, care ar permite ordonatorilor de credite, fie ministerul Culturii, fie primării, să cheme la concurs un candidat unic, “pe bază de invitație”. Procesul va purta numele de “selecție managerială”.

Mai exact, managerii instituțiilor de cultură ar putea fi direct numiți de către politicieni, fără organizarea unui concurs deschis.

De Ziua Culturii, Cultura la dubă a realizat un manifest al artiștilor despre starea culturii. Mulți dintre aceștia au cerut depolitizarea instituțiilor publice și au criticat subfinanțarea cronică a culturii.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post AUDIO Momentul în care ministrul Culturii umilește doi oameni de cultură: “Sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile!”, “Ori refuzi să înțelegi, ori nu ești capabil!”. O petiție cere demiterea ministrului Andras Demeter appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.

Un psihoterapeut și un psihiatru vor participa la o discuție online, în cadru privat, și vor încerca să îi ajute pe cei afectați de pandemie sau de motive mai puțin știute.

Grupul se adresează strict artiștilor.

“Artistul încotro..?

Pandemia ne-a luat scena, ne-a luat publicul, ne-a luat bruma de siguranță a zilei de mâine, în care oricum nu credeam.

Ce rămâne din noi, artiștii, fără artă?

Dacă fraza asta ți-a trecut prin minte măcar o dată în ultimul an, hai să vorbim despre asta. Vom fi doar noi, între noi.

Urmează o perioadă la fel de grea, dacă nu și mai grea, decât anul trecut. Ideea noastră e să inițiem o platformă în mediul online care să ne sprijine pe toți, și să ne asigure un suport psihic în viitorul apropiat.

Noi, Luiza Zan și Istvan Teglas, îți dăm întâlnire miercuri, 14 aprilie, de la ora 20.00, într-un cadru confortabil, sigur, sub îndrumarea unor specialiști în ale minții și ale psihicului, la o discuție despre teme prezente și inconfortabile.

Artistul VS DEPRESIA.”

Cei interesați sunt rugați să trimită un email la adresa artistul.incotro@gmail.com.

Cultura la dubă realizează o serie de materiale despre depresie în rândul artiștilor. Puteți citi interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și altele, în curând.

The post Artistul vs. Depresia – Grup de suport psihologic pentru artiștii afectați emoțional de pandemie appeared first on Cultura la dubă.

Acum două săptămâni s-a stins din viață un actor independent din București. Ciprian Nemeșiu era membru al Trupei Freeze și trainer la școala de actorie Dream & Act. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.

Vestea a ajuns și în presă. În același timp, mai mulți reprezentanți ai mediului artistic și-au exprimat pe Facebook gândurile legate de acest subiect. Alegerea lui Ciprian a deschis o discuție despre depresie în rândul artiștilor.

Noi, Cultura la dubă, am ezitat să scriem o știre pe acest subiect. În schimb, am considerat că ar fi mai potrivit să facem un demers pentru a înțelege mai bine ce se poate afla în spatele unei astfel de alegeri. Am dorit, de asemenea, să aflăm și să expunem prin ce diferă modul în care un artist gestionează momentele dificile, prin care cu toții trecem, mai devreme sau mai târziu.

Câțiva artiști ne-au împărtășit experiența lor cu depresia și vulnerabilitatea psihică. Am apelat și la un psiholog care să ne ofere o perspectivă mai clară asupra metodelor prin care putem să ne ajutăm pe noi și pe cei dragi.

Mai jos puteți citi primul material din această serie, un interviu amplu și personal,  acordat de actorul István Téglás pentru Cultura la dubă.

István, ca punct de plecare, spune-ne, te rog, cum ai aflat vestea despre gestul lui Ciprian? Care sunt gândurile pe care ți le-a generat?

Evident că am aflat de pe Facebook. Pusese un prieten o poză cu el. Problema cu Facebook în ultima vreme este că de multe ori vezi o poză și până citești ce scrie nu știi, de fapt, despre ce e vorba. E neplăcut modul acesta de a anunța așa ceva. E îngrozitor.

Pe Ciprian nu l-am cunoscut personal. Eu nu m-am gândit neapărat că pandemia a avut o legătură cu ce a făcut el. Din câte înțeleg, ar fi avut.  Din păcate, văd că multă lume s-a folosit de chestia asta în ultima vreme: „uite, artiștii care suferă”.

Chiar dacă a avut legătură cu moartea lui, totuși nu poți să tragi concluzia că asta e problema. Ca să ajungi să faci gestul acesta nu e de ajuns faptul că nu ai bani, cred. De obicei ceva total din afară, cum a fost pandemia, e doar o chestie mică, un capac.

Ce mi se pare mie grav, și am încercat să scriu și într-o postare, dar eram agitat, este faptul că n-au știut nici măcar cei care i-au fost colegi mai apropiați că ar fi fost o problemă. Bineînțeles că nu spun că cei apropiați ar fi fost de vină și ar fi trebuit să facă ceva.

Mă refer cumva la sistemul nostru de valori, modul nostru de a ne mulțumi cu lucruri de suprafață. Pe de altă parte, lumea e obosită, chiar dacă aparent nu lucrăm. Și nu mă refer doar la actori, ci în general. E foarte greu să dai ceva bun și pozitiv din tine. Toți am avea nevoie până la urmă și toți ne chinuim să supraviețuim singuri.

În postarea ta spuneai că mulți dintre cei pe care îi cunoști suferă de o formă de depresie, dar nu vorbesc despre acest subiect, nu cer ajutor. De ce crezi că se întâmplă asta?

Eu am modul meu de raportare asupra problemei acesteia și încerc să nu amestec cu ce face lumea în general.

N-am nicio problemă să vorbesc despre lucrurile astea chiar aproape față de oricine. Eu am fost și la terapie timp de 3 ani de zile, dar am terminat acum vreo 2 ani și câteva luni.

“M-am dus acolo pentru că simțeam nevoia să povestesc și altcuiva față de cei care mă cunosc foarte bine și care oricum într-un fel sau altul mi-ar da dreptate.”

Cred că e o chestie și de țară. Noi trăim în România. Chiar și cu voi tinerii, cu energia asta, ne-am aruncat puțin în vid. Să fim deschiși legat de gen, de boli mintale, de orice. Dar nu avem o plasă de siguranță sub noi.

Cred că din cauza asta se întâmplă, din păcate, situații de genul acesta. Deși ceea ce s-a întâmplat cu Ciprian nu se întâmplă des. Chiar se întâmplă extrem de rar.

Cred că problema este că am luat-o puțin prea înainte și ne-am dat seama că noi, de fapt, nu suntem așa de dezvoltați ca popor.

Pe de o parte, să vorbești despre asta, cum fac eu acum, e un pas înainte. Totuși, a vorbi despre și doar atât, momentan e aproape egal cu zero, mai ales la artiști.

Uneori artiștii, mă refer în primul rând la actori, transformă lucrurile de genul acesta în niște skill-uri. Dacă pot să arăt pe scenă sau în fața lumii această stare, gândire, frustrare sau blocaj și să scot ceva din care câștig eu ca artist… poate eu nu mai vreau să scap de ea.

Nu mă refer la partea materială, ci ca artă. Oricum e greu, oricum nu pot să mai schimb o gândire și eu trăiesc bine ca artist din chestia asta, de ce să nu trag de ea?

Vrei să spui că ceea ce pentru un om în general ar fi o problemă, pentru un artist poate deveni o oportunitate de materializat în munca lui?

Da, ceea ce este un lucru bun. Însă mi se pare că atunci când deja se transformă într-o vacă de muls, nu e deloc ok. Și se întâmplă foarte des la noi. Unii au dezvoltat un stil din chestia asta. Cu toate că artistic au valoare, undeva poate nu este în regulă. E un fel de corupție, ca să spun așa.

Din acest blocaj care are legătură cu tine ca om, poți să fructifici artistic. Și e așa de bine primit, încât lor le e comod să rămână în chestia asta.

„Și poate că, de fapt, asta e viața.” Sunt foarte mulți care cred asta. Am cunoscut, am și lucrat cu ei. Mă sperie puțin gândul acesta pentru că atitudinea asta e un fel de depresie.

Tu ai ales să te duci la terapie, să ceri ajutor. Ne povestești, te rog, cum a fost experiența asta pentru tine?

Dintotdeauna am avut perioade mai scurte sau mai lungi de depresie. Mai mult, poate era un fel de deprimare generală, care atunci nu știam de unde vine. Toate vin de undeva.

La psiholog am fost 3 ani la rând și am luat-o foarte în serios. De fapt, cărțile pe care mi le-a recomandat m-au ajutat mai mult. Apoi am început să fac eu research și mi-am dat seama că psihologia e fascinantă.

După trei ani de terapie, plus aproape încă doi ani de citit cărți în legătură cu lucrul ăsta, de-abia acum văd imaginea de ansamblu. În capul meu se mișcă niște rotițe acum și-mi dau seama.

Totuși, a durat cinci ani, nu poți să faci asta de pe o zi pe alta. În acești 3 ani de terapie au ieșit toate lucrurile la iveală. Mi-am dat seama de unde vine această deprimare.

Și de unde venea, dacă ești confortabil să ne împărtășești?

O parte din depresia mea se datora și faptului că eu, fiind homosexual, deși mi-am recunoscut asta mie și câtorva oameni din jurul meu la o vârstă fragedă, în fața lumii am avut probleme.

Evident că nu mi-aș fi dorit să urlu în stradă lucrul acesta. Nici acum nu cred că ar trebui să fac așa ceva. În primul rând nu cred că e prima chestie pe care aș spune-o despre mine.

Nu pentru că nu știu ce ar spune lumea, ci pentru că este o parte importantă a vieții mele, dar nu atât de importantă încât primele 3 fraze pe care le rostesc să fie despre asta.

“Nu am știut că mă afecta. Consideram că eu știu aspectul acesta despre mine și sunt ok, dar nu e chiar așa. E un lucru să accepți tu asta despre tine și alt lucru ce crede lumea.”

Chiar dacă ți se pare că nu contează, că tu ești bine oricum, nu. Asta e o negare. Atât timp cât lumea gândește cum gândește, de cele mai multe ori, despre acest subiect, nu vei fi bine niciodată. Asta a fost o mare parte a depresiei mele și eu n-am știut. Habar n-aveam de lucrul ăsta.

O altă mare parte a depresiei mele a fost că eu am crescut fără tată, pentru că ai mei s-au despărțit când eu aveam patru ani. N-am dezvoltat o legătură cu el. 

Lucrurile astea de bază contează enorm de mult. Prima dată când am vorbit despre tatăl meu la terapie ziceam: „Nu l-am mai văzut de 20 de ani, și ce? Nu avem o legătură”.

Psihologul mă tot ruga să povestesc ce țin minte legat de el, de ultimele întâlniri cu el.

Și m-a apucat, din nimic, o criză de respirație, simțeam că nu am aer. N-am mai avut probleme din astea fizice. Asta era reacția mea, a eului interior. Atunci mi-a picat fisa. Doamne, cât de mult, totuși, contează. 

Problemele pot să vină încă de acolo. Dacă nu-ți dai seama și se depun și alte lucruri, poate mai puțin profunde, de-a lungul anilor și le lași să se acopere, pot să ducă până la un sfârșit nefericit.

Care a fost punctul în care ți-ai dat seama că vrei să mergi la terapie? Ce te-a determinat?

Aveam 34 de ani și simțeam că s-au adunat prea multe reziduuri. Relația pe care o aveam era într-un blocaj și nu părea că se va schimba. Plus că lucrurile mici și greșelile pe care le făceam aveau un efect mult mai mare asupra mea decât de obicei. Îmi făceau rău.

Știam că sunt foarte sensibil, dar cumva simțeam că există un alt gust al acestei fragilități. Eram într-un dezechilibru foarte mare. Mă gândeam că poate am o problemă mai mare și nu știu. Mă gândeam la o boală psihică.

În plus, sunt și prejudecățile astea că artiștii sunt bipolari. Oricum nici bipolaritatea, nici schizofrenia nu sunt atât de departe. Nu numai de artiști, ci de nimeni. Lumea se joacă foarte mult cu acești termeni, dar nu știm, de fapt, cât de aproape sunt de noi.

Ți-au semnalat apropiații tăi că ar fi ceva în neregulă?

Nu, eu le-am semnalat lor. Și reacția inițială a fost: „Hai măi, că n-ai nimic.”. Dar pentru că o tot țineam așa de câteva luni atunci mi-au spus și ei că ar trebui să merg la un psiholog.

Deja mă gândisem la asta, dar în același timp îmi era frică. Intuiam că are legătură și cu sexualitatea mea și aveam nevoie de un terapeut care să fie comod cu această discuție.

Acum voi lucra cu un alt terapeut. Nu pentru mine, ci pentru un proiect care are legătură cu zona asta de neasumare a celor care sunt diferiți de majoritate.

Vrem să facem niște întâlniri care să aducă mai multă acceptare de sine în primul rând, mă refer la zona LGBT.

Și acel terapeut mi-a spus că mare parte din psihologii din România încă au o problemă cu homosexualitatea și o consideră un păcat, ceva ce ar trebui tratat. Din ce îmi povestește el, sunt oameni cu funcții mari în lumea psihologiei.

Cum ești tu în prezent? Cum te împaci, ca actor, cu pandemia?

Am mai spus asta, nu sunt printre cei care au suferit că n-au jucat spectacole. Am tot repetat la proiecte și asta a fost bine. Înainte aveam foarte multă treabă și n-am avut niciodată o zi liberă, eram într-un continuu stres, aproape de burnout.

În perioada asta a pandemiei am avut vreme să mă odihnesc, psihic mai ales. De asta am și pus capăt acestei relații pe care am avut-o timp de 15 ani. A fost o decizie reciprocă.

Și asta a venit tot din faptul că ne-am odihnit, că ne-am uitat în oglindă și am zis că trebuie să ne oprim. Deci nu mi-a fost rău.

Eu cred că sunt bine, dar doar atât. Nici mai mult, nici mai puțin. Încerc să fiu bine. E pentru prima dată după mult timp când încep să mă ascult.

The post István Téglás, actor: „După 3 ani de terapie și 2 ani de citit, mi-am dat seama care sunt cauzele depresiei mele.” appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul este valabil online 24 de ore. Un text șoptit și vorbit despre o țară în care fericirea este pe cale de dispariție. Zâmbetele sunt rare, viața fiecăruia este absorbită în cotidian, iar fericirea este un lux.

Din distribuție fac parte Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ada Galeș, Sabina Lazăr și Luca Rădulescu, iar alături de ei au fost invitați să interpreteze propriile roluri – Andreea Esca, Adelin Petrișor, Vlad Petreanu și Tudor Mușat.

„Happiness loading. It might take a while” ne aduce aminte de teatrul radiofonic. Diferența este că acum îl ascultăm pe youtube, nu la radio.

Iată ce spune regizorul Alin Neguțoiu despre acest spectacol:

Cum a venit propunerea de a regiza un spectacol sonor din partea Laurei Ivăncioiu?

Laura a avut această idee cu ținutul în care oamenii nu zâmbesc, pe care a schimbat-o de mai multe ori și  pe care am schimbat-o împreună pentru că ni se părea foarte interesant să redai ideea aceasta de zâmbet în sonor.

Adică cum faci să se înțeleagă că un om zâmbește fără să îl vezi? Are legătură și cu contextul actual în care nu numai că nu ne vedem zâmbetele, ci nu ne mai vedem fețele. Eu uneori nu recunosc oamenii pe stradă.

Ești familiarizat cu teatrul sonor?

Nu, nu am mai făcut niciodată. Adică eu am avut la UNATC un opțional de teatru radiofonic la m-am înscris, la care mai apoi mi s-a spus că nu există profesor pentru asta.

Ce aduce fascinant și diferit acest tip de teatru?

Ca proces de creație mie mi s-a părut mult mai controlabil decât un spectacol într-o sală de teatru. Pot controla mult mai ușor atenția spectatorului și cred ca este un mediu prin care poți transmite mult mai ușor niște povești.

Ce mi-a mai plăcut mie mult a fost lipsa vizualului, care ne permite să ne accesăm imaginația mai tare. La teatru văd actorii, poate nu îmi place scenografia sau costumele, dar trebuie să le accept așa cum sunt. Aici doar aud și imaginația mea scenografiază spectacolul ca să zic așa.

Acum suntem și super bombardați de imagini vizuale, de povești vizuale și care ne și iau așa de proști, în sensul că nu mă lasă să îmi explorez creativitatea cu care m-am născut pentru că vor prea multe, să văd ce vor alții, nu ce vreau eu.

De unde a venit ideea de a integra jurnaliștii în teatru?

Nu avem cum să ignorăm că trăim o pandemie și Laura a avut această idee ca zâmbetul în povestea noastră să se răspândească pandemic și să fie tratat ca o contagiune.

Ea a scris acest montaj de știri și ne întrebam pe cine să distribuim, cum reușim să transmitem pe bune. Iar ea, lucrând în trecut în televiziune, ne-a propus că poate da de acești oameni dacă ni se pare o idee bună.

Atunci am fost de acord și ni s-a părut foarte tare să o avem pe Andreea Esca în spectacol. I-a contactat și au fost foarte deschiși. Sunt niște voci atât de recognoscibile și suntem atât de obișnuiți și aduce povestea mult mai aproape de tine ca receptor.

Spectacolul poate fi ascultat aici:

The post Teatru sonor despre fericirea pe care am rătăcit-o nu știm pe unde appeared first on Cultura la dubă.

Apoi, izolarea înseamnă pentru mulți dintre actori o formă de viață de neimaginat înainte, când cea mai mare parte din timpul lor era dedicată teatrului sau filmărilor. Acum, ei își dedică timpul propriei persoane ori celor cu care își petrec izolarea, nu meseriei.

Nicoleta Lefter, actriță a Teatrului Odeon și colaboratoare a unor trupe independente, își organizează ziua în funcție de nevoile fetiței sale, Alina, la fel cum o fac și Ana Covalciuc, actriță a Teatrului Bulandra și Alex Călin, actor al Teatrului Excelsior, cu fiica lor, Mara.

Constantin Dogioiu, actor al Teatrului Bulandra își petrece izolarea într-un apartament din centrul Bucureștiului, printre cărți, vin, Netflix, țigări și muzică, iar Istvan Teglas, actor al Teatrului Național București, a pus în practică rețetele de tarte cu fructe, primite de la mama sa, citește și scrie un jurnal al vieții în izolare.

Ada Galeș, actriță a Teatrului Național București, a devenit în vară consilier de dezvoltare personală, iar acum are pentru prima dată timp să se dedice lucrului cu oamenii. În plus, donează banii câștigați actorilor indendenți.

Cum vi s-a schimbat viața după intrarea în izolare?

Nicoleta Lefter: Păi e destul de simplu de răspuns la întrebarea asta. (râde) Nu mai ies din casă decât pentru cumpărături, ceea ce până acum nu mi s-a mai întâmplat, poate doar când a avut fetița mea varicela și a trebuit să stau cu ea în casă. Și faptul că nu am mai avut spectacole de o lună…joc prin bucătărie . (râde)

Constantin Dogioiu: Pe de o parte, legat de cum mă simt, această izolare nu a produs vreo schimbare. Cel puțin nimic ce aș putea identifica.

Pe de altă parte, felul meu de a trăi s-a schimbat. Din câteva puncte de vedere, toate subordonate unui singur fapt, și anume că e prima dată când statul îmi ordonă să nu ies din casă oricând doresc, din orice motiv doresc.

Revenind la cum mă simt, constat că mă raportez la această acțiune a statului nu ca la o formă de opresiune asupra libertății mele, ci ca la o oportunitate de descoperire pentru mine și, sper eu, întreaga omenire.

Simt nevoia să fiu mai concret, așa că voi face asta: îmi e foarte bine să petrec și mai mult timp cu mine. Îmi e foarte bine să discut cu oameni teme de interes comun pe care le consider a fi importante, nu menite doar să ne delecteze. În același timp, râd mai mult ca înainte. Și descopăr multe lucruri, fără să îmi propun să fac asta.

Mă simt senin, relaxat, curios, ludic. În cea mai mare parte a timpului.

Istvan Teglas: Mi-a dispărut stresul de pe urma ieșirilor în lume, de a face față la oameni și situații, care de cele mai multe ori îmi consumau energia și bunul simț degeaba.

Cu toate că îmi fac griji pentru ce se întâmplă cu noi în perioada asta, în mare parte încerc să stau liniștit. Îmi e frică, dar am și-o parte fatalistă care se activează în situații limită.

Ana Covalciuc: Mi s-a anulat tot ce aveam în lucru: spectacole, filmări, ateliere. În acest moment, pe termen nedeterminat. Dar sincer, nici când se vor relua, nu știu cum vor arăta, cum se va schimba munca mea.

Îmi e tot mai clar că nimic nu va mai fi la fel. În plus, am renunțat la căutat bonă sau grădiniță pentru Mara, fetița noastră de 1 an și 8 luni, la orice formă de ajutor exterior, la vizitele la părinți și bunici.

Alex Călin: Înainte de toată această criză repetam la două spectacole, avusesem o premieră la teatru, urma alta, aveam o deplasare la un workshop în Polonia, doream să încep antrenamentele pentru un maraton.

Deci aș fi fost destul de mult timp plecat de acasă, lucru care pe de o parte nu mă bucura prea tare. Așa că îmi prinde foarte bine faptul că pot să stau cu Ana și cu Mara și să recuperez timpul în care mi-aș fi dorit să fiu lângă ele în ultimele luni.

Cu toate astea, însă, fiind o persoană destul de activă, în perioada asta mă apasă imposibilitatea de ieși din casă, de a nu putea să socializez, să pedalez, să alerg, să repet, să stau pur și simplu pe o bancă în parc și să citesc. Și parcă totul în jur s-a schimbat într-un fel incredibil.

Ada Galeș: Dacă în lunile de dinainte de izolare veneam acasă doar după 12 ore de repetiții și spectacole (în cele mai ocupate zile), acum sunt acasă toată ziua.

Suntem mai mult decât meseria pe care o avem. Mai mult decât alergătura continuuă după bani.

Îmi place enorm meseria pe care o am și, cu toate astea, mi-am dat seama cât de ușor îmi e să mă confund cu ceea ce fac. Pentru că m-am trezit fără cele 8-10-12 ore în care munceam, fără să mai am creierul ocupat cu ruminarea textelor pe care le aveam de repetat și de jucat și să încep să mă concentrez mai mult pe cine sunt, nu pe ce fac și asta îmi schimbă perspectiva, cu toate că ajunge să se manifeste în acțiuni.

Asta înseamnă că pot să observ mai bine lucrurile care îmi fac plăcere și lucrurile care sunt cu adevărat importante din rutina mea zilnică.

Mi-e foarte drag că m-am apucat de consiliere. În vară mi-am luat acreditarea de consilier în dezvoltare personală, dar nu am avut timp să mă și văd sau aud cu foarte mulți oameni. Mă bucur că pot ajunge la ei acum.

Și încerc un alt sistem economic. Nu am niciun preț setat pentru o ședință. El se stabilește în funcție de posibilitățile clientului și de cât crede el că valorează ședința. Asta înseamnă că voi putea ajunge la oameni indiferent de posibilitățile lor și că unii vor putea face cadou plătind mai mult ședința, celor care nu își permit. Iar dacă voi lucra doar pro bono, înseammă că așa a fost să fie.

Aș vrea să adaug că în perioada asta fondurile se duc în parte către cauza actorindependent.ro și pentru a suține firma mamei mele.

Cum arată o zi obișnuită din viața voastră acasă, în această perioadă? 

“Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare.”

Nicoleta Lefter, actriță

Nicoleta Lefter: Toate zilele mele sunt obișnuite de când am aflat că e pandemie.

Mă trezesc destul de târziu, cam pe la 09.30 sau 10.00, beau o cafea, pregatesc laptele cu fulgi pentru aia mică, uneori eu, alteori face asta prietenul meu. După ce mi-am băut cafeaua, îmi încep rolul de învățătoare cu fiică-mea, adică facem din fișe sau caiete cu activități pentru clasa pregătitoare.

La matematică adunăm 14 cu 5, de exemplu, și la română scriem litere și cuvinte sau propoziții, am ajuns la litera H mic, apoi pauză 10 minute și începem cu engleză – are cursuri online (aici iau eu o pauză, de fug la bucătărie să aleg meniul pentru prânz), iar la franceză punem cântecele de pe net și ne lălăim împreună.

Vine masa de prânz, eu între lecțiile astea am jucat și rolul de bucătar șef, fac ciorbe pe care le acresc cu zeamă de varză și tai verdețuri, toc morcovi și țeline.

Apoi, după masă, care de obicei durează cam o oră, pentru că se discută mult la masă, ne retragem fiecare în câte o cămăruță și citim. Eu citesc câteva capitole bune, Alina două propoziții și alea eventual susținute de mine (râde).

După ore, clar, ne băgăm la un film și aici paleta e largă. Se merge adesea pe filme de artă, rar se fac compromisuri. Ultimul văzut e “Ocolul lumii în 80 de zile”.

Pe la ora 17.00 ne apucăm de gimnastică la sol, iarăși am rol principal. Urmează o pauză de voie, adică fiecare face ce vrea, atunci eu fug la bucătărie să trag o țigară și o gură dintr-o cafeluță răcită demult.

După care Alina are ora de pian, în care eu stau și îi zic ce i-a scris doamna Olga pe caiet și ce trebuie ea să exerseze (eu habar nu am să cânt la pian, doar cunosc notele ).

Am uitat să zic asta, cândva în timpul zilei noi mai înregistrăm și povești pentru Editura Polirom Junior și eu câteodată mai am și două repetitii pe Skype la niște proiecte pe care le vom relua după ce ieșim din asta….daca vom mai ieși.

Se face ora 21.30, au loc lălăielile de rigoare, pe diferite melodii ascultate în timpul zilei la duș, Alina merge la culcare după cină, bem ceai, vine timpul pentru povestea de dinainte de culcare și când se face liniște mai apuc șă citesc și eu ceva din cartea începută ieri ”Doamna cu buchetul de flori “de Mo Yan sau mă uit la True Detective, seria asta nouă.

Ce să zic, nu apuc să fac câte îmi propun. Să mă uit la muzee online, să văd spectacole de teatru online, să ne jucăm mai mult, să scriu…trece ziua foarte repede, extrem de repede. Nici nu știu când m-am trezit și iar e noapte. Dacă mai vorbesc și la telefon sau pe net (mă oftic că îmi mănâncă din timp treaba asta) s-a dus ziua.

Constantin Dogioiu: O zi obișnuită arată cam cum vrea ea, ziua, nu eu.

Nu îmi fac alte planuri, în afară de igiena personală și, în momentele de grație, de cea a casei. Când spun casă, mă refer la un apartament de 48mp.

În această libertate experimentală descopăr, totuși, niște constante: muzică, filme artistice, cărți, interviuri, documentare, gif-uri, filmulețe care își propun să fie comice, somn după-amiaza, vin, vizualizat diverse plaje, vizualizat diverși oameni (plajele, ca și oamenii, sunt vizualizate doar în imaginile mentale, nu contravin legii actuale), vorbit cu oameni la telefon/pe net, Lucky Strike, apă plată, mâncare.

Istvan Teglas: Încerc să fac totul după un program. Zilele trec foarte repede și nu sunt genul de om căruia îi place să nu facă nimic.

Chiar dacă, în sfârșit, am timp să mă odihnesc, să-mi termin cărțile de citit, să încep altele și să mă uit la film, îmi place ca toate astea să le fac organizat.

Țin să mă trezesc devreme. Aici intervine și faptul că am animale care au nevoi, deci mai întâi pe astea le rezolv.

După care stau la cafea, dar trag de mine să termin cât mai repede pentru că mereu e ceva de făcut. Acum de exemplu scriu aici, dar am acceptat propunerea de-a ține un fel de jurnal în perioada asta.

Au venit cu ideea cei de la o platformă culturală, și m-am bucurat pentru că îmi organizează perfect ziua. Chiar aveam de gând să fac ceva asemănător, e ideal pentru a menține un echilibru psihic, și-o igienizare zilnică a minții. În perioada asta îmi ocupă o mare parte a zilei, pentru că sunt la început și sunt entuziast.

Seara îmi place să mă uit la film sau să dau telefoane lungi.

“Bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.”

Istvan Teglas, actor

Ana Covalciuc: Am încercat să stabilesc noi rutine, care ar fi trebuit să acopere tot felul de nevoi, dar momentan, nu mi-a ieșit.

Singurele lucruri fixe sunt mesele și somnul copilului, în rest totul e o mare improvizație. E un ciclu continuu de făcut curat/dezinfectat, gătit, jucat, uneori dansat sau făcut gimnastică. Mara e la o vârstă minunată, dar extrem de interactivă. De citit apuc doar pe somnul ei, la prânz, la fel ca înainte.

Alex Călin: Încercăm să ne ținem de o rutină zilnică pentru a avea timp și pentru gătit, adormit și jucat cu Mara, făcut ceva împreună, lucrat la proiectele care într-un fel sau altul continuă în perioada asta, dar și pentru a ne redescoperi și explora individualitatea. Deci între 8 dimineața până pe la 12-1 noaptea nu prea avem timp să ne plictisim.

Ada Galeș: Mă trezesc, beau cafea, meditez, fac yoga (dimineața sau seara, înainte de culcare), citesc, gătesc, în unele zile plantez, pictez, mă gândesc la tot felul de noi hobby-uri și pierd vremea.

Sunt mai puțin productivă decât am sperat, dar încerc să am compasiune față de mine. Sunt printre cei care au zis mereu că au nevoie de mai mult timp liber, așa că încerc să înțeleg și să accept că am primit acest timp, cu toate că nu l-am primit în forma pe care probabil o așteptam sau mi-o doream.

Încerc să nu mă oftic sau învinovățesc că n-am găsit cea mai bună soluție sau că nu am vreo idee revoluționară. Cel puțin observ când am astfel de gânduri.

Ce ați avut de pierdut și ce ați câștigat odată cu aceste vremuri?

Nicoleta Lefter: Am pierdut timpul petrecut cu familia, poate nu am stat așa de mult timp conectați unii cu ceilalți.

Am câstigat faptul că sunt foarte atentă să nu cumpăr mai mult decât consum, refuz să mai arunc mâncare. Sunt mai blândă și las mult de la mine în orice situație, adică mi-am luat puțin seama, am adăugat la mine un pic de smerenie.

Constantin Dogioiu: Simt că nu am pierdut nimic. Sau, dacă am pierdut, nu mă simt ca și cum aș fi pierdut.

Nici de câștigat nu pot spune că am câștigat. De câteva luni, nu mai cred în acești doi termeni, ca, de altfel, în mulți alții.

“Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă.”

Constantin Dogioiu, actor

Istvan Teglas: Consider că dacă reușesc să-mi păstrez sănătatea în toată perioada asta, n-am avut nimic de pierdut.

Stagiunea asta am lucrat enorm de mult pentru că lucrurile s-au adunat, dar nici măcar nu mi-am cerut asta. Nu am avut dorințe extraordinare. Le-am luat pe toate cum au venit și am fost mulțumit că oamenii s-au gândit la mine, dându-mi de lucru.

Acum că totul s-a oprit, am început să fiu iarăși în elementul meu. E un câștig, dar nu neapărat în sensul pozitiv. Am de curățat niște sertare în care s-au adunat mizeria și praful din mine și de care mă-ntreb de ani de zile dacă voi avea vreodată timp să le mai deschid.

În general asta cred, că am câștigat timp cu mine.

Ana Covalciuc: Am pierdut multiple ocazii de dezvoltare profesională, mulți bani, interacțiunea cu oamenii, care pentru mine e esențială, contactul direct, imediat, senzația de libertate, autonomia abia (re)câștigată, curajul de a face planuri.

Am câștigat…ocazia de a vedea, în sfârșit, cât cheltuim pe mâncare, ce înseamnă să estimăm realist resurse, ne gândim pentru prima oară la a face un buget, un program comun, e o negociere continuă în cuplu, fără posibilitatea de a externaliza nimic în afară.

Am luat-o ca pe un joc în care s-au schimbat resursele și provocarea e să acoperim totuși (pe cât posibil) aceleași nevoi. Acum chiar va trebui să învăț să cer și să delimitez timp pentru mine, de exemplu.

Plus marea provocare de a face mișcare zilnic și impactul imediat și devastator atunci când nu o fac.

Lecția de a o lua “zi cu zi” devine a naibii de concretă.

Alex Călin: Cu siguranță am câștigat timp valoros de petrecut cu familia și de făcut unele lucruri pe care le tot amânam, dar simt că am pierdut lucruri simple foarte valoroase pentru mine, cum ar fi banala plimbare cu fetele către Grădina Icoanei, pedalatul prin București sau intratul într-o cafenea.

Ada Galeș: Am pierdut bani, dar mi-am dat seama și că mă descurc cu mai puțin și că sunt alții în situații mult mai grave.

Am pierdut repetiții și spectacole, dar mi-am dat seama că nu sunt doar meseria mea și că am timp pentru consiliere și pentru toate hobby-urile pe care le am și pe care pot să le descopăr, pentru cauzele în care cred să le susțin.

Am pierdut îmbrățisări și atingeri cu unii oameni și mi-am dat seama cât de important e contactul fizic.

Am pierdut sentimentul aparent de siguranță și am câștigat bogăția pe care ți-o poate aduce un eveniment care îți perturbă „normalitatea”.

Care e cea mai mare frică a voastră acum?

“Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.”

Alex Călin, actor

Nicoleta Lefter: Îmi e frică pentru toți cei apropiați mie și de spitalele din România.

Și îmi e frică că aș putea fi de acum încolo doar mama și iubită, parcă mi s-a luat super puterea (știu e o frică de căcat, da o zic).

Constantin Dogioiu: Să rănesc, cu bună știință, oameni. Inclusiv pe mine. Momentan, nu se arată semne pentru ca această frică să fie justificată. Aș spune “slavă Domnului!”, dacă aș mai crede în el.

Istvan Teglas: De data asta nu voi băga de seamă că sunt ipohondru, aleg să răspund că cea mai mare frică a mea este că nu voi putea folosi acest răstimp eficient.

Sunt cam la jumătatea vieții, nu știu ce altceva extraordinar mi se mai poate întâmpla în afară de tot ce-am trăit până la vârsta asta. Dacă nu reușesc să mă conving și să înțeleg acest lucru acum, oricât aș mai avea de trăit, într-un fel sau altul va fi degeaba.

Se spune că omul până la treizeci și șapte de ani a văzut și a cunoscut totul, de-acolo depinde doar de el ce face mai departe.

Ana Covalciuc: Să nu pățească Mara ceva sau să nu rămână fără unul dintre părinți.

Alex Călin: Mi-e frică de spital, mai mult decât de virusul în sine. Și cred că știm cu toții de ce.

Și cred că îmi este și mai frică de perspectiva de a nu-mi putea relua niciodată viața de dinainte.

Ada Galeș: Mă tem că vom uita prea repede criza sau că nu vom înțelege destul din ea.

Eu încerc să înțeleg așa: că sistemul de sănătate are nevoie să fie funcțional și accesibil pentru toată lumea, că avem nevoie de educație și cultură ca de sănătate, că e nevoie de protejarea grupurilor vulnerabile și a minorităților, că oamenii sunt în primul rând oameni și nu resurse de produs bani, că salariul minim universal e necesar, că avem nevoie să formăm comunități și nu să ne separăm.

“Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.”

Ana Covalciuc, actriță

De ce vă este cel mai dor?

Nicoleta Lefter: Îmi e dor de rumoarea publicului din sala de spectacol, de emoțiile mele înaintea unui spectacol. Îmi e dor de mine în felul în care sunt la teatru, cu tot ce conține el.

Constantin Dogioiu: Greu de spus pentru că, de câteva luni, nu mai fac ierarhii, clasamente.

Mi-e dor de plajă, de vară, de sex, de scenă, de a vedea, mirosi, atinge oameni, lucruri, de cârciumi, de alte cabluri decât cele din casă. Cam atât. Dar niciunul nu doare, nu mă apasă, deci nu l-aș numi “dor”.

Istvan Teglas: Poate sună arogant, dar recunosc că nu îmi este dor de nimic.

Bineînțeles, în măsura în care va exista un sfârșit pentru toată perioada asta și finalul nu va fi unul de nesuportat.

Ana Covalciuc: De prieteni. De ieșirile în parc sau pur și simplu de plimbatul pe străzi, intratul firesc în librării, în magazine. De cumpărat narcise primăvara. Lucruri mici, banale, dar care țineau de normalitate.

Alex Călin: Cel mai dor îmi este să îmi îmbrățișez părinții. Apoi îmi este dor de spectacolele și colegii alături de care lucram.

Ada Galeș: Să mă văd cu prietenii foarte apropiați, să iau oamenii în brațe. E foarte important să înțelegem că va fi un impact mare negativ dacă ne vom separa și mai tare sau dacă vom fi reticenți în a ne manifesta afecțiunea fizică. Separea produce boli poate la fel de grave ca această gripă.

Mă mai gândesc cu drag și la spectacole și pânzuri la terase și la dansat într-un spațiu mare.

Dacă ați fi știut că va urma această criză, ce ați fi făcut diferit înainte?

Nicoleta Lefter: Nu știu, poate aș fi făcut voluntariat pentru strângerea de fonduri pentru echipamentele de protecție ale cadrelor medicale din spitale.

Constantin Dogioiu: Nimic.

Istvan Teglas: Orice aș fi vrut să fac diferit, din păcate nu cred că aș fi fost în stare.

Mi-aș fi dorit, totuși, să pun mâna mai des pe telefon și să sun câțiva oameni pe care există posibilitatea să nu-i mai văd niciodată.

Ana Covalciuc: Aș fi zburat cu Alex și Mara undeva frumos, poate chiar in Italia. Am trăit momente extrem de fericite acolo, o ador și sufăr mult acum, odată cu ea.

Alex Călin: Aș fi stat mai puțin pe telefon și mai mult în contact cu oricine din jurul meu.

Ada Galeș: Nu știu. Încerc să mă gândesc în timp ce scriu ce aș face acum dacă aș știi că peste 10 ani vom avea o nouă criză.

Adevărul e că nu știu, nu știu cum se va schimba lumea, tot ce pot să fac e să încerc să fiu cât mai în contact cu mine, cu emoțiile mele și să prioritizez lucrurile din viața mea după adevărata lor valoare.

“Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta.”

Ada Galeș, actriță și consilier de dezvoltare personală

Recomandați-ne ceva frumos de făcut în izolare.

Nicoleta Lefter: Vă recomand să citiți, sunt o mulțime de cărți bune care vă așteaptă. Și să vă împacați cu voi înșivă dacă ați fost certați.

Constantin Dogioiu: Frumosul cred că este același pentru toți oamenii, doar forma diferă.

Cred că ar fi interesant ca fiecare să își descopere constant forma, să o abandoneze imediat ce a descoperit-o, să descopere din nou și să investigheze dacă/ce legătură e între formă și conținut. Sigur, e doar o propunere.

Istvan Teglas: Sunt convins că acest lucru înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi.

Pe mine mă bucură, de exemplu, dacă reușesc să fac o tartă perfectă după rețeta lui maică- mea, pe care chiar dacă nu pot s-o împart cu lumea, pot s-o pun pe rețelele de socializare.

Să mă mândresc cu ea, ca strămoșii noștri care scoteau comorile din adâncuri și le ridicau în aer, ca să le vadă toată lumea. Împărtășind astfel toată bucuria cu ceilalți, pentru că bucuria n-are nicio valoare dacă nu e împărtășită cu cineva.

Ana Covalciuc: Sport, yoga, dans, orice formă de încurajat endorfinele să se pună în mișcare, eventual în fața ferestrei deschise.

Suntem extrem de dependenți de chimia corpului nostru și cred că acum trebuie să facem eforturi conștiente și susținute pentru a o face să lucreze în favoarea noastră.

Altfel, am observat că îmi face bine să fixez anumite zile în care mă văd cu prietenii pe video calluri, ajung să le aștept cu entuziasm. Și, ocazional, comandăm mâncare din oraș și ne jucăm de-a cina.

Ultima dată chiar am uitat preț de câteva secunde de ce a lăsat Alex cutiile pe hol și a pregătit totul pe platouri chiar la ușă.

Că avem nevoie de artă ca de aer, bănuiesc că toată lumea a descoperit deja. Fiecare minut în care ne mutăm atenția pe o pagină citită, un film, o melodie sau un tablou nou descoperit, e un minut bine folosit, salvator, eliberator.

Una din revelațiile acestei izolări e că de fapt nevoia de artă e legată de supraviețuire, nu e ceva secundar, minor.

Alex Călin: Dansat și cântat alături de cei cu care ați fost prinși în această interminabilă izolare.

Ada Galeș: Să fiți blânzi cu voi înșivă. E cel mai frumos lucru pe care îl puteți face și să vă observați creierul și gândurile care vă apar.

Cu siguranță cred că lumea se va schimba cumva și că e o perioadă grea. Avem nevoie să dezvoltăm reziliență și să știm că putem dezvolta stres post traumatic (PTSD) după perioada asta sau să ne concentrăm pe post-traumatic-growth. În condițiile de disconfort, creierul are capacitatea de a se dezvolta dacă îl ajutăm puțin.

Sunt alături de voi. Dacă aveți nevoie de mine mă găsiți pe facebook/instagram sau pe mail la adagales@yahoo.com.

The post 6 actori români și viața lor în izolare appeared first on Cultura la dubă.

Vrea să facă ordine într-o țară care, spune el, este aproape de anarhie.

Printre măsurile propuse se numără: interzicerea telefoanelor mobile în școli, limitarea accesului minorilor la internet și revenirea la uniformele școlare. Așadar, o “ordine” impusă prin restricții.

Se declară candidat independent, însă are susținerea a două partide politice: ALDE, partidul lui Călin Popescu Tăriceanu și PRO România, partidul lui Victor Ponta.

Românii îl știu ca actor, dar Mircea Diaconu a făcut oficial trecerea la politică din 2004, când PD l-a numit membru CNA din partea partidului. Altfel, implicarea sa politică este vizibilă încă din decembrie 1989, când a apărut la balconul Comitetului Central al PCR.

În 2008 a devenit senator pe listele PNL, iar din mai 2012 a ocupat funcția de Ministru al Culturii. Dar, între timp, ocupa și funcția de director al Teatrului Nottara. Diaconu și-a dat demisia de la Nottara, după ce ANI a anunțat, în ianuarie 2011, că a fost în incompatibilitate.

În noiembrie 2012 a fost trimis în judecată pentru cinci fapte de conflict de interese. În 4 decembrie 2012, Mircea Diaconu și-a înaintat demisia din Senat, iar în 12 decembrie 2012, plenul Senatului a adoptat un proiect de hotărâre prin care s-a declarat vacant mandatul de senator al lui Diaconu, dar asta se întâmpla cu câteva zile înainte ca mandatele 2008-2012 să se încheie oricum, el beneficiind de salariul de senator până atunci.

Dosarul a ajuns apoi la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii l-au acuzat pe Mircea Diaconu că, în calitate de director al Teatrului “C.I. Nottara”, ar fi participat la negocierea condițiilor contractuale cu soția sa, actrița și regizoarea Diana Lupescu, contract în baza căruia s-ar fi realizat în mod direct un folos material pentru aceasta.

Totuși, a fost achitat definitiv, fiind nevoit doar să plătească o amendă administrativă de 1.000 de lei.

Dar povestea sa în politică nu s-a terminat aici.

A devenit europarlamentar independent în 2014, după o campanie susținută aproape în exclusivitate în studiourile Antenei 3, televiziunea fostului colaborator al Securității, Dan Voiculescu, ceea ce i-a adus ulterior și denumirea “candidatul Antenei 3”.

Acum, Mircea Diaconu cere voturile românilor pentru a deveni președintele țării.

Și, cum cariera de actor a fost cea care i-a adus notorietate, am vrut să aflăm cum se vede această candidatură prin ochii colegilor de breaslă, actori. Totul a pornit după ce actorul Dragoș Bucur l-a criticat public pe Mircea Diaconu, prin următoarea mărturisire:

“Hai că nu mai pot: omul ăsta m-a pus să dorm în holul teatrului din Viena când am fost in turneu cu Nottara! El, nu vreun organizator, el a condus microbuzul, el a aranjat actorii în camere, el mi-a spus să dorm pe canapeaua din holul teatrului. Iar când am vrut sa ies să mă plimb, deoarece mă simțeam umilit să dorm acolo, mi-a zis că dacă ies, până dimineața nu mai intru în teatru. El, un om.”

Dragoș Bucur, actor

Așadar, iată ce au avut de spus și alți actori, din generații diferite, când i-am întrebat ce cred despre candidatura lui Mircea Diaconu la alegerile prezidențiale.

Mihai Călin, actor:

“Am o parere proastă. Prezența sa în studiourile TV a fost groaznică. Ca director la Nottara…slab. Problema cu concursul pentru post de regizor al soției sale, etc. Poziția sa față de 10 August 2018. A fost candidatul Antenei 3 la europarlamentare. A și câștigat atunci mandatul, dar asta nu înseamnă că a fost/este independent.”

Adrian Titieni, actor, profesor la UNATC:

“Actorul are ca substanță a creativității lui – omenescul, iar instrumentul cu care lucrează este ființa lui (cel mai sofisticat mecanism cunoscut până acum în univers). Prin arta lui, actorul încearcă să transfere omenescul în umanism, lucru atât de necesar în această epocă aflată sub semnul dezumanizării.

Cine ar putea să înteleagă mai bine ce se întâmplă cu “celălalt” și să se pună în condiția lui? Un actor, actant umanitar ca Mircea Diaconu. Un OM”

Mimi Brănescu, actor, scenarist:

“Nu-l cred. Eu îl cred pe Dragoș Bucur.”

Alexandru Repan, actor, fost colaborator al Securității:

„Suntem colegi, prieteni foarte buni, țin foarte mult la el și îi urez succes!”

Dorina Lazăr, actriță:

“Nu mă interesează imaginea domnului Diaconu ca om politic.”

Radu Iacoban, actor, scenarist, regizor:

„Sunt de acord cu candidatura dumnealui, în ideea că orice persoană poate să facă asta într-o țară democratică. Dar de aici până la ce te recomandă să ocupi o astfel de poziție în stat, e cale lungă.

Aserțiunea de mai sus e valabilă nu doar pentru persoana în cauză, care nu ne-a dat pe spate până acum cu vreo inițiativă sau un proiect remarcabil, ci pentru mulți dintre cei care se numesc în momentul de față, politicieni.

Eu i-aș numi mai degrabă lăutari și, fie că se îmbracă în veștminte care ajută la ridicarea în grad de “omenie” sau că promit chestiuni care l-ar face chiar și pe Tolkien să tresară, eu tot consider că ar trebui să existe un fel de campanie de informare care să ne ajute să facem cunoștință cu “echipa de pretendenți”, pentru a putea stabili dacă ce afirmă e sau nu realist.

În ceea ce-l priveste pe domnul Mircea Diaconu, rămân la părerea că el e doar un personaj diversionist în jocurile de putere. Ca la o telenovela în care locul lui Juan e luat de un Miguel care se îndrăgostește de protagonista Miramar pentru un număr redus de episoade și care sfârșește prin a fi uitat de spectatori. Ajută un pic la tensiune și la dinamica poveștii, dar cam atât.”

Marcel Iureș, actor, fondatorul Teatrului Act:

„E treaba lui. Dacă el asta crede, foarte bine.”

Florin Zamfirescu, actor, profesor la UNATC:

„ Diaconu e fratele meu. Am locuit în aceeași cameră de cămin, ne-am vizitat părinții, am urcat pe munți, suntem amândoi nepoți de popă și fii de învățători. Eu nu m-aș fi îndurat să îl trimit în această bătălie, dar dacă el a avut curaj să se arunce singur, înseamnă că ăsta e destinul lui.

Ce, Ceaușescu cum a ajuns din țăran cu 4 clase – președintele țării? Ăsta a fost destinul lui. Poate și Diaconu are destinul lui. Acum, eu nu îl compar pe Diaconu cu Ceaușescu.

Mie, dintre toți candidații, Diaconu îmi dă cea mai mare încredere. N-a făcut parte din structuri cumpărate, Diaconu e un fel de Maduro. E un civil care, ca și mine, am început să reacționăm politic. Eu nu am găsit puterea să mă înscriu, el are mai multă putere. I-am zis: „Mircea, sunt alături de tine, tu pentru țara asta sari în foc.

El e un om puternic, ne face să ne crească mândria generației.

Cei care vorbesc împotriva lui nu au avut șansa lui. Că l-a culcat pe ăla pe o banchetă, pentru asta să fii împotriva lui, pentru ce spune dobitocul ăla, astea sunt argumente? Facebook e ograda unde intrăm între porci. Acești oameni, mai tineri, nu înțeleg.

Repet, eu mă gândesc la el ca la Maduro: simplu, cinstit, nu are scheleți în dulap, i-a plăcut munca. Merg să îl votez și în turul II, nu numai că merg să îl votez!”

Istvan Teglas, actor:

„Situația cea mai contradictorie în meseria noastră se produce atunci când talentul omului nu se pupă cu caracterul lui.

Nu îl cunosc pe domnul Mircea Diaconu personal, însă mi-e clar că dumnealui face parte dintr-un fenomen des întâlnit în rândul actorilor care renunță la meseria lor, crezând că au o menire mult mai importantă în această viață. Și nu mă refer la cei care se retrag din viața socială pentru a-și căuta liniștea sufletească, ci la cei care ajung un fel de mentori pentru mulțime.

Actorii care vin din situații de viată foarte simple (de obicei de la țară, știu ce vorbesc, pentru că de acolo vin), pe lângă faptul că pornesc la drum cu un soi de curățenie interioară, au o doză mult mai mare de fanatism.

Fanatismul poate fi foarte benefic atât timp cât nu depășește granițele scenei, altfel poate atinge cea mai gravă formă a lui. Am tot respectul pentru colegii mei, dar un actor nu are cum să fie președintele unei țări.”

În cel mai amplu sondaj, realizat de IMAS la comanda Europa FM, dat publicității înainte de alegeri, pe 31 octombrie, Mircea Diaconu ocupă locul 2 în preferințele românilor. Klaus Iohannis se află pe primul loc, cu 45,7%, urmat de Mircea Diaconu, cu 16,7%, Viorica Dăncilă, cu 15,1% și Dan Barna, cu 12,6%.

Iar în cel mai recent sondaj, realizat de USR și publicat pe 4 noiembrie, situația stă astfel: Klaus Iohannis – 38,9%, Viorica Dăncilă – 22,6%, Dan Barna – 19,1%, Mircea Diaconu – 8,2%.

Primul tur al alegerilor prezidențiale va avea loc duminica aceasta, pe 10 noiembrie.

The post 10 actori despre candidatura lui Mircea Diaconu la alegerile prezidențiale appeared first on Cultura la dubă.