Acesta nu a dorit să explice dacă a refuzat propunerea sau potofoliul a fost alocat altcuiva la negocierile politice.

Membru PNL, Vlad Nistor are o bogată carieră în mediul universitar, diplomație și în politică. A fost deputat PNL între 2012-2016 și europarlamentar între 2019 – 2024. Între 1998 – 2000 a fost consilierul președintelui Emil Constantinescu.

Potrivit deciziei PNL, membrii partidului care acceptă posturi în guvernul Veștea, pe care partidul nu îl va vota în Parlament, vor fi excluși.

Vlad Nistor este al doilea nume vehiculat la Ministerul Culturii. În guvernul Tomac, propunerea a mers către filologul Adrian Papahagi. Acesta a anunțat public că s-a răzgândit și că nu vrea să ia parte la un context politic conflictual.

Momentan Ministerul Culturii este condus de Andras Demeter (UDMR). Demis odată cu guvernul Bolojan în Parlament și devenit interimar, Demeter și-a anunțat demisia de onoare pe 25 mai, dar continuă să conducă ministerul. Președintele Nicușor Dan nu a semnat decretul de eliberare a sa din funcție.

Potrivit DIGI24, din guvernul Veștea ar urma să facă parte:

Ministerul de Externe – Luca Niculescu;

Ministerul Apărării – Nicoleta Pauliuc;

Ministerul de Interne – Cătălin Predoiu;

Ministerul de Finanțe – Alexandru Nazare;

Ministerul Sănătății – Alexandru Rogobete;

Ministerul Educației – Sorin Costreie;

Ministerul Economiei – Lucian Bode;

Ministerul Justiției – Radu Marinescu;

Ministerul Muncii – Florin Manole;

Ministerul Energiei – Bogdan Ivan/ Daniel Zamfir;

Ministerul Fondurilor Europene – Alina Gorghiu/ Rareș Bogdan;

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}.

The post Vlad Nistor, istoricul propus ministru al Culturii în guvernul Veștea: “Nu mai sunt pe listă” appeared first on Cultura la dubă.

Membrii comisiei sunt: Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova, Chiriac Constantin – managerul Teatrului Radu Stanca din Sibiu, Răzvan-Ioan Dincă – președintele Radioului Public, Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca, Ștefan Iordănescu – regizor, Anna Maria Popa – managerul Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Erwin Șimșensohn – managerul Teatrului din Constanța, Vasile Șirli – compozitor și Marinela Țepuș – teatrolog.

Răzvan Ioan Dincă, până recent Președinte Director General al Radiodifuziunii Române, a fost consilierul lui Andras Demeter pe când acesta era șeful Radiodifuziunii. Cei doi au făcut parte din același dosar penal, care viza fapte de abuz în serviciu și conflict de interese, la Opera Națională București, condusă de Dincă în perioada 2012 – 2015.

Marinela Țepuș a fost dată afară de la Teatrul Nottara din București, în mandatul lui Nicușor Dan la Primăria Capitalei, fiindcă la evaluare a obținut sub nota 7, ceea ce duce automat la destituire.

***

Răzvan Ioan Dincă, condamnat la 6 ani de închisoare, achitat apoi pentru că faptele au fost dezincriminate

Potrivit unui articol publicat de G4 Media în 2021, în martie 2017 Răzvan Ioan Dincă a fost condamnat la Tribunalul București la 6 ani de închisoare pentru mai multe infracţiuni de abuz în serviciu şi conflict de interese. În 2018 a fost achitat pentru că abuzul în serviciu prin încălcarea de legislație secundară a fost dezincriminat prin decizia CCR nr. 405 din 2016, scrie G4Media, și pentru că în iulie 2017 PSD a dezincriminat în Parlament conflictul de interese în modalitatea obținerii unui folos patrimonial pentru o altă persoană cu care funcționarul public s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani – potrivit motivării deciziei de achitare din decembrie 2018 a Curții de Apel București.

Pe parcursul procesului, în 2015, Dincă ar fi încercat să influenteze inculpați și martori din dosar și să distrugă probe ale anchetei, potrivit Judecătoriei Sectorului 1, care a decis atunci punerea sa sub control judiciar.

Conform G4Media, din același dosar a făcut parte Andras Demeter, actualul ministru al Culturii. Demeter a fost trimis în judecată în 2015, sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, dar în martie 2017 a fost achitat, întrucât fapta pentru care fusese trimis în judecată fusese dezincriminată.

În noiembrie 2021, ca urmare a susținerii PSD-PNL, Răzvan Ioan Dincă a fost numit șeful Radioului Public, funcție deținută anterior de Andras Demeter. Răzvan Ioan Dincă va fi înlocuit zilele acestea din funcția de Președinte Director General al Radiodifuziunii Române cu Robert Cristian Schwartz, votat de Parlament.

Andras Demeter, ministrul Culturii, se află în proces cu Ministerul Culturii

În decembrie 2024, Andras Demeter voia să devină managerul Teatrului de Operetă “Ion Dacian” din București, instituție condusă de Răzvan Ioan Dincă în perioada 2006 – 2012. A pierdut concursul și a dat în judecată Ministerul Culturii. Ulterior, în martie 2025, a fost numit de Natalia Intotero (PSD) secretar de stat în Ministerul Culturii, funcție pe care o mai ocupase și în mandatul lui Lucian Romașcanu (PSD).

Într-un răspuns dat pentru Cultura la dubă pe 10 aprilie 2025, Ministerul Culturii, prin secretarul de stat Diana Baciuna, susținea că nu poate fi vorba despre conflict de interese dat fiind că departamentul juridic nu i se subordonează secretarului de stat Andras Demeter, dar și că în ipoteza unui potențial conflict de interese, ar fi de datoria acestuia să se abțină de la acte care ar genera un conflict.

Între timp, Andras Demeter a devenit ministrul Culturii, iar departamentul juridic îi este subordonat.

Procesul se află în continuare pe rol. Tribunalul București a amânat decizia până la următoarea ședință, care va avea loc în martie 2026. De profesie actor, Andras Demeter a ocupat în cei 35 de ani de carieră doar funcții publice.

Marinela Țepus, dată afară de la Teatrul Nottara după ce a primit 6.94 la evaluare

În aprilie 2022, Cultura la dubă scria că după evaluarea managerilor teatrelor aflate în subordinea Primăriei Capitalei, primarul Nicușor Dan schimba din funcție mai mulți manageri, ca urmare a notelor slabe obținute de aceștia. Dintre cei evaluați, Marinela Țepuș, care conducea Teatrul Nottara de 10 ani, a primit cea mai mică notă și a fost singura demisă direct, pentru că a obținut sub nota 7, ceea ce, potrivit legii, duce automat la destituire.

Chiar Marinela Țepuș a fost cea care a făcut publică nota, acuzând Primăria Capitalei de o “evaluare regizată sub forma unei execuții publice”. În timpul audierilor, acesteia i s-a reproșat numărul mic de spectatori și, implicit, încasările reduse, precum și orientarea artistică a instituției majoritar către spectacole bulevardiere. La rândul său, Țepuș a argumentat spunând că a încercat să aducă și altfel de spectacole decât comedie, dar că spectatorii ieșeau din sală.

Marinela Țepuș l-a dat în judecată pe Nicușor Dan și Primăria Capitalei, dar a pierdut în toate cele trei dosare judecate la Tribunalul București. Instanța a decis că cererile sale sunt nefondate.

Acum, ministrul Andras Demeter a ales-o, printre alții, pe Marinela Țepus, să evalueze viitorul manager al celui mai mare teatru din România, Naționalul din București.

Doi membri ai comisiei sunt direct subordonați ministrului Culturii

Managerii a două instituții publice de cultură, aflate în subordinea Ministerului Culturii, fac parte din comisia de evaluare conturată de ministrul Andras Demeter și echipa sa. Este vorba despre Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova și Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca.

Situația ridică semne de întrebare, în condițiile în care superiorul lor direct este chiar organizatorul concursului, ministrul Andras Demeter. Teatrele pe care le conduc depind anual de bugetul alocat de Ministerul Culturii.

Într-o scrisoare semnată de mai mulți angajați ai Teatrului Național I.L. Caragiale din București, publicată pe 24 octombrie 2025, aceștia îi cereau ministrului Andras Demeter ca acest concurs “să se desfășoare într-o manieră deschisă, transparentă și imparțială, cu o comisie care să garanteze selecția pe merit.”, precum și să fie organizat după schimbarea legislației aflate în vigoare.

ISTORIC – Cine a condus TNB în ultimii 56 de ani

În timpul regimului Ceaușescu, în perioada 1969 – 1990, directorul Teatrului Național București a fost Radu Beligan. La scurt timp după Revoluția din 1989, regizorul Andrei Șerban, care deja se bucura de o carieră internațională, a acceptat invitația ministrului Culturii Andrei Pleșu de a prelua conducerea Teatrului Național din București.

Acesta a montat în mandatul său celebra Trilogie Antică, dar a plecat după doar 3 ani. Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă la 35 de ani de la Revoluția, Andrei Șerban povestea:

“În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România. Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii. E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.“, spunea Andrei Șerban pentru Cultura la dubă în decembrie 2024.

Între 1993 – 1996, TNB a fost condus de Fănuș Neagu, succedat în perioada 1996 – 2001 de Ion Cojar și între 2001 – 2004 de Dinu Săraru. Ion Caramitru a preluat teatrul din 2005 și l-a condus până a decedat, în 2021. După dispariția lui Ion Caramitru, manager interimar a devenit Ioan Onisei, fost director adjunct. Dar și acesta s-a stins din viață la scurt timp, în 2022.

Mircea Rusu a fost numit interimar. În 2022, ministrul Lucian Romașcanu a organizat concursul pentru postul de manager al TNB, dar acesta a avut, în premieră, un rezultat surprinzător – concursul a fost anulat înaintea probei interviurilor fiindcă niciun candidat nu ar fi avut un proiect de management demn de Teatrul Național București. Candidații de atunci au fost:

• Mircea Rusu, actor și interimarul de atunci al TNB
• Liviu Lucaci, rectorul UNATC
• Adrian Găzdaru, actor, fost manager general al Teatrului Excelsior, înlăturat la finalul celor 4 ani de mandat după ce a primit nota 7.18
• Ada Lupu Hausvater, regizoare și manager general al Teatrului Național din Timișoara din 2005 până în prezent
• Andrei Grosu, regizor și co-fondator al teatrului independent Unteatru

Ulterior, Mircea Rusu a fost înlocuit cu interimarul George Călin, care conduce instituția și în prezent.

La o distanță de 3 ani de la încercarea nereușită a lui Romașcanu, ministrul Andras Demeter a anunțat pe 23 octombrie 2025 organizarea unui nou concurs. Zilele acestea, între 24-26 noiembrie, are loc selecția dosarelor.

Următoarele etape sunt:

• 27.11-08.12.2025, analiza proiectelor de management – prima etapă;

• 09.12-10.12.2025, susținerea proiectelor de management în cadrul interviului – a doua etapă.

• în termen de 24 de ore de la încheierea etapei a doua – aducerea la cunoștința candidaților și la cunoștința publică, a rezultatului concursului și afișarea acestuia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Răzvan Ioan Dincă, fost condamnat penal pentru abuz în serviciu, și Marinela Țepus, demisă de la Nottara după ce a primit sub nota 7, evaluează noul manager al Teatrului Național București appeared first on Cultura la dubă.

Parlamentul este cel care propune și votează legi și, foarte important, votează sau nu instaurarea unui guvern, poate depune moțiuni de cenzură împotriva guvernului sau poate cere suspendarea președintelui României.

În funcție de rezultatele obținute la alegerile parlamentare, partidele politice pot constitui alianțe și majorități care să dea guvernul României.

Iată mai jos principalele informații pe care trebuie să le știți despre alegerile din 1 Decembrie:

Alegerile parlamentare în țară

• La alegerile din data de 1 decembrie 2024, se aleg membrii Senatului și ai Camerei Deputaților. Senatorii și deputații sunt aleși pe liste propuse de partidele politice
• Votarea în țară se desfășoară într-o singură zi, duminică, 1 decembrie 2024, între orele 07.00 – 21.00. Dacă la ora 21.00 încă se află alegători la coadă, la sediul secției de votare, programul se prelungește până când aceștia își exercită dreptul, dar nu mai târziu de ora 23.59
• Pot vota cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv.
• La alegerile parlamentare puteți vota doar în județul în care aveți reședința sau domiciliul. În acest sens, marile universități din țară au mutat cursurile de vineri și de luni în online sau au declarat zile libere, pentru ca studenții să poată să își exercite dreptul de vot în județele de care aparțin.
• Parlamentul României va fi format din 465 de membri, împărțiți între Camera Deputaților și Senat. Din acest total, 134 sunt senatori.

Alegerile parlamentare în străinătate

Cetățenii români cu drept de vot care au domiciliul sau reședința legal stabilite în străinătate au la dispoziție două variante de exercitare a dreptului de vot:

➢ prin corespondență;

➢ în cadrul secției de votare din țara de domiciliu sau reședință.

Pot vota în străinătate la alegerile parlamentare cetăţenii români care îndeplinesc următoarele condiţii:

▪ au domiciliul sau reşedinţa în străinătate;

▪ au vârsta de cel puţin 18 ani, dacă această vârstă a fost împlinită până în ziua alegerilor inclusiv;

Pot vota în străinătate și:

• personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, secţiilor consulare şi institutelor culturale din străinătate;
• membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi operatorii de calculator, dacă au domiciliul sau reşedinţa în străinătate;
• militarii, poliţiştii şi personalul civil român din instituţiile sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională trimişi în misiune în teatre de operaţiuni din străinătate;
• candidaţii, dacă aceştia candidează în circumscripţia electorală pentru cetățenii români cu domiciliul sau reședința în afara țării.

În străinătate se votează pe durata a două zile: sâmbăta, 30 noiembrie 2024, între orele 07.00 – 21.00 (ora locală), și duminică, 1 decembrie 2024, între orele 07.00 – 21.00 (ora locală).

Alegătorii care la ora 21.00 se află la sediul secției de votare, precum și cei care se află la rând în afara sediului secției de votare pentru a intra în localul de vot pot să își exercite dreptul de vot, în condițiile prezentei legi, aceștia putând vota până cel mult la ora 23.59.

Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă

Istoric al Parlamentului României

În anul 1831, Țara Românescă a fost adoptat un act cu caracter constitutional denumit Regulamentul organic, aplicat apoi, în 1832, și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.

Începuturile sistemului parlamentar se leagă chiar de istoria formării statului român modern, în conditiile în care, prin Conventia de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia și Moldova a câte unei Adunări elective.

Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, apare „Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris” (1864) care consacră principiul bicameralismului, prin înfiintarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă.

Legea electorală introdusă simultan cu instituția parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcți, categorie în care erau incluse persoanele care plăteau o contribuție de cel puțin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani, știau carte, și alegatorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu știau carte, dar care își plăteau contribuția la veniturile statului.

_{Deschiderea Adunarii elective de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 29 februarie 1860}

După forțarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, elitele politice pașoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituția belgiană din 1831.

Parlamentul, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat devine singurul organ legislativ, având rolul de a bloca eventuale tendințe spre autoritarism.

Votul cenzitar (discriminatoriu, în funcție de venituri și educație) a fost menținut până la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viața politică a României interbelice.

Parlamentul a devenit cu adevărat independent de puterea executivă (guvern), căpătȃnd largi atribuții legislative și politice, începȃnd cu 1 iulie 1866, cȃnd a fost promulgată noua Constitutie a Romȃniei, care rămâne în vigoare pȃna în anul 1923.

Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioada și în istoria României moderne au fost Declarația de Independență din 9 mai 1877 și actele de unire de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Adunarea Deputaților și Senatul au votat în zilele de 26-27 martie 1923 o nouă Constituție, care a întârit rolul Parlamentului. Prin Constituția din 1923 se menține sistemul bicameral, se întăresc funcțiile Parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat.

Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei constituționale.

În februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea a a subminat rolul institutiei parlamentare și a impus un regim de monarhie autoritară.

Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuții. În toamna anului 1940, odată cu instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată.

Incepând din 1946, odată cu instaurarea regimului comunist, a fost suspendat sistemul bicameral. Prin Constituția RPR din 1948 s-a instituit democrația populară, prin care separația puterilor în stat a fost eliminată, iar Marea Adunare Națională a devenit devine „organul suprem al puterii de stat”. Partidele politice, altele decât PCR, au fost astfel interzise, fiind instaurat un regim totalitar al Partidului Comunist, condus de dictatorul Nicolae Ceaușescu.

Prin Constituția din 1965, Marea Adunare Națională era definită drept “unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România“.

Revolutia din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separatia puterilor și raspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituție, aprobată prin referendum în 1991 și revizuită în 2003.

sursa: Parlamentul României

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Duminică, 1 Decembrie, au loc alegerile parlamentare. Informații utile appeared first on Cultura la dubă.

“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Nicu Covaci, fondatorul legendarei trupe Phoenix a murit. Avea 77 de ani și în luna martie fusese operat pe creier la Spitalul Județean Timișoara. Anunțul a fost făcut pe pagina sa oficială de facebook și a fost confirmat de directorul spitalului.

“De azi ne-asteaptā, Dincolo,

Cel Ce Ne-a Dat Nume.

Prin TOT ce ne-a lāsat Mostenire,

Nicu Covaci este, de azi,

Pururi,

NEMURITOR!”, au scris cei care îi administrează pagina de artist.

“Drum lin, Nicu Covaci. Regrete imense”, a reacționat la scurt timp și fostul membru al trupei Phoenix, Mircea Baniciu.

Născut la Timișoara pe 19 aprilie 1947, a studiat încă din copilărie chitara, pictura, a învățat să cânte la acordeon și la muzicuță, a avut înclinație către limbi străine, dar și-a perfecționat studiile în arte plastice, atât la liceu, cât și la facultate.

În 1962 a fondat tot la Timișoara trupa Phoenix.

Phoenix a fost un fenomen unic în istoria muzicii românești, creând subgenul etno rock, inspirat din folclorul românesc. De-a lungul existenței, formația avut peste 40 de membri.

Nicu Covaci a fost membru fondator, chitarist, compozitor și una dintre vocile emblematice Phoenix. Cealaltă voce legendară a fost Mircea Baniciu, la rândul său chitarist și compozitor. Din epoca de aur au mai făcut parte Ovidiu Lipan Țăndărică (baterie, percuție), Josef Kappl (chitară bas, voce, vioară, blockflöte) și Erlend Krauser (vioară, chitară). Această componență a fost surprinsă într-un reportaj foto superb numit “Ultimul concert”, realizat la Craiova în 1977 de către fotograful Victor Boldâr.

Fotografiile au căpătat o semnificație cu atât mai valoroasă cu cât la scurt timp distanță, 4 dintre membrii formației au părăsit clandestin țara, în ceea ce avea să devină celebra evadare a lor în Germania.

După un plan pus la cale de Nicu Covaci, Kappl, Krauser, Covaci și Țăndărică au părăsit România lui Ceaușescu cu camionul unui prieten al lui Covaci, ascunși în boxele formației, după ce difuzoarele au fost scoase.

Motivul pentru care Mircea Baniciu a rămas în România este neclar și azi. Nu se știe dacă Nicu Covaci nu a dorit să îl includă în plan sau dacă Baniciu a refuzat să plece. Cert este că Mircea Baniciu a rămas în România și a continuat să cânte singur cântecele Phoenix, chiar și dacă asta i-a atras numeroase interogatorii la securitate. Ulterior, în 1992, el a fondat Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici.

De cealaltă parte, membrii care au plecat în Germania au experimentat diverse proiecte muzicale. Violonistul german Mani Neumann s-a alăturat trupei în 1979 și e devenit și el un membru marcant de-a lungul timpului.

În versurile cântecului “În umbra marelui urs (nr. se referă la URSS)“, lansat pe albumul cu același nume în 2000, Nicu Covaci face referirea la perioada petrecută departe de România.

“Am asteptat înfrigurat
Să mă întorc ‘napoi,
M-ați judecat, condamnat,
Dar cine sunteți voi? Căci timpul vostru s-a scurs
În umbra marelui urs,
Dar ghearele v-au rămas
În orice-mbrățisare,
Astăzi doare sărutul pe obraz!“

În umbra marelui urs, versuri de Nicu Covaci

După întoarcerea în România, componența Phoenix s-a schimbat deseori, iar membrii legendari s-au mai reunit pentru câteva concerte aniversare.

Cele mai cunoscute albume din istoria Phoenix sunt Cei ce ne-au dat nume (1972) și Mugur de Fluier (1974). Primul include celebrele cântece Nunta și Balada lui Negru Vodă – probabil cea mai complexă lucrare muzicală din rockul românesc, cu o durată de 14:56 de minute.

Iar pe albumul Mugur de Fluier se regăsesc hiturile Strunga, Andrii Popa sau Mica Țiganiadă.

Unele dintre versurile melodiile Phoenix aparțin poeților Vasile Alecsandri, George Topârceanu sau George Coșbuc. Altele, deși au fost supuse cenzurii, au reușit să păstreze subtilități care făceau trimitere la regimul comunist.

În cea mai recentă formulă, în 2022, trupa era formată din: Nicu Covaci – chitară, vocal, lider, Cristi Gram – chitară, voce, Costin Adam – solist vocal, Flavius Hosu – baterie, Vlady Săteanu – chitară bas, voce, Lavinia Săteanu – vioară.

Ultimul vis al lui Nicu Covaci era să reunească membrii legendari ai trupei într-un concert pe Arena Națională. Acesta fusese anunțat oficial și ar fi trebuit să aibă loc în toamna anului 2022. Nu se știe de ce nu a mai avut loc. Covaci a continuat să cânte până când au apărut problemele de sănătate, în 2024.

Din momentul operației lui Nicu Covaci, toți colegii săi de scenă au transmis mesaje publice de susținere.

Ultimul mare concert Phoenix, cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Ovidiu Lipan Țăndărică și Mani Neumann, a avut loc acum 19 ani, la Sala Palatului din București.

În urma lui Nicu Covaci va rămâne pentru totdeauna muzica pe care a creat-o alături de colegii săi, muzică ce a dat curaj în vremuri sumbre și a inspirat generații întregi, de la bunici, la părinți, fii și nepoți.

“E dimineață-n zori de zi.

Oamenii văd oamenii.”

The post Nicu Covaci a murit. Rămâne cu noi muzica Phoenix appeared first on Cultura la dubă.

Teatrul Evreiesc de Stat din București aniversează azi 75 de ani de la înființare. Cu această ocazie, actrița Maia Morgenstern, manager al instituției, a transmis un mesaj emoționant în care a relatat cum a început colaborarea sa cu Teatrul Evreiesc și cum a rezistat acesta de-a lungul timpului.

Redăm mai jos textul publicat pe pagina sa de facebook.

“Un adăpost

O dată s-a întâmplat așa, alta dată, altfel. Odată, demult așa a fost…

…ploua foarte tare. Dar foarte. Țin minte, de parcă ar fi fost ieri. Ploua și eu treceam p’acolo. Aveam, cred, ceva treabă prin cartier. Mă trimisese bunicul, poate. Să caut ceva… niște prăjiturele speciale, poate altceva. Primii struguri?! Cine mai știe? Sau poate umblam creanga prin cartier: nu-l știam, nu-mi era familiar, aproape necunoscut. Mă atrăgea și mă speria cu labirintul ăla de străduțe, cu casele lui (cam in paragină), ascunse pe jumătate în spatele vegetației lăsată la vedere (cam neingrijite) din curțile îngrămădite. Bănănăiam. Inventam povești, umpleam cu personaje adevărate (în capul meu!) și întâmplări posibile ( din cele auzite de mine pe-acasa, pe jumătate șoptite, pe jumătate subîntelese!), sau imposibile.. umpleam cu povești clădirile pe lângă care treceam. Nu știam, nici eu, poate nici alții, că în curând vor dispărea cu totul; cu poveștile inventate, cu poveștile și întâmplările adevărate, dureroase sau banale. Vesele sau triste. Cartierul Evreiesc avea să fie demolat.

În fine. Mă plimbam și croșetam tot felul de…Și deodată m-a prins ploaia. O ploaie de vară, violentă, neașteptată. Cotropitoare. Trebuia să mă adăpostesc. Eram complet nepregătită. Nu tu umbrelă, nu tu…Trebuie să-mi găsesc un adăpost, măcar până trece ploaia. Teatrul Evreiesc de Stat, acolo.

Nu avem nicio intenție să intru. Părea pustiu. Tăcut. Adormit. Întunecat. Afară era furtună. O furtună de vară. Iar vara stagiunea e închisă, așa stiam. Teatrul e închis. Numai un pic să mai stau afară, în dreptul streșinii, să nu mă ude ploaia.

Cineva m-a poftit înăuntru, cred c-am intrat. Să mă adăpostesc de ploaie. Un adăpost, atât. Teatrul e în vacanță?

Nu, mi-au răspuns noi jucăm și peste vară. Stagiunea estivală.

Apoi au mai trecut niște ani. Bunicii erau demult plecați. Eu am căzut la examenul de admitere. Eram căzută rău și mă durea. Să plec de-aici, să fug cât mai departe. Atâta îmi doream: să nu mai aud de nimeni și de nimic. Vino la noi, mi-a spus cineva. Nu mai știu cine. Vino la TES! – m-a poftit.

– Ce, ce crez! Ce îți închipui acum? Că sunt în căutarea unui adăpost?! – am răspuns cu furie. Era furtună în mine. Un adăpost?!

– Cine știe?! Poate.

– Și ce?! Teatrul Evreiesc de Stat e un adăpost?!? – am adăugat eu cu obida, cu amărăciune. – Un adăpost?!

– Cine știe?! Poate! Se prea poate

Un adăpost! Și asta-i rău?!?

Teatrul Evreiesc de Stat mi-a devenit casă și familie. Cartierul Evreiesc a dispărut, a fost demolat. Peste noapte, mai dispărea o casă, o stradă, o pagină de istorie. TES a rămas în picioare, în furtună. Drept, Tăcut, Demn. Puternic. Nu a fost demolat.

Un adăpost pentru visurile noastre, pentru speranțe, pentru aspirații. Pentru poveștile noastre: trăite sau inventate. Auzite. Păstrate. Adăpostite de furtuni și vreme rea. Transmise din generație în generație.

Teatrul Evreiesc de Stat 75 de ani.

În vremuri de restriște, în vremuri de tristă amintire, mai vechi si mai noi, Teatrul Evreiesc a fost adăpost pentru artiști. De toate felurile, de toate soiurile, din toate timpurile. Adăpost.

A fost odată, a fost o dată, a fost și altă dată.”

Potrivit site-ului TES, istoria Teatrului Evreiesc din România începe acum 146 de ani, la Iași, în grădina de vară “Pomul verde”, când artistul şi scriitorul Avram Goldfaden a fondat primul teatru evreiesc profesionist din lume, prezentând un spectacol cu propria sa trupă.

Una dintre primele cronici la spectacolele lui Goldfaden a fost scrisă chiar de către Eminescu.

În anul 1948 a fost înființat Teatrul Evreiesc din Bucureşti, iar în 1954-1955 clădirea a fost renovată în forma care s-a păstrat până astăzi.

The post Azi se împlinesc 75 de ani de la înființarea Teatrului Evreiesc de Stat. Maia Morgenstern: “Cartierul evreiesc a dispărut, a fost demolat. TES a rămas în picioare, în furtună.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.

Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.

S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.

“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil. 

Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării. 

Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”

Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai. 

“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”

“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”

Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.

“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”

A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi. 

“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi. 

Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.

În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.

Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”

Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.

“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”

“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.

A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii. 

Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept. 

În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”

“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”

În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.

“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții. 

După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”

A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.

“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult. 

-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?

La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.

E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi. 

Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă. 

Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie. 

Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi. 

Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru. 

E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi. 

Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană. 

Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial. 

Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.

Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant. 

Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”

Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.

“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol. 

Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare. 

Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic. 

Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.

După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.

Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.

Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.

Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă. 

La ce valoare credeți că a ajuns licitația?

-Zeci de mii de euro?

-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.

-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?

-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”

Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.

Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.

În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.

“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.

Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?

În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.

Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea. 

Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia. 

Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”

În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare. 

Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.

Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.

“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”

Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.

Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.

Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.

Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:

“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.

Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii. 

Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ami Barak, curator: “Arta contemporană a trecut de la confidențialitate maximă la un fenomen de masă.” appeared first on Cultura la dubă.

Azi se împlinesc 110 ani de la premiera primului lungmetraj românesc – “Independența Romaniei: Războiul Româno-Ruso-Turc 1877”, realizat de Aristide Demetriade și Grigore Brezeanu. Evenimentul avea loc la Cinema Eforie din București, unul dintre puținele cinematografe istorice încă funcționale în zilele noastre.

În 1895 Frații Auguste și Louis Lumière arătau pentru prima dată un film în fața unui public format din aproximativ 200 de spectatori. Premiera „Sortie des Usines Lumière a Lyon” a marcat începutul istoriei cinematografiei.

În România, filmul a ajuns relativ repede, în 1896, și a putut fi văzut în cadrul primelor proiecții atestate din țară.

După încă un an, în iunie 1897, la inițiativa ziarului “L’Indépendence Roumaine” a fost filmată și prima peliculă românească. Filmarea realizată de operatorul Paul Menu arăta parada de la 10 Mai 1897.

În luna decembrie a anului 1911, pentru a pregăti comemorarea a 35 de ani de la Războiul de Independență, revista “Rampa” anunța începerea demersurilor pentru ceea ce avea să fie primul lungmetraj românesc: “Maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independență, printr-un film, astfel că generațiile de astăzi vor învăța istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei românești”.  

Proiectul a fost unul grandios, atât datorită numărului de figuranti – 80.000 (dintre care o parte erau chiar veterani ai Războiului de Independență), cât și datorită duratei sale de două ore.

Pe lângă cei 80.000 de figuranți, filmul a avut în distribuție nume mari ale acelor vremuri: Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Maria Filotti ori Elvira Popescu.

Prezentat în reclame ca “film de mare artă şi senzaţie patriotică”, filmul și-a propus să îmbine scenele istorice (trecerea Dunării, căderea Plevnei, capitularea lui Osman Pașa) cu personaje și întâmplări din opera lui Vasile Alecsandri (Peneș Curcanul, artileristul Cobuz, plecarea la război a celor “nouă și cu sergentul zece”).

De asemenea, în finalul filmului apar și câteva secvențe documentare cu defilarea de la 10 mai 1912 pe sub Arcul de Triumf.

În anul 2008, la aproape un secol distanță, regizorul și scenaristul Nae Caramfil a prezentat publicului filmul “Restul e tăcere”, o ficționalizare a producției primului lungmetraj românesc și a felului în care acesta a fost receptat de societatea acelor vremuri.

The post 110 ani de la premiera primului lungmetraj românesc – “Independența României” appeared first on Cultura la dubă.

Sub numele Yves Saint Laurent aux musées, expoziția va reuni, începând cu 29 ianuarie 2022 și până pe 18 septembrie, obiecte și schițe din istoria casei de modă și opere de artă care l-au inspirat pe designer, printre care picturi de Picasso, Claude Monet, Piet Mondrian, Matisse sau textele lui Marcel Proust.

Expoziția extraordinară va celebra cariera unuia dintre cei mai importanți designeri vestimentari ai secolului 20 și este considerată un eveniment cu totul aparte în lumea culturală pariziană, fiind implicate cele mai importante muzee simultan.

Muzeul Yves Saint Laurent va reconstrui cronologic istoria casei YSL prin elemente specifice fiecărei perioade. Vor fi dezvăluite schițe nemaivăzute și arhive importante de fotografie, materiale și ținute.

Muzeul Luvru va aduce în atenția vizitatorilor pasiunea lui Yves Saint Laurent pentru aur și pentru culoarea auriu, reunind opere celebre și obiecte de artă decorativă care l-au inspirat pe designer.

Centrul Pompidou va pune accentul pe modernitatea stilului YSL și pe nevoia sa constantă de a răspunde nevoilor fiecărei perioade. În centrul atenției se vor afla două lucrări representative pentru YSL – tabloul lui Mondrian Compoziție în roșu, albastru și alb și rochia creată de designer drept omagiu pentru Piet Mondrian.

Muzeul de Artă Modernă se va concentra pe jocul de culori, lumini, materiale și ritmuri, construind un univers teatral reprezentativ pentru YSL. Acesta a realizat costume pentru spectacole de teatru și pentru filme, îmbrâcând pe platourile de filmare unele dintre cele mai frumoase femei din cinematografie: Sophia Loren, Claudia Cardinale, Catherine Deneuve sau Romy Schneider.

Muzeul Picasso va explica publicului influența lui Pablo Picasso asupra lui Saint Laurent, prin alăturări ale lucrărilor pictorului spaniol cu cele ale lui YSL, în timp ce Musée d’Orsay va explora influența lui Marcel Proust, cu ambiguitatea între genurile masculin și feminin, care s-a regăsit în colecțiile Saint Laurent.

ISTORIC

Yves Saint Laurent a început să creeze haine încă din copilările, pentru păpușile surorilor sale. La 17 ani se înscria deja la Federația Franceză a Creatorilor de Modă, unde un editor al revistei Vogue i-a făcut cunoștință cu Christian Dior, celebru la mijlocul anilor 50.

După ce a văzut câteva dintre schițele sale, Dior l-a angajat pe Yves Saint Laurent (21 de ani) pe loc, ca designer principal al casei Dior. În scurt timp, Christian Dior l-a numit pe tânărul designer drept urmașul său. Câteva luni mai târziu, Dior a murit la doar 52 de ani.

La Casa Dior, YSL a creat una dintre piesele sale de referință, rochia trapez, care l-a propulsat în atenția presei de specialitate din toată lumea.

În 1960, Saint Laurent s-a înrolat în armata franceză în timpul războiului algerian pentru independență, iar finanțatorii Dior l-au demis în absență. YSL a dat în judecată Dior și a câștigat procesul, dar nu s-a mai întors acolo, ci a decis să pună bazele propriei case.

Printre muzele sale eterne s-a numărat actrița franceză Catherine Deneuve, creând special pentru ea nenumărate ținute, atât pentru evenimente, cât și pentru filme. Pe cei doi i-a legat și o prietenie care a durat până la finalul vieții designerului.

Acesta a decedat în 2008, la vârsta de 71 de ani, iar la înmormântarea sa au participat numeroase personalități, printre care președintele Franței, Regina Iranului sau Catherine Deneuve.

În 2019, actrița a scos la licitație ținutele sale YSL, încasând pe ele aproape 1 milion de euro.

În schimb, o altă licitație care a avut loc după moartea designerului a adus în atenția lumii colecția sa personală de artă, vândută în total pentru 210 milioane de euro.

Printre vârfurile licitației, alături de o lucrare semnată de Matisse, a fost sculptura lui Constantin Brâncuși, Madame L.R., care fusese departe de ochii publicului zeci de ani. Aceasta a fost vândută pentru 29,1 milioane de dolari.

The post Yves Saint Laurent va fi celebrat simultan de 6 muzee pariziene. Creațiile sale și operele care l-au inspirat vor fi expuse la Luvru și la Centrul Pompidou. appeared first on Cultura la dubă.

După trei decenii de la oficializarea fotbalului feminin în România, poveștile fotbalistelor sunt disponibile publicului larg începând de astăzi, prin lansarea Arhivei Fotbalistelor.

Proiectul Asociației VIRA își propune să spună povestea fotbalului feminin din România prin vocile celor care au trăit și trăiesc fenomenul.

„O colecție extinsă de materiale din presă, fotografii și filmări din surse oficiale, dar și colecționate de jucătoare, sprijină (re)descoperirea contextelor socio-economice, echipelor de club și echipelor naționale care au scris istorie”, se transmite pe pagina de Facebook a proiectului.

1990 este anul care marchează oficializarea fotbalului feminin în România.

„Fotbalul feminin se juca organizat în România de mai bine de două decenii. Echipele aparțineau fabricilor, cooperativelor meșteșugărești sau instituțiilor (precum CFR)  și jucau în competiții neoficiale.

Între 22 aprilie și 24 iunie are loc prima competiție oficială „Cupa Libertatea”, organizată pe patru zone geografice: București, Brașov, Constanța, Baia Mare și la care participă 24 de echipe”, aflăm din Arhiva Fotbalistelor.

În același an, un alt eveniment major pentru fotbalul feminin românesc se întâmplă:

„Se înființează Echipa Națională a României. Pe 8 mai la ora 10 aproape 200 de jucătoare de la echipe din toată țara vin pentru selecții la Stadionul „23 August”. Echipa Națională are un un debut promițător. Seria victoriilor meciurilor amicale începe cu turneul internațional „Citta di Messina” din Italia.”

Istoria celor 30 de ani de fotbal feminin românesc poate fi descoperită pe platforma arhivafotbalistelor.ro.

The post Poveștile nespuse ale fotbalului feminin românesc, disponibile de astăzi în Arhiva Fotbalistelor prin imagini, mărturii și pagini de ziar appeared first on Cultura la dubă.