În mijlocul unei crize financiare care afectează întreaga țară, dar mai ales categoriile vulnerabile, precum sectorul cultural, și în contextul unui an electoral care a divizat mai mult ca oricând societatea românească, Festivalul Național de Teatru a început aseară mai curajos ca oricând, în Sala Mare a Teatrului Național București.

În spectacolul “Gro(o)ve”, gândit pentru a fi jucat o singură dată, regizorul Radu Afrim a adus pe scenă nu doar unele dintre cele mai frumoase voci feminine românești și actori-dansatori fantastici, conduși de coregrafa Andreea Gavriliu, ci și imagini cu tragicul război din Ucraina, fragmente din micro-universul muncitorilor străini mutați în România, mesaje anti-fasciste și îndemnuri la iubire. 

Folclorul românesc, confiscat pe nedrept și folosit ca armă politică de partidele extremiste AUR, POT și SOS, a redevenit aseară liber, autentic și curajos, iubit de oamenii din sală, indiferent de opțiunile lor politice. 

Dacă anul trecut deschiderea a fost marcată de un discurs steril și politicianist susținut de Raluca Turcan, pe atunci ministrul Culturii, de data aceasta niciun politician nu a mai avut loc pe scenă. Președintele UNITER, Dragoș Buhagiar, a îndemnat la unitate de breaslă în fața ordonanței care periclitează activitatea în sectorul cultural. 

“Societatea românească e într-un moment extrem de periculos. Este timpul să ne adunăm și să tragem toți în aceeași direcție.”, a spus Buhagiar. 

***

Cu Sala Mare a Teatrului Național arhiplină, ocupată, ce-i drept, de numeroși invitați (artiști, manageri culturali, politicieni, sponsori, jurnaliști) și mai puțin de simpli spectatori, Festivalul Național de Teatru a arătat aseară cu totul diferit de edițiile anterioare. Pentru a repara cât de cât injustiția modului în care au fost distribuite biletele, regizorul Radu Afrim a încercat, așa cum o face mereu, să ocupe fiecare scaun rămas liber, cu studenții care așteptau afară șansa de a-i vedea spectacolul, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un show jucat o singură dată.

Timp de aproximativ două ore, nu am văzut un spectacol de teatru, ci un performance multidisciplinar care a reunit cu forță și totodată cu sensibilitate, muzicieni de jazz, 5 interprete cu timbre vocale diferite, actori, dansatori, proiecții video și un univers sonor care aducea din când în când, printre noi, fragmente din natură. 

Actorii Marius Manole și Flavia Giurgiu, apropiați colaboratori ai lui Radu Afrim, au deschis spectacolul și ne-au invitat în universul unui bar în care cu toții își îneacă amarul pe momente muzicale de jazz, etno-jazz și folclor românesc sau maghiar. 

Cunoscuta interpretă și compozitoare de jazz Luiza Zan a revenit la TNB într-o nouă colaborare cu Radu Afrim, după celebrul spectacol de neuitat – Năpasta, prezent în FNT acum 12 ani. 

Corina Sîrghi ne-a arătat că, pe lângă vocea sa minunată, poate fi și o actriță extrem de carismatică – sărutul său cu actorul Ștefan Iancu (care apare doar pentru acest moment în spectacol) a fost unul dintre highlighturile spectacolului.

Ioana Milculescu, cunoscută pentru colaborarea cu grupul Subcarpați, a cărei poveste am spus-o pe Cultura la dubă, a adus cu timbrul său apăsător sobrietatea specifică doinei românești autentice. 

Fruszina Szabo, actrița Teatrului Național Târgu-Mureș pe care o vom vedea și în această seară în Casa dintre blocuri, regizat de Afrim, a contribuit cu momente muzicale încărcate cu umorul și autoironia specifice folclorului maghiar. 

Ana Everling, o tânără cântăreață din Republica Moldova stabilită în Statele Unite și prea puțin cunoscută în România, a fost revelația absolută a acestui spectacol. Jucăușă și luminoasă, s-a integrat perfect printre trupa de dansatori condusă de coregrafa Andreea Gavriliu, conducându-i prin vocea sa pe ritmurile melodiei Bătrâneasca, un performance de 8 minute care a încheiat spectaculos evenimentul. 

Muzica live a fost interpretată de Andrei Petrache – pian, Cătălin Răducanu – pian, Răzvan Florescu – vibrafon, Philip Goron – percuții, Mike Alex – contrabas, Kónya Ütő Bence – sample / keyboard și Lehel Vitalyos – contrabas. Azi, când marele pianist de jazz Mircea Tiberian s-a stins din viață, ei ne dau speranța ca jazzul românesc are un viitor strălucitor în față, iar Afrim le-a adus o binemeritată vizibilitate.

Eva Danciu, Teo Velescu, Valentina Kocsis, Alice Veliche, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu, Mariana Gavriciuc, Eduard Chimac, Iustin Danalache, Filip Stoica, Andrei Bouariu, Ciprian Chiujdea (n.r. protagonistului filmului Trei kilometri până la capătul lumii, selectat în competiția oficială la Cannes 2024), Robert Popa și Răzvan Conțiu, sub îndreptarea lui Radu Afrim și a Andreei Gavriliu, au constituit o echipă spectaculoasă de actori-dansatori care ar putea concura cu orice mare companie de dans din lume. 

Costumele, de la ținute de piele și latex, la treninguri și rochii voluminoase, când vaporoase, când geometrice, au fost realizate de talentatul scenograf Cosmin Florea. Iar artistul vizual Andrei Cozlac a livrat și de această dată proiecții video puternice, de la peisaje feerice la imagini cu imigranții veniți din Nepal, Sri Lanka și India sau cu orașe distruse de bombardamente în Ucraina. 

În Gro(o)ve, Afrim a organizat o petrecere încărcată cu tristețe, frumusețe și iubire, la capătul căreia unii sfârșesc cu speranță, alții în agonie. Este lumea în care trăim azi, redată cu măiestrie în artă. 

Radu Afrim este un mare artist. Și continuă să creeze cu frenezie spectacole memorabile. Este pentru prima dată când FNT are un artist asociat și prima dată când Festivalul Național de Teatru se deschide cu o producție proprie. Afrim a ridicat un standard pe care așteptăm să-l depășească viitorii artiști asociați în anii ce vor urma. 

La finalul spectacolului, unii dintre tinerii actori prezenți pe scenă povesteau că nu știu încotro se vor îndrepta acum, fiindcă unele dintre colaborările lor sunt blocate de Ordonanța 52, care interzice plățile către servicii externe instituțiilor publice de cultură. Iar un deputat povestea că unele instituții nu au cu ce să cumpere consumabile de bază. 

Deși ministrul Culturii, Andras Demer, a anunțat într-un interviu pentru Cultura la dubă că joia aceasta Ordonanța 52 va fi modificată astfel încât să deblocheze aceste situații, nu s-a întâmplat asta în ședința de guvern. 

FNT a început și va aduce în următoarele 8 zile cele mai bune spectacole ale anului trecut. Cu o echipă curatorială formată din Raluca Cîrciumaru (critic de teatru), Alina Epîngeac (critic de teatru) și Ionuț Sociu (dramaturg și jurnalist cultural), și cu o imagine schimbată de scenografa Irina Moscu, festivalul promite o ediție curajoasă, care cuprinde un focus Radu Afrim, controversatul spectacol Proorocul Ilie, criticat de Biserica Ortodoxă Română, regizat de Botond Nagy sau Jurnal de România, regizat de Carmen Lidia Vidu, cu mărturii puternice despre abuzuri în teatrul românesc.

Cele mai multe dintre spectacole au fost sold-out în câteva minute de la punerea în vânzare a biletelor.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Când este lovită, cultura reacționează mai puternic ca oricând. Deschiderea FNT, cu “Gro(o)ve”, de Radu Afrim, a fost o declarație de rezistență prin artă  appeared first on Cultura la dubă.

Irina Moscu creează pe scenele teatrelor românești, dar și de peste hotare, universuri complexe, pline de culoare, contemporaneitate, dar mai ales, de curaj. Decorurile și costumele sale sunt greu de uitat, iar cu talentul ei a reușit să schimbe inclusiv imaginea prăfuită a galelor Uniter, cu ediția de anul acesta de la Craiova.

Cariera sa de scenografă a explodat atunci când s-a întâlnit cu regizorul Radu Afrim, cel care i-a dat libertatea să creeze decorurile pentru mai multe spectacole ale sale. Cei doi lucrează des și intens, iar spectacolele realizate împreună au un impact vizual puternic, pe care rar îl trăim în teatrele românești.

Iar iubirea lor pentru teatru supraviețuiește chiar și lipsurilor majore. Vara aceasta, cei doi au adus în fața publicului de la Craiova primul spectacol de teatru inspirat din trăirile românilor în starea de urgență – Inimă și alte preparate din carne. Un spectacol realizat cu buget zero pentru scenografie.

Ca mulți artiști independenți, Irina trăiește intens anul pandemiei, într-o continuă luptă pentru a avea un obiect al muncii, dar mai ales pentru a avea șansa de a se exprima în continuare.

Am vrut să aflăm ce stă în spatele lumilor pe care le creează și astfel a ieșit interviul de mai jos.

Irina, în primul rând, aș vrea să ne povestești despre tine: de unde ești și cum ai început să fii atrasă de scenografie.

Eu sunt din București. Am avut un parcurs artistic destul de șerpuit: am început cu grafică publicitară, la liceul Tonitza, pentru o vreme mi-am dorit să fac asta, după care am dat la arhitectură, convinsă că asta e menirea mea în lume.

Apoi, prin anul 5 de arhitectură am făcut un opțional de scenografie, mi s-a părut interesant. Simultan aveam niște prieteni care lucrau la momentul respectiv în film și mi-au propus să merg ca asistent. Am acceptat provocarea, cumva așa am dat cu nasul de scenografie.

După aceea, m-am dus la UNATC să îmi continui studiile.

Majoritatea proiectelor tale au fost în teatru. Te atrage mai degrabă scenografia de teatru decât cea de film?

Da. Recunosc că da. Adică m-am dus la UNATC hotărâtă să fac film, pentru că făcusem asistență o vreme pentru scenografi care lucrau în film.

Recunosc că microbul s-a instalat rapid și cam din primul semestru am început să fiu foarte atrasă de teatru. Am început să lucrez cu colegii mei de la regie la spectacolele lor de licență și de disertație.

Toată facultatea am lucrat foarte mult, am învățat foarte mult de la ei. Îmi place că e mai viu, mai spontan teatrul. E mai experimental și e plin de neprevăzut. Pe când la film, mai rar asta.

Cum s-a legat prietenia și colaborarea cu Radu Afrim?

Lucrasem la un proiect cu Radu Nica la Timișoara, “Incendii”, proiect care, cumva, m-a lansat ca scenograf, a atras atenția multor regizori.

I-a atras atenția și lui Radu Afrim. Ne-am întâlnit, mi-a propus să lucrăm și primul proiect al nostru a fost la TNB, “Între noi e totul bine”, în 2015, iar de atunci am fost de nedespărțit.

Simți că sunteți pe aceeași lungime de undă din punct de vedere artistic?

Cred că e o chimie bună la lucru între noi. El e un regizor foarte generos, îmi dă libertate să mă exprim și să mă gândesc la tot felul de lucruri, nu m-a încorsetat niciodată.

Mă lasă să îi propun absolut orice. El creează cu lucrurile pe care i le aduc la scenă, inventează tot felul de situații. Pe unele poți să ți le imaginezi dinainte, altele te surprind total. E un lucru spontan cu el și foarte organic.

“Despre Radu Afrim… eu tot timpul spun că e ca un dans între mine și el când lucrăm.”

Poți spune că ai ceva anume, care te reprezintă ca scenograf?

Cred că există o amprentă personală în lucrurile pe care le fac, chiar dacă încerc de la proiect la proiect să îmi schimb estetica.

Caut să explorez tot felul de zone plastice. Probabil că școala de arhitectură și-a pus o amprentă destul de puternică asupra mea, pentru că, chiar și atunci când exploatez o zonă organică, plastică, există și acolo o rigoare.

Există o intervenție care să organizeze totul foarte rațional.

Preferi să te ocupi și de decor și de costume?

Da, le fac pe amândouă de cele mai multe ori. Cu Radu am lucrat mereu așa. Sunt regizori care mă cheamă doar pentru decor. Probabil există o coerență mai bună în gânduri dacă e așa. Creezi costumele ca o extensie a spațiului și invers, se potențează reciproc.

Cât de mult e limitată munca ta de bugetele pe care ți le pun la dispoziție teatrele?

Foarte limitată. Sunt mereu încorsetată de bugete. Chiar dictează, de multe ori, soluțiile pe care le aleg, din păcate. Sunt cazuri fericite, în care poți să creezi liber spațiul, fără să te gândești mereu la bani. În ultimele proiecte a trebuit să fiu atentă mereu la fiecare bănuț.

Spectacolul de la Craiova “Inimă și alte preparate din carne” a fost făcut cu buget zero pentru scenografie și costume?

Da, așa este.

Și cum v-ați descurcat?

Am folosit o cicloramă care există de la spectacolul “Rinocerii”, montat de Robert Wilson acolo, am folosit un element de decor pe care îl folosisem în “Casa cu suricate”.

Da… câteva elemente găsite prin teatru, recondiționate, niște costume găsite prin magazia teatrului, unele modificate.

Au venit și actorii cu haine de acasă?

Da, au venit și actorii cu haine de acasă.

E adevărat că ai mers cu Radu Afrim la chinezi să cumpărați haine pentru actori?

Așa e, e adevărat. Am cumpărat și eu din bani personali și Radu și unii dintre actori și-au cumpărat costume de joc din bani personali.

Ce-i drept, în ultima săptămână dinainte de premieră am primit niște bani, nu mulți, dar au contat, fiindcă am reușit să mai aduc niște accente cromatice la costume, pe care nu le aveam. Magazia teatrului era destul de săracă pentru ce căutam noi.

Ești mulțumită de ce ai reușit să faci, date fiind condițiile?

E onorabil, dar nu pot să zic că sunt fericită. Știu că arată bine și că e un spațiu cât se poate de fresh și de contemporan, dar mi-ar fi plăcut să mă joc mai mult, să am o libertate mai mare.

Din punctul ăsta de vedere la ce proiect te-ai bucurat de un buget mai permisiv?

M-am bucurat pe aceeași scenă de la Craiova la “Casa cu suricate”, cu siguranță. Deși și acolo am reciclat multe lucruri de prin teatru, le-am mai transformat.

La TNB, ultimul proiect pe care l-am făcut cu Radu, “Trei surori”, și acolo am fost “boieri”.

Într-o situație fericită, ai putea să ne spui cam ce sumă ar reprezenta un buget ok?

Ipotetic, un buget ok de spectacol pentru scenografie ar trebui să înceapă de la 20.000 de euro.

Ai avut colaborări și cu teatre din alte țări?

Da, am lucrat acum doi ani în Stuttgart cu Eugen Jebeleanu.

Și ai observat vreo diferență între ce oportunități ai în România și ce ai avut acolo?

Da, în primul rând de organizare, de împărțire a responsabilităților. Fiecare om e distribuit în proiect pe un anumit post cu anumite responsabilități și fiecare își vede de treaba lui, lucru care îți ușurează enorm munca.

“În țară faci de toate, pe când afară ai o echipă de oameni pe care te poți bizui.”

Când spui că în țară faci de toate, poți să ne dai niște exemple de lucruri pe care le faci și nu ar trebui?

Da. Să cauți lucruri care trebuie achiziționate, să te duci chiar tu, personal, să le cumperi, să faci deconturi cu acte, să mergi pe la birouri, la contabilitate, în loc să se ocupe altcineva de acestea.

Sunt oameni angajați în teatre pe posturile respective și nu le fac. Probabil că și fac și alte lucruri, dar nu tot timpul.

Cumva, dacă vii ca invitat din afară în teatru, îți mai pun niște lucruri în cârcă. Dacă nu știi cum funcționează lucrurile pe acolo, ești însărcinat să faci mai multe lucruri decât ar trebui. Dacă știi cum funcționează, atunci știi ce să le ceri oamenilor și scapi mai ușor.

Am văzut că ai lucrat și cu Radu Jude la “Tipografic Majuscul”. Cum a fost colaborarea asta pentru tine?

A fost foarte tare. Radu oricum și-a dorit un spațiu destul de teatral pentru “Tipografic Majuscul” și mie mi-a fost ușor să mă adaptez la asta. Poate mi-ar fi plăcut să fiu un pic provocată în altă zonă de expresie, dar cred că de asta mă și contactase, că știa că lucrasem mult teatru.

Pe lângă teatru mai activezi și în alte proiecte? De exemplu în arhitectură sau poate design de interior?

Am lucrat înainte să dau admiterea la UNATC și în primul an cât eram la scenografie, după care am refuzat să mai fac arhitectură. Amenajări interioare și arhitectură nu am mai lucrat de atunci.

Am observat că mulți din cei care termină arhitectura se reprofilează pe alte zone, de ce crezi că se întâmplă asta?

Cred că e o alegere personală asta, până la urmă. Sunt mulți și din generația mea și cred că se întâmplă și în alte domenii, te descoperi pe parcurs. Poate îți alegi un drum la început și pe parcurs descoperi ca voiai să faci altceva.

Eu am descoperit, lucrând în biroul de arhitectură al familiei, că și părinții mei sunt arhitecți, că e un mediu destul de rigid și că mi-ar plăcea să fac ceva mult mai dinamic care să nu mă țină atâtea ore în fața calculatorului și să aud timp de 8-10 ore pe zi click-ul de la mouse.

În arhitectură e foarte puțină creație, apoi mult desen tehnic. Pentru mine devenea plictisitor.

Cât de important e felul în care arată un oraș? Despre București unii spun că e construit haotic și e obositor vizual, alții spun că tocmai acesta e farmecul. Tu ce crezi?

E un pic din amândouă: pe undeva există și un farmec în lipsa de unitate, pe de altă parte, da, s-a construit haotic, e adevărat. Și nu se ține cont de reglementări.

Au fost atâtea cazuri de clădiri faimoase construite cu mai multe etaje decât le permitea autorizația.

“Eu cred că ceea ce vedem ne hrănește sufletește. Frumosul te hrănește și are un efect de vindecare și simți asta când te afli în fața unui obiect frumos, care îți provoacă plăcere.”

Ce proiecte îți dorești să ai în viitor? Ai vrea să lucrezi cu cineva anume?

Am început să lucrez cu Radu Afrim un spectacol la Târgu Mureș, face o continuare la “Pasărea Retro” cu trupa maghiară. O să am un spectacol cu Botond Nagy la Teatrul Maghiar din Cluj. Acolo n-am mai lucrat niciodată și sunt curioasă cum va fi colaborarea cu ei.

Aș mai vrea să lucrez cu Eugen Jebeleanu, cu siguranță. Mi-a plăcut foarte mult să-l cunosc ca om și ca artist și mi-ar plăcea să ne mai întâlnim la lucru. Mai sunt artiști valoroși care mă interesează și sunt curioasă de tinere talente.

Ți-ai mai dori să faci și altceva în afară de ceea ce faci deja?

Da. Sunt interesată să îmi fac niște proiecte personale, niște performance-uri personale, concepute de la zero de mine. Să fiu un autor total al evenimentului, de la cap la coadă.

Aveai deja un proiect început pe care l-a amânat pandemia?

Am început ceva în pandemie. E scris, e desenat, trebuie să văd în ce spațiu s-ar potrivi. Cred că în direcția asta m-ar interesa să merg, să explorez. Am avut un performance anul trecut în FNT. Scris de mine și performat chiar de mine. S-a numit “Visible/Invisible”. Înainte de acesta am mai avut unul la MNAC. Pentru că mi-a plăcut să explorez chestia asta, care e în afara zonei mele de confort, m-am gândit să merg mai departe și să văd încotro ar putea să ducă.

Se vorbește foarte mult despre cât de tare au fost afectați independenții din domeniul cultural de această criza. Ești de părere că statul ar trebui să intervină cu niște măsuri de ajutorare mai concrete și substanțiale sau, mai degrabă, fiecare individ ar trebui să gasească soluții?

“Cred că ești responsabil să faci tot ce e nevoie ca să supraviețuiești. Adică fiecare ia niște decizii care să îi asigure această integritate.”

Dincolo de asta, da, cu siguranță că artiștii ar trebui susținuți.

Și eu sunt un artist liber-profesionist, freelancer. Am norocul să am proiecte și continuitate în munca mea. Recunosc, în perioada de izolare, la un moment dat m-am stresat destul de tare fiindcă nu știam ce va însemna pentru mine o lungă perioadă în care să nu lucrez.

Trăiesc din asta și cred că s-au luat foarte multe decizii pripite. Mi se pare că mulți artiști se compromit. Pentru că sunt puși în situația asta, de a supraviețui. Produsele artistice din ultima perioadă au lăsat un pic de dorit.

Te așteptai ca pandemia asta va resuscita ceva în noi, dar văd că nu s-a întâmplat asta.

The post Irina Moscu. A lăsat arhitectura pentru teatru, iar acum este unul dintre cei mai apreciați scenografi români appeared first on Cultura la dubă.