ROMÂNĂ

One of Iran’s multi-award-winning international filmmakers, Mohammad Rasoulof, was also present at the Lisbon International Film Festival (LEFFEST) to display his latest film “The Seed of the Sacred Fig”, which was screened in Romania at Les Films de Cannes à Bucarest and the “Anonimul” Festival.

The film has already received several international awards including the Special Jury Prize and the FIPRESCI Prize at Cannes.

Mohammad Rasoulof has been in Europe since May, having left Iran clandestinely, on foot over the mountains, since his passport was confiscated in 2017 and he has been banned from leaving the country. He decided to leave to avoid serving his latest sentence, flogging and eight years in prison. The filmmaker has already been jailed twice since 2020 for his artistic activity. The films that prompted the authorities to react criticize Iran’s society and religious dictatorship. In 2017 “A Man of Integrity” won the Un Certain Regard prize at Cannes and in 2020 “There Is No Evil” was awarded the Golden Bear in Berlin.

“The Seed of the Sacred Fig” was filmed secretly without the authorities’ permission, with minimal technical means, and crew members in Iran are interrogated and threatened.

This is the only interview that Rasoulof gave for a romanian publication, Cultura la dubă.

__________________________________________________________________________________

First of all how are you, how do you feel after all these months in Europe?

It’s a multi-layered question as since I arrived in Europe around May 10th I’ve been travelling so much with the film (NR:The Seed of the Sacred Fig), there’s so much to do to get the film distributed that it’s hard for me to give you an accurate answer.

At the same time I do have a base in Germany (NR-Hamburg), that is my second home at the moment, so I am very good. At the same time I’ve been travelling so much that I still did not find my centre.

I know you were in Cannes, Busan (NR: film festival in South Korea, as president of the jury), New York Film Festival, we are in Lisbon at LEFFEST now, how do you feel about travelling so much to all these festivals, what do you think you receive through these festivals, how does this make you feel?

The last time I got out of the country was seven years ago because before that I was a travel ban and could not travel. And so I got a chance to see “There Is No Evil” only today, after so many years. I’ve never seen it on the big screen.  So it was a very special experience for me, and the same goes for all the other festivals that I attend.

I watch the film with different audiences from different countries, and I get to experience the film from people from different cultures and see their reactions. It’s very fulfilling and enriching for me, and it’s been going on.

Do you feel like this is a turning point in your life, like this is going to be a big change?

In terms of my life, yes, it’s already been a big change, because I had to leave the country.

But cinematically, I’m not sure if that’s the case, no, I’m still the same person. Because I’ve always worked under limitations and working around limitations.

And so even right now, when I’m not in Iran, those limitations still continue in one way or another. Me being outside of the country means that I’m free as a person, but I’m not necessarily free as a filmmaker, because I cannot make films in my own country.  So sometimes I think about doing things in different genres, even doing animation, things that are not location-based. I’m trying to discover other forms. So it’s too early for me to give you a definite answer as to where I am. 

How did you go from sociology to filmmaking? What made you do that? What was the ticking point? 

Initially, I went to university to learn filmmaking, but then I realized that what they teach in film school is not necessarily a very complicated thing. And I’d rather learn those techniques and skills through experience and by experimenting with them and making films. What really mattered to me was the humanist aspect of it and sharing the human condition. 

So you joined your interest in sociology, that’s also a lot about, let’s say, statistics and not so much about human condition, with anthropology, and film. 

Yes, but now…when I look back, I don’t think sociology was the right path for me to go against censorship. It’s just a different experience that I try to bring into my films and bring into life.  And I go against the definitions of genres and the classic cinema, a I like to break the forms and experiment with new ones. I think all of these things come from limitations, but these limitations are twofold.  Sometimes the artist imposes those limitations on themselves, and sometimes the limitations come from outside. And in either case, you have to move forward and make it work.

You come from a culture that’s thousands of years old. How do you relate to that very rich past? How do you see the present in the context of a bigger history? 

This history is a burden, this rich history is not always a positive thing.  I think it does not always culminate in positive results when you have it on your back, because you cannot mix things. There’s always that confrontation between tradition and modernity. So, the fact that this country has that rich history behind it does not necessarily mean that, you know, that will reflect in its modern history. That is the case for Iran and many other countries. They all have very, very rich cultures, but they are struggling in their daily lives in the modern times.

I really admire our rich history in a way, but I also see traces of dictatorship and totalitarianism throughout this history. It’s weaved in with the history.  And, of course, I’m critical of that.

A question that’s very important to me, personally. I noticed, or I feel, that Iranian films, not only yours, but those also that I saw over the years, have quality of subtlety and poetry in them. How important do you think poetry is in your culture? Although the subjects could be very harsh, there is still something poetical in them.

I think that’s very much inspired by the classic literature. And at the same time, the tyrannical regimes that have been in place over time, they have created their own aesthetics, in a sense, and the artists have to work within that.

Is Persian classical literature still very important nowadays? 

This poetical approach has always been embedded in our culture throughout history as a way of confronting the power, since many many years ago. 

Does it go across social classes? Or is it an intellectual thing? 

No, even in usual conversation you can notice it. Do you know the concept of taarof in the Farsi language? 

No, I don’t. 

It’s a poetic way of being polite, where, for example, somebody offers you something and you have to refuse three times.  So it’s as if the language has been formed in a way that the Persians do not have the means to say what they need directly. They have to wrap it up.  And that’s where the poetry comes from, maybe. And that’s also very present in the literature. 

Would anyone read classical literature, poetry, still nowadays, like really anyone? 

They are very proud of it. It’s a source of pride, but also the metaphorical language of that classical literature has made its way into the Persian language. It’s ever-present.  And that’s why I mentioned, when you have this rich history, you always sort of want to go back to it, but at the same time, it’s complicated. Instead of making something new, you always want to reference that.

Another subject that’s very present, in most Iranian films I’ve seen, is prison and judges. Not only in your films, in Mariam Moghadam’s also, for instance. What would be the reason? 

You have a point here, and that’s because of the way the government has dealt with the people. There is no real correlation between their actual lives and what they have to face when they face the system.

I can give you an example:  I met someone in prison who had lost all of his fingers because he had stolen something. And according to Sharia law, you lose your fingers if you steal. But they took him to the hospital and they actually reattached the fingers because in their eyes, and in the Sharia law, reattaching the fingers is not illegal.  It’s alright to do that.

So they actually cut it off because that was the verdict, but then they sew them back. Wouldn’t your head just explode hearing this?

How do you find the courage, the spirit of sacrifice, although you’ve been to prison twice? How do you manage to go back to what you’re doing and go again?  And I’m going to embed another question here, the same thing about the actors that work with you and the crew that works with you. You all, not only you, but your whole crew and all your team, face enormous risks.

I go to the people who already have this desire to go against the system.  And then people who think like me also approach me to work with me. So that’s how the teams are created.

But I think the root of this courage goes back to their self-esteem and how they see themselves and want to see themselves.

The sense of honour you mean?

Their sense of identity. When you want to be yourself, you cannot tolerate censorship, right?

That makes me think about your film “A Man of Integrity”. 

Yes!

Is there any Romanian director or film that you liked? 

I was a jury in 2021 at the Berlinale, I loved Radu…(NR: Radu Jude, won the the Golden Bear in 2021 with “Bad Luck Banging or Loony Porn”), all of his films. I like his courage and his clarity. It’s like he’s playing with the medium in a way. He doesn’t allow cinema to play with him, he plays with the medium. 

***

Thanks to the Leffest Festival team for their support in organising this interview.

The post INTERVIEW Iranian director Mohammad Rasoulof for Cultura la dubă: “History is like a burden. There is always a conflict between tradition and modernity.” appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Sameer Al-Doumy}

ENG version

Unul dintre regizorii iranieni multipremiați internațional, Mohammad Rasoulof, a fost prezent și la Festivalul Internațional de Film din Lisabona (LEFFEST) ca să-și prezinte ultimul film (“The Seed of the Sacred Fig”/Sămânța smochinului sacru), proiectat și în România la Les Films de Cannes à Bucarest și Festivalul „Anonimul”.

Filmul a primit deja mai multe premii internaționale printre care Premiul Special al Juriului și Premiul FIPRESCI la Cannes.

Mohammad Rasoulof se află în Europa din luna mai, după ce a fugit clandestin din Iran, pe jos peste munți, întrucât din 2017 i-a fost confiscat pașaportul și i-a fost interzis să părăsească țara. A decis să plece pentru a evita executarea ultimei condamnări la biciuire și opt ani de închisoare.

Regizorul a fost deja închis de două ori din 2020 și până acum, din cauza activității artistice. Filmele care au determinat reacția autorităților critică societatea și dictatura religioasă din Iran. În 2017 “A Man of Integrity” a luat premiul Un Certain Regard la Cannes iar în 2020 “There Is No Evil” a fost răsplătit cu Ursul de aur la Berlin.

Filmul “The Seed of the Sacred Fig” a fost filmat în secret întrucât nu avea acordul autorităților, cu mijloace tehnice minime, iar membrii echipei care se află în Iran sunt interogați și amenințați.

Acesta este primul interviu acordat de regizorul iranian pentru o publicație din România, Cultura la dubă.

________________________________________________________________________

În primul rând, ce mai faceți, cum vă simțiți după toate aceste luni în Europa? De cât timp sunteți aici exact?

Este o întrebare cu mai multe răspunsuri, deoarece de când am ajuns în Europa, în jurul datei de 10 mai, am călătorit atât de mult cu filmul (n.r. The Seed of the Sacred Fig), sunt atât de multe de făcut pentru a distribui filmul, încât îmi este greu să vă dau un răspuns precis.

În același timp, am o bază în Germania (n.r.-Hamburg), care este o a doua casă în acest moment, așa că sunt foarte bine. În același timp, am călătorit atât de mult încât încă nu am avut timp să mă așez.

Știu că ați fost la Cannes, Busan (n.r.: festival de film din Coreea de Sud, în calitate de președinte al juriului), Festivalul de Film de la New York, acum suntem la Lisabona, la LEFFEST, cum vă simțiți când călătoriți atât de mult, la toate aceste festivaluri, ce credeți că primiți prin intermediul lor?

Ultima dată când am ieșit din țară a fost acum șapte ani, pentru că înainte de asta aveam interdicție de călătorie și nu puteam călători, așa că am avut șansa să văd “There Is No Evil” (“Răul nu există”) abia astăzi (n.r.: La LEFFEST), l-am văzut pe ecran mare.

Așa că a fost o experiență foarte specială pentru mine și același lucru este valabil și pentru toate celelalte festivaluri. Am vizionat filmul împreună cu publicul din diferite țări și am avut ocazia să experimentez filmul cu oameni din diferite culturi și să le văd reacțiile. Este foarte satisfăcător și cu mult sens pentru mine, și încă continuă.

Simțiți că acesta este un moment de cotitură în viață, că va fi o mare schimbare?

În ceea ce privește viața mea, da, a fost deja o mare schimbare pentru că a trebuit să-mi părăsesc țara, dar din punct de vedere profesional, nu sunt sigur dacă este cazul, sunt încă aceeași persoană. Întotdeauna am lucrat cu limite, ocolind limitele. Chiar acum, când nu sunt în Iran, aceste limitări continuă, într-un fel sau altul.

Faptul că sunt în afara țării înseamnă că sunt liber ca persoană, dar nu neapărat liber ca regizor, pentru că nu pot face filme în propria mea țară.

Așa că uneori mă gândesc să abordez alte genuri, cum ar fi animația, proiecte care nu necesită o localizare, încerc să descopăr. Este prea devreme pentru mine să vă dau un răspuns definitiv, cu privire la poziția în care mă aflu.

Cum ați trecut de la sociologie la cinematografie?

Inițial am mers la universitate pentru a învăța să fac filme, dar apoi mi-am dat seama că ceea ce se predă la școala de film nu este neapărat foarte complicat și că prefer să învăț aceste tehnici și abilități prin experiență, experimentând cu ele și făcând filme. Ceea ce m-a interesat au fost aspectele umaniste, împărtășirea condiției umane.

Așadar, ați îmbinat interesul pentru sociologie, care putea fi mai mult despre statistici și nu atât de mult despre condiția umană, cu antropologia și filmul?

Da, dar acum, când mă uit în urmă, nu cred că sociologia a fost calea potrivită pentru mine, pentru a lupta împotriva cenzurii. Este doar o experiență diferită pe care am încercat să o aduc în filmele mele. Și sunt împotriva definiției genurilor și a modului clasic de a face film.

Îmi place să încalc formele și să experimentez. Toate aceste lucruri provin din limitări,  care pot fi de două feluri, uneori artistul își impune singur limitările, iar alteori limitările vin din exterior. Și în ambele cazuri trebuie să mergi înainte și să faci lucrurile să funcționeze.

Proveniți dintr-o cultură veche de mii de ani. Cum vă raportați la trecutul foarte bogat al Iranului? Cum vedeți prezentul în contextul istoriei mai mari?

Istoria e ca o povară, o istorie bogată nu e neapărat ceva pozitiv. Nu cred că poate culmina mereu în ceva pozitiv când o porți în spate, pentru că nu poți amesteca lucrurile. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.

Faptul că țara asta are o istorie glorioasă în spate nu înseamnă neapărat că se va reflecta în istoria modernă. Acesta este cazul Iranului.

Și e valabil și pentru alte țări care au culturi foarte bogate, dar care se luptă în viața lor de zi cu zi în epoca modernă.

Într-un fel, admir trecutul nostru măreț, dar văd, de asemenea, urme de dictatură și totalitarism de-a lungul istoriei, încorporate în ea și, desigur, am o poziție critică față de ele.

Am o întrebare care este foarte importantă pentru mine, personal. Am observat, sau simt, că filmele iraniene, în general, nu numai ale dumneavoastră, au o anumită subtilitate, o latură poetică, indiferent de cât de dur este subiectul. Cât de importantă credeți că este poezia în cultura dumneavoastră?

Această trăsătură cred că este foarte mult inspirată de literatura clasică. Și, în același timp, regimurile tiranice de-a lungul timpului și-au creat propria estetică, iar artiștii trebuie să lucreze cu ea.

Este literatura clasică încă foarte importantă în Iran în zilele noastre?

Da, această abordare poetică a fost întotdeauna încorporată în cultura noatră de-a lungul istoriei, ca o modalitate de confruntare cu puterea, de foarte mulți ani.

Acest lucru este valabil pentru toate clasele sociale sau este specific intelectualilor?

Nu, chiar și în conversațiile obișnuite se poate observa. Cunoașteți conceptul de taarof în limba farsi?

Nu, nu-l cunosc.

Este un mod de a fi politicos, de exemplu, dacă cineva îți oferă ceva, trebuie să refuzi de trei ori și apoi să accepți. Limba a fost formată în așa fel încât persanii nu au mijloacele de a spune direct ceea ce au nevoie, trebuie să  învăluie sensurile. Aici intervine poezia, iar acest lucru este foarte vizibil și în literatură.

Cât de multă lume citește literatură clasică, poezie, în Iran?

Oamenii sunt foarte mândri de ea. Este o sursă de mândrie, dar, în același timp, limbajul metaforic al acelei literaturi clasice și-a făcut loc în limbajul cotidian, e mereu prezent.

Și de aceea am menționat că, atunci când ai această istorie extraordinară, într-un fel vrei să te întorci la ea, dar în același timp, în loc să faci ceva nou, te referi mereu la trecut.

Un alt subiect foarte diferit este, de asemenea, foarte prezent în majoritatea filmelor iraniene – închisorile și judecătorii. Din nou, nu doar în filmele tale dumneavoastră, și în penultimul film al lui Maryam Moghadam, de exemplu. Care este motivul?

Aveți dreptate aici și asta din cauza modului în care guvernul a tratat oamenii. Nu există nicio corelație reală între viața lor și ceea ce trebuie să înfrunte, atunci când se confruntă cu sistemul. Pot să vă dau un exemplu:

Am întâlnit pe cineva în închisoare care și-a pierdut toate degetele pentru că furase ceva. Conform legii sharia, ți se taie degetele, dar l-au dus la spital și i-au reatașat degetele pentru că în ochii lor, în legea sharia, reatașarea degetelor nu este ilegală, este în regulă să faci asta.

Deci i le-au tăiat pentru că ăsta a fost verdictul, dar pe urmă i le-au cusut la loc. Nu ți-ar exploda capul când vezi așa ceva?

Cum reușiți să găsiți curajul, spiritul de sacrificiu, de a continua să faceți filme? Ați fost de două ori în închisoare. Cum ați reușit să vă întoarceți și să mai faceți încă un film? Și adaug aceeași întrebare pentru întreaga echipă, și pentru actori, toată lumea se confruntă cu riscuri uriașe.

Mă duc la oameni care au deja această dorință de a merge împotriva sistemului. Mai sunt și cei care gândesc ca mine și mă abordează pentru a lucra împreună. Acesta este modul în care se creează echipele. Dar cred că rădăcina acestui curaj este în stima lor de sine și în modul în care se văd și vor să se vadă.

Vreți să spuneți un sentiment de onoare?

MR: Sentimentul lor de identitate. Când vrei să fii tu însuți, nu poți tolera cenzura, corect ?

Acest lucru mă face să mă gândesc la filmul dumneavoastră “A Man of Integrity”

Da!

Ați putea menționa vreun regizor sau film românesc care v-a plăcut, în ultima vreme?

(râde) Ah, când am fost în juriul Berlinalei în 2021 mi-a plăcut filmul lui Radu (Jude – Bad Luck Banging or Loony Porn/Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – câștigător al Ursului de Aur 2021), toate filmele lui, îmi place curajul său.  Și se joacă cu mediul într-un fel. Nu lasă cinemaul să se joace cu el, el se joacă cu mediul.

***

Interviu realizat de Antoaneta Roman, specialistă în comunicare, fost director adjunct ICR Lisabona, în prezent administratorul European Criminal Bar Association.

Mulțumim echipei festivalului Leffest pentru sprijinul acordat în obținerea acestui interviu. Filmul The Seed of the Sacred Fig/ Sămânța smochinului sacru este distribuit în România de Bad Unicorn.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post INTERVIU Regizorul iranian Mohammad Rasoulof pentru Cultura la dubă: “Istoria e ca o povară. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.” appeared first on Cultura la dubă.

Un tribunal din Iran l-a găsit recent vinovat că a plagiat premiza filmului câștigător la Cannes, A Hero/Un Erou, de la o fostă studentă.

Potrivit Hollywood Reporter, tribunalul a stabilit că Farhadi a copiat povestea unui documentar realizat de tânăra Azadeh Masihzadeh în 2015 – All Winners, All Losers.

Decizia nu este definitivă, fiind contestată de regizor.

Documentarul studentei spune o poveste similară cu cea din filmul lui Farhadi și a fost realizat în cadrul unui workshop la care Asghar Farhadi a fost profesor, iar Azadeh Masihzadeh a fost participantă.

Tribunalul a decis că numeroase elemente cheie din filmul lui Farhadi sunt luate din documentarul All Winners, All Losers, fără ca realizatoarea acestuia să fie creditată.

Într-un alt proces, în care Farhadi a dat-o în judecată pe Masihzadeh pentru defăimare, curtea a decis tot în favoarea tinerei, potrivit Hollywood Reporter.

Aflați mai multe despre acuzația de plagiat AICI.

Președintele juriului de la Cannes va fi actorul francez Vincent Lindon. Pe lângă Asghar Farhadi, din juriu mai fac parte Rebecca Hall, Deepika Padukone, Noomi Rapace, Jasmine Trinca, Ladj Ly, Jeff Nichols și Joachim Trier.

The post Festivalul de la Cannes l-a inclus în juriu pe Asghar Farhadi, regizorul acuzat de plagiat appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit Hollywood Reporter, tribunalul a stabilit că Farhadi a copiat povestea unui documentar realizat de tânăra Azadeh Masihzadeh în 2015 – All Winners, All Losers.

Decizia nu este definitivă, fiind contestată de regizor.

Documentarul studentei spune o poveste similară cu cea din filmul lui Farhadi și a fost realizat în cadrul unui workshop la care Asghar Farhadi a fost profesor, iar Azadeh Masihzadeh a fost participantă.

Tribunalul a decis că numeroase elemente cheie din filmul lui Farhadi sunt luate din documentarul All Winners, All Losers, fără ca realizatoarea acestuia să fie creditată.

Într-un alt proces, în care Farhadi a dat-o în judecată pe Masihzadeh pentru defăimare, curtea a decis tot în favoarea tinerei, potrivit Hollywood Reporter.

A Hero/Un Erou este bazat pe o poveste reală a unui bărbat aflat în permisie din închisoare, care găsește o pungă cu monede de aur. Bărbatul nu le păstrează, în schimb decide să le returneze proprietarului de drept. De fapt, această poveste a fost spusă în documentarul realizat de studenta lui Farhadi în 2015.

Până în prezent, filmul regizat de Asghar Farhadi s-a bucurat de succes internațional. Documentarul All Winners, All Losers, realizat de Azadeh Masihzadeh în 2015, este disponibil gratuit, pe YouTube:

Regizorul iranian Asghar Farhadi este unul din cei mai de succes cineaști din Orientul Mijlociu, fiind câștigătorul a două premii Oscar pentru cel mai bun film străin cu filmele A Separation (2011) și The Salesman (2016). De-a lungul timpului, filmele sale au fost selecționate și premiate la numeroase festivaluri prestigioase, cea mai recentă performanță fiind chiar cea de la Cannes.

The post Regizorul Asghar Farhadi, câștigătorul Marelui Premiu la Cannes, a fost găsit vinovat de plagiat appeared first on Cultura la dubă.