Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

Pentru o comunitate de copii romi, povestea de viață a unui rom de succes are puterea de a îi face pe cei mici să creadă în resursele lor și să muncească pentru a-și depăși condiția. Așa se face că la școala din Frumușani, județul Călărași, unde peste 50% dintre elevi sunt de etnie romă, câțiva elevi de clasele a ll-a și a lll-a citesc povestea ilustrată a lui Ștefan Relu Mihalache, cunoscut publicului larg din România drept Connect-R.

Iulia Cocuț, învățătoare și profesoară Teach for Romania, a venit cu elevii săi din satul Orăști la Frumușani și le prezintă copiilor de aici cum a ajuns Connect-R un cântăreț celebru și ce eforturi a depus pentru a avea o carieră de succes.

Activitatea are loc în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, menit să aducă pe picior de egalitate elevii, indiferent de etnia lor sau apartenența religioasă.

„Scopul proiectului este să avem educație de la egal la egal. Din fericire, în comunitatea noastră nu există stigmatul etniei, nimeni nu face diferența între copii. Dar, când pleacă din comunitate, ei pot da de astfel de situații, iar noi pentru asta trebuie să îi pregătim.

E foarte important pentru încrederea lor în ei să își dea seama că nu sunt diferiți față de alți oameni. Și e important să intervenim de aici, din mediul primar, fiindcă știm că pe adulți cu greu îi mai poți schimba.”, ne spune Iulia Cocuț.

După ce descoperă povestea lui Connect-R, copiii ascultă apoi mărturiile Elenei Radu, profesoară și inspector școlar de etnie romă, în cartierul Ferentari din București.

„Nu am știut că sunt de etnie romă, tata s-a ferit să ne spună, ca să nu suferim și să nu ne simțim discriminați. Dar în clasa a 8-a am fost bătută pentru că eram țigancă și a fost dureros.”, povestește Eli, așa cum e numită profesoara în comunitatea sa de romi.

Cunoscătoare a istoriei romilor, la rândul său profesoară de limba romani, dar și de limba română, Eli le vorbește copiilor despre tradițiile din comunitățile de romi, de ce sunt împărțiți pe neamuri și ce simbolizează fiecare neam.

Aflăm astfel că rudarii sunt cei care se ocupau de prelucrarea aurului și a lemnului sau că ursarii dresau urși. Cele mai multe povești stau ascunse în istoria de 500 de ani de sclavie a romilor în Țara Românescă.

De ce este important ca elevii să știe aceste lucruri? Fiindcă orice om trebuie să își cunoască originile, ne spun cadrele didactice implicate în proiect.

“E nevoie să promovăm echitatea și dreptul de a te cunoaște pe tine însuți. Acasă nu au de unde să învețe acești copii, iar la școală spațiul e limitat. Toate politicile de integrare forțată, din perioada comunismului, au acum ecou. De aceea mulți spun că sunt țigani romanizați. Adjectivul acesta nu există.

Ei vor să spună că au abandonat limba și cultura tocmai pentru a nu deveni victimile discriminării. Se construiește involuntar un sistem de apărare ca să poți ieși în societate fără teama de a fi agresat verbal, fizic sau emoțional. În familiile de romi, fetele sunt numite de către tații lor “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil, o tânără.” – Elena Radu, profesoară.

Liliana Anghel, la rândul său profesoară de etnie romă, predă în localitatea Budești din județul Călărași și a venit în fața copiilor de la Frumușani pentru a-și spune povestea.

„Am vrut să le arăt că vin din același mediu ca ei și, pentru că am avut ambiție, am muncit și am învățat, acum am un serviciu onorabil și o viață frumoasă. Am reușit să merg la liceu cu resurse minime, nu cheltuiam niciodată banii de buzunar, îi strângeam ca să îmi iau cărți. Părinții mei, timp de o săptămână au mâncat pepene cu pâine ca să nu intre în banii pentru căminul meu. Ei au făcut mari sacrificii ca eu să învăț.”

În lupta pentru combaterea segregării și a discriminării, elevii de etnie romă sunt încurajați să își recunoască etnia și să descopere rădăcinile lor, cu bune și cu rele.

„Majoritatea copiilor nu au ieșit din comunitate. Acțiunile acestea sunt o pregătire pentru când vor ieși de aici, poate vor merge la liceu. Alții vor rămâne aici o viață, având noțiuni abstracte despre ce înseamnă să fii țigan sau rom.”, spune Carmen Țar Fonta, învățătoare și profesoară de franceză în Frumușani.

Datorită proiectului derulat de Teach For Romania, Carmen s-a familiarizat la rândul ei cu istoria romilor și a introdus, treptat, în rândul celor mici, noțiuni de bază despre diversitate și acceptare a ei.

„Am început să abordăm subiectul foarte delicat. De exemplu, la ora de matematică am făcut trimiteri la diversitatea aspectelor fizice: unii sunt mai înalți, unii mai scunzi, i-am măsurat, dar, dincolo de asta, uite, suntem toți la fel, elevi în clasa a ll-a în Frumușani.”

Dintr-un total de 720, aproximativ 400 de elevi de aici beneficiază de vouchere pentru rechizite, iar cadrele didactice ajută familiile defavorizate, spune directoarea unității de învățământ, Liliana Cepoiu.

„Cea mai mare provocare pentru noi este lucrul cu părinții. Mare parte din ei nu și-au terminat studiile primare. Îi ajutăm cum putem. Facem asta extra, fără să fim plătiți. Ne implicăm cât putem de mult. Eu sunt din localitate și acesta e un avantaj, reușesc să le câștig încrederea. Unii dintre părinți mi-au fost elevi.”

50 de părinți din Frumușani au urmat în ultimii ani programul A doua șansă și au reușit să își echivaleze studiile până la clasa a Vlll-a. Unii dintre ei au fost ajutați astfel să se și angajeze.

Dar, pe teremen lung, integrarea lor într-o lume funcțională, rămâne dificilă. Miza cea mare este ca măcar copii lor să rupă cercul vicios și să iasă din mediul plin de vulnerabilități.

„Atâta vreme cât veți fi în această școală, noi vom avea grijă ca dorințele voastre să se clădească și să se îndeplinească. Să aveți încredere în voi și, prin muncă și perseverență, veți reuși. Școala ajută la îndeplinirea dorințelor.”, le transmit profesorii celor mici, la finalul întâlnirii.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “În familiile de romi, fetele sunt numite “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil?” – Elena Radu, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

„De Ziua Mamei, noi am făcut o petrecere surpriză pentru doamna. Ne-am organizat singuri, am adus suc și bomboane. Pentru că ea e ca mama noastră. Ne face multe surprinze și nu ne ceartă niciodată.”

Așa încep să povestească elevii clasei a II-a de la Școala Gimnazială „Gheorghe Manu” din comuna Budești, județul Călărași, relația cu învățătoarea lor, Liliana Anghel.

Lili, așa cum îi spun cei care o îndrăgesc, predă în învățământul rural de 32 de ani, de când avea doar 19 ani. Povestea sa de cadru didactic a început cu o respingere discriminatorie, dar nu s-a oprit acolo.

Azi, pe lângă orele de la școală, unde este și profesoară Teach for Romania, Lili conduce Asociația S.P.E.R., cu care vrea să schimbe viața oamenilor din micuța localitate Budești.

Am asistat la cursurile ei în ultima săptămână de școală și am aflat ce înseamnă să faci educație prin empatie și iubire.

***

Când majoritatea copiilor se pregăteau de vacanță și nu prea mai frecventau școala, elevii clasei la care predă învățătoarea Liliana Anghel s-au prezentat la ore cu bucurie, știind că urmează să discute ultima carte citită.

O oră de lectură înseamnă aici multă voie bună, lucru în echipă, citit, dar și teatru sau dans.

„La școală, una dintre cele mai mari provocări este dezvoltarea literației, a capacității de a înțelege ceea ce citești. Am încercat să fac activități în acest sens. Avem resurse de la Fundația Noi Orizonturi, pe care noi le folosim la clasă și în planul de recuperare.

Anul acesta am făcut recuperare cu 4 copii, pe lângă orele de la clasă. De exemplu, la începutul anului, un copil cunoștea câteva litere, iar acum a citit din carte destul de bine și l-am apreciat foarte tare. Iar cu sprijinul Teach for Romania am învățat foarte multe tehnici prin care putem să îi motivăm pe copii.

Cred că aici e cheia, să îi motivăm pe copii să citească. Am organizat concursuri cu provocarea de a citi toată cartea, apoi am desfășurat activități pe baza cărții, iar Asociația S.P.E.R. i-a premiat.”

“Având în vedere starea lor materială, îi bucură chiar și un creion.”

Liliana Anghel, învățătoare

“La nivelul clasei, avem un concurs care se numește Elevul secret. În fiecare zi este extras numele unui elev și dacă la sfârșitul zilei, el a respectat regulile clasei, a fost atent la oră, a păstrat curățenia, câștigă un premiu modest – un creion, o ascuțitoare. Pentru ei e o mare bucurie. Așa eu reușesc să îi determin să respecte regulile, nu se știe cine e elevul și toți sunt cuminți sperând că numele lor e pe bilețel.

Cu timpul, în zilele în care nu aveam premii, ei își doreau doar titlul de Elevul secret și respectau regulile și așa.

O altă activitate este că joia mergem la bibliotecă și citim. Cine participă la activitate și e implicat, e premiat. Așa copiii abia așteaptă ziua de joi și întreabă <<doamna, când este joi, să mergem la bibliotecă?”. Dacă mai lipseau în timpul săptămânii, joi sigur nu lipseau.”, ne povestește Lili Anghel.

“E cea mai bună doamnă, chiar nu vreau să o pierd. Ne face surprize, jocuri, noi ne distrăm la școală. Luni e cea mai frumoasă zi pentru că venim la școală.”

Sara, elevă în clasa a ll-a

Multă vreme a oferit aceste cadouri din propriul buzunar. Apoi a fondat Asociația S.P.E.R. – Speranță, Performanță, Educație, Respect, prin care încearcă să obțină sponsorizări pentru a susține cât mai multe activități educaționale. Din banii asociației a cumpărat și cărțile care îi fascinează acum pe cei mici.

„Sărăcia reduce accesul la educație, copiii tind să părăsească școala, nu au modele care să îi motiveze să meargă la școală, ceea ce pe termen lung determina slaba calificare a locuitorilor, investitorii ocolesc această comunitate și implicit apare o rată mare a șomajului.

Noi vrem să oprim cercul acesta vicios, de aceea toate activitățile derivă din dorința noastră de a crea oportunități pentru oameni.”

Motivația învățătoarei vine din propria experiență de viață.

„Eu știu cât de important este ca cineva să te ajute, să creadă în tine. Am întâlnit în viață oameni care m-au descurajat, dar și oameni care m-au ajutat să devin ceea ce sunt acum.”

Liliana Anghel, învățătoare

“Provin dintr-o familie foarte modestă, dar părinții mei m-au crescut cu principii sănătoase și au dorit foarte mult ca eu să învăț carte, am întâlnit profesori care m-au sprijinit pe tot parcursul vieții mele de elev și eu vreau să întorc binele acesta pe care l-am primit, vreau să îl multiplic și să contribui și eu la o comunitate incluzivă.

Cel mai mult vreau să îi facem pe oameni conștienți de importanța educației, pentru că de aici pleacă tot. Unii oameni sunt atât de săraci încât se gândesc doar la ce să pună mâine pe masă, nu se mai gândesc să îi ducă pe copii la școală. Singurii pe care se pot baza copiii suntem noi, profesorii.”

„Doamna ne-a făcut salam de biscuiți și noi am ajutat-o. A fost prima dată când am făcut o prăjitură la școală. Ne aduce jocuri de la Teach și ne face o grămadă de surprize.”

Crina, elevă în clasa a ll-a

Profesorii care i-au schimbat destinul Lilianei sunt amintiți de această cu zâmbetul pe buze și cu emoție.

„O profesoară îmi spunea la școală <<fetița pe care o iubesc eu mult>>. Cum poți să te simți când cineva îți spune așa? Cât am fost la gimnaziu, nu a fost nicio problemă că eram romă. Ne jucam cu toții la un loc, romi și români.

Când am ajuns la liceu, a fost un șoc. Nu voia nimeni să stea cu mine în cameră.  Nu o să uit toată viața mea. Erau camere de 4 paturi, se făceau combinații de câte 4 și ultimele 3 rămase fără colegă au fost nevoite să stea cu mine.

După aceea le plăcea pentru că le ajutam la teme.

După ce am terminat liceul, voiam să dau la facultate și m-am întâlnit cu fosta mea învățătoare, i-am spus că vreau să mă angajez un an ca să strâng bani și mi-a zis că pot să mă angajez ca învățătoare pentru că sunt foarte multe posturi libere.

<<Vii la mine vara asta, te ajut să te pregătești, dai un test și apoi te angajezi.>> M-am dus de rușinea ei, nu mă gândisem până atunci să fac asta.

M-am pregătit, am luat 9,65 la test și când m-am dus să mă angajez, nu au vrut să îmi dea postul. Mi-au spus așa când am vrut să iau postul “se mai uită și culoarea feței, ce credeți, că posturile se dau oricui?”. Nici asta n-o să uit toată viața mea.

Până la urmă, deși eu deja luasem notă mare la testare, mi-au dat de făcut o împărțire, 52 : 25, am făcut, mi-au dat un post foarte departe, m-ar fi costat chiria cât salariul.

A doua zi am mers cu tata la inspectorat și a explicat că nu pot merge atât de departe. Și, până la urmă, pentru că au văzut că știu matematică, mi-au dat un post la Aprozi, la 5 kilometri de aici.

Plecam de la 8 dimineața de la casa părintească, mergeam cu trenul până la Budești și de la Budești mergeam o oră pe jos până la Aprozi. Așa am predat matematică 2 ani. Eu aveam 19 ani, copiii de clasa a Vlll-a aveau 14 ani și mă uitam la ei de jos în sus, dar am predat matematică și ei mă respectau. Atunci mi-am dat seama că eu asta voi face.”

Un alt fost profesor a îndemnat-o apoi să se înscrie la facultate. Așa a reușit să devină învățătoare și să ocupe un post la Budești. Într-un mediu în care copiii duc lipsă de modele, Lili se folosește de propria poveste pentru a-i motiva.

“Mi se pare că cel mai bun exemplu motivațional sunt eu, pentru că am plecat din același mediu ca ei și, uite, se poate.”

Liliana Anghel, învățătoare

Lili Anghel luptă zi de zi pentru binele comunității în care trăiește și pentru ca ea să devină un cadru didactic cât mai bun pentru elevii săi. Urmează cursurile de perfecționare organizate anual de Teach for Romania și învață cum să crească vizibilitatea asociației sale – S.P.E.R., astfel încât să le poată oferi celorlalți cât mai mult sprijin.

„Sustenabilitatea financiară a asociației e cea mai mare provocare. Câțiva prieteni au sponsorizat cu câțiva bani și trag de ei până reușesc să aplic la niște proiecte. O prietenă mă ajută cu contabilitatea, iar eu vin cu bani de acasă.

Planul este să facem un centru educațional, unde copiii să fie ajutați la teme, să se dezvolte emoțional, să fie consiliați, de asemenea părinții să fie ajutați, să organizăm cursuri de calificare. Acesta este visul meu. Sunt convinsă că o să reușesc.

Eu chiar cred că dacă vrei o lume mai bună, trebuie să contribui la crearea ei.”

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post „Mi-au spus că se mai uită și la culoarea feței.” – Liliana Anghel, învățătoarea de etnie romă care a învins barierele și a transformat școala în bucurie appeared first on Cultura la dubă.