Scris și regizat de Alina Șerban, „Eu contez” este o coproducție România (microFILM), Germania (2Pilots Filmproduction) și Belgia (Frakas Productions, Lemming Film), care explorează teme precum depășirea fricii, speranța și acceptarea de sine.

Vorbit în română și romani, filmul spune povestea Rebecăi, o tânără romă care este pe cale să părăsească centrul de plasament în care a crescut. Își pune toate speranțele în eliberarea tatălui său din închisoare, convinsă că acesta îi va oferi, în sfârșit, o familie, însă nu bănuiește că drumul spre maturitate va fi mai greu decât și-a imaginat.

„Vedem foarte rar personaje rome care trăiesc experiențe umane complexe, dincolo de stereotipuri. Iar poveștile despre ce înseamnă să fii fată, romă și să fii în sistemul de protecție a copilului sunt aproape inexistente. Prin «Eu contez» mi-am dorit să construiesc o punte către o înțelegere mai profundă a acestor experiențe și să spun, înainte de toate, o poveste despre umanitate. Faptul că acest film își începe drumul la Veneția înseamnă enorm pentru mine.”, a declarat Alina Șerban.

„Eu contez” este rezultatul unui proces de cercetare artistică desfășurat timp de peste patru ani împreună cu tineri din sistemul de protecție socială. În această perioadă, Alina Șerban a realizat alături de ei mai multe scurtmetraje documentare și spectacole de teatru. Universul autentic al filmului s-a construit la intersecția dintre experiența personală a regizoarei și experiențele și vocile acestor tineri.

Din distribuția filmului fac parte Denisa Farcaș, Sorin Mihai, Angelina Pavel, Vanessa Dancea, Raisa Mihai, Juno (Alexandru Stancu), Alina Berzunțeanu și Natalia Călin. Alături de aceștia, în film joacă și 16 copii și tineri rezidenți ai centrelor de plasament Casa Iosif și Casa Sara, din cadrul Ansamblului Social Creștin Măgurele din București.

Festivalul Internațional de Film de la Veneția/ Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica va avea loc în perioada 2-12 septembrie 2026. „Eu contez” este selectat alături de alte șapte titluri în secțiunea Spotlight, dedicată filmelor de public, caracterizate prin inovație și creativitate în modul în care relaționează cu acesta. Filmul concurează pentru Premiul Publicului oferit de Armani Beauty și Premiul Luigi de Laurentiis pentru Cel mai Bun Debut acordat de un juriu internațional. 

Pentru Alina Șerban, această selecție marchează și o revenire la Festivalul Internațional de Film de la Veneția. În 2023, actrița a fost prezentă în competiția Orizzonti, cu lungmetrajul „Housekeeping for Beginners”, în regia lui Goran Stolevski, iar anul acesta revine la Veneția, de această dată în calitate de regizoare.

Produs de Ada Solomon și Carla Fotea, echipa filmului a fost completată de: Nona Cătușanu (imagine), Letiția Ștefănescu (montaj), Andreea Popa (scenografie), Dana Anghel (costume), Vlaicu Golcea (muzică), Quentin Jacques, Lise Bouchez, Jean Stephane Garbe (sunet).

Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună actriță la Premiile Asociației Actorilor din Germania pentru rolul din Gipsy Queen (2019), Alina Șerban este absolventă a prestigioaselor Tisch School of the Arts (New York), Royal Academy of Dramatic Art – RADA (Londra) și UNATC. Alina și-a spus povestea pe larg, într-un interviu intim pentru Cultura la dubă, în 2021.

În 2024, a fost decorată de Președintele României cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler. Este prima regizoare romă de film și teatru din România și, de peste un deceniu, dezvoltă proiecte artistice dedicate copiilor și tinerilor din medii dezavantajate, precum și comunităților rome.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post „Eu contez”, debutul în lungmetraj al Alinei Șerban, va avea premiera mondială la Festivalul de Film de la Veneția appeared first on Cultura la dubă.

Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

Documentarul Recorder „Justiție capturată” a primit premiile Superscrierea Anului și Superscrierea Cititorilor, la Gala Superscrieri XV, iar Recorder a fost desemnată Redacția Anului.

42 de materiale au fost premiate dintre cele peste 300 înscrise în competiția ediției aniversare care marchează 15 ani de la lansarea Premiilor Superscrieri.

Competiția Superscrieri 15 a inclus următoarele categorii principale: Debut Jurnalistic, Jurnalism Tematic, Interviu, TV & Video-Jurnalism, Investigație, Presă Locală, Feature Writing, Inovație și Civic Influencers.

În cadrul galei au fost acordate premii onorifice pentru: Redacția Anului, Editorul Anului, Carte de non-ficțiune, Jurnalism Explicativ, Premiul pentru întreaga activitate, Jurnalism internațional, Anti-dezinformare și Mentor pentru generații întregi de jurnaliști;

Au fost acordate și premii speciale tematice: „Sănătate mintală în România” și „Animal Welfare în România”;

De asemenea, s-au oferit bursele tematice: bursa Superscrieri – Ion Rațiu pentru jurnalism de investigație, bursa Superscrieri – Naumann, pe tema drepturilor omului și a parteneriatului civil, bursa Superscrieri – Snoop, dedicată sănătății mintale, și bursa Superscrieri – Bitdefender, dedicată scam-urilor online care folosesc tehnici AI;

Ediția aniversară cu numărul XV a avut ca temă „Împreună am făcut mai multe decât credem” și a celebrat evoluția jurnalismului românesc din ultimii 15 ani.

Premiul juriului a fost acordat materialului PressOne despre modul în care statul român antrenează luptători din armata privată a lui Horațiu Potra în unități de elită ale MApN.

Documentarul Recorder „Justiție capturată” a fost Superscrierea Anului.

Jurnalista Emilia Șercan a motivat acordarea premiului „Superscrierea anului”: documentarul „a indignat, a revoltat, a scos oamenii în stradă”, iar jurnaliștii care au lucrat la el „au fost amenințați, discreditați și puși la zid doar pentru faptul că și-au făcut meseria cu bună-credință și în interes public”.

„Acest material [n.r. Justiție Capturată] nu ar fi existat fără munca multor altor jurnaliști care au acoperit acest subiect cu mult timp înainte să o facem noi.(…) Și de asemenea aș vrea să le mulțumim celor care au preluat materialul, celor care au continuat să-l dezbată în publicațiile lor”, a spus pe scena Superscrieri Andreea Pocotilă, jurnalistă Recorder, câștigătoarea premiilor „Superscrierea Anului” și „Superscrierea Cititorilor”, alături de Mihai Voinea.

Și jurnalistul Mihai Voinea a vorbit despre solidaritatea din breasla jurnaliștilor. 

„Mi-am adus aminte de momentul ăla extraordinar de la conferința de presă de la Curtea de Apel, când am avut o mie de sentimente amestecate, dar unul dintre cele mai puternice a fost solidaritatea. A fost extraordinar, pentru că n-am mai simțit niciodată atât de puternic lucrul ăsta – că noi, jurnaliștii, suntem de partea binelui și ne luptăm cu niște oameni care sunt în fața noastră (…) și ne simțeam foarte puternici.

La un moment dat, Andreea a pus o întrebare și i s-a răspuns în doi peri, și a vrut să pună o întrebare de follow-up și a fost repezită. «Gata, ți-ai pus întrebarea».

Și a intervenit un reporter de la Digi24 care a spus: «Îi dau eu întrebarea mea». A fost ceva extraordinar. Erau jurnaliști din televiziuni, din presa online, din toate mediile, presa independentă, presa mainstream și ne-am simțit împreună și ne-am simțit puternici”, a spus pe scena Superscrieri Mihai  Voinea, jurnalist Recorder, câștigătorul premiilor „Superscrierea Anului” și „Superscrierea Cititorilor”, alături de Andreea Pocotilă.

Unii dintre jurnaliștii premiați au subliniat fragilitatea industriei și dificultățile legate de finanțarea presei independente.

„Eu lucrez la PressOne de 10 ani și în sine e o minune faptul că PressOne există de 10 ani. Se datorează unui efort susținut al unor mai multe generații de oameni care și-au imaginat cum trebuie făcută presa conștiincioasă în România”, a spus Bianca Felseghi, câștigătoarea Premiului Juriului, alături de Răzvan Filip.

Juriul a fost prezidat de Dan Duca și i-a reunit pe Alina Mărculescu Matiș, Alina Radu, Cătălin Striblea, Codruța Simina, Cristian Leonte, Daniel Condurache, Dragoș Pătraru, Emilia Șercan, Irina Păcurariu, Marian Voicu, Marius Comper, Mihai Ghiduc, Mona Dîrțu, Oana Giurgiu, Paula Herlo, Paul Radu, Robert Schwartz și Tudor Mușat. Categoria „Civic Influencers” a fost jurizată de Cătălin Moise, Diana Filimon și Monica Jitariuc.

Membrii juriului s-au recuzat de la evaluarea materialelor aflate în situație de conflict de interese.

Câștigătorii Ediției Superscrieri 15:

SUPERSCRIEREA ANULUI

Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

Redacția Anului – Recorder

Editorul Anului – Alexandra Tănăsescu (Cultura la dubă)

PREMIUL JURIULUI

Statul român antrenează luptătorii de top din armata privată a lui Horațiu Potra în trei unități de elită ale MApN. Surse PressOne: „E o hemoragie” – Bianca Felseghi, Răzvan Filip (PressOne)

SUPERSCRIEREA CITITORILOR

Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

DEBUT JURNALISTIC

LOC 1 Investigație cu camera ascunsă. Cât de ușor poți ajunge instructor auto în România – Gabriel Nicolae, material realizat în echipă cu David Muntean (Recorder)

LOC 2 Drum spre școală cu oprire la pariuri sportive – Raluca Cristea (Școala9)

LOC 3 x 2 câștigători: Dreptul la umbră: lipsa spațiilor verzi devine o problemă de viață și de moarte în București – Anamaria Sandu (Mindcraft Stories)

și Regii din Sinaia: spații comune în blocurile lui Beniamin Gonț, vândute ca apartamente de lux. Nou tun imobiliar în stațiunea de munte unde primarul e acuzat că și-a cumpărat castel cu banii din mită – Luiza Popovici (PressOne)

JURNALISM TEMATIC

LOC 1

seria Banii partidelor – Cristian Andrei (Snoop)

AUR pentru Realitatea: George Simion a dat un milion de euro pentru o zi de promovare și aproape jumătate pentru o emisiune cu Anca Alexandrescu, dar fără el

• „Au amanetat PNL”. Datorii de 25 de milioane de euro către o singură firmă, televiziunile sună după bani
• Prețul cărții lui Ciucă: 3.000 de exemplare tipărite și promovate cu 2,5 milioane de euro  

LOC 2 podcastul SEISM – Andrei Popoviciu (Scena9)

LOC 3 x 2 câștigători:

seria despre dezastrul de la Praid – Bianca Felseghi (PressOne)

• Cronica unei prăbușiri anunțate: Praidul este sub apă și sub tăcere
• Râul mort Târnava Mică: Cum a transformat colapsul Salinei Praid o întreagă vale într-o zonă calamitată
• Efecte în lanț ale dezastrului sărat de la Praid: apa din barajele a trei județe a fost sacrificată ca să dilueze apele Mureșului

și

seria despre muncitorii asiatici în România – Iulia Hau (Snoop & HotNews))

• Rețele locale escrochează muncitori asiatici în România și îi lasă în ilegalitate
• Nu l-am bătut, am avut o discuție mai aprinsă”. Ce a pățit un srilankez care muncește în România ca să nu-și piardă terenul cu orez și banane de acasă
• Cum au ajuns să călătorească DJ-ii srilankezi constant între Italia și România pentru petreceri underground ale comunității lor

TV&VIDEO-JURNALISM

LOC 1 x 2 câștigători: seria Armata digitală a Kremlinului, episodul I, episodul II – Natalia Zaharescu, Măriuța Nistor: editor text: Victor Moșneag, editor video: Anatolie Eșanu, montaj: Andrei Muntean (Ziarul de Gardă)

și

Cea mai mare firmă fantomă, validată de ANAF – Alex Nedea (Recorder)

LOC 2 seria Instruiți să facă haos, episodul I, episodul II, episodul III – Malvina Cojocari (CU SENS). Au contribuit: Irvin PEKMEZ (Detektor.ba), Enes HODZIC (Detektor.ba), Nino BILAJAC (Detektor.ba), Ralitsa FICHEVA (Factcheck.bg)

LOC 3 Singuri. Coșmarul fără sfârșit al copiilor abandonați – Diana Meseșan, Mihai Voinea, Cristian Delcea (Recorder)

INVESTIGAȚIE

LOC 1 Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

LOC 2 seria Armata digitală a Kremlinului, episodul I, episodul II – Natalia Zaharescu, Măriuța Nistor; editor text: Victor Moșneag, editor video: Anatolie Eșanu, montaj: Andrei Muntean (Ziarul de Gardă)

LOC 3 Statul român antrenează luptătorii de top din armata privată a lui Horațiu Potra în trei unități de elită ale MApN. Surse PressOne: „E o hemoragie” – Bianca Felseghi, Răzvan Filip (PressOne)

PRESĂ LOCALĂ

LOC 1 seria Cine este George Simion, episodul I, episodul II – Răzvan Moldoveanu (Reporter de Iași)

LOC 2 seria „Circuitul Negoiță”. Cum s-a surpat unul dintre cele mai noi bulevarde din Capitală – Florin Râșteiu (reporter și montaj), Răzvan Chiruță (reporter), Cătălin Doscaș (editor) (Buletin de București)     

LOC 3 Suflete dărâmate: ce pot face adulții când lumea se prăbușește peste copii? – Edit Éva Pál (Átlátszó Erdély) materialul tradus

FEATURE WRITING

LOC 1 Vulpea neagră a războiului din Ucraina – Polina Cupcea (Oameni și Kilometri)

LOC 2 x 2 câștigători: Căldărar în Corcova, zugrav la Bruxelles – Elena Stancu, Cosmin Bumbuț (Teleleu & HotNews)

și De ce nu reușim să consolidăm Bucureștiul până la cutremur – Vlad Odobescu, fotografii de Ioana Cîrlig (Scena9)

LOC 3 Sate însetate, orașe privilegiate. O criză anunțată a apelor subterane accentuează inegalitățile dintre rural și urban în Moldova – Adina Florea, Cosmin Filișan (foto) (Scena9)

INOVAȚIE

LOC 1 O călătorie prin Cosmos, cu plecare din Bârlad – Ionuț Sociu; fotografa: Ioana Cîrlig; instalații multimedia: Augmented Space Agency; editor: Andra Matzal (Scena9)

LOC 2 „Ce ascundem: Revistă – Expoziție – Conversații” – Scena9 & Rezidența9

LOC 3 Avortul pe TikTok – Denisa Sandu, Radu Mihai (Școala9)

INTERVIU

LOC 1 x 2 câștigători: Judecătoarea Daniela Panioglu, după reportajul Recorder: Abandonați speranța, e un sistem controlat – Vitalie Cojocari (Euronews România)
și
Răzvan Rădulescu: „Nu mai vreau să fac cinema. Simt că lumea asta nu mai e a mea” – Anca Vancu (Scena9)

LOC 2 Scriitorul Mihail Șișkin: „Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” – Alexandra Tănăsescu (Cultura la dubă)

LOC 3 Adolescenții fără adolescență din Pirita au școală și se visează departe, dar pentru asta au nevoie de șanse – Oana Moisil (newsletterul Meandre)

CIVIC INFLUENCERS

LOC 1 Influența din condusul sub influență: democratizarea științei și mobilizarea civică, de la convingerea majorității judecătorilor până la învingerea majorității parlamentarilor – Vlad Zaha

LOC 2 Reprezentarea romilor în media, episoade: Haurențiu, Mircea Bravo, Loredana, Lolita, Dan Frînculescu – Bogdan Burdușel

LOC 3  „Se numește FEMICID” – Drepturile femeilor, Feminism, Violența împotriva femeilor – Mălina Irimia

Carte de non-ficțiune – Cosmin Popa –  Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (Editura Corint)

Premiul onorific pentru Jurnalism Explicativ – Sorana Stănescu – Foaia de observație

Premiul onorific pentru întreaga activitate: Europa Liberă România, Panorama, Mindcraft Stories

Premiul onorific pentru International Reporting: Andrei Popoviciu

Premiul onorific pentru Anti-dezinformare: Iulia Stănoiu (Context), Victor Ilie (Drepturi și Strâmbe), Matei Vrabie (Public Record)

Premiul onorific Mentor pentru generații întregi de jurnaliști: Daniel Condurache

BURSE ȘI PREMII SPECIALE

Bursa Superscrieri – Ion Rațiu pentru jurnalism de investigație – Florin Râșteiu, Buletin de București

Premiul special „Sănătate mintală în România” – Provocări online, consecințe în viața reală – Andreea Archip, Cristian Lupșa (editor) (Școala9)

Premiul special „Animal Welfare în România” – se împarte la două câștigătoare: Eutanasia ca afacere: zeci de mii de câini uciși pe milioane de euro, bani publici, sub ochii autorităților – Medeea Stan (Snoop)
și
„Direcția Morții” de la Codlea: Mii de câini eutanasiați pe bani publici sub comanda unui veterinar sancționat pentru cruzime – Alina Zibrițchi (PressOne)

Bursa Superscrieri – Naumann pe tema „drepturile omului: parteneriat civil” – Vanessa Mathe

Bursa Superscrieri – Snoop pe tema „sănătate mintală” – Luiza Popovici (PressOne)

Bursa Superscrieri – Bitdefender „scam-uri online cu tehnici AI” – Răzvan Robu (Public Record)

***

SUSȚINĂTORII EDIȚIEI:
Parteneri de creștere
Bitdefender, BRD – Groupe Societe Generale, Kaufland

Sponsori de categorie

PPC, FAN Courier, Media Trade Services, Blitz Production, Ethical Media Alliance, Humane World for Animals, Difine PR

Parteneri burse

Rațiu Democracy Center, Fundația Friendrich Naumann pentru Libertate, Snoop

***
 

Despre Superscrieri, programul Fundației Friends For Friends (FFFF.RO):  
Superscrieri este tributul pe care din 2011 îl aducem autorilor care, prin forța scriiturii lor, prin originalitate, onestitate și curaj încă ne mai spun poveștile care contează. Autorilor care cred în forța cuvântului bine ales, ne arată cum stau de fapt lucrurile, ne scapă de prejudecăți și stereotipuri, ne emoționează, ne îmbogățesc, ne feresc de fake news. Lor le dedicăm, cu recunoștință, premiile, bursele și seminariile Superscrieri.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Alexandra Tănăsescu, desemnată Editorul Anului la Gala Superscrieri appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviaguintsev.

***

Fjord va avea premiera mondială la Cannes, luni, 18 mai, de la ora 20.00 (ora României). Din distribuție fac parte superstarurile Sebastian Stan și Renate Reinsve. Este primul film în limba engleză realizat de Cristian Mungiu și totodată primul film în care Sebastian Stan joacă în limba română.

România a câștigat Palme d’Or o singură dată, în 2007, prin filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia, în primăvara anului 2025 și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.

Filmul este inspirat din cazul real al familiei Botnariu și alte povești asemănătoare, în care familii de români au fost acuzate de serviciile sociale din Norvegia de neglijență și rele tratamente aplicate copiilor. Sebastian Stan joacă rolul tatălui român, iar Renate Reinsve rolul lui Lisbet, soția norvegiană.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Despre experiența de lucru la Fjord, Sebastian Stan a vorbit pe larg, în exclusivitate pentru Cultura la dubă. Interviul poate fi citit AICI.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine pentru copiii ei.

Fjord este cel de-al cincilea film consecutiv cu care regizorul Cristian Mungiu este selectat în competiție la Cannes, după RMN (2022), Bacalaureat (premiul pentru cea mai bună regie, 2016), După dealuri (premiile pentru cele mai bune actrițe și cel mai bun scenariu, 2012) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or și premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, 2007). În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent la Cannes în calitate de membru al juriului festivalului.

Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca (Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda. Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume, fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.

În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall (2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

Radu Jude, în secțiunea Quinzaine des Cinéastes cu “Jurnalul unei cameriste”

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

Atlasul Universului – prezentat în secțiunea Ecrans Juniors

Atlasul Universului, regizat de Paul Negoescu și premiat la Berlinale 2026, este prezentat într-o secțiune dedicată copiilor și adolescenților. Filmul urmărește călătoria unui băiat de zece ani în căutarea pantofului stâng pierdut, oferind publicului tânăr o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Din distribuție fac parte: Matei Donciu, Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu, Marin Grigore.

Titanic Ocean – prezentat în secțiunea Un Certain Regard

Lungmetrajul Titanic Ocean, regizat de Konstantina Kotzamani (Grecia), filmat în România și Japonia și coprodus de compania românească deFilm, explorează identitatea, mitologia și imaginarul generației digitale, fiind selectat în secțiunea Un Certain Regard, dedicată cinemaului inovator și emergent.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai. În competiția oficială sunt selecționate cele mai bune 22 de filme din cele peste 2900 care au fost trimise la preselecție în acest an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A început Festivalul de Film de la Cannes. Cristian Mungiu e în competiția pentru Palme d’Or cu “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Culturii organizează azi, de la ora 14.00, o dezbatere publică privind noul regulament de organizare a concursurilor Centrului Național al Cinematografiei pentru finanțarea filmelor. Potrivit unui comunicat de presă, un grup de cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere și susține că avantajează doar regizorii și producătorii deja consacrați, biografia lor contând mai mult decât viziunea artistică în cadrul proiectului cu care concurează.

Cultura la dubă a vorbit pe larg despre noul regulament al CNC, într-un interviu cu directoarea CNC, Anca Mitran.

CNC nu a mai organizat un concurs de un an și jumătate, deși legea prevede două concursuri pe an. Anca Mitran a explicat că acest lucru nu a fost posibil, fiindcă la sfârșitul anului 2024 a fost adoptată Ordonanța 142, care schimbă legislația în vigoare, și este nevoie de un nou regulament de aplicare a ordonanței.

La regulament a lucrat în tot acest timp Alianța Producătorilor de Film, cu revizuiri din partea CNC.

***

Potrivit unui comunicat de presă, grupul de cineaști independenți consideră că regulamentul pus în dezbatere “conține vicii majore”. Aceștia invocă următoarele:

• un sistem de punctaje în care biografia regizorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea sa artistică, iar interviul de prezentare contează tot de 2,4x mai mult decât propunerea regizorală; 
• de asemenea, biografia producătorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea regizorală și liste de festivaluri în care TIFF – cel mai important festival din România – e clasificat printre ultimele locuri;
• principiul egalității de șanse / al egalității de tratament – consacrat de Art. 16 din Constituția României – nu este aplicat în regulament, care alocă peste 20% din punctajul final pe baza biografiei, nu a proiectului propus.

Grupul a elaborat 30 de propuneri de reformă, semnate formal de către 33 de lucrători în domeniul cinematografic. Printre aceștia se numără Ruxandra Gubernat, scenaristă, regizoare, Paul-Răzvan Macovei, regizor, scenarist și producător, Gabriel Sandu, regizor si scenarist, Anelise Sălan – regizoare & producătoare film documentar. Principalele lor propuneri sunt: 

• plafonarea sprijinului automat la maximum 5% per categorie din Fondul cinematografic (față de 20% în 2023), pentru ca banii publici să finanțeze filme noi. 

• înlocuirea scalei de 100 de puncte cu un sistem deliberativ în care fiecare decizie e justificată în scris; 

• eliminarea filmografiei din criteriile de punctaj, atât pentru a respecta legea, cât și pentru a se evalua proiectul propus, nu cariera anterioară; 

Actul normativ pus în dezbatere poate fi consultat AICI. Dezbaterea va avea loc la sediul Ministerului Culturii, et. 3, sala 302, cât și online, prin accesarea acestui link.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Noul regulament al CNC privind finanțarea filmelor va fi dezbătut azi la Ministerul Culturii. Mai mulți cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere appeared first on Cultura la dubă.