Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviaguintsev.

***

Fjord va avea premiera mondială la Cannes, luni, 18 mai, de la ora 20.00 (ora României). Din distribuție fac parte superstarurile Sebastian Stan și Renate Reinsve. Este primul film în limba engleză realizat de Cristian Mungiu și totodată primul film în care Sebastian Stan joacă în limba română.

România a câștigat Palme d’Or o singură dată, în 2007, prin filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia, în primăvara anului 2025 și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.

Filmul este inspirat din cazul real al familiei Botnariu și alte povești asemănătoare, în care familii de români au fost acuzate de serviciile sociale din Norvegia de neglijență și rele tratamente aplicate copiilor. Sebastian Stan joacă rolul tatălui român, iar Renate Reinsve rolul lui Lisbet, soția norvegiană.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Despre experiența de lucru la Fjord, Sebastian Stan a vorbit pe larg, în exclusivitate pentru Cultura la dubă. Interviul poate fi citit AICI.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine pentru copiii ei.

Fjord este cel de-al cincilea film consecutiv cu care regizorul Cristian Mungiu este selectat în competiție la Cannes, după RMN (2022), Bacalaureat (premiul pentru cea mai bună regie, 2016), După dealuri (premiile pentru cele mai bune actrițe și cel mai bun scenariu, 2012) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or și premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, 2007). În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent la Cannes în calitate de membru al juriului festivalului.

Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca (Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda. Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume, fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.

În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall (2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

Radu Jude, în secțiunea Quinzaine des Cinéastes cu “Jurnalul unei cameriste”

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

Atlasul Universului – prezentat în secțiunea Ecrans Juniors

Atlasul Universului, regizat de Paul Negoescu și premiat la Berlinale 2026, este prezentat într-o secțiune dedicată copiilor și adolescenților. Filmul urmărește călătoria unui băiat de zece ani în căutarea pantofului stâng pierdut, oferind publicului tânăr o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Din distribuție fac parte: Matei Donciu, Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu, Marin Grigore.

Titanic Ocean – prezentat în secțiunea Un Certain Regard

Lungmetrajul Titanic Ocean, regizat de Konstantina Kotzamani (Grecia), filmat în România și Japonia și coprodus de compania românească deFilm, explorează identitatea, mitologia și imaginarul generației digitale, fiind selectat în secțiunea Un Certain Regard, dedicată cinemaului inovator și emergent.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai. În competiția oficială sunt selecționate cele mai bune 22 de filme din cele peste 2900 care au fost trimise la preselecție în acest an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A început Festivalul de Film de la Cannes. Cristian Mungiu e în competiția pentru Palme d’Or cu “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Culturii organizează azi, de la ora 14.00, o dezbatere publică privind noul regulament de organizare a concursurilor Centrului Național al Cinematografiei pentru finanțarea filmelor. Potrivit unui comunicat de presă, un grup de cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere și susține că avantajează doar regizorii și producătorii deja consacrați, biografia lor contând mai mult decât viziunea artistică în cadrul proiectului cu care concurează.

Cultura la dubă a vorbit pe larg despre noul regulament al CNC, într-un interviu cu directoarea CNC, Anca Mitran.

CNC nu a mai organizat un concurs de un an și jumătate, deși legea prevede două concursuri pe an. Anca Mitran a explicat că acest lucru nu a fost posibil, fiindcă la sfârșitul anului 2024 a fost adoptată Ordonanța 142, care schimbă legislația în vigoare, și este nevoie de un nou regulament de aplicare a ordonanței.

La regulament a lucrat în tot acest timp Alianța Producătorilor de Film, cu revizuiri din partea CNC.

***

Potrivit unui comunicat de presă, grupul de cineaști independenți consideră că regulamentul pus în dezbatere “conține vicii majore”. Aceștia invocă următoarele:

• un sistem de punctaje în care biografia regizorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea sa artistică, iar interviul de prezentare contează tot de 2,4x mai mult decât propunerea regizorală; 
• de asemenea, biografia producătorului cântărește de 2,4x mai mult decât viziunea regizorală și liste de festivaluri în care TIFF – cel mai important festival din România – e clasificat printre ultimele locuri;
• principiul egalității de șanse / al egalității de tratament – consacrat de Art. 16 din Constituția României – nu este aplicat în regulament, care alocă peste 20% din punctajul final pe baza biografiei, nu a proiectului propus.

Grupul a elaborat 30 de propuneri de reformă, semnate formal de către 33 de lucrători în domeniul cinematografic. Printre aceștia se numără Ruxandra Gubernat, scenaristă, regizoare, Paul-Răzvan Macovei, regizor, scenarist și producător, Gabriel Sandu, regizor si scenarist, Anelise Sălan – regizoare & producătoare film documentar. Principalele lor propuneri sunt: 

• plafonarea sprijinului automat la maximum 5% per categorie din Fondul cinematografic (față de 20% în 2023), pentru ca banii publici să finanțeze filme noi. 

• înlocuirea scalei de 100 de puncte cu un sistem deliberativ în care fiecare decizie e justificată în scris; 

• eliminarea filmografiei din criteriile de punctaj, atât pentru a respecta legea, cât și pentru a se evalua proiectul propus, nu cariera anterioară; 

Actul normativ pus în dezbatere poate fi consultat AICI. Dezbaterea va avea loc la sediul Ministerului Culturii, et. 3, sala 302, cât și online, prin accesarea acestui link.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Noul regulament al CNC privind finanțarea filmelor va fi dezbătut azi la Ministerul Culturii. Mai mulți cineaști independenți contestă forma pusă în dezbatere appeared first on Cultura la dubă.

Sâmbătă dimineața, pe o vreme ploioasă, aproximativ 50 de oameni de teatru au participat, la ARCUB, la dezbaterea inițiată de primarul general Ciprian Ciucu pe tema concursurilor de management din teatrele bucureștene, pe care intenționează să le organizeze anul acesta, după o pauză de aproximativ 5 ani.

A fost pentru prima dată în istorie când un primar al capitalei a organizat o astfel de dezbatere, inițiativă apreciată la unison de către vorbitori, chiar dacă rezultatul a fost mai degrabă vag.

La eveniment au participat figuri importante precum regizorul Eugen Jebeleanu, Tudor Chirilă, regizoarea Leta Popescu, regizorul Andrei Grosu, directorul interimar al Teatrului Bulandra, Vlad Zamfirescu, vicepreședintele UNITER, Aura Corbeanu, precum și doi foști miniștri ai Culturii, Corina Șuteu și George Ivașcu.

Doar câțiva dintre cei prezenți au luat cuvântul, iar discuția s-a dus în mai multe direcții, de la nevoia unei legislații îmbunătățite privind instituțiile de cultură, la nevoia unei strategii culturale ori a rescrierii regulamentelor unora dintre teatre care, în timp, și-au schimbat misiunea artistică și socială.

Cu toții și-au exprimat dorința pentru organizarea unor concursuri corecte, transparente. Pentru asta e esențială numirea în comisii a unor oameni de specialitate integri, agreați de toată lumea – ceea ce pare mai degrabă o misiune imposibilă, ținând cont de subiectivitatea specifică domeniului și de scindările din interiorul breslei.

Fiindcă nu doar politicienii au probleme de credibilitate, ci chiar și lumea teatrului. Măcinată de bugete din ce în ce mai limitate, de propriile nesiguranțe sau divergențe de opinii, breasla teatrului românesc duce povara propriilor bătălii, unele pierdute, altele în desfășurare.

Nimeni nu a atins în această dezbatere subiectul momentului, la care primarul este în măsură și trebuie să ofere explicații – comasarea a 7 instituții cu profil cultural și educațional: ARCUB, CREART, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte ar urma să fie desființate, iar unele dintre programele lor păstrate și gestionate de o structură unică.

Peste weekend a apărut o petiție publică semnată de mai mulți oameni de cultură, pentru a-i cere primarului să renunțe la comasări.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat la finalul dezbaterii, Ciprian Ciucu a vorbit pe larg despre argumentele sale privind comasarea, dar și despre alte probleme care vizează cultura urbană, de la consolidarea clădirilor cu risc seismic, la dezbaterea privind graffitiul.

Totoadată, Ciucu anunță în premieră intenția de a concesiona clădiri de patrimoniu mediului privat, în contextul în care recunoaște incapacitatea financiară a primăriei de a consolida pe măsura nevoilor orașului.

***

Ciprian Ciucu: “Sunt undeva la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.”

“Domnule primar, cu ce gânduri ați inițiat această întâlnire și cu ce gânduri plecați în urma ei?

Am început această întâlnire ca un proces normal de consultare și toate intervențiile pe care le-am auzit astăzi au fost cu adevărat revelatoare pentru mine. Sunt undeva, mă autoevolez acum, la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.

Chiar dacă nu am avansat foarte mult, avem aceste concluzii: vom face două grupuri de lucru pe care le vom instituționaliza prin decizia mea. Unul pentru a selecta membrii viitoarelor comisii, care la rândul lor îi vor evalua pe cei care vor concura pentru postul de manager de teatru.

Și al doilea pentru a scrie niște caiete de obiective clare, care să fie în concordanță cu misiunea teatrelor noastre.

Și, după ce vom trece de această etapă și vom avea și oamenii care să selecteze viitoarele comisii, putem să și anunțăm înscrierea pentru comisii. Pentru mine este un pas înainte.

Am aflat și foarte multe lucruri despre teatrul din București, despre lumea teatrului, despre nevoile teatrelor și despre consumul cultural. Deci de aici plecăm.

În ce măsură veți ține cont de anumite opinii care au adus în discuție nevoia unei strategii culturale, nevoia schimbării legislației, astfel încât, în mod normal, ar fi amânat, de fapt, procesul de organizare a concursurilor? Ce este, de fapt, prioritar dintre toate aceste nevoi?

Eu trebuie să mă asigur că vom avea un proces corect, dar totodată să nu dureze foarte mult și să nu mai avem finalitatea de a avea manageri la teatre.

Voi acționa politic, în concordanță cu ceea ce vor spune specialiștii, pentru a susține o legislație în cultură relevantă pentru ziua de astăzi.

Dar rămâne în continuare o prioritate pentru dumneavoastră să organizați concursurile? fiindcă interimatele și-au pierdut de mult timp legitimitatea, iar teatrele sunt conduse de oameni numiți de primar, fie că unii sunt agreați de breaslă, fie că nu.

Da. Se pare că sunt și rezultate bune ale interimatelor, așa cum au fost prezentate astăzi, dar nu este normal să ai trei ani, cinci ani, un provizorat pentru orice instituție, că este vorba despre o școală, un teatru, un club sportiv. Oricare altă instituție are nevoie de un management stabil și asumat.

Ați vorbit la un moment dat în această întâlnire și despre nevoia de a restructura Direcția de Cultură din cadrul primăriei și știu că de-a lungul timpului, în solicitări oficiale pe care le-am făcut, ca jurnalistă, am primit inclusiv explicația că nu se pot organiza concursuri, fiindcă nu există un director al Direcției de Cultură. Care e situația acum și ce intenționați să faceți pentru această direcție, pentru reformarea ei?

În acest moment toată primăria este într-un proces de restructurare. După ce vom finaliza procesul de restructurare al primăriei, atunci vom avea și concursuri pentru mai multe posturi de director, nu doar pentru directorul de cultură.

În ceea ce privește aceste concursuri din primărie, pot spune că eu am fost președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Așa cum este legea și cum este tradiția să se organizeze astfel de concursuri, ele nu țin foarte mult cont de specificitatea domeniului. Că dacă dai concurs la direcția de transporturi sau la direcția de cultură, omul trebuie să învețe cam aceeași bibliografie, ceea ce este stupid, în sensul să știe legislația muncii, să știe legislația codului administrativ, pentru că sunt funcționari publici.

Și atunci va trebui să vedem cât de mult putem pe fiecare zonă ca în concursuri să introducem cât mai puțin din codul administrativ sau din legislația muncii și cât mai mult din specificul direcției respective.

“Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, cerute de către cetățeni.”

Apropo de restructurare, deja ați anunțat intenția de a comasa 7 instituții de cultură. Puteți să ne spuneți ce stă la baza deciziilor, dacă ați făcut niște studii sau cu cine v-ați consultat? Cum primarul ia efectiv decizia de a uni o instituție cu alta?

În primul rând am avut o analiză și ne-am dat seama că programele noastre culturale nu au un impact suficient de mare raportat la resursele care sunt destinate. În momentul de față pot spune că cel puțin din sutele de milioane care merg la cultură, și vorbim despre sute de milioane, la instituțiile noastre merge cam cel puțin jumătate, dacă nu chiar o sumă cât de cât apropiată cu cât merge la teatre.

Adică la trei instituții merg foarte mulți bani, poate ar fi mai bine să meargă mai mult la teatre sau la alte instituții de cultură.

Și atunci, ceea ce mi-am propus prin această comasare, care aduce împreună șapte instituții în acest moment, este să respectăm legea, pentru că avem o lege. Aceste instituții sunt ca niște administrații. Ele nu au statutul de teatre, în sensul de instituții de cultură care au legislație specială.

În acest context am nevoie de o coerentizare și de un control al costurilor și, vă zic sincer acest lucru, pentru că toți acești mulți bani care se toacă pe diferite mici progrămele ale uneia sau ale alteia, sau pe diferite cursuri, ele trebuie să fie livrate pentru număr cât mai mare de cetățeni, la o calitate cât mai bună și cât mai bine organizată. De multe ori, fiind micuțe, nu se aude despre ele.

E nevoie de această restructurare impusă de reforma din administrație, dar și pentru că legea nu mai permite azi să ai instituții mai mici de 50 de oameni. De exemplu, dintre cele 7 pe care le comasăm, 5 nu mai aveau 50 de oameni. Deci, oricum, eram forțați legal să se întâmple acest lucru.

Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, care sunt cerute de către cetățeni. ARCUB are programele lui. Cel puțin 50-60% din ceea ce merge trebuie să rămână. Adică nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun.

La fel are și CREART. iMapp (n.r. festival de videomapping organizat în Piața Constituției), de exemplu, este un program foarte cerut de către bucureșteni, el trebuie să continue.

La fel și programele celorlalte instituții, astfel încât ceea ce avem mai bun să păstrăm, să creștem impactul și cât mai mulți dintre bucureșteni să simtă.

Puteți să-mi spuneți, vă rog, de ce considerați că iMapp este un program important care ar trebui păstrat?

L-am dat ca exemplu. Știu că are notorietate. Dar evident că va urma o analiză de coerență pe care viitorul management al acestei instituții o va face și vom prioritiza împreună și în raport cu strategia a culturală a Bucureștiului, care acum nu există. Avem nevoie de ea.

Treaba mea prin această reorganizare este să avem cele mai bune proceduri cu cei mai buni oameni și cu o instituție care să aibă impact efectiv.

Vă întrebam despre iMapp pentru că, de exemplu, vorbeam cu niște artiști care au spectacole la Centrul Lumina și ei suferă pentru că urmează să fie desființat acest centru. Și se întreabă de ce un eveniment precum iMapp este mai important decât un centru artistic, unde se joacă spectacole pe tot parcursul anului?

Aici a fost o mare neînțelegere. Centrul Lumina are 5 angajați. Acei 5 angajați nu mai pot rămâne pe lege în formula actuală. Și am încă 5-6 astfel de instituții.

Am înțeles că este recunoscută valoarea programului de la Centrul Lumina, inclusiv de comunitatea artistică și de către public. Ideea este că nu o să mai fie un director. Pentru această instituție, acest director, dacă vrea să continue, poate să vină foarte bine și să se ocupe de același lucru în cadrul viitoarei structuri. Nu se va desființa ceea ce merge.

Dacă proiectul Lumina este valoros, el va continua.

Ca spațiu cultural finanțat de primărie, dar coordonat prin altă direcție. Asta să înțelegem?

Bun. Eu, ca primar, trebuie să mă uit la mai multe lucruri. Inclusiv la infrastructură. Foarte multe instituții ale primăriei funcționează pe spații închiriate, ceea ce nu este eficient. Prefer, decât să închiriem spații, să investim în niște spații sau să le dăm niște spații pe care deja le avem la Administrația Fondului Imobiliar, pe care să le amenajăm.

Orice serviciu public, inclusiv în cultură, trebuie să aibă și această condiție minimală – să fie suportabil bugetar. Și atunci, dacă sunt foarte, foarte multe disparate, nu mai sunt suportabile bugetar.

Pentru Lumina, de exemplu, am și discutat, să fie preluat fostul Cinema Lumina de către Administrația pentru Consolidări, să fie consolidat, pentru că acolo e o problemă de siguranță, în primul rând, după care programul să poată continua, nu neapărat ca o instituție, dar ca un program.

Cartografierea patrimoniului capitalei și concesionarea unor clădiri istorice mediului privat, pentru consolidarea lor

Urmează să intre în consolidare niște clădiri importante, cum ar fi Teatrul Bulandra de la Izvor, știu că e cuprins în PNRR. Ce se va întâmpla cu trupa de teatru care are activitate acolo, unde va juca pe perioada desfășurării lucrărilor?

Nu pot să vă răspund la această întrebare pentru că nu sunt pregătit și nu am soluția în acest moment. O să văd la ce s-au gândit colegii mei. Am venit doar de trei luni primar, deci nu pot să vă zic în acest moment, dar ce pot să vă zic este că o să mă preocup de subiectul acesta, să caut niște soluții.

De exemplu, un spațiu care va fi foarte generos și nu este acum pe harta mentală a nimănui, este fostul Cinema Favorit din sectorul 6, Drumul Taberei, care într-un an, doi, va fi gata.

Vorbim despre o sală cu capacitate foarte mare, care va putea găzdui nu una, poate chiar mai multe trupe de teatru, bine programate și bine cu un management foarte bun acolo.

Și ce trebuie să fac ca primar, obligatoriu, este să pun ca prioritate în programul de consolidare în special teatrele care, prin natura lor, atrag un număr foarte mare de oameni. Adică sunt pericol public. Vă dați seama, nu vorbim despr o clădire cu 2-3-5 oameni.

Despre blocul Patria puteți să ne oferiți un update? Și Nicușor Dan în mandatul său anunțase că va fi consolidat, știu că Cinema Patria fusese transferat la un moment dat la Primăria Sectorului 1, tot cu promisiunea că va fi consolidat blocul și modernizat cinematograful. Care este realitatea acum?

Are mai multe componente. Vă spun ce am reușit eu să aflu în această foarte scurtă perioadă. În acest moment suntem blocați în decizia proprietarilor de a se muta. Au fost prezentate niște costuri maximale. Nu înseamnă că aceste costuri vor rămâne. În sensul în care, în timpul licitațiilor, sunt niște indicatori tehnico-economici, cât costă să consolidezi și să renovezi blocul. Lor li se pare mare și mie mi se pare mare acest cost. Și atunci avem de făcut următoare lucruri. Plafonăm costul pe care ei îl pot suporta, deci să intre mai mult în partea primăriei, astfel încât să le garantăm că nu se ajungă la sumele de 80.000 de euro, cota lor parte, din consolidare și renovare, ci să fie niște costuri relativ suportabile, nu știu, 20.000-25.000 de euro.

Este o situație delicată pentru că odată cu consolidarea, ei rămân cu proprietatea, va crește destul de mult valoarea proprietăților și a imobilului. Și, de obicei, aceste costuri trebuie să fie recuperate de către primărie.

Deci va trebui să găsim acest cadru legal prin care să și plafonăm, dar cumva să avem și o întoarcere a investiției care să fie corectă pentru sistemul public, pentru banul public, pentru că vorbim despre proprietăți private. Și de aici a apărut blocajul.

Și mai este barul Melody din interior, de sub bloc, care trebuie să fie expropriate (n.r. proprietarul barului Melody este Adrian Mutu). Și am vorbit cu domnul primar Tuță să-l exproprieze. Nu se poate consolida fără Melody. Acum este o parte privată și va fi expropriată. Durează. Noi nu avem nici acum bugetul votat, deci va mai dura.

Un alt cinematograf istoric, Cinema București, de pe Bulevardul Elisabeta, foarte aproape de primărie, este scos la vânzare de aproximativ 2 ani pentru suma de 5 milioane de euro. Fiind monument istoric, Ministerul Culturii ar avea drept de preemțiune, dar presupun că și Primăria Capitalei ar putea face o ofertă. Există în planurile dumneavoastră vreun demers pentru astfel de exemple? Ar putea fi o soluție un parteneriat public-privat, astfel încât să salvați astfel de monumente istorice și să le redați comunității?

Este fezabil doar dacă îl vezi ca un caz singular. Dar dacă înmulțești cu 20 sau 25 de astfel de clădiri, nu mai este fezabil. Adică noi deja am prioritizat clădirile pe care le vom consolida și pentru care trebuie să avem bugete semnificative.

Dacă achiziționez o astfel de clădire cu 5 milioane de euro, care înseamnă 25 de milioane de lei, va trebui să mai bagi încă poate 50 de milioane de lei în ea. Multiplicarea este fabuloasă.

Dar noi nu ne oprim aici, vă zic cumva într-o oarecare premieră, au publicat și colegii mei pe Facebook, dar nu cred că s-a înțeles amploarea a ceea ce vrem să facem.

Am citit că vreți să faceți o cartografiere a patrimoniului capitalei.

Exact, vă pot da acum detalii. În primul rând, noi nu avem o bază unică cu clădirile din București, cu patrimoniul Bucureștiului. Avem ceva la AFI (n.r. Administrația Fondului Imobiliar). Sunt clădiri care au și nu au statut de patrimoniu.

AFI are și apartamente pe Bulevardul Iuliu Maniu, în blocuri comuniste, dar are și clădiri cu valoare istorică. Avem iarăși la Direcția de Patrimoniu altă bază de date. Avem date la primăriile de sector.

După ce vom avea acest inventar va trebui să dezvoltăm niște politici coerente. De exemplu, avem fostul Hotel Bristol, pe diagonală cu Universitatea din București. E o clădire foarte importantă.

Această clădire a fost văruită de către doamna Firea ca să nu mai arate ca și cum ar fi degradată. Dar ea nu este consolidată. Banii pe care primăria ar trebui să-i pună în consolidare se ridică iar la zeci de milioane, poate chiar sute de milioane de lei. Și atunci, ideea care este? Acolo a funcționat un hotel. Cine ar fi interesat sau ce funcție ar trebui să aibă această clădire?

O mai faci un centru cultural, un centru social, educațional, sau pentru că este într-o zonă foarte bună, o transformi dintr-un pasiv care îți consumă fonduri, într-un activ care îți produce taxe și impozite?

De exemplu, un lanț mare hotelier poate să ia această clădire, să o consolideze. Și când vor veni cu proiectul de consolidare, îl vor adapta special pentru hotel, vor fi bani privați puși acolo, încă o dată, repet, ultratransparent, ca să fie clar, să nu se înțeleagă că avem nu știu ce agendă ascunsă cu proprietatea Bucureștiului. Se va concesiona pe un număr de nu știu, 30-35 de ani, asta reiese din evaluarea proprietății, și în loc să se degradeze aceste tipuri de clădiri pe mai departe, vor fi reintroduse în circuitul economic și țesutul urban, per asamblu, va avea doar de câștigat.

Dar aceste tipuri de politici le putem creiona după ce vedem pe ce stăm. Pentru că sunt clădiri în București cu statut incert. Unele au litigii, dar măcar să știi care este statutul.

Vă garantez că sunt clădiri pe care statul nu știe dacă le are sau nu le are. Și treci pe lângă ele și te întrebi ce este aici.

De aceea am făcut un grup de lucru în nivelul primăriei. Și sper eu ca până la 15 iulie acest grup de lucru să ne producă baza de date, de la care noi vom clădi politici. E pentru prima dată când se face acest lucru, la inițiativa mea, după 35 de ani. Pentru că nu știm pe ce stăm. Și dumneavoastră ați  spus așa, domne, lăsați graffitiul, că sunt lucruri mai importante, cad clădirile pe noi. Absolut corect.

Dar ca să ajungem să rezolvăm, primul pas este această bază de date. Sunt sute de clădiri. Trebuie să avem o politică inclusiv economică sustenabilă.

Ca să consolidezi aceste clădiri te costă foarte, foarte, foarte mult. Ne împrumutăm deja de la Banca de Dezolvatare a Consiliului Europei pentru astfel de proiecte. Și atunci, obiectivul meu este să le reintroducem în circuitul economic cât mai repede. Adică mediul privat să contribuie.

Ciprian Ciucu: “Când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi.”

Clădiri importante de patrimoniu sunt afectate grav zilnic de această practică a tagging-ului mai degrabă, ca să deosebim graffiti de tagging, în care cineva trece rapid cu un spray și dă cu el acolo, asta nu e o formă de protest. Asta e o formă de marcare a teritoriului, mi se pare chiar foarte primitivă.

Ce face Banksy înțeleg că este o formă de protest. Eu însumi vin dintr-o generație care a ieșit la proteste, am protestat și împotriva Guvernului și nu combat cultura protestului. Dar tu când ajungi să vandalizezi, că așa le numesc și nu mi-e frică de acest cuvânt, când treci repede și bagi un tag pe o clădire de patrimoniu și ai acest fenomen pe kilometri întregi de bulevarde principale…

Intervenția de curățare fiind practic imposibilă din motive legislative, dar și din motive financiare, vă dați seama cât de mult costă să vii cu un proiect pentru o fațadă doar ca să ștergi un graffiti – ai nevoie de proiect de arhitectură, de un anumit tip de intervenție pe un monument.

Mulți artiști stradali au reacționat la dezbaterea inițiată de dumneavoastră invocând teoria ferestrei sparte, în ideea că cele mai multe tagg-uri sunt date pe clădiri deja degradate. Adică mai rare sunt situațiile în care se dau peste fațade de patrimoniu îngrijite.

Este fals. Nu există în București ceva în zona centrală să nu fie de patrimoniu. Zona protejată asta înseamnă. Și de aceea noi nu putem interveni. Dacă o clădire este de patrimoniu în zona protejată, toată plinta stradală de 2-3 kilometri ia aceeași legislație. Tu când dai pe clădirea de lângă care, ok, poate nu are cea mai bună formă, tu afectezi întreaga infrastructură a zonei istorice.

Vorbim de artiști. Cei care au lucrat aceste clădiri de patrimoniu au fost la rândul lor artiști. Expresia lor artistică trebuie să fie respectată. Cei mai mulți oameni din zona culturală își doresc ca aceste manifestări artistice să rămână în identitatea noastră pe o perioadă partea cât mai lungă de timp. Sunt anumite clădiri care sunt efectiv reprezentative și ne este drag de ele și nu doar că nu le vrem dispărute de acolo, ci nu le vrem nici măcar afectate.

Și atunci când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi. Tagging, tagging, tagging.

Cum va decide primăria ce trebuie șters și ce nu trebuie șters?

Statul trebuie să facă tot ce poate să își protejeze patrimoniul cultural și istoric. Din punctul meu de vedere, orice clădire din patrimoniu pe care se dă cu șpray trebuie protejată.

Primăria Capitalei, care are și ea cred, câteva urme de spray, este obiectiv de patrimoniu. Și multe alte clădiri au același statut. Ce vreau să spun este că acest fenomen, superficial de foarte multe ori, le omoară spiritul pe care artiștii vremurilor l-au pus în ele. Nu le mai vezi. Și n-am nimic cu ideea de a protesta. Și înțeleg și paradoxul de a protesta în mod organizat.

Dar dreptul de a protesta nu trebuie să fie superior dreptului unor artisti care s-au manifestat în trecut pentru a crea ceva. Este normal ca aceste clădiri de patrimoniu să fie protejate și pentru generațiile următoare.

Și ce faceți dacă veți investi mulți bani pentru curățare și vor veni din nou și vor da cu sprayul peste?

Pot să nu fac nimic, să continue să arate ca acum. Asta este opțiunea cea mai facilă pe care o abordau toți primarii de până acum, să nu faci nimic e cel mai lejer. Și când îmi vor reproșa oamenii care își doresc să vadă cădirile în forma lor reală, o să-i trimit la dreptul de a protesta al unor tineri, cărora nu am ce să le fac. E foarte facil.

Strict financiar vorbind, primăria va cheltui niște bani cu curățarea acestor fațade. Ce faceți dacă veți cheltui acei bani și vor veni și vor da altele peste? La cheltuirea banului public mă refer.

Vom relua procesul. În orașele civilizate, Viena, Paris, respectul pentru proprietate este mult mai mare. Politica este de a zădărnici eforturile. Adică dacă intervin în 24 de ore, cel care a făcut graffiti nu va mai reveni. Dar dacă constant ai același comportament, care îți consumă niște resurse, poți să-l pui la vandalism, din punctul meu de vedere.

Sunt singurul primar care a organizat un festival de graffiti în București ever. Primul și singurul din istoria Bucureștiului. Am încurajat această cultură a protestului și am oferit un spațiu public de manifestare.

Dacă dumneavoastră organizați festival de street art, nu înseamnă automat că încurajați cultura protestului, pentru că este un mediu controlat.

E un principiu în neoliberalismul acesta care este clamat. Sunt liber să fac ceea ce vreau, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea celuilalt. Dar oamenii aceștia protestează afectând proprietățile altor oameni. Cu alte cuvinte, să zicem că vreau să protestez și eu cu cheia pe mașina dumneavoastră. Este ok? Eu cred că este artă. Fac o steluță.

Totuși, avem o manifestare a autorității și respectăm legile sau putem să lăsăm orașul într-o ideologie ultra de stânga, non-intervenționistă, a anarhiei, pentru că și anarhia este definită foarte clar în științele politice – avem o zonă în care autoritatea nu trebuie să mai existe și să nu afecteze niciun fel dreptul protestului. Toți protestăm, toți sunt niște protestatari. După care o să avem un mediu urban conform propriilor noastre decizii și acțiuni.

Mai am o singură întrebare pe subiectul acesta. Ați spus deseori că luați orașul la pas. Ați văzut acum câțiva ani, când era Florin Cîțu premier, stencil-urile cu “Cîțu salvează economia”, răspândite prin tot orașul? Ele au fost date inclusiv pe Ateneul Român, monument inclus în patrimoniul UNESCO.

Și pe blocul în care stau eu, în Drumul Taberei.

Aceste stencil-uri cu mesaj politic au fost cumva încurajate, plătite de PNL?

Mi-ar fi rușine dacă ar fi așa ceva. Să aflu așa ceva. Nu știu cum au apărut. Am văzut și cu Ciolacu, am văzut și cu alții. Și cu Ciucă erau la un moment dat.

Deci nu aveți cunoștință că PNL ar fi plătit vreodată pentru astfel de mesaje?

Doamne ferește! Adică am conștiință că nu s-a plătit, că s-ar vedea în documentele contabile. Alea mi se par niște mizerii.

Un alt subiect care are legătură cu patrimoniul orașului și nu are încă o rezolvare este Cathedral Plaza. Știu că exista o decizie judecătorească pentru demolare, Nicușor Dan a dat la rândul său o dispoziție de demolare, dar ea a fost atacată de proprietari. Care este situația în prezent?

Este doar o hotărâre judecătorească atacată în instanță, la apel. Și există o decizie a primarului general deja semnată pentru demolarea clădirii. Și mai există o contestație, de aceea nu s-a demolat clădirea. A fost atacată decizia primarului general de demolare, deci încă nu avem o decizie definitivă. Al doilea motiv cred că este economic. Și mai este un motiv. Unii spun așa – nu este soluția tehnică cea mai bună de a o demola de tot, pentru că deja cu actuala configurare s-ar mișca și-ar afecta și mai mult biserica catolică. Și atunci sunt două ipoteze.

Cum poți da niște costuri rezonabile pe care să le suporți tot tu, stat, să nu afectezi clădirea monument. Cealaltă gândire ar fi să duci, totuși, clădirea în niște parametri urbanistici corecți ai zonei, adică ce spune acum legea? Spune că poate să aibă acolo maxim patru etaje. Atunci o dai jos până la patru etaje și o lași într-un registru urbanistic corect.

Problema este că nu ai legislație în România care să-ți permită să faci așa ceva, deși soluția tehnică mai corectă ar fi aceasta.

Deci avem această tensiune între soluția juridică, voința politică, care este aceeași cu soluția juridică de a o demola și să vedem care este soluția tehnică pentru a demola. Din păcate, pe termen scurt de un an, doi, trei, nu văd, vă zic sincer, o soluție. 

Urmărind activitatea dumneavoastră de când ați devenit primar, postările pe care le faceți, pare așa că ați găsit un dezastru la Primăria Capitalei. Care este realitatea? precedentul primar a fost Nicușor Dan, ales președintele României.

Nicușor Dan a făcut cât de mult a putut să facă în contextul pe care l-a avut. N-am ce să-i reproșez.

Puteți dumneavoastră mai mult? aveți același context, dacă nu unul și mai dificil, ținând cont de criza politică, economică.

Nu știu, asta rămâne să demonstrez, dacă o să mai merit un mandat. Dar am zis că am nevoie de puțin 2-3 mandate. Orașele care s-au schimbat, luminat la față, în care există ordine, cum ar fi Parisul, Viena, Barcelona, au avut primari care au stat mai mult de un mandat acolo. Și orașele din România, care sunt cât de cât puse la punct, au avut primar că au stat două, trei mandate minim. Unii au stat, cum este Emil Boc, și cinci mandate. Și arată mai bine pentru că ai o coerență pe o perioadă lungă de timp.

Aici vorbim despre un oraș cu o guvernanță schizoidă în care ai 7 primari. Și, cu atât mai mult, inerția este mai mare și timpul necesar pentru a acționa sistemic și concentrat, cu efecte vizibile,  este mai mare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Ciprian Ciucu: “Nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun. De exemplu, iMapp.” appeared first on Cultura la dubă.

Concursul de proiecte de management organizat pentru Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București a fost câștigat de Ada Lupu Hausvater, cu o medie generală de 8.36. Ea va fi primul manager general al TNB, ales prin concurs, după decesul lui Ion Caramitru.

Celălalt finalist, Boris Focșa, a primit 1.47 la proba interviului, iar media finală obținută a fost 4.40.

“Conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură, cu modificările și completările ulterioare, este declarat câștigător candidatul care a obținut cea mai mare medie, cu condiția ca aceasta să fie de minimum 7″, a transmis Ministerul Culturii.

Ada Lupu Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara în ultimii 20 de ani, regizoare de teatru, totodată prima femeie manager al unui teatru național din România, s-a aflat la a 3-a încercare de a deveni liderul Teatrului Național București.

Este singurul candidat care a participat la toate cele trei concursuri organizate de Ministerul Culturii în ultimii 4 ani. Cel din 2022 a fost anulat după retragerea unui membru al comisiei și pentru că oricum niciun candidat nu a fost considerat de către comisie suficient de pregătit. La sfârșitul lui 2025, Ada Lupu a obținut la evaluarea proiectului de management 6.58.

Mandatul său la TNB va fi între 2026 – 2031.

În susținerea proiectului său de management, aceasta a anunțat că prioritate în distribuția spectacolelor vor avea cei 84 de actori angajați pe perioadă nedeterminată, considerând că numărul actual de 97 de colaboratori este prea mare.

Un “teatru de conștiință” condus cu un “management chirurgical”, model pentru societate și cu reprezentativitate internațională – sunt principalele idei care au reieșit din prezentarea sa. Proiectul său prevede și redeschiderea istoricului bar Lăptăria lui Enache, precum și deschiderea unei cafenele cu librărie și a unui magazin de suveniruri.

Aceasta și-a propus în mandatul său 8 turnee internaționale și 20 de turnee naționale, deschiderea teatrului către dramaturgi contemporani și către coproducții internaționale, subtitrarea tuturor spectacolelor în limba engleză și invitarea unor artiști de renume la nivel internațional, precum dramaturgul și regizorul canadian Robert Lepage sau polonezul Krzysztof Warlikowski.

De asemenea, modificarea orelor de începere a spectacolelor, astfel încât spectatorii să aibă timp de socializare în spațiile comerciale ale teatrului, precum și îmbunătățirea acusticii sălilor.

Întrebată de membrii comisiei cum va face rost de fonduri pentru toate acestea, ținând cont de deficitul bugetar, candidata a răspuns că va coopta parteneri strategici/ sponsori, fără să numească punctual pe cineva.

“- Ați putea să ne spuneți care este cel mai mare eșec al carierei dumneavoastră și ce ați învățat din el?

– Nu îmi aduc aminte, încerc să fiu sinceră, nu am fost preocupată de eșecuri, de dezamăgiri, am fost concentrată pentru a face totul să meargă, alături de echipă”

“-Ce veți face pentru profesionalizarea tehnicienilor din TNB, mulți dintre ei cu studii medii?

– Vor trebui să facă cursuri de formare, să-i profesionalizăm specific, să fie actualizată experiența de muncă.

– Aveți în minte niște școli sau cadre de formare?

– Trebuie să existe. Ce putem face noi sunt ateliere de pregătire, vom solicita INCFC să facă cursuri de acreditare.”

Întrebată dacă are un plan pentru atragerea fondurilor europene, aceasta a zis că în prezent nu se poate aplica la nimic, ci doar din 2027. Un membru al comisiei a contrazis-o: “sunt deja câteva programe de finanțare deschise acum, în 2026, perfecte pentru teatre”.

Din comisia de evaluare au făcut parte: Carmen Croitoru, directorul INCFC, Theo Herghelegiu, regizoare, Adrian Găzdaru, actor, fost manager al Teatrului Excelsior, Hunor Horvath, manager al Teatrului Maghiar din Timișoara, Vava Ștefanescu, managerul Centrului Național al Dansului București și Ludmila Patlanjogu, critic de teatru.

Contracandidatul său, Boris Focșa, fost ministru al Culturii în Moldova, care a șocat membrii comisiei cu prestația sa, a fost notat cu 1.47 la proba interviului.

Cum a arătat proba interviului – AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ada Lupu Hausvater este noul manager al Teatrului Național “I.L. Caragiale” din București appeared first on Cultura la dubă.

Mai poate fi poezia contemporană relevantă pentru o masă semnificativă de oameni sau a ajuns la gradul cel mai avansat de nișare din istorie? Ce am înțeles și cu ce am rămas din poezia predată în școala generală și în liceu? Și, de ce nu, cum se vor influența poezia și tehnologia în următorii ani?

Cinci poeți contemporani din diferite generații discută în mod deschis despre locul pe care îl (mai) ocupă această formă de artă într-o lume marcată de războaie, incertitudine, crize economice și scroll necontrolat.

Bogdan-Alexandru Petcu, Ștefania Mihalache, Răzvan Țupa, Ligia Keșișian și Ramona Boldizsar ne oferă forma lor de luciditate cu care încercăm să străbatem labirintul incongruent al prezentului mai mult sau mai puțin poetic. Chiar de Ziua Internațională a Poeziei!

***

“Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii, așa cum o știm” – Ștefania Mihalache, poetă

Mai avem nevoie de poezie în 2026? Dacă da, de ce?

Bogdan-Alexandru Petcu: Ultima dată când am verificat piramida nevoilor, a lui Abraham Maslow, nevoia de poezie nu era inclusă acolo, cel puțin nu în forma asta. Chiar și așa, admițând că putem vorbi despre poezie folosind conceptul de nevoie, sunt tentat să spun că este cel puțin la fel de acută ca în urmă cu 10 ani, iar lucrul ăsta se observă cu ochiul liber: apar colecții noi de poezie la edituri mari, de pildă colecția / pocket; apar edituri noi care publică doar poezie, un exemplu relevant fiind Fantomas; apar tot mai multe antologii de poezie contemporană etc., semnale care nu pot fi interpretate decât ca interes (sau nevoie) tot mai mare din partea oamenilor – oameni vulnerabili în fața tăvălugului istoriei.

Ștefania Mihalache: Avem din ce în ce mai multă nevoie de poezie, pentru că trebuie să ne conservăm și exprimăm sensibilitatea ca ființe umane. Inteligența artificială ne ajută, dar schimbă iremediabil fața lumii așa cum o știm. Iar predominanța ei, cât și evenimentele geopolitice din ce în ce mai tulburi cer tot mai multă conștientizare și responsabilizare, iar poezia, de-a lungul timpului, a făcut și asta. Și trebuie să o facă și mai departe.

Răzvan Țupa: Poezia de nevoie e cel mai rău lucru pe care și l-ar dori cineva pentru dinamica lecturii. Atâtea aberații sunt impuse ca nevoi… Poezia are șansa de a rămâne ceea ce faci dincolo de ce ți se spune că e nevoie. Nu e nevoia, e treaba ta.

Ligia Keșișian: Poezia rămâne, în vremurile pe care le traversăm, unul dintre puținele teritorii în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista cu o formă necesară de vigilență etică. Trăim într-un climat al supraexpunerii, în care informația se revarsă continuu, fără a produce întotdeauna înțelegere.

Zgomotul cognitiv e atât de intens, încât riscă să ne estompeze însăși percepția morală. În acest context, poezia, adesea văzută ca refugiu, devine mai curând esențială pentru recalibrare. Într‑o lume ce pare în permanență cartografiată, cuantificată și arhivată, poezia funcționează ca o contra‑lumină, readucând în atenție ceea ce nu poate fi convertit în date. Cred că poezia rămâne una dintre puținele resurse capabile să producă o modificare interioară reală. Dacă mai putem schimba ceva în modul în care percepem realitatea, cred că schimbarea începe în limbaj – acolo unde poezia rămâne, încă, surprinzător de vie.

Ramona Boldizsar: Bineînțeles! Poezia se întâmplă în viețile noastre uneori chiar și în forme nescrise, fără să ne dăm seama, și probabil că ar fi destul de greu să trăim fără ea. Însă, oricum ar fi, cred că societatea noastră are încă ce învăța de la cărțile de poezie. Ne putem regăsi foarte ușor în aceste texte, poezia vorbește clar, pertinent, irezistibil despre realitate și despre noi. Deci, într-un fel, pur și simplu pentru că ne poate îmbogăți și clarifica existența.

Ne ajută sau ne încurcă școala în demersul de a ne apropia de poezia de azi?

“Nu aș putea spune că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană” – Bogdan-Alexandru Petcu, poet

Bogdan-Alexandru Petcu: Chiar dacă la terminarea liceului rămăsesem cu senzația că umanioarele sunt moarte, din simplul considerent că ceea ce a produs contemporaneitatea lipsea din manuale și programă, nu aș putea spune că școala m-a încurcat. De altfel, nu aș putea spune nici că școala m-a ajutat în mod direct să mă apropii de poezia contemporană, dar a reușit să facă un lucru extrem de important, și anume să-mi ofere instrumentele necesare pentru o eventuală apropiere.

Totuși, știu sigur că există și situații complet diferite de-a mea, situații în care școala, prin profesori extrem de pasionați și dedicați, ajută elevii în mod direct să se apropie de poezia și literatura de azi. Mă gândesc, desigur, la elevii din Alecart, elevi care au norocul să-i aibă profesori pe Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Mă gândesc și la elevii Oanei Paler, la fel de norocoși.

Ștefania Mihalache: Nu prea știu ce mai poate și ce nu mai poate școala astăzi. Cred că suntem într-o reorganizare epistemologică mai largă, iar școala (mai ales cea din România) își adaptează conținuturile cu un delay considerabil. De obicei, școala se apropie de poezia contemporană mai degrabă prin eforturile anumitor profesori (dar nu foarte mulți) de a organiza întâlniri și ateliere cu scriitori. La nivel curricular nu văd nici un impuls în această direcție.

Răzvan Țupa: Școala e doar o idee. De fapt profesorii contează. Ei pot să ajute sau să încurce exact ca poezia. Uneori chiar cine pare că te încurcă s-ar putea să îți dea argumentul pentru ce te ajută. Am avut norocul să întâlnesc persoane care predau literatura la școală în moduri spectaculoase.

Dar la un moment dat, cineva din postură profesorală ne explica de ce nu e cine știe ce Eminescu față de Arghezi. Cred că a fost prima dată când m-a interesat în mod real ceva legat de Eminescu. Iar când aceeași persoană a zis că facem la clasă Nichita Stănescu pentru că trebuie, dar nu are sens și e și enervant, m-a convins dintr-o dată că trebuie să fie ceva și cu poezia de după Arghezi dacă e așa o problemă de nervi…

Ligia Keșișian: E dificil de spus dacă școala ne ajută sau ne încurcă, pentru că, de cele mai multe ori, poezia e predată într-un mod care îi anulează tocmai flexibilitatea interioară. Manualele insistă pe scheme, etichete și clasificări, ca și cum poemul ar fi un artefact de muzeu și nu un text deschis, un organism viu.

Mai degrabă decât să îi învețe pe elevi să citească în profunzime și să își antreneze gândirea critică, școala îi obișnuiește cu interpretări standardizate și cu comentarii preluate mecanic. Astfel, riscul nu este doar îndepărtarea de poezia de azi, ci pierderea contactului cu însăși capacitatea de a citi cu atenție și discernământ un text.

“Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre” – Ligia Keșișian, poetă

Dacă am privi poezia mai puțin ca pe o lecție și mai mult ca pe un dialog, școala ar putea deveni un spațiu real de deschidere. Cred că o apropiere autentică se produce atunci când elevul întâlnește poezia contemporană ca pe o vietate actuală, prin faptul că textele respiră în același ritm istoric cu ei.

Introducerea unor lecturi actuale, dialogul cu poeții tineri, participarea la evenimente literare pot transforma poezia din arheologie în prezență și experiență. Nu cred că tinerii resping poezia în sine, ci modul rigid în care le este livrată. Când li se oferă libertatea de a citi cu propria sensibilitate și cu propriul instrumentar, apropierea se produce firesc.

Ramona Boldizsar: Pe unii dintre elevi poate-i ajută – pentru că astfel o descoperă și se îndrăgostesc de ea. E adevărat totuși că mulți s-au îndepărtat de poezie din pricina școlii, a studiului său minuțios doar într-o anumită direcție și, cred eu, și pentru că nu se vorbește deloc despre poezia contemporană și elevii nu au acces la cum se poate scrie poezia astăzi. Este un minus, dar se poate transforma într-un plus în momentul descoperirii. Am observat mulți oameni reîntorcându-se la poezie tocmai de pe acest teren. Credeau că nu le place pentru că poeziile citite în școală erau foarte departe de ce simțeau/experimentau, așa că atunci când au citit poezie contemporană, au avut șansa (re)apropierii.

Dacă ar fi să recomanzi 5 autori/autoare contemporani cuiva care nu a citit niciodată poezia prezentului, la ce nume te-ai opri?

Bogdan-Alexandru Petcu: În ordine alfabetică: Radu Andriescu, Mariana Codruț, Vlad Drăgoi, Diana Geacăr, Ștefan Manasia.

Ștefania Mihalache: Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Andrei Dósa, Anastasia Gavrilovici, Olga Ștefan.

Răzvan Țupa: Aș avea alte 5 nume de recomandat în funcție de ce a mai citit în rest sau ce o interesează pe persoana cu pricina. Oricum partea asta cu numele de autori cred că e o poveste destul de deformată. Mai degrabă aș recomanda un text sau altul, un poem sau o carte. Colegul care îmi filmează citEștioficial, Dorel, citește aproape tot timpul. Se pregătește să iasă la pensie, și poezia contemporană nu l-a prea interesat. Dar când am filmat recomandarea pentru antologia ”Reflector” din 2025 mi-a spus imediat că l-am făcut acum să se ducă să caute cartea. Și pe urmă l-am văzut și entuziasmat când citea. Aici e prezentarea antologiei.

Ligia Keșișian: Mariana Marin rămâne o voce de referință, prin felul în care memoria și vulnerabilitatea se încarcă de luciditate și devin un spațiu de rezistență interioară. Virgil Mazilescu aduce în poezie o precizie aproape minerală: un fel de a filtra până când esențele devin străvezii.

La Ioan Es. Pop întâlnim o poezie narativă, construită pe fractura biografică, orientată întotdeauna spre un adevăr al tensiunilor și al limitelor umane. Alexandru Mușina este esențial prin energia lui intelectuală și prin franchețea formală care au transfigurat reperele unei întregi generații, iar Ileana Mălăncioiu rămâne una dintre conștiințele poetice cele mai limpezi ale literaturii noastre, o poetă pentru care rigoarea, sensibilitatea și luciditatea se întâlnesc într-o voce de o claritate acută.

Ramona Boldizsar: Străini – Ocean Vuong, Natalie Diaz, Ada Limon, Louise Gluck.

Autohtoni – Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Vlad Drăgoi, Cătălina Stanislav, Andrei Dósa.

“Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie” – Ramona Boldizsar, poetă

Ce te (mai) motivează și ce (mai) declașează  procesul tău de scris poezie?

Bogdan-Alexandru Petcu: Deși, fiind prins, ca orice alt om, în vâltoarea multiplelor crize prin care trece lumea astăzi, nu am scris prea mult (am notițe, am început multe lucruri în ultimele luni, am idei), ceea ce declanșează procesul ăsta – ori nevoia asta – este în ultima vreme sentimentul de revoltă. Da, revoltă pentru că poezia, cred eu, e domeniul libertății și, totodată, unul dintre instrumentele pe care le poți folosi ca să te raportezi critic la realitatea pe care literatura are puterea de a o (re)prezenta. Fie că este vorba de realități mici, din istoria personală, fie că ne referim la realitățile mari și înfiorătoare, din istoria extrem de recentă a lumii.

Ștefania Mihalache: Cred că aceleași mecanisme interne. Poate cu o nuanță, acum poezia apare și ca o nevoie de a media între mine și lume. O nevoie mai mare nu de a „descărca emoție” cât de a filtra și construi punți de înțelegere, de trăire.

Răzvan Țupa: Motivația mea e relațională dintotdeauna. Mereu mă face să scriu și să rescriu faptul că apuc să întorc pe toate fețele ce pot să fac cu o idee sau formulare pe care doar poezia le suportă. Sau nu le suportă și atunci iar intră în proces de scris.

Ligia Keșișian: Scrisul pornește dintr-o tensiune interioară pe care nu o pot metaboliza altfel decât prin limbaj. Scriu pentru a mă înțelege și pentru a afla ce anume se cere formulat, pentru a desluși o istorie personală și transgenerațională care mă locuiește. Poemul devine terenul unei investigații continue, un mod de a examina fisura dintre biografie și moștenire, dintre memoria asumată și ceea ce corpul transfigurează în absența ei.

Scriu pentru a da glas celor împinși în tăcere, pentru a recupera fragmente de umanitate și pentru a interoga nedreptatea. În astfel de momente, poezia capătă forma unui mic act de justiție, o încercare de a observa și poate de a salva ceea ce riscă să fie pierdut fără urmă.

Ramona Boldizsar: În acest moment poezia e într-un repaus pentru mine și nu e prima oară când se întâmplă. Există momente bune pentru scris și momente bune pentru tăcere în poezie – iar acestea din urmă se pot lesne transforma în procedee productive de gândire.

“Peste 20 de ani, din păcate sau din fericire, poezia o să arate exact ca noi” – Răzvan Țupa, poet

Cum crezi că va arăta poezia peste 20 de ani?

Bogdan-Alexandru Petcu:  Ca să răspund sincer – dar și cuprins de o anxietate simplu de justificat –, sper că va mai exista lumea peste 20 de ani ca să existe și poezia. Cât despre joncțiunile posibile (formale sau ideatice), aș prefera să nu îmi dau cu părerea. Nu am fost niciodată bun la profețit sau pariuri.

Ștefania Mihalache: Cred că lumea în general va arăta peste douăzeci de ani într-un fel foarte diferit, pe care nici nu ni-l imaginăm. Vom avea, probabil, și mai multă tehnologie, vom integra mai mult non-uman în viața noastră, poate vom căuta zone de a trăi în care clima să fie mai tolerabilă, poate vom scrie și cu roboții sau cel puțin va fi una dintre opțiuni, sau, și las aici o previziune a lui Chatgpt – cu cât lumea va deveni mai tehnologică, cu atât poezia va deveni mai intimă. Sunt de acord cu el aici, și e interesant că și el „simte”, pe undeva, că avem ceva de salvat, ceva foarte „al nostru”.

Răzvan Țupa: Peste 20 de ani din păcate sau din fericire o să arate exact ca noi. Când am citit prima dată întrebarea mi s-a părut că te referi la un moment peste 50 sau 500 de ani. Și m-a entuziasmat gândul că odată scăpată de obsesiile căutării de idoli sau de entuziasmele aroganțelor pretențioase, poezia ar funcționa între tine și celălalt, între tine și tine complet natural. Cum își deschid acum oamenii săli de sport, ar fi gata formula de exerciții poetice la sala de profil.

Ligia Keșișian: Intuiția mea este că poezia va continua să funcționeze ca un spațiu de rezistență interioară într-o lume tot mai tehnologică și accelerată. Vom vedea, probabil, o intersectare tot mai puternică între poezie, imagine, sunet, spațiu digital, dar și o întoarcere la textul care încetinește și recuperează atenția.

Într-un mediu saturat de informație, poezia va rămâne unul dintre puținele locuri în care ambiguitatea, fragilitatea și interogația pot fi cultivate fără suspiciune. Miezul ei nu se va schimba: va căuta zona de tensiune în care realitatea se reconfigurează.

În același timp, prezența inteligenței artificiale în literatură va deschide, poate, un teritoriu nou. Nu mă refer la „trăiri” în sens uman, ci la o formă de expresie algoritmică ce ar putea genera poezii despre propriile procese, limite sau percepții modelate de date – texte care, paradoxal, ne vor obliga să ne reexaminăm definițiile despre sensibilitate, autenticitate, chiar despre limbaj.

Peste 20 de ani, poezia va arăta cu siguranță diferit în forme și suporturi, însă cred că va rămâne fidelă esenței sale: capacitatea de a transforma neliniștea în claritate și de a recupera ceea ce e invizibil în viteza prezentului.

Ramona Boldizsar: Nu am nici cea mai mică idee – dar presupun că va exploda zona ecologică a poeziei și cea marcată de traumele războiului, fie și doar prin observație de la distanță. Realitatea pe care o trăim zilele astea probabil va modela forma poeziei, la fel cum o va face și evoluția inteligenței artificiale și criza climatică.

***

Bogdan – Alexandru Petcu a debutat în anul 2022 cu transcender, la Editura Charmides. Este prezent cu grupaje de poezie în mai multe volume colective, cea mai recentă apariție fiind în antologia eco poetry pielea mea răcește lumea (Editura pentru Artă și Literatură, 2025),coordonată de Carmen Florea.

Ștefania Mihalache s-a născut în 15.08.1978, la Brașov. Poetă, prozatoare.  Proză: Est-falia, Ed. Paralela 45, debut, 2004, Poemele secretarei, Ed. Cartea Românească, București, 2010, Gene dominante, Ed. Humanitas, 2022, câștigător al premiului „Observator Lyceum”, acordat de revista „Observator cultural”.

Poezie: Sisteme de fixare și prindere, Ed. Nemira, 2016, debut, câștigător al Premiului Matei Brâncoveanu pentru Literatură, Cronica Akasha, Ed. Nemira, 2021, Sunt liniștită,  mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, Ed. Paralela 45, 2024, Premiul pentru Poezie al Revistei Ateneu, 2024, nominalizare la Premiile Revistei „Observator cultural” și Premiul pentru Poezie al Radio România Cultural.

Răzvan Țupa este autorul antologiei ”poetic relațional – poeme alese 1995-2024”(edtura Cartier). Este cunoscut pentru dimensiunea de performance pe care o asigură poeziei sale. Atât în spectacole live cât și în formule de poezie video. Realizează selecțiile citestioficial.ro pentru Aleph News și coordonează programul cultOral dedicat întâlnirii între discursul scriitorilor reali și cel al formulărilor A.I.

Ligia Keșișian este membră PEN Club România. Este autoarea a trei volume de poezie: Mici cutremure (Charmides, 2017), Miss Houdini (Charmides, 2019) și Anul tigrului de apă (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Cel mai recent volum al său a primit Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2023 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul ARCCA pentru Cea mai bună carte de poezie a anului 2023, ex aequo cu Ion Mureșan, precum și Premiul Nicolae Labiș; de asemenea, a fost nominalizat la premiile Observator Cultural, Observator Universitas, BAC-Fest și Zona9 Poezie. În 2024 a beneficiat de Rezidența Contrasens de la Timișoara, iar în 2025 a primit Bursa și Rezidența Cărturești pentru volumul în lucru.

Ramona Boldizsar este poetă, gazda podcastului literar Perfect Contemporan și coordonează colecția Amaterasu la Cartex. A publicat două cărți de poezie, „nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL) și “Spune-mi unde să apăs mai tare” (Cartex), dar și un volum de proză scurtă “Fete bune. Fete cuminți” (Humanitas).

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post 5 voci contemporane despre poezia de azi. Locul în care fragilitatea, disonanța și chestionarea pot coexista appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit ministrului Culturii, doi candidați și-au depus dosarele și au rămas în competiție pentru managementul Teatrului Național București, deschis de Ministerul Culturii în luna ianuarie 2026. După încheierea etapei de înscrieri, Andras Demeter a lansat pe pagina sa oficială de facebook o invitație către foștii candidați la ultimele concursuri, de a face parte din comisia de evaluare.

Candidații care au participat la ultimul concurs au fost Alexandra Badea, Ada Lupu Hausvater și Radu Popescu, iar cei care au participat la penultimul concurs au fost, potrivit surselor Cultura la dubă, Mircea Rusu, actor și fost director interimar al TNB, Liviu Lucaci, rectorul UNATC, Adrian Găzdaru, actor, fost manager general al Teatrului Excelsior, înlăturat la finalul celor 4 ani de mandat după ce a primit nota 7.18, Ada Lupu Hausvater, regizoare și manager general al Teatrului Național din Timișoara din 2005 până în prezent și Andrei Grosu, regizor și co-fondator al teatrului independent Unteatru.

“Cred că cea mai incontestabilă componență a acestei comisii este una care să-i includă pe toți sau pe cât mai mulți dintre cei care au candidat pentru postul de manager al TNB la ultimele concursuri. De ce? Fiindcă acești oameni prezintă un avantaj important: au parcurs și au analizat cu extremă atenție caietul de sarcini și obiective, au muncit să scrie proiecte adecvate acestor cerințe, s-au pregătit pentru interviurile care nu au mai avut loc, și-au asumat o viziune prin care să facă bine instituției, așa cum fiecare a considerat că e necesar, potrivit, ideal, realist etc.

În plus, ei sunt niște specialiști în domeniu foarte diferiți ca experiență și ca areal de concepție managerială; sunt personalități distincte, tipologii foarte variate ca viziune și ca abordare artistică.”, a scris ministrul Culturii.

La ultimul concurs organizat de Ministerul Culturii la sfârșitul anului 2025, niciun candidat nu s-a calificat la proba interviului. Iar precedentul, organizat în mandatul lui Lucian Romașcanu, a fost anulat după retragerea unui membru al comisie, dar și pentru că „În urma evaluării proiectelor de management, comisia în integralitatea sa a constatat o calitate generală care este sub ceea ce ar trebui să reprezinte un document ce stă la baza conducerii teatrului fanion al României pentru următorii cinci ani.” – Lucian Romașcanu, 2022.

Am întrebat mai mulți foști candidați cum comentează invitația ministrului Demeter și dacă o vor accepta. Iată ce răspunsuri am primit:

Alexandra Badea: “Am refuzat invitația de a face parte din comisie în primul rând pentru că, prin restricțiile impuse în condițiile de participare, cu rezultatul previzibil obținut (2 candidați), ministrul a demonstrat că nu își dorește să dea cu adevărat o șansă TNB-ului de a avea cel mai potrivit manager și de a produce o schimbare reală. Eu nu mai am încredere în instituția pe care o conduce și nu vreau să validez acest concurs, a cărui credibilitate este afectată.”

Radu Popescu: “Am primit invitația de la domnul ministru și am refuzat-o. Cred ca în teorie ar fi putut fi o idee bună, daca în practică nu e o dovadă de cinism. Nu poți invita să judece viitorul manager al Teatrului Național persoane pe care nu le consideri apte să candideze la această funcție. Sunt o persoană neconflictuală și care am acordat întotdeauna, tuturor, prezumția de bună credință, dar această prezumție s-a pierdut în momentul în care, de la o ediție la alta a concursului, au fost modificate condițiile în asa fel încât candidații care au deranjat anterior să nu mai poată candida. Ministerul Culturii ar trebui să fie al oamenilor de cultură și pentru ei, nu oglinda unor orgolii personale.”

Liviu Lucaci: “În unele zile din perioada evaluării, nu voi fi în București. În cazul meu, nu se pune problema participării.

Iată și mesajul integral al ministrului Andras Demeter:

“TNB-ul are o lungă istorie, plină de evenimente, unele de glorie, altele traumatizante, dacă e să ne amintim doar de bombardamentul din august 44, care a distrus clădirea de pe Calea Victoriei. În timp, instituția a schimbat edificii, a schimbat denumiri oficiale, a schimbat directori. În ultimele trei decenii a încercat și a reușit să-și schimbe mantaua cenușie pe care 50 de ani de comunism i-au lăsat-o pe umeri. Dar asta nu înseamnă c-a înaintat lin și fără obstacole. Că s-a oprit din transformări. Nu. In ultimii ani, aceste turbioane de schimbare au băgat-o într-un malaxor al provizoratului și al dezechilibrului, complet nemeritat pentru Prima Scenă a țării.

Acum ne aflăm în proximitatea unui nou concurs pentru postul de manager TNB. Concurs al cărui rezultat final sperăm să așeze teatrul în normalitate, în armonie internă și în cea mai bună rezonanță posibilă cu publicul său. Concurs pentru care, la încheierea perioadei de înscriere, au fost depuse două candidaturi.

Mă gândesc la soarta acestei instituții și mă preocupă cât se poate de serios felul în care ea își va găsi și forța, dar și echilibrul pentru a merge mai departe la capacitate maximă și cu multe triumfuri în portofoliu.

Și mă mai gândesc la ceva: la cea mai eficientă soluție posibilă pentru comisia de evaluare, cea care va decide conform regulilor și atribuțiilor legale, următorul manager. Iar în acest sens, cred că cea mai incontestabilă componență a acestei comisii este una care să-i includă pe toți, sau pe cât mai mulți dintre cei care au candidat pentru postul de manager al TNB la ultimele concursuri. De ce? Fiindcă acești oameni prezintă un avantaj important: au parcurs și au analizat cu extremă atenție caietul de sarcini și obiective, au muncit să scrie proiecte adecvate acestor cerințe, s-au pregătit pentru interviurile care nu au mai avut loc, și-au asumat o viziune prin care să facă bine instituției, așa cum fiecare a considerat că e necesar, potrivit, ideal, realist etc. În plus, ei sunt niște specialiști în domeniu foarte diferiți ca experiență și ca areal de concepție managerială; sunt personalități distincte, tipologii foarte variate ca viziune și ca abordare artistică.

Tocmai de aceea, le voi lansa invitația de a veni în această comisie. Intenționăm ca ea să includă nouă membri, iar celor trei reprezentanți ai autorității, dorim să li se alăture foștii candidați, în calitate de specialiști.

Mizez pe obiectivitatea și exigența lor în procesul de evaluare, în măsura în care dau credit total respectului, generozității profesionale și preocupării lor față de viitorul TNB.” – a postat ministrul Andras Demeter pe pagina sa oficială de facebook.

Criticul de teatru Cristina Modreanu a comentat la rândul său invitația ministrului:

“Nu mă îndoiesc că ministrul chiar se gândește la ce să facă acum cu TNB. Mai exact acum, că nu mai are nimeni încredere să participe și/sau să evalueze proiectele înscrise. Condițiile puse la a treia încercare – în special cei 10 ani de experiență ca manager într-o instituție publică de cultură – au redus plaja de candidaturi posibile, așadar nu e de mirare că s-au înscris doar doi candidați. Aceeași condiție pe mine m-a făcut să refuz invitația de a face parte din comisia de evaluare și sunt sigură că au fost mulți alții în aceeași situație. Chiar cred că e o condiție care închide porți și reduce orizontul, în loc să-l deschidă.

Așa cum cred că ideea de a alcătui comisia de evaluare din foști candidați pentru acest post este, în cel mai bun caz, excentrică, dar nu poate reprezenta un câștig pentru instituție. O spun pentru că am citit toate proiectele depuse până acum și majoritatea autorilor nu au, din păcate, viziunea necesară pentru a evalua alți candidați (iar cei care aveau ar fi trebuit să rămână în cursă, nu văd cum ar mai accepta acum să schimbe poziția).

Cel mai înțelept ar fi ca ministrul să recunoască deschis că noile condiții nu au fost o idee bună – o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată – și să redeschidă concursul pentru cât mai multe candidaturi. Actorii și publicul Naționalului o merită.”, a scris Cristina Modreanu pe pagina sa de facebook.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post Andras Demeter invită foștii candidați la managementul TNB, eliminați pentru note slabe, să fie parte din comisia de evaluare a noului concurs appeared first on Cultura la dubă.

Această a declarat că, deși legea prevede ca fondul cinematografic să fie alcătuit și din procentul de 4% de la jocurile de noroc, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată fiindcă nu există o metologie, iar Ministerul Finanțelor e instituția responsabilă să elaboreze normele.

Până la ora publicării articolului, petiția a fost semnată de peste 500 de oameni. Redăm mai jos textul ei:

“Solicitare de clarificări privind necolectarea contribuției de 4% la Fondul Cinematografic de la operatorii de jocuri de noroc și lipsa normelor metodologice (conform Legii nr. 328/2006)

Stimate Domnule Ministru,

Prin prezenta, vă adresăm rugămintea de a oferi clarificări oficiale și detaliate cu privire la refuzul sau incapacitatea instituției dumneavoastră de a elabora metodologia necesară aplicării legii, situație care blochează colectarea unor fonduri vitale pentru cinematografia românească.

Conform prevederilor referitoare la cinematografie (aprobate prin Legea nr. 328/2006), Art. 13, alin. (1), lit. f) stipulează în mod imperativ constituirea Fondului cinematografic prin:

“colectarea unei contribuții de 4% din profitul anual realizat de operatorii economici care organizează jocuri de noroc; plata se va face până la data de 31 mai a anului în curs pentru anul precedent;”

De la intrarea în vigoare a acestor prevederi și până în prezent, această dispoziție legală a fost sistematic ignorată, iar fondurile nu au fost colectate, fapt confirmat constant de Rapoartele de activitate ale Centrului Național al Cinematografiei (CNC) pentru anii 2019-2024.

Mai mult, într-un interviu publicat recent de platforma Cultura la dubă, doamna Anca Mitran, Directorul General al CNC, a declarat public următoarele referitor la taxa de la jocurile de noroc.

“Din păcate, există lege pentru această contribuție, dar nu s-a pus în practică și nu se colectează nici acum. (…) Pentru că nu există metodologie pentru acea lege. (…) [Metodologia ar trebui făcută de] Ministerul de Finanțe. Din păcate, noi ne-am adresat Ministerului de Finanțe pentru a avea o metodologie, dar nu am primit răspuns.”

Inacțiunea Ministerului Finanțelor are un impact direct și grav asupra industriei cinematografice românești. Sumele uriașe necolectate de la operatorii de jocuri de noroc ar trebui să contribuie direct la susținerea celor două sesiuni anuale de concurs pentru proiecte cinematografice, prevăzute de lege. Prin neelaborarea metodologiei, Ministerul Finanțelor amputează capacitatea CNC de a sprijini producția de film și privează sectorul cultural de o sursă de finanțare legal cuvenită.

Având în vedere declarațiile conducerii CNC și textele de lege în vigoare, vă solicităm respectuos răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Care este motivul legal sau administrativ pentru care Ministerul Finanțelor nu a elaborat, timp de aproape 20 de ani, normele metodologice necesare pentru colectarea contribuției de 4% din profitul anual al operatorilor de jocuri de noroc, blocând astfel aplicarea Legii 328/2006?
2. De ce a ignorat Ministerul Finanțelor solicitările oficiale venite din partea Centrului Național al Cinematografiei (CNC) pentru elaborarea acestei metodologii, așa cum a declarat public conducerea instituției?
3. Când intenționează Ministerul Finanțelor să elaboreze și să publice această metodologie, astfel încât Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) să poată demara de urgență colectarea acestor fonduri?
4. Ce măsuri intenționați să luați pentru recuperarea retroactivă a acestor sume datorate către Fondul Cinematografic, în limitele termenului de prescripție prevăzut de lege, odată cu adoptarea cadrului metodologic?
   

Vă rugăm să tratați această solicitare cu celeritate și să ne comunicați răspunsul dumneavoastră punctual, în spațiul public, în termenul legal stipulat de legislația privind liberul acces la informațiile de interes public (Legea nr. 544/2001) și soluționarea petițiilor (O.G. nr. 27/2002).

Așteptăm cu maxim interes punctul dumneavoastră de vedere și măsurile de remediere pe care le veți dispune.

Mulțumim,

De ce este important?

Cinematografia românească aduce, an de an, prestigiu internațional României, dar pe plan intern se zbate într-o criză cronică de subfinanțare. În timp ce concursurile de proiecte sunt amânate sau anulate din lipsă de fonduri și proceduri, zeci de milioane de euro care se cuvin de drept filmului românesc sunt lăsați în buzunarele industriei jocurilor de noroc.

Nu cerem bani în plus. Cerem doar respectarea legii!

Conform Legii nr. 328/2006 (Art. 13), 4% din profitul anual al operatorilor de jocuri de noroc ar trebui să meargă către Fondul Cinematografic. Aceasta este o taxă pe viciu standard în țările civilizate, gândită tocmai pentru a repara o parte din răul social produs de adicție, transformând o fracțiune din aceste profituri uriașe în cultură, educație și artă.”

Petiția AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}.

The post Petiție pentru colectarea sumelor de la jocurile de noroc, destinate Fondului Cinematografic appeared first on Cultura la dubă.