Joachim Umlauf este directorul Goethe-Institut București de un an și jumătate. Înainte să vină în România, a mai condus institutele culturale germane din Paris și Lyon și a mai lucrat în Olanda, Italia sau Cehia.

Astfel că am vrut să aflăm cum a ajuns în țara noastră un manager cultural de renume internațional, dar și ce planuri are pentru scena culturală română.

Odată stabilit la București, Joachim Umlauf a descoperit un oraș asemănător cu Berlinul anilor ’90, cu un potențial uriaș pentru se dezvolta din punct de vedere artistic.

Atât în discurs, cât și în proiectele pe care le face, militează cu tărie pentru susținerea minorităților și a categoriilor vulnerabile și a fost plăcut impresionat că în țara noastră există școli care permit minorităților educație în limba maternă.

Pe de altă parte, viziunea sa deschisă asupra artei i-a adus și neliniște pe meleagurile noastre. Recent, un scandal între doi artiști români care ar fi trebuit să expună la Goethe-Institut, a zguduit scena artei contemporane românești, cu acuzații extreme.

Despre toate acestea, directorul Joachim Umlauf a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

***

În primul rând, vă rog să ne spuneți de ce ați ales să veniți la București, ca director al Goethe-Institut? Știu că înainte ați fost director în Franța. Deci, ce v-a adus aici?

Ce m-a adus aici? Institutul pentru care lucrez. Noi avem acest principiu al mobilității – trebuie să schimbi țara odată la 5 ani.

Eu am lucrat în Franța, Italia, Olanda, Cehia, iar de această dată m-au trimis aici, dar a fost și alegerea mea – există o listă de posturi disponibile, 4-5 posturi, iar București era pe primul loc al posturilor disponibile în momentul în care eu am depus actele.

Ați avut vreo legătură cu București înainte de a veni aici?

Da, trebuie să ai cât de cât legătură, să știi puțin locul în care mergi, pentru că poate ajungi într-un loc necunoscut, în care nu îți place clima, cultura sau altceva. Este important să te simți bine.

Eu m-am ocupat și de diverse proiecte europene, iar pentru unul dintre ele am avut ca partener UNARTE. Acest lucru m-a adus de câteva ori la București și aveam deja cunoștință despre realitatea locală.

A fost ceva ce v-a atras în mod special la București? Ceva din cultură, poate arte vizuale?

Sunt diverse lucruri. Familia mea este și francofonă, iar România este parte din ceea ce numim francofonie, așa că avem o legătură comună cu Franța, iar asta mă ajută să înțeleg și limba. Apoi, după ce am ajuns aici, am descoperit, de asemenea, legături puternice cu Germania.

Iar în al treilea rând, cred că pe alocuri Bucureștiul de azi aduce a Berlinul anilor ’90, care nu are încă toate structurile dezvoltate pentru o societate modernă. Mergi aici la un muzeu și deseori nu are magazin de suveniruri.

Dar la noi asta încă se întâmplă la 30 de ani de la Revoluție.

Da, așa este. Dar poate fi și un avantaj.

Cred că politicienii nu sunt încă foarte conștienți de potențialul cultural pe care l-ați avea, dacă ați dezvolta latura artistică internațională.

Aveți atât de multe clădiri în ruine, ați putea organiza programe de rezidențe pentru artiști.

Sunt câteva posibilități pentru a dezvolta o legătură cu lumea internațională a artei, ceea ce e foarte bine. Este unul dintre motivele pentru care asociez Bucureștiul cu Berlin.

Uitați-vă la ce a devenit Berlinul! Mii de artiști din toată lumea trăiesc acum acolo. Și București ar putea face asta, dar deocamdată nimeni nu dezvoltă cu adevărat acest aspect.

Deci credeți că principalul motiv pentru care încă nu se întâmplă asta este faptul că autoritățile române încă nu sunt conștiente de potențialul prin care orașul se poate dezvolta prin cultură?

Exact. Pentru a aduce artiști, trebuie să ai o anumită politică a orașului, ceea ce aici nu prea are loc. Sigur, eu sunt doar un străin care trăiește aici de un an și jumătate, e doar un punct de vedere subiectiv, nu sunt un expert al problemelor de aici.

Pe de altă parte, dacă privim spre piața de artă contemporană de aici, observăm că încă nu există un public consolidat. Este prea mic. Scena galeriilor de artă contemporană este foarte mică. La evenimente participă aceleași persoane.

Ce m-a surprins aici – și e ironic – este că oamenii cumpără mașini scumpe, dar nu cumpără artă. Dacă te uiți pe străzi, vezi foarte multe mașini mari. E incredibil! În Germania nu vezi așa ceva.  

Probabil românii au un complex de inferioritate și vor să îl acopere cu mașini mari și scumpe.

E dreptul lor să cumpere ce vor, dar spun doar că există un avantaj al artei contemporane care însă e foarte greu de dezvoltat. De aceea chiar e mare nevoie de o politică culturală, cu programe de rezidențe, networking. Cred că autoritățile locale trebuie să vadă asta.

Apoi, e foarte greu și din cauza bugetelor, e o mare problemă tot timpul. Până și bugetul Primăriei Capitalei a fost respins. Sunt atâtea instituții culturale care așteaptă să vadă dacă pot face ceva anul acesta sau nu.

În acest context, ne dăm seama că instituții ca a noastră, Goethe-Institut, pot juca un rol mai important decât într-o țară din vest, precum Franța, unde există o scenă culturală uriașă, iar rolul nostru e unul dintre sute astfel de roluri.

Acolo e mai puțină nevoie de tine, spre deosebire de aici. Aici e o scenă mai mică, sunt puțini bani și toată lumea contestă pe toată lumea.

De exemplu, la unele proiecte colaborăm cu instituții culturale publice și simt din partea unora un soi de reproș fiindcă ei nu au bugetele celorlalți. Mă întreabă de ce finanțez acele instituții. Am observat că este ceva oarecum tipic locului. Pentru mine nu e ușor să găsesc un echilibru.

În acest context cum alegeți proiectele pe care le susțineți? Ținând cont de faptul că atâtea entități culturale au nevoie de sprijin. Aveți niște criterii pe care le urmați?

Noi avem niște strategii naționale și regionale, dar într-un final suntem destul de autonomi. Nu spun că facem ce vrem, fiindcă și noi avem un control al calității la München, dar avem o oarecare libertate de mișcare.

Apoi contăm foarte mult pe calitatea umană a celor cu care lucrăm.

Noi nu vrem să facem cultură-elicopter. Nu aducem cultura germană românilor unidirecțional și gata. Pentru noi e foarte important să ascultăm nevoile artiștilor români și încercăm mereu să găsim parteneri, e un dialog de la același nivel.

Ne întrebăm ce ar fi un ajutor pentru scena locală, ținând cont în permanență de această idee a dialogului. Și după ce facem această analiză a scenei locale, încercăm să conectăm scena națională cu cea internațională. Să dai putere scenei locale înseamnă să o conectezi cu cea internațională.

Apoi există o schimbare și la nivelul institutelor culturale. Nu mai sunt doar spații care organizează lecturi și concerte, ci încearcă să sprijine structuri ale societății civile, să aibă o viziune mult mai largă asupra culturii și educației culturale.

Aceasta este și una dintre ideile Europei.

De ce avem încredere în artiști? De ce avem încredere până și în artiști pe care nu îi înțelegem? De ce ne pasă de acest principiu al avangardei? Sunt artiști contemporani contestați, dar noi, Uniunea Europeană, le dăm bani, îi finanțăm pentru că noi credem că arta este un mijloc prin care individul modern poate fi fericit.

Dacă vrem să ne trăim viața deplin, trebuie să dăm spațiu creativității, în toate sensurile ei. Poate cineva găsește creativitate în gătit.

Iar noi credem că artiștii au capacitatea de a vedea lucruri pe care noi nu le vedem încă.

Cum faceți ca publicul mai larg să ajungă la artă? Am observat că, totuși, lumea care participă la evenimente culturale, mai ales la institute, face parte dintr-un fel de elită. Sunt aceiași oameni peste tot, cum spuneați și dumneavoastră despre galeriile de artă. Cum atrageți și alți oameni către acele principii?

Da, asta e o întrebare foarte importantă fiindcă se referă la schimbarea pe care vrem să o aducem în rolul nostru din ultimii 50 de ani.

De exemplu, noi credem că locuitorii suburbiilor au o anumită afinitate pentru cultură. E important pentru noi să ajungem la ei, e parte din scopul nostru. Pe de altă parte, trebuie să rămânem realiști, nu putem ajunge la toată lumea.

Și mai cred că pandemia este o șansă istorică de a atrage un public mai larg, grație formatelor digitale.

Da, noi aici ne aflăm într-un cartier exclusivist și avem un public urban tânăr, dar asta e foarte bine. În alte țări nu este tânăr. Acolo sunt elite de intelectuali.

Iar în pandemie avem ocazia să ajungem și la altfel de public care nu locuiește în București.

Credeți că și școala are un rol important în atragerea tinerilor spre cultură?

Cu siguranță. Iar noi suntem și un centru educațional – avem activități dedicate elevilor și profesorilor, cursuri de limba germană. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că școlile publice de aici, în care se învață germană, sunt elitiste, deci nu ajung la acel public mai larg.

Ce mi-a plăcut în mod special în România este că voi aveți școli dedicate minorităților. Cred că e un aspect pozitiv.

Și la institutul pe care îl conduceți am observat că încurajați minoritățile.

Da, dar acest lucru presupune și complicații uneori. Eu aș putea aduce aici artiști germani în fiecare lună și aș avea un mandat liniștit, dar eu încerc să creez dialoguri cu societatea civilă de aici. De exemplu, am avut proiecte cu niște artiste rome sau cu comunitatea LGBT.

Puteți să ne explicați ce s-a întâmplat în cazul dintre Vlad Nancă – Goethe-Institut – Tara von Neudorf? Despre ce este expoziția și de ce ați decis să excludeți lucrarea lui Tara?

Așteptăm cu mare interes vernisajul expoziției noastre “Grenzenlos/ Borderless”, o incursiune în lumea hărților, curatoriată de Adrian Buga și echipa noastră, pe 15 mai. Și suntem recunoscători că niște frumoase lucrări de artă, din diferite țări, sunt parte din expoziție.

Din păcate, expoziția noastră a devenit ținta unei polemici publice în ultimele zile. Unul dintre artiștii solicitați, Vlad Nancă, nu a dorit să expună alături de un alt artist, Tara von Neudorf, și l-a acuzat că este un extremist.

Am acceptat poziția lui Vlad Nancă, de a nu fi parte din expoziție. Dar dezbaterea și acuzațiile care au urmat ne-au determinat să decidem să nu îl includem nici pe Tara von Neudorf în expoziție.

Am studiat din nou, în profunzime, diferitele poziții artistice și backgroundul lor social și politic. Din păcate, cel puțin pentru mine, în perioada scurtă de timp pe care am avut-o, internetul a fost un loc dificil pentru a luat decizii clare pe fapte grele.

Iar în timpul acelei polemici, erau mulți oameni care îl acuzau, dar și mulți care îl apărau pe Tara von Neudorf.  

În orice caz, a devenit o adevărată polemică pe scenă artistică română. Dar noi suntem doar un institut cultural străin, suntem oaspeți în România – am vrea să subliniem că această decizie a fost luată fiindcă noi suntem aici pentru a construi poduri, a crea dialoguri și a întări relațiile interculturale, nu vrem să provocăm pe nimeni și nimic.

Promovăm diversitatea culturală, democratică, pacea și înțelegerea reciprocă și, bineînțeles, arta. Și nu cred că trebuie să mai accentuez că luptăm împotriva oricărei forme de rasism, extremism, discriminare, ca europeni convinși, dar și în ceea ce privește responsabilitatea pe care o avem prin propria noastră istorie germană.

În încheiere, ați putea să ne recomandați un eveniment al Goethe-Institut la care să mergem?

Sunt multe, nu e ușor să scot în evidență unul. În mod normal aș fi spus Festivalul Filmului German, din toamnă, dar nu știm încă dacă îl vom putea organiza fizic.

Așa că aș propune expoziții. Anul acesta avem o serie de evenimente dedicate lui Josef Beuys, celebru artist german, fondatorul unei mișcări artistice care a promovat arta performativă. De asemenea, a fost un militant pentru protejarea mediului și a stat la baza mișcării ecologiste care a devenit ulterior Partidul Verde din Germania.

Și în jurul lui organizăm diverse expoziții și evenimente. Pe 12 mai vom avea un performance al lui Dan Perjovschi, aici, în curtea noastră – o lecție cu creta pe tablă despre democrație și artă.

De asemenea, în luna septembrie, vom organiza o expoziție care se va concentra asupra artei și a moștenirii pedagogice ale lui Beuys, explorate în operele unui segment important de artiști români – generația ’80.

Și în octombrie – noiembrie vom avea o expoziție despre influența lui Beuys asupra design-ului de bijuterie contemporană, realizată de designeri locali și germani.

Deci este o abordarea mai largă prin care încercăm să interconectăm artiști foarte diferiți ai scenei culturale.

The post Joachim Umlauf, directorul Goethe-Institut București: “Ce m-a surprins aici e că oamenii cumpără mașini scumpe, dar nu cumpără artă. E plin de mașini mari. În Germania nu vezi așa ceva.” appeared first on Cultura la dubă.

Alina Șerban a fost desemnată anul trecut cea mai bună actriță a Germaniei, de către Uniunea Actorilor din Germania, pentru rolul Ali, din filmul Gipsy Queen. A studiat actoria la New York și la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, dar în spatele său stă o poveste, așa cum spune și ea, “plină de durere”.

La 16 ani, mama sa a intrat la închisoare, tatăl a murit, iar ea a ajuns într-un centru instituționalizat, unde a simțit din plin ce înseamnă abandonul și violența. Cu toate acestea, a intrat la trei facultăți de stat și a ales UNATC, o lume care avea să îi adâncească sentimentele de inferioritate, dar să o aducă și pe drumul pe care e acum.

Alina este de etnie romă și dacă a resimțit asta ca pe o povară aproape toată viața ei, acum încearcă să combată discriminările prin arta sa și se mândrește cu originile ei. Nu s-a oprit la actorie, ci a început să facă regie de teatru și film.

A acceptat să își spună povestea în cadrul campaniei noastre, Curaj!, în speranța că ea poate va schimba ceva măcar într-un om.

***

Alina, am putea spune despre tine că ești o actriță de succes? Ce ai făcut ca să ajungi aici?

Nu știu dacă mă pot descrie ca o actriță de succes. Deși am bucuria de a fi fost actriță principală în două lungmetraje care au obținut premii, din păcate ele nu au fost văzute. Însă mi-au oferit posibilitatea să particip la o rezidență despre regie și scriere de scenariu, după ce în ambele filme am avut și putere de decizie și mi-am dat seama că eu, de fapt, trebuie să regizez, în afară de faptul că pot să joc.

Dar ce ar însemna succesul pentru tine?

Mi-aș dori ca filmele în care sunt să ajungă și ele la maximum de potențial, măcar jumate din cât am dat eu la ele. Asta se întâmplă când ele ajung la oameni, eu primesc reacția publicului. Tristețea mea e că nici măcar nu am avut o premieră cu public, la Gipsy Queen, din cauza pandemiei. După 3 ani de muncă, noi nu ne-am văzut cu publicul.

Cum ai aflat de nominalizarea la Premiile Uniunii Actorilor Germani?

Primisem tag-uri pe instagram și nu înțelegeam nimic, erau în germană. Apoi am aflat că 3 actrițe sunt nominalizate, printre care și eu. Nu îmi venea să cred.

Apoi, în septembrie, am fost în Berlin, la gală, mă uitam timid la toți oamenii aceia, însă când am ajuns printre invitați, oamenii au început să vină la mine și să mă felicite pentru rol și mie nu îmi venea să cred, fiindcă filmul, din cauza pandemiei, nu prea fusese văzut.

Eu mă bucuram că sunt acolo, deja pentru mine era mult că primeam complimente. Iar când a venit momentul și au anunțat, eu am stat 2 secunde până m-am ridicat, pentru că nu mă așteptam.

Se suprapunea cu traseul vieții mele, care e unul aproape imposibil.

Mă uit la mine și nu prea îmi vine să cred că am trecut prin tot ce am trecut și că eu, Alina, căreia i-a fost atât de greu să termine liceul, a primit acest premiu, de cea mai bună actriță a Germaniei, e amuzant pentru mine.

 Dar revenind cu picioarele pe pământ, după acest premiu, cum e viața ta în România acum?

Eu sunt într-o permanentă creștere, am multe povești de spus și ăsta e motorul meu, secretul meu.

Simt că aceste povești, după ce au trecut de testul meu, trebuie să servească unei cauze mai mari decât mine, să inspir alți oameni și să sădesc o mică schimbare.

Tu de unde ai prins puterea, curajul de a vrea să îți spui povestea?

Nu știu dacă sunt curajoasă, cred că doar împing în frică.

Care e frica ta?

Am multe frici. Îmi e frică foarte tare să nu am ce mânca, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică să fiu evacuată, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică de abandon, pentru că eu știu ce înseamnă asta.

Îmi e frică, de fapt, că toate premiile au venit printr-un noroc și că eu, de fapt, nu știu nimic.

Sindromul impostorului.

Da, am un complex enorm. Am foarte multe frici. Le invit să stea lângă mine și împing prin ele.

Dacă mi-a fost dat să trec prin niște experiențe extrem de dureroase, ele au fost menite să mă și învețe ceva, iar eu să dau altora mai departe.

Fricile și rușinile merg împreună, într-un dans. Am avut rușinea de a fi romă, săracă, mai ales că în România e o rușine să fii sărac, să te îmbraci nu știu cum.

Dar cred că e important să vorbesc despre asta pentru că poate va face bine cuiva. Poate vede un copil rom și o să spună: „Băi, ia stai mai drept, hai că ești un copil deștept, poți și tu.”

Dintre toate greutățile pe care le-ai avut, ai putea alege ceva ce a fost pentru tine cea mai mare povară?

Cred că și acum, ca adult, port anumite cicatrici, unele mai vindecate decât altele. Una pe care încă nu mi-am permis să o văd și ar trebui să o fac, cred că se referă la sentimentul abandonului, pentru că e atât de personal.

Când îți spune lumea că ești țigancă, cioară, proastă, că tu nu vei face nimic, sunt chestii din exterior, totuși. Îți afectează stima de sine, evident, dar apoi, când stâlpul meu, mama mea, nu a mai fost lângă mine, cred că mi-a tăiat o parte din picioare.

Deși, în urma unui accident, ea a ajuns în închisoare, știu că nu a vrut să mă lase. Eu, rațional spun asta, dar emoțional nu pot să spun asta.

A fost un cumul de dureri, a murit și tata în aceeași perioadă și am fost foarte singură. Apoi tot veneau ordinele de evacuare în casa de chirpici în care stăteam, deci oricum nu era bine.

Și am ajuns în sistemul de protecție, între 17 și 21 de ani.

A fost foarte complicat să trăiesc cu sentimentul abandonului și cu gândul că nu sunt iubită. Eu tot speram să vină mama să mă salveze.

Și, peste toate astea, eram la centru…

A fost mai rău la centru decât în casa cu chirpici?

Da, a fost mai rău. Acolo am prins un microb, ca atunci când te duci în spitale, din păcate. Acel loc m-a traumatizant în primul rând fiindcă acolo erau persoane cu probleme de comportament și violență, locul ăla nu era confortabil.

Eu am visat la apă caldă și acum o aveam. Aveam apă caldă și gresie, dar lumea era violentă cu mine. Lumea, la rândul ei, simțea sentimentul de abandon.

Ei bine, tot tumultul ăsta coincide cu momentul în care eu am intrat la actorie. (râde) Am dat, din păcate, de o lume foarte superficială.

Cum ai ajuns la UNATC, în acea lume în care se duc mulți tineri din familii înstărite sau tineri care vor să pară că sunt într-un anumit fel?

Exact, acea lume upper class, să o spunem direct. Acolo e upper class.

Eu știam că trebuie să intru la o facultate de stat, că asta era condiție să mă țină la centru după 18 ani. Mulți copii nu știu că au dreptul ăsta și semnează ieșirea și ajung pe stradă.

Eu m-am pregătit pentru alte facultăți, teatrul părea o ifosă. Ce teatru, ați înnebunit la cap? Eu trebuie să am unde să stau.

După ce am intrat la Comunicare și Relații Publice și la Științe Politice, am zis să încerc și acolo. De ce acolo? Pentru că de mică m-am jucat cu mediul artistic. Deși nu am avut în familie. La teatru nu m-a dus mama. Iar filme…la televizor, când aveam televizor și când aveam electricitate.

Uneori nici mie nu îmi vine să cred. Chiar și aseară stăteam cu capul pe pernă și mă gândeam că eu chiar sunt artistă. Deși nu am răsfățul de care au parte alții, nici astăzi. Eu în fiecare zi lupt ca să fiu ceea ce sunt.

Și cum ai ajuns la actorie? Ți-a sugerat cineva sau aveai asta în minte?

Eu de mică voiam să fac coregrafie, mama chiar s-a interesat la un centru de dans, dar era prea târziu, aveam peste 14 ani.

Apoi nu mai știu cum am auzit de Teatrul Podul, de la Preoteasa, eram în sistem și o doamnă referent i-a spus cuiva care venea pe acolo că avem o fată pasionată de teatru și doamna aia m-a pus în legătură cu Tudor Istodor, care m-a dus să mă prezinte la Naum.

Și apoi, uite cum le face viața, eu aveam un job de weekend la un plafar, pe lângă Ștefan cel Mare. Eh, domnul Naum chiar stătea prin zonă și a trecut pe acolo. Și mi-a zis: “Țiganco, tu chiar trebuie să dai la actorie!”

Eu mă hlizeam, dar am zis hai să încerc și eu.

Intrasem la două facultăți la buget, stăteam în sistem, iar eu am ales actoria, unde am intrat între primii 10, fără să mă pregătesc cu nimeni.

Și cum te-ai simțit la UNATC?

Nu m-am regăsit. Este și vina lor, dar este și vina mea. Erau și complexele mele, că sunt romă, însă era și societatea de atunci, mai puțin deschisă.

Eu aveam impresia că ei merită să fie acolo și eu nu. Unii făcuseră balet, altul zicea “tata e nu știu cine”. Setupul era exclusivist, arta era ceva frumos, la balet ne zicea: „ce mergeți ca niște țărănci care n-au ascultat niciodată muzică clasică?” De unde să fi ascultat eu muzică clasică la mine acasă?

Era foarte elitist totul.

Cum ai rezistat în acest context?

Foarte greu. Nu aveam nici măcar bani de uniforma aia, body, flexibili. Dar uite că școala, bravo ei, avea un fond pentru studenții săraci și m-a luat pe mine și pe nu știu cine în Obor și mi-a luat ciupici.

Am crezut că o să mă integrez, dar apoi, la primul examen, trebuia să aduci lucruri de la tine de acasă și să le arăți altora cum e la tine în cameră.

Eu, fiind în sistem, ce era să aduc? Cum să le arăt ce e la mine în cameră? Eu nici nu știam ce e aia să ai camera ta.

Și contextul fiind așa competitiv, nu puteai să te deschizi în fața acelor oameni, când totul era pe pupincurism și nepotism, când e ceva deja greșit acolo, omul nu se poate deschide.

Eu habar nu am cum am făcut să mănânc în timpul facultății sau alte lucruri basic.

În viața mea este multă durere și, ai putea spune, întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur că exista o rază de lumină care m-a ghidat.

Uite, chiar atunci când eu trebuia să mă arăt în fața colegilor, că sunt de la un centru instituționalizat, eu am luat primul meu job, 10 zile de filmare într-un film cu Benedict Cumberbatch. (râde)

Cum ai reușit?

Eu mă tot ascundeam, că eram complexată de cum sunt îmbracată, m-am dus la bibliotecă. Și o colegă, nici ea nu era populară, mi-a zis că se face casting peste drum la Nuntă mută, măcar țărănci.

Și eu zic, bă, țarancă pot, cred că pot. Figurație. Și mi-a dat bluza ei, că până și ea a zis că era foarte urâtă a mea, și m-a împins la casting.

Acolo am făcut două poze pentru figurație. A doua zi îmi sună telefonul și îmi spune cineva că am luat castingul pentru The Last Enemy. Iar eu nu dădusem casting pentru asta, dar ăștia de la BBC mi-au văzut fața și au zis că sunt bună de afgană. Așa am luat 10 zile de filmare cu Benedict Cumberbatch și cu Anamaria Marinca. Iar eu nu știam ce înseamnă actorie, noi nu ajunsesem la scenă.

Prima mea scenă a fost cu Anamaria Marinca. Și mi-a spus „Mi-ai dat foarte mult în scena asta.” Eu nici nu știam ce înseamnă asta, „mi-ai dat mult”.

Apoi cum ai ajuns să studiezi la Londra și la New York?

Păi în continuare eu nu mă încadram la UNATC. Și o jurnalistă care a venit la noi la centru mi-a zis că trebuie să mă duc la altă facultate, la New York. (râde) Datorită ei am ajuns, eu având 0 lei.

Ea a scris peste tot pentru burse și așa am primit 25.000 de euro, dintre care una de la fundația lui Dinu Patriciu.

În paralel, la institut mi se reamintea tot timpul că aia nu e casa mea și făceau presiuni să semnez că plec din sistem. Și eu plângeam, că nu aveam unde să mă duc, iar ele îmi ziceau „păstrează lacrimile pentru teatru”.

Care a fost portița ta de scăpare?

New York. De la centru la New York. Prima mea cameră a fost la New York, unde mai stăteam cu o fată.

Aveam 21 de ani și plecam din sistem. Am stat 5 luni la New York și acolo am terminat Facultatea de Teatru, am făcut doi ani jumate aici și jumătate de an acolo.

M-am trezit într-o lume în care nu mai eram Alina, țiganca, eram Alina studentă și acolo nu era despre cum te îmbraci, ci despre cât de mult poți să muncești.

Acolo am avut cele mai bune note din toți anii mei și am fost la profesori foarte exigenți. M-am dus la un curs de Shakespeare, eu știind engleza doar din desene.

La final, același profesor mi-a dat recomandare la final, el fiind acolo un regizor super cunoscut de Shakespeare.

Atunci începusem să îmi dau seama că eu, ca artist, pot să am o voce, pot să spun poveștile mele.

Între timp, mama ieșise foarte vunerabilă după 6 ani de închisoare și a fost greu să văd un om cum se readaptează, cum ia autobuzul, cum nu are bani. Eu așteptam ca ea să vină să mă salveze și apoi îmi venea să fug de ea, recunosc. A fost foarte complicat.

Eu am supraviețuit gândindu-mă că vine să mă salveze și am fost supărată că nu a venit să mă scoată din sistem.Acum trebuia eu să o salvez pe ea. Mi-a fost greu, dar încetul cu încetul mi-am asumat.

A fost foarte foarte dureros, am simțit că mă taie cineva pe suflet. A trebuit să stea o noapte la un fel de adăpost și când ea a trebuit să intre acolo și eu nu aveam voie să intru cu ea, a fost cumplit.

Și am trecut prin multe pentru ca ea să se pună pe picioarele ei. Și-a găsit de muncă, să facă curățenie într-un bloc și a primit o cameră unde a zis că stă singură, dar m-a adus și pe mine.

Era o cameră de 2 pe 2. O boxă.

Când m-am întors din New York am fost from hero to zero.

Mama se accidentase, eu trebuia să fac un spectacol. A trebuit să mă duc să fac curat la blocurile lui mama, ca să nu-și piardă locul de muncă, și în paralel să fac un spectacol despre anti-discriminare.

Ai avut vreun moment în viață în care ți-ai dat seama că educația poate fi salvarea ta?

Da. Lucram la McDonalds și am început să adun o grămadă de arsuri, oamenii care au lucrat pe acolo știu de arsurile pe mâini, de la coșurile de cartofi prăjiți. Lucram la McDonalds Cișmigiu și era hardcore. Eu aveam 15 – 16 ani.

Ei bine, văzând că pe lângă mine erau oameni de peste 30 de ani și când trebuia să spăl wc-urile la baie, mi-am dat seama că eu nu pot să fiu acolo la 30 de ani.

În primele 3 zile la Mc primești mâncare, apoi ai reducere, dar trebuie să plătești. Iar eu nu aveam bani.

Când mi s-a făcut foame, făceam curățenie pe la mese, fusese o petrecere pentru copii și lăsaseră niște resturi de Mc Nuggets. Asta n-o să uit niciodată. Mi le-am băgat în cămașă și când m-am dus în spate, să duc gunoiul, mi le-am înfipt în gură. Nu mai puteam de foame.

Ăla a fost momentul în care eu mi-am spus că trebuie să merg în continuare la școală.

Dar apropo de curățenie cu mama, am continuat să o ajut la curățenie și când eram la Royal Academy. Mă mai întorceam pe acasă și mergeam cu ea să facă curat la oameni. Chestia asta mă ținea cu picioarele pe pământ.

M-a marcat când ai spus că și în cele mai întunecate momente, tu ai simțit o lumină care te-a ghidat. Crezi că lumina aceea a venit prin oamenii care au apărut în viața ta sau a venit din interiorul tău?

Cred că din ambele părți. Eu mi-am dat seama că am rămas singură, între 16 și 21 de ani. Foarte multe lucruri se puteau întâmpla. E clar că se datorează multor lucruri, dar tot ce pot să spun e că în toate perioadele astea, atât de greu de dus, mereu s-au găsit oameni care să vină cu umanitatea lor spre mine.

Și asta le doresc tuturor oamenilor să primească – umanitate. Sper ca la rândul meu să fiu și eu așa pentru cineva.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Alina Șerban, actriță: “În viața mea este multă durere și întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur, exista o rază de lumină care m-a ghidat.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe 16 februarie, începând cu ora 18.00, la Institutul Goethe din București va fi inaugurată o expoziție interdisciplinară de artă contemporană care subliniază importanța combaterii stereotipurilor despre vrăjitoare prin explorarea practicii vrăjitoriei și poziționarea acesteia ca instrument politic de emancipare feministă în secolul 21.

Conform comunicatului transmis de Institutul Goethe,

“Artistele Mihaela Drăgan și Virginia Lupu supun dezbaterii problema vindecării romilor din societatea actuală, care trăiesc cu o suferință transgenerațională transmisă genetic de către strămoșii lor, victime ale sclaviei și ale Holocaustului, printr-un act artistic sub formă video și printr-o lucrare de instalație de casete luminoase.

Prin instalația video inedită prezentată în expoziție (semnată de Mihaela Drăgan), artista reexaminează istoria romilor și trasează o nouă perspectivă asupra viitorului femeilor rome în societatea noastră.

Demersul ei este articulat în jurul Roma Futurismului, o estetică culturală dezvoltată chiar de artistă, care include elemente de realism magic și science fiction în cultura romă, aducând împreună tehnologia avansată a viitorului și vrăjitoria.

Roma Futurismul chestionează incertitudinea viitorului pentru romi într-o Europă rasistă – nesiguranță care conține totodată presiunea de a ne reaminti mereu istoria necunoscută și nerecunoscută a romilor.

Artista Mihaela Drăgan declară: „Instalația video Future is a safe place hidden in my braids imaginează ritualuri performative de vindecare a traumei rasismului și proiectează un viitor utopic în care vrăjitoarea romă este lidera unei lumi în care oprește ciclul istoric al opresiunilor.”

Ideea care stă la baza Roma Futurismului s-a dezvoltat în contextul local contemporan, în care vrăjitoarea romă este văzută în mod stereotipic ca o femeie fără educație, prinsă într-un trecut incompatibil cu prezentul dominat de știință, o femeie care nu știe să folosească tehnologia și nici nu are această dorință.

A doua parte a expoziției prezintă lucrarea Virginiei Lupu, o instalație care cuprinde o serie de lightbox-uri (casete luminoase) și care a fost expusă în 2019 în Belgia în cadrul festivalului de artă EUROPALIA.

Conceptul Virginiei Lupu pune în discuție felul în care discursul public despre vrăjitoarele rome nu face altceva decât să inspire publicului frică și stigmatizare.

Lucrările Virginiei Lupu sunt rezultatul colaborării cu Mihaela Mincă, care a transmis tradiţia magiei și fiicelor sale.

Anca Rujoiu, curatorul lucrărilor Vrăjitoarea fără eșec declară: „În contrast cu reprezentările stereotipice în media și în discursul public, care denotă frică și stigmatizare, lucrările Virginiei Lupu poziționează practica magiei ca un instrument de putere pentru femei.“ 

Între 16- 27 februarie publicul bucureștean are ocazia să viziteze expoziția Future is a safe place hidden in my braids și astfel să mediteze asupra existenței unui tip de gândire, care culmea, încă mai tronează în secolul 21, și anume cel al formelor stereotipice transpuse alterității vrăjitoarelor.  

Informații despre artiste

Mihaela Drăgan este o artistă multidisciplinară, cu studii de teatru, care locuiește în București și lucrează în alte câteva țări. În 2014, împreună cu alte actrițe rome, a fondat compania independentă de teatru rom Giuvlipen, „un teatru revoluționar”, conform agenției de presă Reuters, un fenomen cultural pe scena locală.

În 2018, Drăgan a fost artistă rezidentă în Hong Kong la Centrul de Artă Contemporană Para Site unde a dezvoltat conceptul de futurism rom – un nou curent artistic care combină elemente de science fiction, istoria și cultura romilor, fantezie, subiectivitate romă, realism magic, tehnologii creative cu practici magice și ritualuri de vindecare.

Performance-ul ei, Roma Futurism, a fost prezentat în mai multe spații de artă ca Muzeul de Artă Contemporană din Belgrad, FutuRoma – expoziție colaterală la Bienala de la Veneția, Institutul Cultural Român din Londra.

În 2019 este selectată în programul de rezidențe International Residency for Emerging Playwrights: 2019 Focus Europe, la prestigiosul Royal Court Theatre din Londra, unde scrie piesa de teatru Romacen: Vremea Vrăjitoarei, pusă în scenă în același an la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe.

În 2020, odată cu imposibilitatea de a exprima prin intermediul artei teatrale, din cauza pandemiei, artista trece în mediul video art-ului, Future is a safe place hidden in my braids fiind primul său proiect de film pe care îl semnează.

Virginia Lupu este o artistă-fotograf care caută să-și prezinte personajele așa cum există și coexistă în societate, fără a le altera reprezentarea pentru a se potrivi unor norme, așteptări sau stereotipuri sociale.

Această practică este foarte vizibilă în proiectul său dedicat vrăjitoarelor rome. Începând cu rădăcinile adânci ale practicilor magice din mentalitatea colectivă, acest proiect propune demitizarea și de-vulgarizarea imaginii practicilor spirituale alternative prezente în contextul român.

Practicile oculte și magice nu sunt reprezentate aproape deloc în cultura vizuală română. Așadar, acest proiect încearcă să deschidă o zonă a explorării și valorificării superstițiilor rome, practicilor magice și vrăjitoriilor, oferind în același timp o înțelegere profundă și nealterată a acestui aspect, al unei culturi matriarhale în cadrul unei societăți patriarhale.”

Ore de vizitare în perioada 16-27 februarie: Luni – vineri 16:00 – 20:00; Sâmbătă: 11:00 – 17:00

The post Institutul Goethe va găzdui o expoziție pentru combaterea stereotipurilor despre vrăjitoare appeared first on Cultura la dubă.

“Am 64 de ani. Scriu cifra asta cu oroare, nu-mi vine să cred. Ieri eram încă o tânără speranță. Vârsta asta n-are legătură cu mine, cum mă percep interior, dar are legătură cu felul în care sunt perceput și cum se raportează alții la mine.

De la o vârstă încolo simți că ești încet împins spre margine, nu neapărat pentru că nu mai faci față valoric sau conceptual lumii noi și celor mai tineri decât tine, sau pentru că ”ai pierdut contactul cu realitatea ultimilor ani”, ci pur și simplu pentru că oamenii se satură de tine, de mutra ta, de cărțile tale, prea ai fost acolo de când veacul.

Lumea literară de la noi s-a săturat de atât Cărtărescu, și eu m-aș fi săturat în locul ei, ca să fiu sincer.” – Mircea Cărărescu, DLITE

În interviu, Cărtărescu devăluie și câteva guilty pleasures din viața sa.

“Pot mărturisi că mă joc mult pe computer, am un Mac cu ecran de 27 de inches taman bun pentru asta. Vara asta am terminat, cred, de câte trei ori și ”Borderlands 2”, și 3, acum încerc un joc de supraviețuire, ”Soma” (nu-l recomand), mă joc curent și pe room escape games, mai ales serile, când nu pot face nimic altceva.

Dar unde sunt jocurile de altădată, cu care mi-am pierdut nopțile în anii 90 și 2000, ”Heroes of Might and Magic”, ”Warcraft”, ”Doom”, ”Heretic”, ”Hexen”?…

Mai mișto decât tot ce se face acum, în ciuda graficii primitive și pixelate a vremii… Se mai face totuși câte-un efort și azi, ca ”Machinarium”, de pildă. Genială și extraordinar de rewarding a fost pentru mine seria ”Myst”, acum vreo zece ani, mă topeam de plăcere de fiecare dată când se descuia ceva cu un clic…

Ar mai fi și cărțile de popularizare științifică, din care-aș citi la nesfârșit. Cred că în momentul ăsta cam 70 la sută din ce citesc sunt cărți despre matematică, fizică cuantică, embriologie, cosmologie, tehnologii de toate felurile, biologie și genetică.

E și aici o diferență între mine și mai toți scriitorii pe care-i știu. Ei citesc numai literatură, sau cel mult literatură și ”umanioare”. Pentru mine, să înțeleg lumea e mult mai important decât să scriu cărți. De fapt, scriu și cărțile tot ca să înțeleg lumea.” – Mircea Cărărescu, DLITE

Vă recomandăm să citiți interviul integral AICI.

The post Mircea Cărtărescu, așa cum puțini îl știm. Un interviu realizat de 15 tineri scriitori români pentru DLITE appeared first on Cultura la dubă.