În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentari foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.