Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.

***

Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.

— Te bagi? m-a întrebat Florin.

N-am avut nici o ezitare:

— Normal că mă bag.

Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.

— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.

Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.

— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.

— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.

— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.

— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.

Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.

Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.

Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.

Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.

M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:

— Abia acum vreau să fim prieteni.

Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.

Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.

Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.

Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.

Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.

— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.

— Tentativă de omor.

— Cât ai luat?

— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.

— Ce vîrstă ai?

— 27.

— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.

La faza asta s-a rîs.

Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.

Mi-a spus fără să clipească:

— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.

Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.

Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.

Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.

Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:

Liviu Constantin Ursu

(Penitenciarul Vaslui)

TRISTEȚE

“Cu ochii triști și-atât de grei,

cu gratii în geam și uși de fier

Privesc la vânt, privesc la ploi,

Mă rog, blestem și strig la cer.

(…)

Aici, cazat într-un infern

Unde un an înseamnă doi,

Durerea-n versuri o aștern

Cu ochii triști și mereu goi.”

Vlad-Mihăiță Stamatin

(Penitenciarul Iași)

TRISTEȚE

“Mă uit pe geam, mă întristez,

Aceleași lucruri văd mereu

E frig, e ceață, e pustiu.

La fel ca în sufletul meu.

(…)”

Andrei Bîrjovanu

(Penitenciarul Iași)

STRĂINUL

“Nori negri în suflet mă apasă

Și dor îmi e de cei de-acasă

(…)

Toamna frunzele-s aprinse,

Capul mi-e bolnav de vise,

Se duc păsările-n rânduri

Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”

Mihai Gabriel Pătrașc

(Penitenciarul Iași)

ETCETERA

“Iar cade-un strop de timp și iar

Mai pun o cruce-n calendar,

Mai cade-un dinte, o măsea,

Etcetera…

Iar mă gândesc, iar mai regret

Iar mă topesc încet, încet

Mai sap un rid pe fruntea mea

Etcetera…

Iar mă gândesc la câte-un vis

Pe care vremea l-a ucis,

Mai moare-un om, mai cade-o stea

Etcetera…

Iar joc un rol de bighidiu,

Gălăgios și inutil,

Mă duc și eu, se duce ea

Etcetera…

Și nu găsesc în nici un chip,

Să-mi dea o mână de nisip

Vreun milostiv pe undeva

Să-mi umplu iar clepsidra mea.

E viața sumbră, slută, rea

Etcetera…”

Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:

Mihai Acatrinei

(Penitenciarul Vaslui)

CHIAR ȘI-AȘA

“Trecut prin vremuri grele și amare

M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,

Cât am fost tânăr, am fost un inocent,

La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.

Acum, când am ajuns bătrân neliniștit

Voi merge-n libertate, voi merge la iubit

Femei de vârsta mea, poate și prospături,

Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!

(…)”

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

DISTRATUL

“Merg pe drum, visez plăcinte

Lumea zice că n-am minte!

Stau pe pat, visez pupat!

Parc-aș fi un om stricat.

(…)”

Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

VECINUL MEU DE PAT

“Vecinul meu de pat s-a sinucis

După un an și jumătate-n pușcărie.

A folosit o lamă. Scurt, precis,

dar despre-așa ceva nu se prea scrie.

Era un găinar, un hoț mărunt,

Obișnuit cu viața de-nchisoare.

Umbla după băieți, juca barbut,

Se descurca mai bine ca oricare.

(…)

De ce? Ce naiba l-o fi apucat,

Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?

Să fi ținut în inimă ceva?

Vreo taină, vreun regret, o amintire?

Ori, cine știe, poate că avea

Ascunsă vreo poveste de iubire.

Poate că între două condamnări

O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…

Sub perna lui erau niște-nsemnări

Făcute pe un petic de hârtie.

Le-am luat și am citit ce-a scris

De zeci de ori doar un cuvânt:

„Rezistă“!

Vecinul meu de pat s-a sinucis

Și a luat cu el o taină tristă.”

***

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”

Citește și: “M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase

Citește și:

“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Iulian Tănase, scriitor: “Lumea e o închisoare ceva mai mare, nici afară nu suntem întru totul liberi.” appeared first on Cultura la dubă.

Pot fi văzute cărţi rare, volume cu dedicație, cărţi poştale şi scrisori afectuoase adresate de poet mamei sale şi fratelui, fotografii de familie, schițe pentru diverse dispozitive (cum este „aparatul de pocnit fără împușcătură”), dar și acte personale, precum legitimația de ziarist și certificatul din noiembrie 1944 care atestă că I. N. Theodorescu este una și aceeași persoană cu Tudor Arghezi. Sunt totodată expuse adeverința prin care se arată că Tudor Arghezi a fost închis în lagărul din Târgu Jiu, „ca urmare a poziției sale anti-naziste”, dar și memoriul adresat de un grup de literați Regelui, pentru eliberarea lui din închisoare.

Alături de mărturii ale intensei activități gazetărești a scriitorului, inclusiv faimoasele „Bilete de papagal” (1928), publicul poate admira portrete ale lui Arghezi executate de mari maeştri precum Corneliu Baba, Camil Ressu şi Iosif Iser.

„Această expoziție reprezintă un mod de evocare, dar și de omagiere a unei activități de excepție”, a subliniat, la vernisaj, acad. Gheorghe Chivu, comparând reforma limbajului poetic reușită de Arghezi cu cea realizată de Eminescu înaintea sa. Pentru Arghezi, continua căutare de „Cuvinte potrivite” a fost preocuparea de căpătâi, ceea ce s-a văzut și în publicistica sa plină de vervă. „A fost un mare gazetar”, cu un stil foarte expresiv și cu o sintaxă inovatoare, l-a descris prof. univ. dr. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Național al Literaturii Române.

Expoziţia „Tudor Arghezi – 145 de ani de la naştere” poate fi vizitată zilnic între orele 9-14, până pe 30 mai la Biblioteca Academiei Române. Intrarea este liberă.

Tudor Arghezi a fost închis între 1918 – 1919, alături de alți ziariști și scriitori, printre care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie.  

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poetul a fost închis timp de un an în lagărul de la Târgu Jiu, după o serie de articole scrise împotriva fasciștilor din Germania și România, ultimul fiind un pamflet la adresa baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti.

A murit în 1967 la București.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Expoziție dedicată lui Tudor Arghezi la 145 de ani de la nașterea sa appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Sameer Al-Doumy}

ENG version

Unul dintre regizorii iranieni multipremiați internațional, Mohammad Rasoulof, a fost prezent și la Festivalul Internațional de Film din Lisabona (LEFFEST) ca să-și prezinte ultimul film (“The Seed of the Sacred Fig”/Sămânța smochinului sacru), proiectat și în România la Les Films de Cannes à Bucarest și Festivalul „Anonimul”.

Filmul a primit deja mai multe premii internaționale printre care Premiul Special al Juriului și Premiul FIPRESCI la Cannes.

Mohammad Rasoulof se află în Europa din luna mai, după ce a fugit clandestin din Iran, pe jos peste munți, întrucât din 2017 i-a fost confiscat pașaportul și i-a fost interzis să părăsească țara. A decis să plece pentru a evita executarea ultimei condamnări la biciuire și opt ani de închisoare.

Regizorul a fost deja închis de două ori din 2020 și până acum, din cauza activității artistice. Filmele care au determinat reacția autorităților critică societatea și dictatura religioasă din Iran. În 2017 “A Man of Integrity” a luat premiul Un Certain Regard la Cannes iar în 2020 “There Is No Evil” a fost răsplătit cu Ursul de aur la Berlin.

Filmul “The Seed of the Sacred Fig” a fost filmat în secret întrucât nu avea acordul autorităților, cu mijloace tehnice minime, iar membrii echipei care se află în Iran sunt interogați și amenințați.

Acesta este primul interviu acordat de regizorul iranian pentru o publicație din România, Cultura la dubă.

________________________________________________________________________

În primul rând, ce mai faceți, cum vă simțiți după toate aceste luni în Europa? De cât timp sunteți aici exact?

Este o întrebare cu mai multe răspunsuri, deoarece de când am ajuns în Europa, în jurul datei de 10 mai, am călătorit atât de mult cu filmul (n.r. The Seed of the Sacred Fig), sunt atât de multe de făcut pentru a distribui filmul, încât îmi este greu să vă dau un răspuns precis.

În același timp, am o bază în Germania (n.r.-Hamburg), care este o a doua casă în acest moment, așa că sunt foarte bine. În același timp, am călătorit atât de mult încât încă nu am avut timp să mă așez.

Știu că ați fost la Cannes, Busan (n.r.: festival de film din Coreea de Sud, în calitate de președinte al juriului), Festivalul de Film de la New York, acum suntem la Lisabona, la LEFFEST, cum vă simțiți când călătoriți atât de mult, la toate aceste festivaluri, ce credeți că primiți prin intermediul lor?

Ultima dată când am ieșit din țară a fost acum șapte ani, pentru că înainte de asta aveam interdicție de călătorie și nu puteam călători, așa că am avut șansa să văd “There Is No Evil” (“Răul nu există”) abia astăzi (n.r.: La LEFFEST), l-am văzut pe ecran mare.

Așa că a fost o experiență foarte specială pentru mine și același lucru este valabil și pentru toate celelalte festivaluri. Am vizionat filmul împreună cu publicul din diferite țări și am avut ocazia să experimentez filmul cu oameni din diferite culturi și să le văd reacțiile. Este foarte satisfăcător și cu mult sens pentru mine, și încă continuă.

Simțiți că acesta este un moment de cotitură în viață, că va fi o mare schimbare?

În ceea ce privește viața mea, da, a fost deja o mare schimbare pentru că a trebuit să-mi părăsesc țara, dar din punct de vedere profesional, nu sunt sigur dacă este cazul, sunt încă aceeași persoană. Întotdeauna am lucrat cu limite, ocolind limitele. Chiar acum, când nu sunt în Iran, aceste limitări continuă, într-un fel sau altul.

Faptul că sunt în afara țării înseamnă că sunt liber ca persoană, dar nu neapărat liber ca regizor, pentru că nu pot face filme în propria mea țară.

Așa că uneori mă gândesc să abordez alte genuri, cum ar fi animația, proiecte care nu necesită o localizare, încerc să descopăr. Este prea devreme pentru mine să vă dau un răspuns definitiv, cu privire la poziția în care mă aflu.

Cum ați trecut de la sociologie la cinematografie?

Inițial am mers la universitate pentru a învăța să fac filme, dar apoi mi-am dat seama că ceea ce se predă la școala de film nu este neapărat foarte complicat și că prefer să învăț aceste tehnici și abilități prin experiență, experimentând cu ele și făcând filme. Ceea ce m-a interesat au fost aspectele umaniste, împărtășirea condiției umane.

Așadar, ați îmbinat interesul pentru sociologie, care putea fi mai mult despre statistici și nu atât de mult despre condiția umană, cu antropologia și filmul?

Da, dar acum, când mă uit în urmă, nu cred că sociologia a fost calea potrivită pentru mine, pentru a lupta împotriva cenzurii. Este doar o experiență diferită pe care am încercat să o aduc în filmele mele. Și sunt împotriva definiției genurilor și a modului clasic de a face film.

Îmi place să încalc formele și să experimentez. Toate aceste lucruri provin din limitări,  care pot fi de două feluri, uneori artistul își impune singur limitările, iar alteori limitările vin din exterior. Și în ambele cazuri trebuie să mergi înainte și să faci lucrurile să funcționeze.

Proveniți dintr-o cultură veche de mii de ani. Cum vă raportați la trecutul foarte bogat al Iranului? Cum vedeți prezentul în contextul istoriei mai mari?

Istoria e ca o povară, o istorie bogată nu e neapărat ceva pozitiv. Nu cred că poate culmina mereu în ceva pozitiv când o porți în spate, pentru că nu poți amesteca lucrurile. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.

Faptul că țara asta are o istorie glorioasă în spate nu înseamnă neapărat că se va reflecta în istoria modernă. Acesta este cazul Iranului.

Și e valabil și pentru alte țări care au culturi foarte bogate, dar care se luptă în viața lor de zi cu zi în epoca modernă.

Într-un fel, admir trecutul nostru măreț, dar văd, de asemenea, urme de dictatură și totalitarism de-a lungul istoriei, încorporate în ea și, desigur, am o poziție critică față de ele.

Am o întrebare care este foarte importantă pentru mine, personal. Am observat, sau simt, că filmele iraniene, în general, nu numai ale dumneavoastră, au o anumită subtilitate, o latură poetică, indiferent de cât de dur este subiectul. Cât de importantă credeți că este poezia în cultura dumneavoastră?

Această trăsătură cred că este foarte mult inspirată de literatura clasică. Și, în același timp, regimurile tiranice de-a lungul timpului și-au creat propria estetică, iar artiștii trebuie să lucreze cu ea.

Este literatura clasică încă foarte importantă în Iran în zilele noastre?

Da, această abordare poetică a fost întotdeauna încorporată în cultura noatră de-a lungul istoriei, ca o modalitate de confruntare cu puterea, de foarte mulți ani.

Acest lucru este valabil pentru toate clasele sociale sau este specific intelectualilor?

Nu, chiar și în conversațiile obișnuite se poate observa. Cunoașteți conceptul de taarof în limba farsi?

Nu, nu-l cunosc.

Este un mod de a fi politicos, de exemplu, dacă cineva îți oferă ceva, trebuie să refuzi de trei ori și apoi să accepți. Limba a fost formată în așa fel încât persanii nu au mijloacele de a spune direct ceea ce au nevoie, trebuie să  învăluie sensurile. Aici intervine poezia, iar acest lucru este foarte vizibil și în literatură.

Cât de multă lume citește literatură clasică, poezie, în Iran?

Oamenii sunt foarte mândri de ea. Este o sursă de mândrie, dar, în același timp, limbajul metaforic al acelei literaturi clasice și-a făcut loc în limbajul cotidian, e mereu prezent.

Și de aceea am menționat că, atunci când ai această istorie extraordinară, într-un fel vrei să te întorci la ea, dar în același timp, în loc să faci ceva nou, te referi mereu la trecut.

Un alt subiect foarte diferit este, de asemenea, foarte prezent în majoritatea filmelor iraniene – închisorile și judecătorii. Din nou, nu doar în filmele tale dumneavoastră, și în penultimul film al lui Maryam Moghadam, de exemplu. Care este motivul?

Aveți dreptate aici și asta din cauza modului în care guvernul a tratat oamenii. Nu există nicio corelație reală între viața lor și ceea ce trebuie să înfrunte, atunci când se confruntă cu sistemul. Pot să vă dau un exemplu:

Am întâlnit pe cineva în închisoare care și-a pierdut toate degetele pentru că furase ceva. Conform legii sharia, ți se taie degetele, dar l-au dus la spital și i-au reatașat degetele pentru că în ochii lor, în legea sharia, reatașarea degetelor nu este ilegală, este în regulă să faci asta.

Deci i le-au tăiat pentru că ăsta a fost verdictul, dar pe urmă i le-au cusut la loc. Nu ți-ar exploda capul când vezi așa ceva?

Cum reușiți să găsiți curajul, spiritul de sacrificiu, de a continua să faceți filme? Ați fost de două ori în închisoare. Cum ați reușit să vă întoarceți și să mai faceți încă un film? Și adaug aceeași întrebare pentru întreaga echipă, și pentru actori, toată lumea se confruntă cu riscuri uriașe.

Mă duc la oameni care au deja această dorință de a merge împotriva sistemului. Mai sunt și cei care gândesc ca mine și mă abordează pentru a lucra împreună. Acesta este modul în care se creează echipele. Dar cred că rădăcina acestui curaj este în stima lor de sine și în modul în care se văd și vor să se vadă.

Vreți să spuneți un sentiment de onoare?

MR: Sentimentul lor de identitate. Când vrei să fii tu însuți, nu poți tolera cenzura, corect ?

Acest lucru mă face să mă gândesc la filmul dumneavoastră “A Man of Integrity”

Da!

Ați putea menționa vreun regizor sau film românesc care v-a plăcut, în ultima vreme?

(râde) Ah, când am fost în juriul Berlinalei în 2021 mi-a plăcut filmul lui Radu (Jude – Bad Luck Banging or Loony Porn/Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – câștigător al Ursului de Aur 2021), toate filmele lui, îmi place curajul său.  Și se joacă cu mediul într-un fel. Nu lasă cinemaul să se joace cu el, el se joacă cu mediul.

***

Interviu realizat de Antoaneta Roman, specialistă în comunicare, fost director adjunct ICR Lisabona, în prezent administratorul European Criminal Bar Association.

Mulțumim echipei festivalului Leffest pentru sprijinul acordat în obținerea acestui interviu. Filmul The Seed of the Sacred Fig/ Sămânța smochinului sacru este distribuit în România de Bad Unicorn.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post INTERVIU Regizorul iranian Mohammad Rasoulof pentru Cultura la dubă: “Istoria e ca o povară. Există mereu un conflict între tradiție și modernitate.” appeared first on Cultura la dubă.

Volumul Patriot. Memorii, de Alexei Navalny, cuprinde memoriile tulburătoare ale celui mai important oponent al lui Vladimir Putin, ucis în februarie 2024 în una dintre coloniile penitenciare din nordul Rusiei, dincolo de Cercul Polar.

Ediția în limba română, publicată de Editura Litera, va apărea la sfârșitul lunii octombrie simultan cu cele peste 20 de ediții ale cărții din toată lumea, inclusiv în limbile engleză și rusă. În Statele Unite ale Americii interesul pentru carte este imens, mai ales în contextul alegerilor prezidențiale din acest an, Knopf Publishing anunțând un tiraj inițial de cel puțin 500 000 de exemplare. 

Alexei Navalny a început să scrie volumul Patriot la scurt timp după ce a fost la un pas de moarte în 2020, în urma unei otrăviri. Cartea cuprinde întreaga poveste a vieții sale: autorul își descrie tinerețea, chemarea pentru activism, căsnicia și familia, angajamentul pe care și l-a luat de a înfrunta o putere mondială care voia să-l amuțească cu orice preț și convingerea sa nestrămutată că schimbările se vor produce indiferent de cei care li se împotrivesc.

„Cartea aceasta este o mărturie atât a vieții lui Alexei, cât și a angajamentului său neclintit de a lupta împotriva dictaturii – o luptă pentru care a pus totul în joc, inclusiv propria viață. De-a lungul paginilor, cititorii vor ajunge să cunoască omul pe care l-am iubit nespus – un om de o integritate profundă și de un curaj ferm. Istorisirea drumului său îi va onora memoria și îi va inspira pe ceilalți să lupte pentru ceea ce e drept și să nu piardă din vedere valorile care contează cu adevărat.“— Iulia Navalnaia, soția lui Alexei Navalny

Volumul cuprinde o corespondență din închisoare ce n-a mai văzut lumina tiparului până acum, Navalny rememorează, printre multe alte aspecte, cariera sa politică, numeroasele încercări de asasinare a sa, viețile apropiaților săi și campania neobosită pe care el și echipa sa au purtat-o împotriva unui regim din ce în ce mai dictatorial.

„Nu vreau să renunț la țara mea și nici la ceea ce cred. Nu pot să trădez nici o variantă, nici pe una, nici pe cealaltă. Dacă convingerile tale valorează ceva, trebuie să ți le aperi. Și dacă este necesar, trebuie să faci unele sacrificii.“ – Alexei Navalny, 17 ianuarie 2024, una dintre ultimele postări pe Facebook.

Alexei Navalny avea 47 de ani. În urmă aproape 4 ani, el a fost otrăvit cu substanța Noviciok în timpul unei deplasări în orașul siberian Tomsk. Ulterior, acesta a fost recuperat în Germania și, după ce a demonstrat că oameni apropiați lui Putin au fost implicați în otrăvirea sa, s-a întors în Rusia, cu riscul de a fi ucis sau arestat.

A revenit în țara sa și a fost arestat încă din aeroport, în ianuarie 2021. A murit în 2024.

Alexei Navalny a fost un lider al opoziției ruse, politician, militant anticorupție și deținut politic, care a cucerit recunoașterea și respectul întregii lumi. Printre numeroasele distincții internaționale care i-au fost acordate se numără Premiul Saharov, Premiul anual al Parlamentului European pentru drepturile omului, Premiul pentru curaj al Summitului de la Geneva pentru drepturile omului și democrație și Premiul Dresda pentru pace. De asemenea, Navalnîi a apărut pe listele „Cele mai influente 100 de personalități“ și „Cele mai influente 25 de personalități de pe internet“ ale revistei Time.

Cartea este disponibilă la precomandă cu reducere și transport gratuit pe site-ul litera.ro.

The post Memoriile lui Alexei Navalny vor fi publicate în această toamnă la Editura Litera, simultan cu lansarea în toată lumea appeared first on Cultura la dubă.

Banksy vrea să transforme clădirea fostei închisori din Reading, Marea Britanie, într-un centru cultural, informează The Guardian. Artistul își propune să strângă milioane de lire sterline pentru această cauză.

În primăvara acestui an, Banksy a realizat o lucrare pe unul dintre pereții închisorii. Lucrarea reprezintă un deținut care încearcă să evadeze cu ajutorul unui cearceaf, la capătul căruia se află o mașină de scris.

Clădirea în care a funcționat închisoarea a fost dată spre vânzare de guvern în 2019, după ce activitatea instituției a fost sistată în 2013. Acum, Banksy își propune să vândă stencilul pe care l-a folosit pentru lucrarea din martie cu 10 milioane de lire sterline, suma necesară pentru ca autoritățile locale să  cumpere clădirea.

Semnificația precisă a lucrării nu este cunoscută, însă se crede că Banksy s-a gândit la scriitorul Oscar Wilde atunci când a realizat-o.

Oscar Wilde și-a petrecut doi ani din viață în închisoarea din Reading, în perioada 1895-1897, după ce a fost condamnat pentru homosexualitate, relația lui interzisă cu lordul Alfred Douglas fiind dezvăluită.

De altfel, chiar Banksy a vorbit despre importanța pe care legătura lui Oscar Wilde cu închisoarea din Reading o conferă clădirii. „Mi-am promis că voi picta peretele chiar înainte să știu ce este. Acum sunt pasionat de asta. Oscar Wilde este sfântul patron al alăturării a două idei contrastante pentru a crea magie. Transformarea locului care l-a distrus, într-un refugiu pentru artă, pare atât de bună, încât trebuie să o facem”, a declarat artistul pentru Sunday Times, potrivit The Art Newspaper.

În perioada petrecută în închisoarea din Reading, Oscar Wilde a scris „De Profundis”, o scrisoare către fostul său iubit, iar după eliberare a povestit experiența detenției în ”Balada Închisorii din Reading”.

„Nefasta şi profund deplorabila noastră prietenie s-a sfârşit în ruine şi oprobriu public pentru mine, deşi amintirea vechii noastre afecţiuni îmi este adesea aproape, iar gândul că dezgustul, amărăciunea şi dispreţul vor lua pentru totdeauna în inima mea locul pe care odinioară îl avea dragostea, mă întristează cumplit: vei simţi, cred, şi tu, în sufletul tău, că a-mi scrie aici, unde zac în singurătatea vieţii de închisoare, ar fi mai bine decât să-mi publici scrisorile fără permisiunea mea, ori să-mi dedici poezii fără să ţi-o cer, chiar dacă lumea nu va şti nimic despre vorbele de durere sau de pasiune, de căinţă sau de indiferenţă pe care vei alege să le trimiţi ca răspuns ori chemare.”, își începe Oscar Wilde scrisoarea către lordul Alfred Douglas (traducere de Luana Schidu, din ediția 2014 publicată de Humanitas).

Închisoarea a fost construită pe locul abației medievale Reading, o mănăstire fondată de Henric I al Angliei, unde acesta ar fi fost înmormântat.

„Există aceste straturi uimitoare ale istoriei – există istoria literară și istoria comunității LGBT și legătura cu Oscar Wilde. Dar există și o istorie socială victoriană locală și națională și există o legătură cu familia regală, toate într-o singură clădire, și este atât de bine conectată cu restul țării”, a declarat Matt Rodda, reprezentantul Reading East în Parlament, din partea Partidului Laburist.

Banksy a câștigat aprecierea autorităților din Reading odată cu realizarea lucrării pe clădirea fostei închisori. Autoritățile au conștientizat importanța artei stradale pentru comunitate și s-au angajat să protejeze astfel de lucrări de actele de vandalism, după ce chiar lucrarea lui Banksy a fost vandalizată.

„Acest lucru va avea un impact real asupra modului în care arată orașul nostru, Reading va fi mai curat, mai sigur și mai ecologic, cu cât mai puține mâzgăleli”, susține consiliera Adele Barnett-Ward, potrivit BerkshireLiv.

„Arta trebuie să trăiască și să prospere și nu poate fi și nici nu trebuie sufocată. În acest spirit, înființăm un Comitet Consultativ de Artă Stradală pentru a analiza aspectele pozitive pe care arta stradală le-a avut în Reading și pentru a analiza detaliile mai fine.

Este cu adevărat interesant potențialul pe care îl avem pentru arta stradală în oraș”, a declarat consilierul responsabil de cultură, patrimoniu și recreere, Karen Rowland.

The post Banksy vrea să transforme o fostă închisoare într-un centru cultural appeared first on Cultura la dubă.