Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

Anul 2022 a fost unul plin pentru așa-numita „ie românească”. La începutul verii, ca urmare a unei inițiative pornite cu aproape 10 ani înainte de comunitatea La Blouse Roumaine, ea a primit o zi de sărbătoare stabilită prin lege: 24 iunie. În aceeași perioadă, la Premiile Europene pentru Patrimoniu, a fost adusă în prim-plan prin proiectul câștigător Semne cusute, care transmite mai departe meșteșugul cămășilor tradiționale și subliniază rolul femeilor ca păstrătoare ale acestuia. 

Câteva luni mai târziu, chiar de Ziua Națională, cămașa cu altiță a intrat, în sfârșit, pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial UNESCO, unde se aflau deja Ritualul Călușului, Doina sau Artizanatul ceramicii de Horezu. A fost încununarea unui efort întins pe câțiva ani, timp în care echipe de etnografi și experți în conservarea patrimoniului au cercetat, documentat și inventariat rolul cămășii în comunități din România și Republica Moldova. 

Tot 2022 a adus însă și o continuare a politizării iei românești. Senatoarea Diana Șoșoacă (inițial membră AUR, acum neafiliată) a purtat-o într-o ședință parlamentară în care a transmis Uniunii Europene că „Pe aici nu se trece!”. Anterior o purtase, ca semn al „României libere”, pentru a se opune restricțiilor anti-coronavirus.

Deputatul AUR George Simion a transformat-o în dress code pentru nunta sa, pe care politologii au asemănat-o cu cea din 1925 a liderului Mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Și în anii trecuți, politicieni ca Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă se afișaseră în port tradițional în prag de alegeri, iar Elena Udrea, fostă ministră a Turismului, mersese în ie inclusiv la cules de struguri (deși, în mod tradițional, ea nu e purtată la lucru). 

În acest context, Cultura la dubă și-a pus două întrebări: ce înseamnă, propriu-zis, includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO? Și în ce măsură putem separa semnificația unui element „de identitate culturală”, așa cum l-au recunoscut experții UNESCO, de felul în care e instrumentat politic? 

Ne-au răspuns Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO, Oana Valentina-Suciu, doctor în sociologie politică și lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. 

Întâi de toate, o clarificare privind termenii: ia românească a intrat pe Lista patrimoniului UNESCO sub denumirea standard cămașă cu altiță (împreună cu variante regionale, ca umăraș în sudul Transilvaniei, cămașă răsucită în Vrancea sau cămașă zoroclie în Teleorman) pentru că cercetările lingvistice au arătat că, istoric, denumirea de ie apărea mai degrabă accidental și ținea în special de limba literară. 

Mai comune erau referirile la altiță, adică acea broderie lată de pe umerii cămășii. Inițial, ea simboliza statutul și priceperea femeii care o purta: femeile bogate aveau broderii cu fir din aur, paiete sau mărgele. Fetițele purtau altițe multicolore, luminoase; tinerele de măritat, variante în nuanțe puternice de roșu, iar bătrânele – variante monocrome, sobre, cu albastru ultramarin sau negru. În timp, altița a rămas mai degrabă un element decorativ. 

Dovezi scrise legate de existența „iei românești” avem de la sfârșitul secolului XVIII, deși ea apare și în picturi sau icoane mai vechi decât atât. Știm, în plus, că româncele au cusut-o pe toată durata secolelor XIX și XX, iar un rol important în popularizarea ei, și a costumului tradițional în general, l-a avut Casa Regală. Regina Elisabeta a României (de origine germană) îi aprecia broderiile, așa că a îmbrăcat-o la evenimente, iar Regina Maria a adoptat portul popular ca ținută oficială la sărbători sau ocazii ceremoniale. 

Astăzi, tradiția cămășii cu altiță mai e păstrată doar în câteva comunități, unde oamenii încă o cos și, mai ales, o poartă în zilele de sărbătoare.

Ce poate aduce, deci, includerea în patrimoniul imaterial UNESCO

În primul rând, un plus de vizibilitate și datoria de a proteja tehnicile tradiționale – o datorie care revine chiar României. „Recunoașterea la nivel internațional aduce avantaje din perspectivă turistică sau comercială, dar nu trebuie să reprezinte nici pe departe scopul înscrierii”, ne-a transmis Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO. 

„Prin înscrierea unui bun, statul respectiv recunoaște el însuși valoarea acelui element și se angajează să ofere protecția necesară pentru prezervarea acestuia. Gândiți-vă ce efecte devastatoare ar putea avea asupra stării de conservare a unui sit UNESCO practicarea unui turism excesiv, fără reguli. Sau cât de ușor am putea cădea în derizoriu, în zona kitsch-ului, dacă nu am reuși să protejăm și să asigurăm continuitatea comunităților păstrătoare ale unor tradiții și meșteșuguri specifice patrimoniului imaterial.

„Fie că vorbim de patrimoniu material sau imaterial”, spune Miculescu, „autoritățile statului trebuie să aibă strategii de prezervare sau salvgardare, realizate cu implicarea directă a autorităților locale, dar și a comunităților locale, respectiv a comunităților păstrătoare. Accentul este pus pe concepte de dezvoltare durabilă.”  

De altfel, ea spunea încă din decembrie: „Astăzi ne bucurăm, ne îmbrățișăm, dar de mâine ne suflecăm mânecile iei și ne apucăm concret de treabă pentru a o proteja pentru vecie, mai ales pentru că, de aici înainte, ia este parte a patrimoniului mondial, nu doar național”. 

Câteva propuneri de măsuri se află chiar în dosarul cu care România s-a prezentat în fața comisiei UNESCO: resurse pentru cercetarea și monitorizarea cămășii cu altiță, consultanță științifică pentru ca tehnicile tradiționale de lucru să fie perpetuate, expoziții și târguri care să susțină meșteșugul. 

În plus, unii producători locali, îngrijorați de replicile produse în masă, importate și vândute pe piața din România la prețuri de câteva zeci de lei, cer introducerea unui certificat de autenticitate – o strategie adoptată, de exemplu, de Serbia, care își protejează astfel vasele tradiționale din lut (și ele incluse pe Lista patrimoniului imaterial UNESCO). 

În forța acestor producători, a expozițiilor și a „comunităților de femei care s-au reapucat să coasă după canoanele vechi” vede o portiță de continuitate și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. Pentru ea, pasiunea față de portul tradițional se trage din casa bunicilor. 

„Am copilărit la bunicii din partea mamei, în Bucovina, și familia noastră încă deține casa bătrânească, care are mai bine de 100 de ani și arată fix ca la Muzeul Satului. În acea casă exista lada de zestre a stră-străbunicii mele, veche din ultimul deceniu al secolului XIX”, ne-a povestit ea. 

„Din păcate, costumele au fost furate în anii ocupației rusești, dar lada a fost apoi umplută de bunica mea, cu straiele pentru familia ei. Mai avem câteva, și încă din copilărie ai mei mi-au transmis atitudinea de reverență față de acele haine.”

Partenie nu știe sigur câte cămăși a adunat până acum. Știe însă că pe prima a cumpărat-o în liceu. „Apoi vreo trei în studenție, iar odată ce am început să lucrez, am cumpărat constant, câteva pe an. De câțiva ani a trebuit să mai și vând din ele, din cauza bugetului, a spațiului, dar și pentru că doream o anume piesă mai scumpă și vindeam câteva obiecte ca să cumpăr unul singur.”

Spune că, pentru a recunoaște o cămașă cu altiță autentică printre multitudinea de replici, trebuie să „punem cap la cap câteva informații simple.”

“O cămașă tradițională românească trebuie să fie făcută în România. Pare ciudat să zic ceva atât de evident, dar mulți poartă bluze etnice cu eticheta H&M și spun că sunt ii.

Apoi, o ie trebuie să fie brodată sau țesută manual. Obligatoriu. Dacă e făcută industrial, nu e tradițională.”  

Și ar mai fi ceva – ceva ce ține de exercițiu și deschidere: „pentru omul modern, neantrenat, [ia] este stranie. Nu îi poți înțelege mânecile prea largi și lungi (cine poartă vara mâneci lungi?), excesul de material încrețit în jurul gâtului, faptul că de obicei e cam mică la subraț și la gât, cam largă pe tors, materialul uneori prea scorțos.”  

E ceea ce Partenie numește „o frumusețe arhaică”, pe care o asociază cu „un tip de eleganță în afara timpului”. Pentru păstrarea ei a bucurat-o recunoașterea UNESCO. 

Tot experiența colecționarei arată însă și reticența pe care o resimte un pasionat de tradiție când tradiția devine pretext pentru festivism sau calcul politic, așa cum o arată exemplele parlamentarilor de mai sus. „Acum ceva ani mă afișam mult în ie – în public, pe Facebook”, spune Partenie.

„Dar de când în țară au început să se agite spiritele naționaliste radicale, de când avem un astfel de partid în Parlament, eu nu am mai apărut pe Facebook în cămașă tradițională, iar în realitate, doar în cercuri restrânse.”

Povestește că expunerea din anii trecuți a adus-o în grupuri virtuale naționaliste, conspiraționiste și chiar radicale, așa că știe „ce gândește cealaltă parte”.

„Nu am abandonat costumul, dar am făcut un pas în spate, pentru că simt că acțiunile frumoase, de patriotism sănătos, sincer, pot lua ușor, în acest moment, o turnură pe care eu nu o doresc. Pot întări un curent pe care eu îl consider nociv.”

Cămașa cu altiță, între tradiție și politică

Ca să înțelegem politicienii care compun un astfel de curent și de ce se folosesc de simboluri cum e ia, trebuie să avem în vedere cărui public se adresează, spune Oana-Valentina Suciu, doctor în sociologie politică. „Să nu uităm că, pentru majoritatea cetățenilor țării, a participa la evenimente culturale se traduce prin a asista la concerte de folclor în spații publice, deschise, de multe ori gratuite.

Asta ne arată că avem de-a face cu un public cu posibilități materiale reduse, probabil socializat într-o cultură politică tradiționalistă și cu un nivel de educație cel mult mediu. E foarte probabil de estimat faptul că această categorie socială apreciază și un eveniment ca cel al nunții lui George Simion.”

Important e că asocierea unor astfel de evenimente cu ia românească stârnește o reacție pozitivă, iar parte din reacție, spune Suciu, „merge mână în mână cu modul în care ia este folosită și de către instituția Bisericii Ortodoxe Române”.

De exemplu, „o trecere rapidă în revistă a unor site-uri religioase sau ale unei biserici vă arată ca expresii precum ‘ia, dovadă a apartenenței la neam și comuniunea cu Dumnezeu’, ‘ființa poporului român’, ‘orașul X se îmbracă în ie’ sunt la ordinea zilei. Există chiar și inițiative de genul ‘in ie la liturghie’, la a căror diseminare rețelele sociale contribuie din plin. Or, cine participă și susține astfel de evenimente probabil se regăsește și în ia Made in China a unui politician sau pseudo-artist de pe canale TV”.

În același timp, e greu de spus în ce măsură putem decupla încărcătura simbolică de încărcătura politică, în așa fel încât „patriotismul sănătos” pe care îl amintește Partenie să nu fie acoperit de zgomotul electoral. „Vorbim de distincția dintre cantitate și calitate”, crede Suciu, care vede decuplarea mai degrabă ca pe un „clivaj politic, societal, cultural”.

„Dar există semne bune”, spune ea. „Avem o comunitate creată aproape spontan în 2012 – La Blouse Roumaine. De 10 ani ei vorbesc despre reconectarea la tradiție, dar și despre încadrarea în patrimonial universal a iei.

Avem Noaptea de Sânziene, pe 24 iunie, când putem asista la evenimente culturale care au ca punct central ia nu numai ca element decorativ, ci și ceremonial. Avem instituții publice de cultură (Muzeul Țăranului Român, Muzeul Astra de la Sibiu) implicate în documentarea și conservarea patrimoniului mobil, din care face parte și ia.

„Avem proiecte precum ‘Salveaza o ie’, ca cel al Iuliei Gorneanu, avem cercetători care privesc ia în context contemporan (cum ar fi industria modei), avem artiști și manageri culturali care îmbină folclorul cu arta actuală. Ar mai trebui să avem și politicieni sau diplomați care să înțeleagă că tradiția se poate îmbina foarte bine cu tendințele artistice contemporane fără a cădea în bigotism, naționalism și penibil.”

O sugestie de abordare vine de la colecționara de cămăși cu altiță, Raluca Partenie: „Cineva m-a interpelat crezând ca avem idei (naționaliste, n.r.) asemănătoare. Am răspuns atunci, și îmi asum răspunsul: nu sunt naționalistă. Sunt ceva mult mai rău: sunt fashionistă. Sunt artistă. Iubesc ia pentru frumusețea ei, pentru faptul că e a mea, dar pot privi cu aceeași admirație și hainele altor popoare. Admir veșnic creativitatea umană.”

The post Ia românească, de la tradiție la politizare appeared first on Cultura la dubă.