Astfel în perioada 22-25 februarie, la sediul Goethe-Institut București (Calea Dorobanți 32), iubitorii de literatură vor avea ocazia de a se întâlni cu nume importante ale lumii literare internaționale contemporane.

Scriitorii ucraineni Iia Kiva, Yuri Vînnîciuk și Vasîl Mahno, Philip Sands din Marea Britanie, Olivier Guez din Franța, Daniel Kehlmann și Norman Ohler din Germania, Karl-Markus Gauss din Austria, Ariane von Graffenried și Jonas Lüscher din Elveția și Ilaria Gaspari din Italia vor putea fi urmăriți de iubitorii de literatură în lecturi publice și dezbateri, de-a lungul celor cinci zile ale festivalului.

Lor li se alătură nume importante ale literaturii române de astăzi, precum Nora Iuga, Dan Sociu, Nichita Danilov și Radu Vancu.

Programul reunește 19 evenimente care vor avea loc atât în prezența fizică a scriitorilor, cât și prin participarea lor online. Printre subiectele abordate în cadrul ediției din acest an a Festivalului internațional de literatură de la Odesa care are loc la București se numără viitorul Europei, libertatea scriitorului, a scrisului și puterea cuvintelor de a lupta împotriva barbariei, relațiile literare dintre țările din regiunea Mării Negre.

Literatura ucraineană va face obiectul unei lecturi la nivel mondial pe 24 februarie, pentru a marca cei doi ani de la data izbucnirii războiului. Cu această ocazie, vor fi citite inclusiv poeme semnate de scriitorii ucraineni Viktoria Amelina și Maksîm Krîvțov, ambii dispăruți în timpul războiului.

„Mă bucur că putem găzdui la București cea de-a IX-a ediție a Festivalului internațional de literatură Odesa, pentru a demonstra solidaritatea cu Ucraina, inclusiv prin intermediul lecturii mondiale din data de 24 februarie, și pentru a susține relațiile literare din regiunea Mării Negre. Ca și în anii precedenți, am reușit să atragem în lista invitaților scriitori remarcabili. Aștept cu nerăbdare debutul evenimentului, în special discursul de deschidere al scriitorului Radu Vancu, care va vorbi despre importanța literaturii, mai ales în vremuri de război.

Aș dori să mulțumesc Fundației Jan Michalski și institutelor culturale partenere, în special Institutului Goethe de la București, gazda evenimentului”, a declarat Ulrich Schreiber, cunoscut manager cultural german, co-fondator și co-director al Festivalului Internațional de Literatură Odesa alături de Hans Ruprecht.

Lecturile și dezbaterile din cadrul festivalului vor avea loc în limbile engleză, ucraineană și română, cu traducere. Accesul publicului la eveniment este gratuit. Programul complet al festivalului, pe site-ul oficial: www.litfestodessa.com.

Fondat în anul 2015, Festivalul internațional de literatură de la Odesa și-a propus să sublinieze efervescența culturală și caracterul internațional al orașului și să contribuie la consolidarea legăturilor sale cu alte metropole culturale din Europa și de pe alte continente. Programul fiecărei ediții în parte exprimă acest deziderat, atât prin selecția scriitorilor invitați, cât și prin temele de dialog. O importanță deosebită în arhitectura programului festivalului o ocupă panoramarea spațiului cultural din zona Europei de Est și a regiunii Mării Negre. Până în prezent, aproape 300 de scriitori au luat parte la evenimentele din cadrul Festivalului internațional de literatură de la Odesa. Hans Ruprecht și Ulrich Schreiber conduc festivalul de la înființarea sa.

The post Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa va avea loc la București și va marca 2 ani de război appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul se va deschide cu o prezentare susținută de Paula Herlo, jurnalistă a emisiunii România, te iubesc, de la PRO TV. Aceasta va vorbi despre Super puterea femeilor din presă, iar discursul său va putea fi urmărit live pe paginile de facebook Goethe-Institut București și Cultura la dubă, de la ora 13.00.

Prima zi continuă cu workshopul Jurnalismul de investigație. Documentarea abuzurilor, susținut de Diana Oncioiu, jurnalistă la publicația Dela0.ro și membră a echipei proiectului colaborativ Să Fie Lumină, realizat în parteneriat de Dela0.ro și Centrul de Investigații Media.

Atelierele de lucru sunt dedicate ecxlusiv celor 10 participanți la Media Incubator, selectați în urma unui open call lansat în luna august.

Tot joi, participanții îl vor cunoaște printr-o intervenție online pe jurnalistul german Jörg Taszman, specializat pe industria cinematografică. Acesta lucrează pentru DLF Kultur, Radio Eins, MDR-Kultur, epd-film și Jüdische Allgemeine și va susține o prezentare despre intervievarea artiștilor.

Vineri, 15 octombrie, ziua va începe cu un workshop coordonat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, la care vor participa ca invitate artista vizuală Kristin Wenzel și actrița Ada Galeș. În cadrul atelierului, participanții vor realiza primele lor interviuri cu cele două invitate.

Tot vineri, Ramona Avramescu, jurnalista TVR, va susține un atelier de lucru despre Jurnalismul Politic.

Iar de la ora 17.00, Medana Weident, reporter Deutsche Welle va vorbi despre Jurnalismul Cultural. Aceasta va putea fi urmărită live pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Sâmbătă, 16 octombrie, cei 10 tineri participanți, sosiți din toată țara, vor avea parte de un tur într-o zona istorică a Bucureștiului, alături de Alberto Groșescu, vicepreședinte al Asociației ARCEN. În urma vizitei, participanții vor realiza articole de presă.

Iar de la ora 14.30, vor participa la workshopul Jurnalismul de Televiziune, susținut de Andreea Brașovean, reporter și prezentatoare a jurnalelor DIGI24.

Dumincă, 17 octombrie, Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea și Gazeta Sporturilor, îi va ajuta pe participanți să înțeleagă ce presupune Relația cu Sursele.

Iar Alex Nedea, jurnalist Recorder, va susține de la ora 14.30 o prezentare publică despre Jurnalismul de Investigație. Aceasta va fi accesibilă publicului larg pe paginile de facebook Goethe-Institut și Cultura la dubă.

Media Incubator este un program regional al Goethe-Institut, desfășurat pe o perioadă de câțiva ani în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord și România. Goethe-Institut dorește să susțină astfel jurnalismul responsabil și sensibil din punct de vedere social.

Ediția Media Incubator București 2021 are ca temă centrală rolul și statutul femeii jurnalist, de la modul în care aceasta este privită și abordată în timpul activității sale de către persoane publice sau de către public, la discriminări salariale sau implicarea în subiecte ce reflectă abuzuri la care sunt supuse femeile.

Cei 10 participanți au vârste cuprinse între 17 și 23 de ani, iar prezența lor la București a fost asigurată gratuit de Goethe-Institut.

Media Incubator București este organizat de Goethe-Institut București și curatoriat de Alexandra Tănăsescu, redactor șef și fondatoarea publicației independente Cultura la dubă.

Evenimentul se va desfășura fizic cu respectarea tututor normelor prevăzute de lege, toți participanții fiind vaccinați.

The post Mâine începe Media Incubator. Jurnaliști români și germani vor susține ateliere de lucru la Goethe-Institut. appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.

Evenimentul va avea loc 14 – 17 octombrie 2021, în Pavilion 32, la Goethe-Institut București.

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți metodele de lucru ale presei de calitate, Goethe-Institut București vă propune să vă înscrieți la workshop-ul Media Incubator – dedicat persoanelor care doresc să lucreze ca jurnaliști.

Participarea este gratuită și deschisă oricărei persoane stabilită în România, însă prioritate vor avea studenții sau absolvenții unei școli de jurnalism.

Goethe-Institut București va asigura transportul și cazarea persoanelor din afara Bucureștiului.
Tot ce trebuie să faceți este să trimiteți o scurtă biografie, în care să vă prezentați și o scrisoare de motivație prin care să ne spuneți de ce doriți să participați la eveniment (maximum 1000 de cuvinte). Ambele documente trebuie trimise la adresa mediaincubator2021@gmail.com

Exprimarea corectă în limba română și cunoștințe bune de limba engleză sunt condiții obligatorii de participare!
După perioada de înscrieri, care are loc între 1 – 31 august 2021, un juriu stabilit de organizatori va selecta 10 participanți. Selecția va fi anunțată pe 15 septembrie 2021.

Într-o lume în care fenomenul fake-news se răspândește și dăunează tot mai mult societăților în care trăim, jurnalismul curat, de calitate, este cu atât mai valoros și trebuie protejat.

În Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord și România, Goethe-Institut, în colaborare cu partenerii săi locali, dorește să susțină jurnalismul responsabil și sensibil din punct de vedere social prin intermediul proiectului MEDIA INCUBATOR.

Proiectul MEDIA INCUBATOR este un program de formare pe mai mulți ani care sprijină studenții și jurnaliștii aspiranți care doresc să se concentreze pe reportajul social și pe subiectele legate de combaterea sărăciei, egalitatea de șanse și minoritățile.

Goethe-Institut București își propune să încurajeze jurnalismul adevărat și, mai mult decât atât, să aducă în discuție rolul și statutul femeii jurnalist, de la modul în care aceasta este privită și abordată în timpul activității sale de către persoane publice sau de către public, la discriminări salariale sau implicarea în subiecte ce reflectă abuzuri la care sunt supuse femeile.

De asemenea, Goethe-Institut dorește să susțină viitorii tineri jurnaliști și să îi pună pe aceștia în contact direct cu jurnaliști români și germani consacrați.

Printre invitații de marcă ai evenimentului se numără Paula Herlo, jurnalist România, te iubesc, Alex Nedea, jurnalist Recorder, Diana Oncioiu, jurnalist Dela0.ro, Ramona Avramescu, jurnalist TVR, Răzvan Luțac, jurnalist Libertatea și Gazeta Sporturilor, Andreea Brașovean, jurnalist Digi24 sau Medana Weident, jurnalist Deutsche Welle.

Jurnalismul politic, jurnalismul de investigație, relația cu sursele, documentarea subiectelor sau tehnicile de scriere sunt doar câteva dintre subiectele care vor fi abordate de invitați.

MEDIA INCUBATOR București este organizat de Goethe-Institut București și curatoriat de Alexandra Tănăsescu, redactor șef și fondatoarea platformei de jurnalism independent Cultura la dubă – www.culturaladuba.ro.

The post Open Call pentru tineri care vor să devină jurnaliști – Media Incubator 2021 appeared first on Cultura la dubă.

Născut și crescut la București, Anton Roland Laub locuiește acum la Berlin și este un artist vizual în plină ascensiune. În România a terminat studiile în comunicare și media, dar în Germania și-a descoperit înclinațiile artistice.

Două albume de fotografie, ambele legate de istoria comunismului în România, “LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)” și “Mobile Churches”, l-au adus în centrul atenției la mai multe festivaluri importante în Europa.

Anton a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă, în cadrul seriei de interviuri “Curaj!”.

***

Anton, în primul rând, te rog să ne spui care este legătura ta cu România.

Legătura mea cu România își are originea într-o relație de dragoste, să-i spunem, intra-europeană. În anii 1920, după Primul Război Mondial, bunicul meu Laub a venit ca francez din Alsacia Lorena la București și s-a căsătorit cu o tânără de origine greacă, bunica mea.

Așa se face că părinții mei si eu, la rândul meu, m-am născut și am crescut în București, aici am mers la școală și mi-am terminat primele studii. O parte a familiei mele locuiește încă și astăzi acolo. În ultimii ani am expus de câteva ori în București și mă bucur să revin cu următoarea expoziție care va avea loc în decembrie 2021.

Când și de ce te-ai mutat la Berlin?

După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun. La acea vreme, nu mi-am dat seama, dar privind astăzi în urmă, se pare că plecarea mea a fost o decizie destul de importantă.

Cu sprijinul tatălui meu și cu ajutorul unui coleg de școală, care devenise jucător profesionist de tenis în Germania, m-am decis să părăsesc România.

Ce amintiri ai din perioada comunistă din România?

Fiind născut în anii ’70, crescând și studiind în București, am, desigur, multe amintiri din perioada Ceaușescu, am trăit sfârșitul anilor ’70, anii ’80, dar și perioada haotică a anilor ’90.

Primul meu volum fotografic „Mobile Churches“ confruntă oarecum, copilăria mea din anii ’80.

„Mobile Churches“ analizează fanteziile dictatoriale care se manifestă în realitatea urbană a Bucureștiului până în ziua de azi. Familia noastră a fost afectată direct de așa-numita “sistematizare”.

Casa părinților mamei mele a fost demolată, iar familia a trebuit să se mute într-un mic apartament de bloc.

Casa părinților tatălui meu a fost, de asemenea, pe lista clădirilor pe care regimul dorea să le radă, a scăpat, totuși, datorită răsturnarii lui Ceaușescu în 1989.

Privind înapoi, în cariera ta, ai putea identifica un moment sau ce te-a determinat să devii artist? Cum ai știut că vrei să faci artă?

Abia în Berlin m-am decis să studiez fotografia și apoi la Academia de Artă Weißensee. Poate, de aceea, transferul meu de la București la Berlin a fost important pe drumul meu.

Unchiul meu, Roland Laub, a fost pictor și scenograf la Opera Națională din București, o mătușă și un unchi erau balerini, iar celălalt unchi a fost fotograf în presă.

Ei toți m-au inspirat, dar cred că am avut nevoie de această distanțare și de contextul berlinez pentru a face pasul spre artă.

Ce obstacole ai întâlnit în cariera ta?

Îmi terminasem deja studiile la București în media și comunicare, dar apoi în Berlin, partenera mea a fost cea care m-a încurajat să mă eliberez de așteptări și să încep să studiez din nou.

Ai fost vreodată respins la o școală sau la o competiție?

În general, am avut noroc cu școlile sau universitățile, mai degrabă am fost nevoit să depășesc obstacolele mele interioare. Ca artist, bineînțeles, ai nevoie de multă anduranță.

Cu atât mai mult m-a bucurat să fiu nominalizat pentru premii și cred că respingerile sunt ‘part of the business’.

M-am bucurat în special de cele două nominalizări în cadrul festivalului Les Rencontres de la photographie din Arles, în sudul Franței, un festival cu o tradiție lungă.

Ai avut vreodată joburi care nu aveau legătură cu arta?

Pentru că am crescut bilingv, am putut munci part-time într-o companie germană de-a lungul studenției bucureștene, iar când am venit în Germania, m-a ajutat și limba română, spre exemplu, odată am jucat un mic rol în limba română într-un film. Din acest punct de vedere, a fost practic și binevenit.

Mulți artiști se confruntă cu îndoieli legate de munca lor sau chiar cu depresia. Tu te-ai confruntat vreodată cu așa ceva?

Până în momentul de față nu, poate pentru că am început ceva mai târziu? De altfel, poate pentru că știam oarecum ce avea să mă aștepte, având artiști în familie și observându-le biografia. Totuși, nu aș ignora astfel de sentimente și aș recomanda să fie luate în serios, dacă este nevoie, de căutat ajutor profesional.

Arta ta este strâns legată de istoria comunismului în România. De ce este un subiect important pentru tine?

Mă interesează discursurile despre memorie, despre modul în care privim astăzi trecutul și, de altfel, modul în care trecutul ne privește pe noi și ne afectează viitorul.

În „Mobile Churches“, una dintre preocupările mele este funcția mnemonică a locurilor, modul în care amintirile sunt legate de locuri.

În cea de-a doua carte, „LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“ mă interesează perspectiva actuală la trei decenii distanță de la Revoluția Română. Am vizitat trei spații muzeale și mi-am pus problema transparenței sau în ce măsură aceasta este doar sugerată.

M-am concentrat în principal pe ‘agency’ al obiectelor expuse astăzi. De asemenea, mă interesează și memoria instituțională, dar și latența conflictelor care au legătură cu justiția și (dez)orientarea.

Dar am, bineînțeles, și alte lucrări care nu au nicio legătură cu România sau care nu sunt legate de un loc anume, cum este cazul viitoarei expoziții de grup intitulată „Persona“ cu Fotogroup ParisBerlin, în cadrul ediției din acest an a Rencontres de la Photographie din Arles.

Ca artist, care sunt problemele frecvente cu care te confrunți?

Adesea mi se întâmplă să-mi imaginez proiecte pe care vreau să le realizez, dar, bineînțeles, trebuie să rezolv și problema finanțării. Să găsesc un echilibru nu este întotdeauna ușor.

Ce te leagă de București acum?

În această lungă perioadă a pandemiei Corona, nu am fost deloc în București pentru că am preferat să-l protejez pe tatăl meu. Dar, în mod normal, vin în mod regulat la București, de câteva ori pe an, pentru a-mi vizita familia. Mă bucur să-i revăd la iarnă pe tatăl meu, în vârstă de 86 de ani, pe mătușa mea, pe verișorul meu și pe prietenii mei.

Ce sfat ai avea pentru un tânăr artist care se confruntă cu probleme financiare sau îndoieli?

Se spune că mișcarea face bine, ei bine, Europa este destul de interconectată astăzi. Dacă bunicul meu a ajuns în România în 1920, astăzi suntem mai flexibili ca niciodată.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Anton Roland Laub, artist vizual: “După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun.” appeared first on Cultura la dubă.

Christian Jankowski este un cunoscut artist vizual, la nivel internațional. A expus la Bienala de la Veneția, la Tate Gallery în Londra, Miami Art Museum sau Kunstmuseum Stuttgart.

În lucrările sale conceptuale, artistul se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, a afacerilor, a politicii și a entertainment-ului.

Este din Germania, iar noi l-am întâlnit la București, unde recent a avut expoziția personală Defense Mechanism, la Goethe-Institut.

Până să devină așa cunoscut, Christian a fost respins de trei ori la școala de arte, a fost chelner sau a lucrat într-o televiziune, unde aducea oameni de la aeroport sau le făcea cafele invitaților.

Am vorbit cu el despre începutul carierei, obstacole întâlnite, dar și despre managementul propriilor frici.

***

Christian, tu te consideri un artist de succes?

Presupun. Deoarece sunt ocupat. Chiar și în perioada pandemiei, am fost suficient de norocos să lucrez la proiecte, să găsesc în continuare oameni cu care să colaborez, să lucrez în țări diferite, să am prieteni în diferite orașe, cu care întâi am lucrat, apoi am devenit prieteni. Deci, presupun că asta reprezintă succes ca artist.

Cum a început totul? Când ai știut că vrei să devii un artist?

La început a fost doar un sentiment în care nu mă puteam imagina făcând diferite joburi. Am auzit că un arhitect poate face bani, dar face și desene. Am fost interesat să fac muzică și am cântat în diferite trupe, muzică pop și rock. Apoi m-am gândit că graphic design-ul poate fi interesant. De asemenea, era și o presiune după terminarea școlii.

Și presiunea asta creștea, părinții mă întrebau “Ce faci? Studiezi sau ce se întâmplă?” și am început să aplic la școli de graphic design, dar puteai să aplici doar o dată pe an. Nu am fost admis.

Eram în Hamburg, fiindcă eu sunt din Göttingen, un oraș din centrul Germaniei și mereu îmi dorisem să studiez și să locuiesc în Hamburg. Am aplicat la o școală de acolo. În aceeași seară m-am întâlnit cu cineva într-un bar. Eu eram singur la o masă, era o zi ploioasă, urâtă și mi-a zis că trebuie să vorbesc cu un tip anume, arăta ciudat.

Am început să vorbim, s-a dovedit că era cineast. Mi-a spus că există și o școală de arte, că ar trebui să aplic și acolo.

Mi-a permis să stau la el în apartament dacă voiam să mai rămân în Hamburg. A fost o seară magică deoarece, am aflat mai târziu, acel restaurant se deschisese în acea seară și era localul lui. Când am vrut să plătesc nota mi-a spus “Nu trebuie să plătești, fac cinste, am deschis restaurantul în seara asta.”

Când am ieșit din restaurant am văzut că se numea “Villa Massimo” și l-am întrebat ce înseamnă. Mi-a spus că este un restaurant de lux din Roma, unde merg artiști de succes.

Următoarea zi mi-a indicat o școală de arte și imediat m-am simțit acasă în locul acela. Din nou am aplicat, din nou am fost respins. Între timp, aplicasem și la Berlin și am fost respins.

Și m-am gândit “Ce fac? Părinții mei plătesc taxe, cineva spune că nu sunt talentat, dar nu am un plan B”. Apoi m-am mutat la Hamburg, chiar în același apartament, deoarece acest cineast locuia, o parte din timp, în altă parte și mi-a spus “poți locui într-una dintre camere și să îmi plătești chirie.”

M-am dus la școala de arte, chiar dacă nu fusesem admis. Toamna, când au început cursurile, un profesor în vârstă m-a abordat și i-am spus că eu nu am fost admis, dar voiam să văd cum e. Mi-a răspuns “nicio problemă, poți să rămâi.”

Deci așa am început. Nu aveam un spațiu acolo, nu voiam să ocup spațiul vreunui student de acolo. Atunci când se preda, aveam un scaun într-un colț, observam.

Cât timp s-a întâmplat asta?

Primul an. În Hamburg există un an de orientare, la care am participat. Profesorul acela mi-a prezentat Acționismul Vienez, această mișcare din anii ’70. Mi-a arătat fotografii în care artiștii erau goi sau în carcase de animale. Pe mine mă interesează arta performativă și imaginile de graniță.

Atunci a fost destul de șocant pentru mine să văd acele imagini, dar, în același timp, foarte stimulativ, apropo de ce pot face oamenii și cum se pot exprima.

Înainte să fiu interesat de pictură, am descoperit alte tipuri de expresie, cum ar fi video sau arta performativă.

Cum eu eram atât de lipsit de succes cu picturile mele, asta am descoperit. O altă cale de a mă exprima, pe care o găsesc mult mai apropiată de mine.

Am împrumutat o cameră de filmat în timpul școlii, chiar din acest prim an, și am făcut câteva lucrări, care, ulterior, au devenit lucrările cu care am aplicat la școala de arte. Sunt lucrări pe care încă le arăt. Am făcut Shame Box, în care te așezi în vitrina unui supermarket și oamenii trec și își exprimă rușinile personale.

Poate chiar era un performance legat de propriile mele rușini, că nu am găsit o formă, nu am găsit un fel de exprimare acceptat, pe care să se pună valoare.

Am trecut prin multe experiențe în care oamenilor nu le-au plăcut lucrări de-ale mele și e dureros. Nu e ușor să fii criticat. În același timp, cred că este important să înveți să trăiești cu critica și cu îndoiala.

Cred că experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.

Cum ai căpătat speranță după toate aceste respingeri?

Procesul meu de vindecare este tocmai prin artă. Oamenii au început să mă caute după performance-urile mele, au apărut în ziare, mulți oameni au citit despre ele. Am fost invitat la talk-show-uri la televiziune. Aveau niște etichete puse în dreptul invitaților, la unii scria politician, la mine scria numele și “happening artist”.

Deci media te-a ajutat.

Da, dar eu știam că nu sunt un “happening artist”, eu eram un fals student la arte. Titulaturile astea par să dea putere oamenilor, dar, în cele din urmă, totul este despre deschiderea unei uși. De asemenea, cred în datul de șuturi în propriul fund pentru confruntarea fricilor.

Am avut curaj să merg cu capul înainte și nu puteam să renunț fiindcă nu aveam un plan B.

După primul an, în care erai doar observator la cursuri, ai fost admis oficial cu acele lucrări?

În acel am făcut lucrări, astfel am avut o prezentare complet nouă. Trebuie să spun că anul acela a fost cel mai frumos an de școală de arte, cât nu eram student.

Cum ți-ai câștigat traiul la început?

Am avut un job într-o cafenea, am fost chelner. Apoi am primit niște bani de la familie, deoarece tatăl meu a murit tânăr și am primit un soi de sprijin. Bineînțeles, am trăit cu bani foarte puțini.

Apoi am avut un job la o televiziune, luam oameni de la aeroport, îi aduceam la talk show-uri, le aduceam cafea, lucruri de genul aceasta.

E interesant că spui asta, deoarece în România există o rușine a absolvenților de școli de profil artistic să lucreze în alte domenii. Mulți ar prefera să nu lucreze deloc.

Dacă te uiți în Los Angeles sau în New York, aproape toți chelnerii sunt artiști. Nicio muncă nu e rușinoasă.

La mijlocul perioadei de studii, am avut norocul ca un profesor să mă propună la o expoziție națională în care un juriu alegea câțiva artiști din toate școlile de arte din Germania. Eu am avut norocul să fiu ales. Am primit în jur de 1000 de mărci, adică aproape 500 de euro pe lună. Ceea ce era bine pentru un student.

Este un lucru bun să primești o astfel de bursă. Am mai primit obursă la finalul studiilor. În paralel cu asta, am început să am multe expoziții. Chiar din ultimii doi ani de școală de arte.

Am fost observat de unii artiști care veneau să viziteze școlala de arte și unul dintre ei a devenit interesat de lucrările mele și a început să mă ajute cu propriile mele expoziții. A făcut chiar și prima vânzare a unei lucrări de-ale mele către o bancă din Germania.

Cum tratezi criticile negative pe care le primești ca artist?

Pentru mine, cel mai bun leac este să le încorporez în lucrările mele. Am făcut o lucrare despre critici în care am adunat criticile bune și rele și le-am republicat împreună într-un ziar.

Atunci când mă confrunt cu energie negativă, încerc să o încorporez în lucrările mele fiindcă energia aceea îmi ocupă mintea și eu nu sunt bun la meditat sau la sport. Metoda mea “sănătoasă” este să le încorporez în lucrări.

Chiar și în ziua de azi e dureros atunci când cineva scrie ceva în genul “cel mai supraestimat show din ultima vreme”, cum a scris cineva la ultimul performance al meu. Am avut norocul să se scrie și multă critică pozitivă.

E foarte bine să ai orice critică. La început nu credeam asta, fiindcă preferam să nu am nicio critică, decât una negativă. În cele din urmă, trebuie să înțelegem că natura artei este că fiecare o înțelege diferit.

Expoziția ta de din România se numește “Defense Mechanism”. Arta ta este mecanismul tău de apărare?

Da. Și mai cred că umorul este ultima linie de apărare.

Crezi că este dificil pentru un artist într-un oraș cum e Berlin sau sunt mai multe oportunități într-un oraș cu o scenă artistică atât de bogată?

Nu pot să vorbesc în numele altor artiști, dar cred că, uite, chiar și artiștii clasici aveau un studio în care puteau să lucreze, iar astăzi totul e online, pe Instagram sau undeva și poți să îți expui lucrările acolo. În Berlin poți vedea multe expoziții foarte bune, ceea ce este un avantaj în a fi într-un oraș ca Londra, New York sau Berlin.

Pentru mine este stimulativ să vizitez muzee din alte culturi. Am vizitat MARe și am văzut artă bună, care nu e în orice muzeu. Am fost impresionat și în Sevilla, la un muzeu, am văzut lucrări pe care poate că nu le-aș fi văzut în Madrid sau alte locuri.

Ai pomenit de social media. Cum te simți ca artist în lumea social media? Crezi că un artist trebuie să fie implicat și prezent acolo?

Da, nu există o cale de o ocoli. Cred că este important ca artiștii să fie implicați în social media. Eu nu sunt așa bun la asta, sunt pe instagram, dar ar trebui să mă implic mai mult.

Pe de altă parte, eu primesc invitații în afara social media, deoarece deja mi-am făcut relații cu oameni.

Cum vezi viitorul artei în mediul digital? Crezi că arta digitală este parte din evoluția artei?

Sigur că da. Și eu fac artă digitală. Fotografia e digitală, noi înregistrăm interviul acesta pe un mediu digital. În cele din urmă, totul devine digital. Sigur că influențează felul în care privim lumea. Pe de altă parte, nu tot ce e printat pe hârtie merită văzut.

Cum vezi arta digitală în raport cu cea clasică?

Le văd coexistând perfect.

Oamenii erau șocați și acum câteva secole când, deodată, nu trebuia să pictezi doar pe pereți, puteai să pictezi pe o pânză și să o muți dintr-un loc în altul.

E foarte bine. Este coexistență. Sunt mai multe feluri în care poți reda diferite aspecte și crea imagini.

Ce părere ai despre București?

Îmi place foarte mult București.

Te inspiră cumva? Ce ți se pare interesant la oraș?

Da. Îmi place să mă plimb prin București și să văd diferite feluri de clădiri, cu arhitecturi diferite. Sunt clădiri cu aer burghez, vechi de câteva secole, și imediat după, o clădire brutalistă, apoi o clădire modernistă. Același lucru îmi place și la Berlin: această diversitate de forme. Există și o conștiință a formei, fiindcă ești expus la ea.

Când mergi în centrul Americii, vezi case care arată la fel și nu-i de mirare că cultura lor e direcționată spre muzica pop. Cred despre București că e un oraș foarte uman. Nu e doar o frumusețe fără fațadă.

Ce este arta contemporană? Cum o definești tu?

Eu cred că arta contemporană este cum o definește artistul contemporan. Dacă e bună sau proastă, privitorul poate să spună asta. Dar atât timp cât un artist o declară artă, este artă.

Crezi că arta este un act de curaj?

Da, așa cred. Sigur, acum avem mulți Duchamp, nu mai este radical acel tip de artă. Totuși, aceea este fundația noastră. De la Duchamp, orice poate fi artă.

Ce te face fericit? Dar trist?

Mă face fericit când energia pozitivă a oamenilor care privesc arta, îmbogățesc acea artă prin gândurile lor bune, interpretare și curaj. Să găsești ceva ce doar tu poți găsi, dar nu poți exprima.

Mă întristează atunci când oamenii spun “asta e nimic” sau “nu expune lucrarea asta”.

Oamenii pornesc rafale de rău, spunând că ei au autoritatea morală să spună “lucrarea asta a fost creată greșit.”

Asta mă întristează. Fiindcă eu cred că arta este despre provocarea limitelor și a gândi în afara limitelor. Și orice fac oamenii să minimizeze arta mă întristează.

Cred că, în general, artiștii au libertatea aceasta a expresiei și a gândurilor.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Christian Jankowski, artist vizual: “Experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.” appeared first on Cultura la dubă.

În trecut, pe la Mogoșoaia au ajuns invitații prințesei Martha Bibescu, cum ar fi Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry și tot acolo a creat și a murit în condiții suspecte Marin Preda.

După un an petrecut la Mogoșoaia și București, Kristin a simțit că viața ei trebuie să continue aici, așa că în 2017 s-a mutat în capitala României.

Orașul a inspirat-o, iar astfel a ajuns să colecționeze ornamente desprinse de pe fațadele clădirilor istorice, căzute după ploi sau vânt. Pe toate le-a adunat în expoziția Re-Collection, iar acum continuă să le strângă în apartamentul său.

Am stat de vorbă cu Kristin despre condiția artistului în Germania și în România, despre cum vede ea Bucureștiul, dar și despre cum este să fii femeie în lumea artei contemporane, dominată de bărbați.

***

Kristin, spune-mi, te rog, câte ceva despre tine și cum ai ajuns la București.

Eu sunt artistă vizuală, am studiat la Academia de Arte în Munster, apoi în Dusseldorf. Aș spune că vin dintr-o zonă foarte tradițională a sculpturii. Înainte de a studia la universitate, am făcut niște cursuri de sculptură în lemn în Bavaria, unde am învățat tehnici foarte tradiționale de sculptură în lemn.

Am sculptat multe „Mării” și mulți “Iisus”, fiindcă așa se face acolo. Și a fost foarte interesant. A fost o experiență foarte diferită. Eu am crescut în Germania de Est, unde religia catolică nu a fost parte din educația mea.

Oricum, așa am ajuns să fac artă, lucrând cu materialele, încercând să modelez, să recreez din materiale pe care le aveam la dispoziție, să construiesc de la zero.

Acolo am învățat lucrurile de bază și când am intrat la academie am realizat că m-a ajutat foarte mult experiența din Bavaria.

În plus, am învățat că sculptura necesită timp și răbdare și că vei eșua destul de des, uneori îți imaginezi ceva, iar ceea ce rezultă nu e deloc ce îți imaginai.

Cum ai știut că vrei să faci sculptură?

Dintotdeauna am știut că vreau să devin artistă, dar am fost în același timp conștientă că nu știu să desenez și să pictez.

Iar în școală totul se reduce la pictat și desenat, am fost îngrijorată că nu știam cum voi ajunge artistă dacă nu știu să desenez.

În ultimii doi ani de liceu am mers la o școală vocațională, unde specializarea era în arte și aveam vreo 8 ore pe săptămână.

Acolo am început să mă dezvolt și către lucrul cu obiectele.

În România, mulți părinți care practică educație tradițională le-ar spune copiilor că vor muri de foame ca artiști. La voi cum este și cât de greu ți-a fost să poți să trăiești din artă?

Acea zicală e un clișeu și la noi, în Germania. Dacă nu sunt dintr-o familie bogată, părinții au această grijă pentru copii, că arta nu le asigură un venit.

Partea bună e că în Germania sunt foarte multe școli de artă foarte bune și există un sprijin din partea statutului pentru artiști.

Și, de fapt, școlile de artă te dezvoltă în multe zone, nu te învață să devii artist, ci te ajută pe tine, ca individ, să îți dai seama ce vrei să faci, cum poți să construiești ceva de la zero.

După școală, cum ai început efectiv să lucrezi ca artist?

Mereu am avut și joburi pe lângă care m-au ajutat. Am impresia că în România nu prea se vorbește despre ce fac artiștii pentru a își câștiga traiul. Când m-am mutat în România, am descoperit că e un subiect tabu.

În Germania nu e deloc așa. Vorbim despre asta. Eu am lucrat în paralel cu studiile, apoi m-am angajat ca asistentă la academie, ajutam studenții să își realizeze proiectele.

Pentru mine lucrurile au fost tot timpul foarte clare – am un job care îmi acoperă chiria, mâncarea și îmi dă libertatea să mă concentrez pe ce vreau să fac, fără să am stresul că trebuie să trăiesc din artă.

Oricum, cum aș fi putut asta? Nu am putut trăi numai din a vinde lucrări la începutul carierei mele. Ca artist, cred că e important să ai o strategie, un echilibru între un venit de la joburi și munca ta de artist.

Cum stai la capitolul încredere în propria persoană, în valoarea lucrărilor tale? Ai îndoieli și dacă da, cum te lupți cu ele?

Hmm, grea întrebare! Cred că depinde foarte mult de stare sau de succesul de moment.

Eu cred că nu te poți descurca singur. Ai nevoie de aliați, de prieteni, de colegi. Și mereu am avut parte de asta. Am avut asta cu părinții mei, chiar dacă ei nu înțeleg exact ce fac eu. Bine, dacă vin la o expoziție și văd lucrările, înțeleg, dar nu cred că înțeleg în general ce fac eu cu viața mea. Cu toate astea, m-au susținut întotdeauna.

De fapt, însăși o carieră de artist e o formă de curaj.

Există cam 3% artiști faimoși, foarte bine plătiți, iar restul se confruntă mereu cu o formă de instabilitate. Și ai nevoie de multă energie pentru a continua, dacă nu ești parte dintre acei 3%.

Așadar, e esențial să ai acest sistem de suport, să colaborezi cu oameni, să faci schimb de idei, să construiești comunități în care oamenii se sprijină reciproc.

E ca în viață. Dacă ești trist, ai nevoie de cineva să te înveselească.

Cum ai ajuns să ai o legătură cu România?

Am aplicat la un program de schimb de experiență din Dusseldorf și unul disponibil era chiar în București, la Mogoșoaia.

Așa am ajuns la Mogoșoaia în 2016, era august, foarte foarte cald, vreo 40 de grade.

Schimbul e de un an, un artist din Dusseldorf merge la Mogoșoaia, iar unul din România merge la Dusseldorf. Și am trăit într-una dintre casuțele de la Palatul Mogoșoaia.

Unde a trăit Martha Bibescu.

Exact. Ai acest spațiu de locuit, foarte drăguț, dar e în pustietate. Și nu știam ce să fac singură acolo, la 40 de grade. Așa că am organizat o expoziție. Mi-am invitat toți prietenii în vacanță, în România, am dormit 8-9 oameni în acea casă micuță și așa am organizat expoziția.

Am invitat și niște artiști români și acela a fost începutul.

Și ce te-a determinat apoi să rămâi în România?

Am invitat-o atunci și pe fosta directoare a Goethe-Institut București, ne-am plăcut și i-am zis că eu chiar aș vrea să mai stau la București. Așa i-am propus să facem o expoziție anul următor, ea chiar a avut loc și astfel mi-am prelungit șederea.

Apoi am venit cu un alt program de rezidențiat, de trei luni, timp în care am mai organizat o expoziție de grup cu artiști germani și români. Iar după asta am decis să mă mut aici. A fost pur și simplu un pas care a venit natural.

Cum ți se pare București?

Chiar îmi place, sunt îndrăgostită de București.

Ce îți place, mai exact?

E foarte complicat de spus. Cred că am întâlnit oamenii potriviți, care mi-au dat senzația că vor face parte din viața mea mult timp de acum încolo. Un loc e relevant mai ales prin oamenii săi.

Știu că ești interesată de spațiul public în arta ta. Și aș vrea să te întreb cum ai descrie tu spațiul public bucureștean?

Încă de la început am fost fascinată de arhitectura de aici. Dacă mergi cu mine pe străzi, o să vezi că sunt super lentă, sunt ca un câine, casc gura peste tot, chiar și în locuri în care am fost de zeci de ori.

Pe de o parte se întâmplă ceva brutal, vezi cum s-au dezvoltat unele construcții, dar e fascinant în același timp că aveți clădiri art deco, art nouveau, clădiri restaurate, dar și clădiri în paragină.

Și am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.

Ai avut și un proiect în acest sens, Re-collection. Cum ai început să aduni ornamente căzute pe străzile din București?

Pur și simplu le găseam pe stradă. Draftul de titlu pentru acest proiect a fost chiar „Obiecte găsite în București duminică dimineața, după furtună”.

Așa a început totul. Mă plimbam într-o duminică dimineață, după o furtună, și am găsit o bucată de fațadă.

Era un ornament floral foarte frumos, nu-mi venea să cred că e pe stradă. L-am luat, am făcut poză casei și am început să conturez o hartă a ornamentelor căzute.

Ce s-a întâmplat cu ornamentele după expoziție?

Sunt tot în apartamentul meu. (râde)

Și ce vrei să faci cu ele pe termen lung?

Nu știu. Cred că cineva ar trebui să le adune, e păcat să se piardă. Dar în același timp nu vreau să pun presiune pe mine. Doar pentru că le colecționez, nu înseamnă neapărat că trebuie să am și un plan concret. Poate o să îmi vină o idee peste 10 ani.

Singura problemă e să am un spațiu în care să le țin, pe măsură ce trece timpul, ele se tot adună. Dar sigur voi găsi soluții. În același timp, există și partea tristă a poveștii, că găsești pe stradă atâtea bucăți de fațade. E un patrimoniu de care nimeni nu are grijă.

Ai putea spune că a fost un act de curaj să te muți din Germania în România?

Mulți români ar spune asta, dar eu nu cred. Am libertatea de a pleca oricând, e un privilegiu, nu e nimic curajos. Da, poți spune că în general e o formă de curaj să te muți într-o altă țară, oricare ar fi ea. Dar e la fel și pentru un român care se mută în Germania. Ba chiar e mai curajos așa.

Fiindcă străinii sunt foarte bine primiți în România, pe când est-europenii sunt tratați diferit în vest, din păcate.

Eu aici nu am întâlnit niciodată atitudini rasiste sau comentarii legate de faptul că sunt străină.

Dacă te uiți înapoi la cariera ta, ai putea identifica un moment în care ți-a fost cel mai greu sau o atitudine care te-a afectat?

Cred că cel mai mult mă afectează raporturile de putere între femei și bărbați. Am avut de-a face cu autorități masculine, am lucrat ca asistentă pentru artiști bărbați.

Nu e ușor deloc. În lumea artei contemporane există un dezechilibru major între femei și bărbați. Cei mai mulți galeriști sunt bărbați, colecționarii sunt bărbați, directorii de muzee sunt bărbați, iar tu ești o femeie artistă, trebuie să te lupți cu toate astea.

Dar cum îți explici că femeile în artă nu sunt la fel de vizibile precum bărbații?

E simplu. E patriarhat. Iar în artă totul se reduce la bani, de fapt. În poziții de conducere sunt majoritar bărbați, e un proces foarte lent spre schimbare.

E vorba și despre educația pe care o primim, ți se spune că femeile trebuie să fie într-un fel, să se comporte într-un fel, sunt multe motive care stau la baza acestui dezechilibru.

Următoarea expoziție personală a lui Kristin Wenzel, ‘Lovers in the night’, se va deschide la Goethe-Institut din București pe 17 iunie, precum și într-o locație încă nedezvăluită din spațiul public.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Kristin Wenzel, artistă germană stabilită la București: “Am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.” appeared first on Cultura la dubă.

Joachim Umlauf este directorul Goethe-Institut București de un an și jumătate. Înainte să vină în România, a mai condus institutele culturale germane din Paris și Lyon și a mai lucrat în Olanda, Italia sau Cehia.

Astfel că am vrut să aflăm cum a ajuns în țara noastră un manager cultural de renume internațional, dar și ce planuri are pentru scena culturală română.

Odată stabilit la București, Joachim Umlauf a descoperit un oraș asemănător cu Berlinul anilor ’90, cu un potențial uriaș pentru se dezvolta din punct de vedere artistic.

Atât în discurs, cât și în proiectele pe care le face, militează cu tărie pentru susținerea minorităților și a categoriilor vulnerabile și a fost plăcut impresionat că în țara noastră există școli care permit minorităților educație în limba maternă.

Pe de altă parte, viziunea sa deschisă asupra artei i-a adus și neliniște pe meleagurile noastre. Recent, un scandal între doi artiști români care ar fi trebuit să expună la Goethe-Institut, a zguduit scena artei contemporane românești, cu acuzații extreme.

Despre toate acestea, directorul Joachim Umlauf a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

***

În primul rând, vă rog să ne spuneți de ce ați ales să veniți la București, ca director al Goethe-Institut? Știu că înainte ați fost director în Franța. Deci, ce v-a adus aici?

Ce m-a adus aici? Institutul pentru care lucrez. Noi avem acest principiu al mobilității – trebuie să schimbi țara odată la 5 ani.

Eu am lucrat în Franța, Italia, Olanda, Cehia, iar de această dată m-au trimis aici, dar a fost și alegerea mea – există o listă de posturi disponibile, 4-5 posturi, iar București era pe primul loc al posturilor disponibile în momentul în care eu am depus actele.

Ați avut vreo legătură cu București înainte de a veni aici?

Da, trebuie să ai cât de cât legătură, să știi puțin locul în care mergi, pentru că poate ajungi într-un loc necunoscut, în care nu îți place clima, cultura sau altceva. Este important să te simți bine.

Eu m-am ocupat și de diverse proiecte europene, iar pentru unul dintre ele am avut ca partener UNARTE. Acest lucru m-a adus de câteva ori la București și aveam deja cunoștință despre realitatea locală.

A fost ceva ce v-a atras în mod special la București? Ceva din cultură, poate arte vizuale?

Sunt diverse lucruri. Familia mea este și francofonă, iar România este parte din ceea ce numim francofonie, așa că avem o legătură comună cu Franța, iar asta mă ajută să înțeleg și limba. Apoi, după ce am ajuns aici, am descoperit, de asemenea, legături puternice cu Germania.

Iar în al treilea rând, cred că pe alocuri Bucureștiul de azi aduce a Berlinul anilor ’90, care nu are încă toate structurile dezvoltate pentru o societate modernă. Mergi aici la un muzeu și deseori nu are magazin de suveniruri.

Dar la noi asta încă se întâmplă la 30 de ani de la Revoluție.

Da, așa este. Dar poate fi și un avantaj.

Cred că politicienii nu sunt încă foarte conștienți de potențialul cultural pe care l-ați avea, dacă ați dezvolta latura artistică internațională.

Aveți atât de multe clădiri în ruine, ați putea organiza programe de rezidențe pentru artiști.

Sunt câteva posibilități pentru a dezvolta o legătură cu lumea internațională a artei, ceea ce e foarte bine. Este unul dintre motivele pentru care asociez Bucureștiul cu Berlin.

Uitați-vă la ce a devenit Berlinul! Mii de artiști din toată lumea trăiesc acum acolo. Și București ar putea face asta, dar deocamdată nimeni nu dezvoltă cu adevărat acest aspect.

Deci credeți că principalul motiv pentru care încă nu se întâmplă asta este faptul că autoritățile române încă nu sunt conștiente de potențialul prin care orașul se poate dezvolta prin cultură?

Exact. Pentru a aduce artiști, trebuie să ai o anumită politică a orașului, ceea ce aici nu prea are loc. Sigur, eu sunt doar un străin care trăiește aici de un an și jumătate, e doar un punct de vedere subiectiv, nu sunt un expert al problemelor de aici.

Pe de altă parte, dacă privim spre piața de artă contemporană de aici, observăm că încă nu există un public consolidat. Este prea mic. Scena galeriilor de artă contemporană este foarte mică. La evenimente participă aceleași persoane.

Ce m-a surprins aici – și e ironic – este că oamenii cumpără mașini scumpe, dar nu cumpără artă. Dacă te uiți pe străzi, vezi foarte multe mașini mari. E incredibil! În Germania nu vezi așa ceva.  

Probabil românii au un complex de inferioritate și vor să îl acopere cu mașini mari și scumpe.

E dreptul lor să cumpere ce vor, dar spun doar că există un avantaj al artei contemporane care însă e foarte greu de dezvoltat. De aceea chiar e mare nevoie de o politică culturală, cu programe de rezidențe, networking. Cred că autoritățile locale trebuie să vadă asta.

Apoi, e foarte greu și din cauza bugetelor, e o mare problemă tot timpul. Până și bugetul Primăriei Capitalei a fost respins. Sunt atâtea instituții culturale care așteaptă să vadă dacă pot face ceva anul acesta sau nu.

În acest context, ne dăm seama că instituții ca a noastră, Goethe-Institut, pot juca un rol mai important decât într-o țară din vest, precum Franța, unde există o scenă culturală uriașă, iar rolul nostru e unul dintre sute astfel de roluri.

Acolo e mai puțină nevoie de tine, spre deosebire de aici. Aici e o scenă mai mică, sunt puțini bani și toată lumea contestă pe toată lumea.

De exemplu, la unele proiecte colaborăm cu instituții culturale publice și simt din partea unora un soi de reproș fiindcă ei nu au bugetele celorlalți. Mă întreabă de ce finanțez acele instituții. Am observat că este ceva oarecum tipic locului. Pentru mine nu e ușor să găsesc un echilibru.

În acest context cum alegeți proiectele pe care le susțineți? Ținând cont de faptul că atâtea entități culturale au nevoie de sprijin. Aveți niște criterii pe care le urmați?

Noi avem niște strategii naționale și regionale, dar într-un final suntem destul de autonomi. Nu spun că facem ce vrem, fiindcă și noi avem un control al calității la München, dar avem o oarecare libertate de mișcare.

Apoi contăm foarte mult pe calitatea umană a celor cu care lucrăm.

Noi nu vrem să facem cultură-elicopter. Nu aducem cultura germană românilor unidirecțional și gata. Pentru noi e foarte important să ascultăm nevoile artiștilor români și încercăm mereu să găsim parteneri, e un dialog de la același nivel.

Ne întrebăm ce ar fi un ajutor pentru scena locală, ținând cont în permanență de această idee a dialogului. Și după ce facem această analiză a scenei locale, încercăm să conectăm scena națională cu cea internațională. Să dai putere scenei locale înseamnă să o conectezi cu cea internațională.

Apoi există o schimbare și la nivelul institutelor culturale. Nu mai sunt doar spații care organizează lecturi și concerte, ci încearcă să sprijine structuri ale societății civile, să aibă o viziune mult mai largă asupra culturii și educației culturale.

Aceasta este și una dintre ideile Europei.

De ce avem încredere în artiști? De ce avem încredere până și în artiști pe care nu îi înțelegem? De ce ne pasă de acest principiu al avangardei? Sunt artiști contemporani contestați, dar noi, Uniunea Europeană, le dăm bani, îi finanțăm pentru că noi credem că arta este un mijloc prin care individul modern poate fi fericit.

Dacă vrem să ne trăim viața deplin, trebuie să dăm spațiu creativității, în toate sensurile ei. Poate cineva găsește creativitate în gătit.

Iar noi credem că artiștii au capacitatea de a vedea lucruri pe care noi nu le vedem încă.

Cum faceți ca publicul mai larg să ajungă la artă? Am observat că, totuși, lumea care participă la evenimente culturale, mai ales la institute, face parte dintr-un fel de elită. Sunt aceiași oameni peste tot, cum spuneați și dumneavoastră despre galeriile de artă. Cum atrageți și alți oameni către acele principii?

Da, asta e o întrebare foarte importantă fiindcă se referă la schimbarea pe care vrem să o aducem în rolul nostru din ultimii 50 de ani.

De exemplu, noi credem că locuitorii suburbiilor au o anumită afinitate pentru cultură. E important pentru noi să ajungem la ei, e parte din scopul nostru. Pe de altă parte, trebuie să rămânem realiști, nu putem ajunge la toată lumea.

Și mai cred că pandemia este o șansă istorică de a atrage un public mai larg, grație formatelor digitale.

Da, noi aici ne aflăm într-un cartier exclusivist și avem un public urban tânăr, dar asta e foarte bine. În alte țări nu este tânăr. Acolo sunt elite de intelectuali.

Iar în pandemie avem ocazia să ajungem și la altfel de public care nu locuiește în București.

Credeți că și școala are un rol important în atragerea tinerilor spre cultură?

Cu siguranță. Iar noi suntem și un centru educațional – avem activități dedicate elevilor și profesorilor, cursuri de limba germană. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că școlile publice de aici, în care se învață germană, sunt elitiste, deci nu ajung la acel public mai larg.

Ce mi-a plăcut în mod special în România este că voi aveți școli dedicate minorităților. Cred că e un aspect pozitiv.

Și la institutul pe care îl conduceți am observat că încurajați minoritățile.

Da, dar acest lucru presupune și complicații uneori. Eu aș putea aduce aici artiști germani în fiecare lună și aș avea un mandat liniștit, dar eu încerc să creez dialoguri cu societatea civilă de aici. De exemplu, am avut proiecte cu niște artiste rome sau cu comunitatea LGBT.

Puteți să ne explicați ce s-a întâmplat în cazul dintre Vlad Nancă – Goethe-Institut – Tara von Neudorf? Despre ce este expoziția și de ce ați decis să excludeți lucrarea lui Tara?

Așteptăm cu mare interes vernisajul expoziției noastre “Grenzenlos/ Borderless”, o incursiune în lumea hărților, curatoriată de Adrian Buga și echipa noastră, pe 15 mai. Și suntem recunoscători că niște frumoase lucrări de artă, din diferite țări, sunt parte din expoziție.

Din păcate, expoziția noastră a devenit ținta unei polemici publice în ultimele zile. Unul dintre artiștii solicitați, Vlad Nancă, nu a dorit să expună alături de un alt artist, Tara von Neudorf, și l-a acuzat că este un extremist.

Am acceptat poziția lui Vlad Nancă, de a nu fi parte din expoziție. Dar dezbaterea și acuzațiile care au urmat ne-au determinat să decidem să nu îl includem nici pe Tara von Neudorf în expoziție.

Am studiat din nou, în profunzime, diferitele poziții artistice și backgroundul lor social și politic. Din păcate, cel puțin pentru mine, în perioada scurtă de timp pe care am avut-o, internetul a fost un loc dificil pentru a luat decizii clare pe fapte grele.

Iar în timpul acelei polemici, erau mulți oameni care îl acuzau, dar și mulți care îl apărau pe Tara von Neudorf.  

În orice caz, a devenit o adevărată polemică pe scenă artistică română. Dar noi suntem doar un institut cultural străin, suntem oaspeți în România – am vrea să subliniem că această decizie a fost luată fiindcă noi suntem aici pentru a construi poduri, a crea dialoguri și a întări relațiile interculturale, nu vrem să provocăm pe nimeni și nimic.

Promovăm diversitatea culturală, democratică, pacea și înțelegerea reciprocă și, bineînțeles, arta. Și nu cred că trebuie să mai accentuez că luptăm împotriva oricărei forme de rasism, extremism, discriminare, ca europeni convinși, dar și în ceea ce privește responsabilitatea pe care o avem prin propria noastră istorie germană.

În încheiere, ați putea să ne recomandați un eveniment al Goethe-Institut la care să mergem?

Sunt multe, nu e ușor să scot în evidență unul. În mod normal aș fi spus Festivalul Filmului German, din toamnă, dar nu știm încă dacă îl vom putea organiza fizic.

Așa că aș propune expoziții. Anul acesta avem o serie de evenimente dedicate lui Josef Beuys, celebru artist german, fondatorul unei mișcări artistice care a promovat arta performativă. De asemenea, a fost un militant pentru protejarea mediului și a stat la baza mișcării ecologiste care a devenit ulterior Partidul Verde din Germania.

Și în jurul lui organizăm diverse expoziții și evenimente. Pe 12 mai vom avea un performance al lui Dan Perjovschi, aici, în curtea noastră – o lecție cu creta pe tablă despre democrație și artă.

De asemenea, în luna septembrie, vom organiza o expoziție care se va concentra asupra artei și a moștenirii pedagogice ale lui Beuys, explorate în operele unui segment important de artiști români – generația ’80.

Și în octombrie – noiembrie vom avea o expoziție despre influența lui Beuys asupra design-ului de bijuterie contemporană, realizată de designeri locali și germani.

Deci este o abordarea mai largă prin care încercăm să interconectăm artiști foarte diferiți ai scenei culturale.

The post Joachim Umlauf, directorul Goethe-Institut București: “Ce m-a surprins aici e că oamenii cumpără mașini scumpe, dar nu cumpără artă. E plin de mașini mari. În Germania nu vezi așa ceva.” appeared first on Cultura la dubă.

Ce se întâmplă atunci când membri ai forțelor de ordine descind într-un cabinet de psihoterapie și aleg să rămână pentru o conversație?

Prin limbaj, rețele de asocieri și interacțiune simbolică, aceștia analizează contextul în care se află, implicațiile profesiilor lor și considerațiile personale asupra artei contemporane în contextul social. În același spațiu, seria de fotografii cu diorame ale Muzeului Militar din București este asociată unor texte care evidențiază diferite tipuri de mecanisme de apărare, așa cum sunt prezentate pe site-uri populare de sănătate.

Vernisajul expoziției a avut loc în această seară la Institutul Goethe din București.

Prin colaborare și dialog ca practici artistice, Defense Mechanism privește lumile noastre interioare și exterioare, într-o încercare de a oferi perspective și imagini noi.

Christian Jankowski (născut în 1968, Göttingen, Germania) a studiat la Universitatea de Arte Plastice din Hamburg. În lucrările sale conceptuale, se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, afacerilor, politicii și entertainment-ului. Protagoniști din numeroase domenii apar în arta lui Jankowski. Practica lui se desfășoară într-un schimb apropiat cu mass-media și cu mecanismele sale de producție. Se concentrează pe invenția colectivă și chestionarea puterii ei: testând imaginea.

Jankowski a participat la numeroase expoziții de grup precum Bangkok Art Biennale 2020 și expoziții solo precum Sender and Receiver (Fluentum, 2020), Weather Flag (josegarcia, mx, 2020), Floating World (@KCUA, 2018), 2017 (Petzel Gallery, 2018). În 2016, a curatoriat a 11-a ediție a Manifesta, devenind primul artist care și-a asumat acest rol. Christian Jankowski trăiește și lucrează în Berlin, Germania.

Defense Mechanism este o expoziție comisionată în cadrul platformei Quote—Unquote și produsă în colaborare cu Goethe-Institut Bucharest.

Expoziția poate fi văzută la Goethe-Institut București până pe 13 mai 2021.

The post “Defense Mechanism”, expoziție la Goethe-Institut care aduce în discuție mecanisme de apărare appeared first on Cultura la dubă.

La debutul său într-un rol principal, Robi Urs a ajuns alături de echipa filmului Ilegitim direct la Berlinale, în 2016. Au urmat apoi prezențe și premii la importante festivaluri internaționale, precum Philadelphia Film Festival, Odesa ori Buenos Aires. Puțini știu, însă, că Robi nu era la acel moment un actor profesionist. .

A terminat o facultate cu profil economic, iar monotonia de la locul de muncă l-a determinat să deschidă și alte uși în viața sa. Așa a ajuns pe drumul actoriei, după ce a urmat cursurile școlii InLight.

Ulterior, Robi Urs a fost selectat în prestigiosul program Berlinale Talents, dedicat tinerilor talentați din domeniul cinematografic, dar și la Sarajevo Talents.

Între timp, a devenit trainer și administrator al școlii de actorie, unde începuse ca un simplu cursant.

Robi Urs ne spune o poveste despre cum o poți lua de la zero în carieră și cum bucuria de a face ce îți place îți poate lumina, de fapt, parcursul vieții.

***

Cum ai început tu să fii atras de actorie și ce făceai înainte?

Nu știu dacă eram neapărat atras de actorie, fiindcă nu știam tot ce presupune, dar voiam să aflu ce presupune. Am fost influențat de mai mulți factori, începând de la fratele meu, care mă lua mai demult la castinguri pentru reclame, am jucat în câteva reclame, apoi am vrut să văd mai multe despre ce este actoria.

Tu având ce pregătire?

Eu având pregătirea de economist. Am terminat Management Marketing din lipsă de inspirație, sunt dintre acei oameni care s-au descoperit mai târziu.

În momentul în care am început școala de actorie InLight eram la un job care presupunea să facem niște târguri expoziționale pentru companii farmaceutice.

La școală am început să lucrăm la un spectacol scris de Alina Grigore și am simțit că vreau să mă dedic 100%. Mi-am dat demisia și am început să lucrez 5-6 ore pe zi la spectacol, timp de vreo două luni. A fost primul meu contact serios cu teatrul și prima provocare.

De ce ți-ai dat demisia?

Pur și simplu m-am dus cu capul înainte. Am vrut să îmi dedic tot timpul actoriei, nu mi-am făcut planuri. Și nici nu eram fericit cu ce făceam. În momentul în care găsești ceea ce îți place, cred că e bine să te arunci cu totul.

Cum au evoluat lucrurile de la acel spectacol la primul tău rol major, cel din Ilegitim?

Am avut mai multe reprezentații ale spectacolului Panică și probabilitate, apoi Alina Grigore i-a propus lui Adrian Sitaru să lucreze la un text numit În lumină, eu am pregătit niște scene, i le-am arătat lui Adrian Sitaru, i-au plăcut foarte mult și apoi am început să lucrăm la ceea ce urma să fie Ilegitim.

Procesul repetițiilor a fost foarte interesant, fiindcă vreo două săptămâni am stat în personaje, a fost foarte greu. Apoi am intrat în filmări.

Dar știai ce presupune actoria de film?

Mai avusesem o experiență de lungmetraj înainte cu frații Florescu, am avut un rol secundar. Dar a fost un proiect foarte mic, cu echipă restrânsă, câțiva oameni.

Cum te-ai simțit în echipa de la Ilegitim, cu actori foarte cunoscuți și experimentați? Te-ai simțit cumva complexat sau ți-a fost teamă că nu vei face față?

Am avut acest sentiment, sindrom al impostorului. Mă gândeam că nu sunt actor, nu făcusem chestia asta de atât de mult timp încât să spun că sunt asta, aveam probleme de asumare, mă gândeam la “ce o să zică lumea, uite-l și pe actorașul ăsta”.

M-a emoționat foarte mult momentul în care am jucat cu Adrian Titieni. El a intrat direct în scenă la repetiții, m-a impresionat enorm nivelul lui de asumare directă, am avut foarte mare trac.

Dar m-a ajutat experiența acelui moment. Involuntar, el m-a ajutat fiindcă e genul de actor care te ia cu el în scenă, are o raportare incredibilă.

Iar filmul a ajuns apoi la Berlinale. Cum a fost toată acea experiență pentru tine?

Am avut parte de review-uri atât de bune, veneau oameni din public și ne mulțumeau, am dat interviuri, nu mai făcusem asta. A fost destul de copleșitor pentru mine. Dar nu m-a transformat chestia asta în vreun fel, să zici că mi s-a urcat la cap, nu, în niciun caz.

La Berlinale Talents cum ai ajuns apoi?

Auzisem de Berlinale Talents atunci, în 2016, și mă gândeam să aplic, dar credeam că nu o să mă ia nimeni pe mine, mă uitam la actori români care fuseseră acolo, Potocean, parcă și Ana Ularu, actori foarte buni.

În 2018 am aplicat la Sarajevo Talents, am crezut că am șanse mai mari acolo. Am ajuns pe lista scurtă acolo, dar nu și pe cea finală. Și am fost foarte dezamagit.

Dar apoi am zis să încerc, totuși, la Berlinale. Am aplicat și am luat, nu mi-a venit să cred când am primit mailul. Am paralizat.

Acolo ce ai făcut?

Au fost foarte multe sesiuni de networking cu ceilalți participanți de la alte categorii: regie, imagine, sunet, montaj. Vorbeam despre problemele prin care trecem, ce încercau ei era să creeze punți de comunicare între toate departamentele.

După care am lucrat cu Jean Louis Rodriquez, care a fost trainerul lui Leonardo Di Caprio, a lucrat cu Cristian Bale, cu crema cremelor de la Hollywood, și am avut un workshop intensiv de 3 zile.

Și, uite cum e viața, anul trecut am fost selectat până la urmă și la Sarajevo Talents. Dar, din păcate, a fost online. Am primit, în schimb, promisiunea că o să fim invitați anul ăsta să participăm la festival.

Tu, în paralel, ai devenit și traineri la școala de actorie InLight. Ți-ai imaginat când erai cursant că ai putea ajunge să predai tu altora?

Nu, absolut deloc. Chiar mă gândesc destul de des la asta, mi se pare un traseu incredibil. Lucrurile s-au întâmplat atât de repede și de organic.

Cum te-a afectat pandemia din punct de vedere emoțional, profesional și financiar?

Din punct de vedere profesional a fost foarte dificil pentru că a trebuit să oprim școala. Odată cu oprirea școlii, toate lucrurile s-au dus în jos, de la interacțiunea umană, la încasări, s-au strâns multe datorii, iar proiectele pe care trebuia să le începem, s-au oprit.

A fost foarte dificil, mi-a generat o depresie, care nu știu dacă mi-a trecut sau m-am obișnuit cu starea, de fapt.

Cum s-a manifestat?

Au fost niște momente foarte triste, în care mi-am dat seama cât de irelevant poți să devii într-un timp atât de scurt. Ca industrie creativă, ca actor, ca muzician, tot ce ține de partea creativă.

Și că ești cam ultimul pe listă, la oamenii luați în calcul. Asta mi s-a părut foarte trist.

Te referi la felul în care e privită cultura și la schemele de ajutor care n-au mai venit?

Care n-au mai venit și oricum sectorul independent era la pământ. Eu nu-mi dau seama cum trăiesc toți oamenii din domeniu. Eu am norocul cu școala de actorie.

Școala cum a supraviețuit? Nu v-au plecat cursanții?

Am avut norocul și surprinderea să nu ne plece nimeni. Mai mult, de la 1 iunie anul trecut, să vină și mai mulți oameni. N-am putut noi să facem față din punct de vedere logistic, fiindcă restricțiile ne-au obligat să funcționăm la capacitate redusă.

Ai avut gânduri de genul că mai bine era la un job normal?

Nu asta, dar m-am gândit că e bine să ai mai multe portițe, să te dezvolți în mai multe direcții, iar focusul meu în momentul ăla era doar pe InLight. Nu mă gândeam că o să vină o pandemie și o să închidă tot.

Și emoțional cum ai trecut peste, dacă ai trecut? Spuneai că nu știi dacă ai ieșit din depresie.

Ce m-a ajutat a fost să aplic la Sarajevo Talents. Și să fiu acceptat. Mi-a redat încrederea în mine.

Apoi și programul a fost foarte util, am lucrat cu un trainer foarte bun, ne-a încurajat mult, m-a făcut să îmi doresc din nou să lucrez cu mine și să mă autodepășesc.

Cum e pentru tine, ca tânăr actor, să primești confirmări din afară, dar din România nimic? Mă refer la sprijin financiar, profesional, la un statut de artist independent. Ai vreodată impresia că ești în țara greșită?

Da, tot timpul sentimentul ăsta, de dinaintea de a avea treabă cu actoria, că România e o țară greșită din foarte multe puncte de vedere.

Dar, mă uit la muzicieni, la actori, la teatre care fac lucruri de calitate, au fost premiați, și dacă ei nu sunt ajutați, eu oricum nu-mi fac speranțe.

Spuneai la început că tu ai fost unul dintre cei care nu știau ce să facă în viață, după terminarea liceului. Ți se pare că școala românească a avut partea ei de vină, că nu a știut să te orienteze?

Cu siguranță. În școală facem de toate, nu ni se dezvoltă simțul critic, ne e dezvoltată rușinea.

Cum crezi că ar putea un tânăr să își dea seama care e drumul lui, să știe ce vrea să facă?

Cred că, în primul rând, trebuie ajutat de părinți, că de acolo pornește totul.

Tu ai primit o astfel de îndrumare?

Părinții m-au lăsat destul de liber, să aleg ce vreau eu, dar, de exemplu, mama m-a obligat să merg vreo 2 ani la germană, zicea să învăț o limbă de viitor. Atunci nu mă interesa așa mult, acum regret, că m-ar fi ajutat să știu, ca actor, mai multe limbi străine.

Și cum ar putea să îi îndrume părinții?

Să le deschidă multe uși, să îi dea la cursuri, să le pună o chitară în mână, să le dea cărți, să se uite la filme, dar nu la orice filme. Să le dea cât mai multe oportunități, evident, în funcție de posibilități, că nu toată lumea își permite.

În final, ai putea spune cum te-a schimbat pe tine contactul cu mediul artistic?

Mi-a dat încredere, în primul rând. Aveam probleme cu încrederea în mine, că nu sunt suficient de bun, încă am chestia asta, lucrez la ea, dar s-au mai amortizat niște lucruri. Dar mi-a confirmat că nu sunt atât de rău pe cât îmi spunea vocea aia din cap înainte.

Și cred că e important, dacă găsești ce îți place, să muncești foarte mult. Cât de mult investești în tine, atât de multe oportunități ți se vor arăta.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Robi Urs: “Am avut sindromul impostorului. Mă gândeam că nu sunt actor și mă întrebam ce o să spună lumea despre asta.” appeared first on Cultura la dubă.