Rusia a fost exclusă de la Bienala de la Veneția după declanșarea războiului din Ucraina, la edițiile din 2022 și 2024. Dar a revenit la ediția de anul acesta.

Iar Israel nu a fost reprezentată în 2024, la un an de la declanșarea războiului din Gaza, după ce artiștii desemnați de Israel au refuzat să deschidă pavilionul pentru că Israel nu înceta atacurile asupra Palestinei.

Bienala va începe pe 9 mai, iar președintele Bienalei, Pietrangelo Buttafuoco, a anunțat că, în urma primirii demisiei juriului, ceremonia de decernare a premiilor va fi mutată de pe 9 mai pe 22 noiembrie. De asemenea, că în absența unui juriu, cei doi Lei de Aur, pentru cel mai bun artist și pentru cel mai bun pavilion, vor fi acordați în urma unui vot al vizitatorilor.

***

Pe 23 aprilie, același juriu scria: “Ca membri ai juriului, avem totodată o responsabilitate față de rolul istoric al Bienalei drept o platformă care leagă arta de urgențele timpului său. Recunoaștem relația complexă dintre practica artistică și reprezentarea statului-națiune care constituie o structură centrală a Bienalei de la Veneția, în special modul în care această relație leagă lucrările artiștilor de acțiunile statului pe care îl reprezintă. La această ediție a Bienalei, dorim să ne exprimăm intenția – să ne manifestăm angajamentul față de apărarea drepturilor omului și față de spiritul proiectului curatorial al lui Koyo Kouoh. Prin urmare, acest juriu se va abține să ia în considerare țările ale căror conducători sunt momentan acuzați de crime împotriva umanității de către Curtea Penală Internațională.

În acest demers, ne solidarizăm cu declarația curatorială a lui Koyo Kouoh:

Refuzând spectacolul ororii, a venit timpul să ascultăm tonalitățile minore, să ne acordăm sotto voce la șoapte, la frecvențele joase; să găsim oazele, insulele, unde demnitatea tuturor ființelor vii este protejată.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Juriul internațional al Bienalei de la Veneția a demisionat în unanimitate appeared first on Cultura la dubă.

“În inima mea e o mare durere de luni încoace. Vin din Israel și locuiesc acolo. Îmi iubesc țara, e casa mea. Dar ceea ce se întâmplă acum este atroce și îngrozitor, pe o scară inimaginabilă…

(întrerupt din sală: “politica…”)

E ok, puteți pleca dacă nu vreți politică. Politica e parte din viață! zi de zi, zi de zi! Știu că mulți dintre noi se simt complet fără speranță acum. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără spitale, fără școli, fără să știe când vor lua următoarea masă. Ostatici israelieni sunt ținuți în condiții inumane de doi ani, iar deținuți politici se sting în închisorile israeliene. Israelieni, evrei și palestinieni…

(întrerupt din sală: “fuck off!”)

O să mă lăsați să termin și apoi puteți să mă blestemați toată viața. Nicio problemă! Nicio problemă! (aplauze)

Israelieni, evrei și palestinieni…nu putem opri asta singuri. Vă rog, vă implor pe toți să faceți tot ce e în puterea voastră pentru a opri aceasta nebunie. Orice mică acțiune contează, în timp ce guvernele ezită și așteaptă. Nu mai putem lăsa asta să continue! Fiecare clipă care trece pune în pericol milioane de oameni. Vă mulțumesc!”, a spus Ilan Volkov.

BBC Proms este unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică clasică din lume și se desfășoară în această perioadă la Londra, în paralel cu Festivalul Internațional George Enescu de la București. La un alt concert de la BBC Proms, un grup de activiști pro Palestina au afișat bannere și au cerut oprirea genocidului.

BBC nu a difuzat niciunul dintre aceste momente. Totuși, BBC a preluat ieri știrea care a făcut înconjurul lumii: o comisie de anchetă a ONU a stabilit că Israel comite genocid în Gaza și a cerut ca toate statele membre ONU să oprească livrarea de armament către Israel.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Dirijorul israelian Ilan Volkov pe scena BBC Proms: “Ce se întâmplă acum în Gaza este atroce, îngrozitor. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără să știe când vor mânca.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Acesta a cântat aproximativ o oră și jumătate în arabă, engleză și franceză și a vorbit despre genocidul din Gaza.

Născut la Ierusalim și crescut în Gaza, Saint Levant, acum în vârstă de 24 de ani, a povestit pe scenă că bunicul său a fost dat afară din casă în 1948. A susținut un discurs care a impresionat mulțimea de aproximativ 20.000 de oameni, fiind aplaudat. Publicul a scandat “Free Palestine!”.

“Vorbeam zilele acestea cu bunicul și mi-a spus: Marwan, voi sunteți generația care va produce o schimbare, fiindcă acum toată lumea este conștientă de genocidul care se întâmplă în Gaza. Acesta nu este un război, nu este un conflict, acesta este un genocid. Este foarte foarte important să îl numim așa cum este. Opresorul, regimul israelian, folosește media pentru a ne portretizează drept niște barbari, sălbatici, ca și cum noi ne-am născut să ucidem israelieni, ca și cum noi nu avem viața noastră, pasiuni, interese. Dar eu sunt aici să vă spun că palestinienii sunt oameni frumoși, suntem oameni de onoare, suntem darnici, suntem empatici. Suntem tot ceea ce ei spun că nu suntem și mai mult de atât.

Nu suntem așa cum spun ei la televiziuni. Sunt deja 100 de ani! 100 de ani de când desfășoară acest război psihologic și încearcă să ne picteze în această lumină.

Dar uitați-vă la voi! Uitați cât de mulți oameni sunteți aici. Este incredibil! E uimitor! Vă mulțumesc atât de mult!

În sfârșit lumea se trezește în fața acestui genocid și noi vom fi generația care va vedea Palestina liberă și copiii noștri vor putea rezerva un bilet de la București la Ierusalim!

Aș vrea să mai spun ceva. Știu că în fiecare zi avem probleme, se strică mașina în drum spre sala de sport, poate banana pe care ai mâncat-o nu a fost bună, toți avem probleme, dar eu v-aș spune să ne oprim o clipă și să fim recunoscători pentru aceste probleme pentru că frații și surorile noastre din Gaza nu se confruntă doar cu genocidul, ci cu înfometarea. De trei luni încoace, acești oameni mor de foame. Israelienii au blocat accesul presei, nu vor ca lumea să știe ce e acolo. Dar eu sunt aici și vă spun, pentru că încă am prieteni acolo. Acești oameni vor cădea și vor intra în cărțile de istorie. Free Palestine!”

Saint Levant a locuit în Gaza până în 2007. Împreună cu familia sa a plecat apoi în Iordania. Iar din 2018 locuiește la Los Angeles, unde a absolvit Universitatea Santa Barbara.

Originile sale sunt multiculturale, mama sa fiind jumătate algeriană, jumătate franțuzoaică, iar tatăl jumătate palestinian, jumătate sârb. Asta se reflectă și în muzică sa, cântând în arabă, franceză și engleză.

Recent, el a încheiat un parteneriat cu lanțul de cosmetice Huda Beauty, care a lansat un ulei de buze cu numele piesei sale Kalamantina, iar în urma lui a donat 200.000 de euro organizației Medici fără Frontiere pentru îngrijirea răniților din Gaza. Toate încasările din vânzarea produsului vor fi, de altfel, donate în același scop.

Saint Levant a mulțumit publicului din România pentru afișarea steagurilor Palestinei și a transmis: “Copiii noștri vor fi liberi să alerge pe plajele din Gaza!”

Urmărește discursul său și momente din timpul concertului pe Instagram Cultura la dubă.

CONCERT Together for Palestine pe 17 septembrie la Londra

Mai mulți artiști britanici și palestinieni vor susține cel mai mare concert pentru Palestina pe 17 septembrie, pe stadionul Wembley din Londra. Printre aceștia se numără Damon Albarn, solistul trupelor Blur și Gorillaz, Bastille, Jamie XX, Cat Burns sau Hot Chip. Evenimentul este organizat de muzicianul Brian Eno, alături de producătorii Khaled Ziada, fondatorul London Palestine film festival și Tracey Seaward, producătorul de film care a produs și ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din 2012.

COMUNICAT U2 pro Palestina

Un alt mesaj important pentru încetarea genocidului pe care Israel îl comite în Gaza a venit ieri de la trupa U2. Cei 4 membri U2 au transmis ieri un amplu comunicat de presă pe această temă.

„Toată lumea este de mult timp îngrozită de ceea ce se întâmplă în Gaza, dar blocarea ajutorului umanitar şi planurile actuale de preluare militară a oraşului Gaza au dus conflictul într-un teritoriu necunoscut… vrem ca publicul nostru să ştie care este poziţia fiecăruia dintre noi”, a declarat trupa.

Bono, solistul trupei U2, a comparat imaginile din Gaza cu foametea din Etiopia din 1985: „Când pierderea în masă a vieţilor necombatanţilor pare atât de calculată… în special moartea copiilor, atunci «răul» nu este un adjectiv hiperbolic”. Acesta a condamnat atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra israelienilor, însă a transmis că genocidul nu poate fi folosit drept răzbunare și că guvernul israelianul nu are justificare pentru asta.

Chitaristul The Edge i-a adresat trei întrebări premierului israelian Benjamin Netanyahu: „Credeţi cu adevărat că o astfel de devastare poate avea loc fără a acumula ruşine generaţională? Dacă respingeţi soluţia celor două state… Care este viziunea dvs. politică? Pur şi simplu un conflict perpetuu?”.

Basistul Adam Clayton a spus: „Criza umanitară din Gaza pare o răzbunare asupra unei populaţii civile care nu este responsabilă pentru atacul criminal al Hamas.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Prezența artistului palestinian Saint Levant la Summer Well, întâmpinată cu urale și scandări pro Palestina appeared first on Cultura la dubă.