ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Numele Gigi Căciuleanu se confundă cu dansul contemporan, atât în România, cât și la nivel mondial. A construit, alături de profesoara sa, Miriam Răducanu, forme de expresie prin mișcare într-o vreme în care libertatea le lipsea românilor. Și a uimit apoi nume uriașe ale dansului precum balerina sovietică Maya Plisetskaya sau dansatoarea și coregrafa germană Pina Bausch.

A fondat la Rennes primul Centru Național al Dansului Contemporan din Franța și a condus Baletul Național Santiago de Chile.

Locuiește la Paris de 50 de ani, dar și-a pus amprenta și asupra dansului contemporan din România, atât înainte, cât și după Revoluție.

L-am întâlnit în capitala Franței, în cartierul Montmartre, unde locuiește, și am descoperit povești fascinante, de la plecarea din România și perioadele de nesiguranță financiară, în care a mâncat doar gem pe pâine uscată timp de trei luni, până la întâlniri care i-au marcat cariera, cu Pierre Cardin, Astor Piazzolla, Jean Michel Jarre sau Maya Plisetskaya.

***

În iunie 1940, când România a fost somată să elibereze Basarabia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, bunicii și părinții lui Gigi Căciuleanu au prins ultimul tren spre București.

 “Bunica nu a luat nicio bijuterie, nimic, a luat doar Biblia și un cactus. Dacă am să-mi scriu toate memoriile, o să pun titlul Biblia și cactusul. Biblia o avea încă din 1900, ne citea din ea când eram copii și ținea la ea foarte mult. Felul în care ne citea bunica făcea Biblia să pară o carte de aventuri.

Am locuit cu toții în subsolul unei case de pe strada Eremia Grigorescu, iar eu am avut noroc să cresc între cele două grădini, Icoanei și Ioanid. Pe vremea mea, Ioanid se numea Parcul Pușkin. Acolo ne scăldam în baltă.”

Gigi Căciuleanu a intrat în contact cu dansul pe când avea doar 4 ani. Se întâmpla la o școală de balet de pe Strada Frumoasă din București, în apropierea casei lui George Enescu.

“Dacă ți s-ar întâmpla să te uiți prin gaura cheii, în Țara Minunilor a lui Alice, ai vedea ceva. Știi că e țara minunilor, dar nu știi exact cum e. Dansul nu e doar dans, este necesitate. E o necesitate viscerală, așa cum poezia e o necesitate. Și la mine sunt foarte legate poezia cu dansul și trasatul liniilor.

Mama m-a dus la balet din două motive: unu – eram teribil de neastâmpărat și doi – mama ar fi vrut să fie balerină, dar nu se cădea la vremea aceea în familia noastră ca o fetiță să fie balerină, balerinele erau considerate neserioase. Neputând să fie balerină, mama a devenit botanistă. Era foarte amorezată de plante. Planta este dans. E linie care este dezvoltă, înflorește, are o poveste. Un firicel de iarbă are și o forță extraordinară, iese din asfalt fără nicio problemă. Bagă-mă pe mine sub asfalt să văd dacă pot ieși. Nu! Firicelul de iarbă nu știu cum străbate.

Dansul m-a fascinat în sensul în care mi-a tras o lovitură-n cap, m-am speriat foarte tare pentru că erau tot felul de domnițe care știau mult mai multe decât mine. Eu aveam 4 ani, ce știe un copil la 4 ani? Am început să plâng și o doamnă profesoară blondă, superbă, foarte inteligentă, Nuți Dona, m-a luat în brațe, iar eu am cerut-o de nevastă. Haha. Apoi a început să mă dreseze.

Mi-a zis: <lasă figurile și uite: eu sunt cu tine aici, tu ești pe un maidan, te joci cu o minge, spargi un geam, iese vecinul căruia i-ai spart geamul și te ceartă, tu îi răspunzi și ești între minge și ăla care te ceartă. Tu dansezi cum vrei.> Eu nu știu ce i-am dansat, dar mi-a plăcut foarte mult ideea. Asta era libertatea.”

A continuat apoi să meargă la școala de dans, iar întâlnirea care avea să îi marcheze decisiv traseul artistic a fost cea cu dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu. 

“Miriam a devenit profesoara noastră când am intrat în ciclu 2, adică la 14 ani. Și deodată mi s-au adăugat niște materii, dintre care una se numea Arta Actorului. Mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat voiam să las dansul și să mă fac actor, îmi dădeam seama că puteam să fac mai multe lucruri ca actor și mi-a plăcut foarte mult ideea.

Ea ne dădea cursuri de dans, dar nu era voie să se spună dans modern, jazzul era prost văzut, ca fiind muzică modernă. Ea ne-a zis: <uite, aveți voie să improvizați, dar nu halandala, ci cu niște sarcini foarte precise, așa cum fac muzicienii de jazz, deja a pronunțat cuvântul jazz, care era tabu. Sau cum fac muzicienii de foarte mare talent într-o simfonie de Mozart, au un moment de libertate în care pleacă de la simfonia scrisă și au voie să adauge niște nuanțe care sunt ale lor. Eu vreau să lucrez aceste nuanțe cu voi, în care aveți dreptul să fiți liberi, dar trecând prin experiența improvizării cu niște sarcini foarte precise.>

Cu Miriam mi-am dat seama că dansul cu arta actorului nu se exclud una pe alta, ci se îmbină foarte bine. Ea a fost primul dans-actor pe care l-am cunoscut. 

Cei doi au construit împreună celebrele spectacole nocturne, care aveau loc la Teatrul Țăndărică din București, la sfârșitul anilor ‘60. Nocturnele îmbinau muzica, dansul, poezia și actoria, construcția interdisciplinară fiind ceva revoluționar la vremea respectivă.

“Ea a lucrat foarte mult cu teatrul, cu Gina Patrichi, cu Virgil Ogășanu. Virgil Ogășanu a făcut parte din primul nocturn pe care l-am făcut. El a interpretat un monolog din Revizorul, de Gogol, pe care îl lucrase cu Andrei Șerban.

Foarte multe din dansurile pe care le-am făcut cu Miriam au ieșit din improvizație. Înainte de nocturne am dansat foarte mult la oameni acasă. Cine avea un salon mai măricel, ne primea. Oamenii se așezau pe scaune ca la teatru.

Cum a fost posibilă această libertate în acel regim în care exact libertatea le lipsea românilor?

Românii sunt români, pe noi ne-au salvat bancurile, nu uitați că suntem într-o țară de bancuri, chiar dacă unii te turnau pe chestia asta. Noi am râs întotdeauna de multe lucruri și românii au fost mereu foarte latini. Oricât ar încerca să ne strunească, tot latini rămânem. 

Miriam, inspirată de Brâncuși, făcuse la un moment dat un dans care se numea Zborul, era foarte static, doar pe o oscilație, corpul doar avea niște înclinări. Și a fost criticată de colegii ei de la operă, că ce zbor e ală, la zbor se fâlfie din brațe. Și eu m-am dus la ea și am zis: <doamnă, să știți că sunt foarte mâhnit de ceea zic oamenii despre dansul dumneavoastră.>

Și ea mi-a zis: <tu întreabă-i pe ei unde sunt penele la Pasărea lui Brâncuși. Nu te certa cu ei, prezintă doar argumente artistice.> Miriam e foarte diferită de mine. Miriam își cizela dansurile, așa cum Brâncuși își cizela sculpturile. Iar eu eram foarte pe momentul imediat, puteam să schimb un dans în trei secunde. În vremea nocturnelor am spus întotdeauna că ea era covrigul, iar eu dansam, mă strecuram printre găurile covrigului.”

Când Nocturnele, spectacolele de teatru, concertele și spectacolele de opera luau sfârșit, tinerii bucureșteni interesați de zona curajoasă a artei, se adunau la Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților. Acolo, mari artiști români dădeau frâu liber imaginației și improvizau într-un mod cuceritor pentru public.

“Improvizam nebunește, veneau tot felul de muzicieni de jazz, frații Berindei, Jancy Korossy, Johnny Raducanu, era un dialog în care nu îmi păsa de felul în care cântau și cum se numește asta în muzică, iar lor nu ne păsa cum se numește mișcarea pe care o făceam noi. La asta, publicul venea în draci. Foarte mulți tineri veneau.”, povestește acum Gigi Căciuleanu.

Alături de Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu a participat la primele festivaluri internaționale. Când Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei director, prezenta Hamlet la Festivalul de la Edinburgh, Gigi Căciuleanu dansa în undergroundul festivalului: “ne-am pomenit într-o zi că intră Marin Sorescu cu Ion Caramitru și se bagă peste noi, în sensul frumos, și își fac un moment în cadrul spectacolului nostru. A fost spontan și s-a potrivit perfect.”

Poezia, pictura și dansul au avut mereu ecouri în dansul lui Gigi Căciuleanu. S-a îndrăgostit de picturile lui Kandinsky și de cele ale lui Aivazovsky, care i-au dat curajul de a nu-și impune bariere, de a construi forme în mișcare continuă, fără contur.

“Ce ea coreografie? Este o îmbinare de mișcări pe care o inventezi. Inventezi mișcările și îmbinarea lor. Eu fac foarte mult diferența între coreograf și aranjeur. E ca și în muzică, există oameni care inventează niște lucruri și alții care aranjează. Foarte mulți coreografi se autonumesc coreografi nefiind coregrafi. Iau de colo-colo și le lipesc.”

Gigi Căciuleanu a părăsit România în 1973 și s-a stabilit în Franța, după un periplu prin Rusia, Germania, Grecia sau Belgia, refuzând o invitație de a se muta în America.

Întâlnirea cu marea dansatoare și coregrafă germană Pina Bausch i-a dat încredere că o poate lua de la capăt într-o lume nouă.

“Tot ieșind cu Miriam din țară, eu mi-am zis că nu mai pot să așteptăm niște vize, nu știu câtă vreme. Sunt convins că am ceva de spus și nu pot să o spun la operă, unde trebuia să fac ce mi se dădea. La Moscova eu nu voiam să merg, dar Miriam mi-a zis <du-te, băiatule, la ruși, și învață carte!>

Și ați fost la Teatrul Bolșoi?

Da, am stat o stagiune, dar mi-a ajuns, a fost o ucenicie tehnică extraordinară. Era dans clasic, academic, dar cu mai multă libertate. Am avut trei profesori extraordinari, dacă se făcea o săritură dublă, noi o făceam triplă. Mi-a plăcut la nebunie acest challenge tehnic. Și aveam posibilitatea să intrăm pe furiș la soliști, deschideam ușa și ne strecuram. Acolo erau Maia Plisetskaya, Ekaterina Maximova, Vladimir Vasiliev, nici nu te puteai atinge de ei.”

Nu a fost interesat să rămână la Moscova și a continuat să vadă lumea prin intermediul concursurilor internaționale, alături de partenera sa de dans, Ruxandra Racoviță.

“Am câștigat în Germania singurul concurs de coreografie contemporană în acele vremuri. Am câștigat o dată, m-am întors în România și Ruxandra mi-a zis: <Căciu, hai să mai facem un concurs, să mai ieșim, ne mai vede lumea.>

Și am făcut un moment Bolero românesc, noi doi cu un al treilea personaj actoricesc,  Dan Mastacan, care avea niște pasaje actoricești și Raluca Ianegic, care prezenta un fel de flamenco, de simbol al morții, eu citindu-l foarte mult pe Lorca atunci. Acel moment de dans a luat premiul întâi, a doua oară. Niciodată nu se pomenise ca într-un concurs să ia aceiași de doi ani la rând.

Pina Bausch a fost laureata aceluiași concurs cu câțiva ani înainte.Eu am zis că dacă am luat și a doua oară premiul, o să rămân acolo. Dan Mastacan a plecat la Paris imediat și a făcut o carieră extraordinară în lumea filmului.

Eu am rămas în Germania pentru că Pina m-a invitat să vin la ea în companie. Ea era directoarea Școlii de Arte de la Essen. Mi-a propus să lucrez coregrafii cu oamenii pe care îi avea, elevii ei, unii aveau să devină apoi foarte cunoscuți. Era Susanne Linke acolo. 

Am avut șansa extraordinară să lucrez cu acei oameni, am făcut zece creații cu ei. Și acele producții s-au dat prin turnee. Pina le-a combinat cu momente ale ei și momente ale mele. Deci eu aveam momente în care nu dansam și mă uitam ce făcea ea și ea invers. 

Atunci am văzut ce mare dansatoare era Pina și mă duceam de fiecare dată și ziceam: Pina, ești o dansatoare divină, cu toate că era ca un animal, o combinație de dinozaur și de girafă în flăcări a lui Salvador Dalí.

Între timp am făcut-o pe Ruxandra să revină în Germania Și am plecat cu ea în Grecia. Am luat două bilete de vapor, fără să avem ce să mâncăm.”

Proiectele din Grecia nu s-au concretizat, așa că Ruxandra Racoviță s-a întors în România, dar Gigi a mai rămas 3 luni în Grecia, pe insula Hydra de lângă Atena, unde o româncă pe care o întâlniseră deținea o casă. 

“Pe o căldură de 40 de grade, am mâncat timp de trei luni numai biscotte uscate cu marmeladă de portocale, pe care le avea doamna Ralu Manu în casă, ea fiindcă plecată în vacanță. Efectiv i-am exterminat dulapul ăla cu biscotte – niște felii de pâine uscată. Și marmelada o ungeam un pic ca să trag de ea. De atunci, eu nu suport să văd biscotte, nu pot…”

A reușit să ajungă, până la urmă, la Paris, oraș care continuă să îl cucerească și azi, după 50 de ani. 

“Când am ajuns la Paris în iunie-iulie, numai de America nu îmi ardea mie. Am și dormit și de multe ori pe bănci pe malul Senei, atunci se putea, nu e ca acum. Dan Mastacan era plecat, făcea un film în Germania si nu aveam unde să stau. Dar am zis că eu nu plec de aici.”

Acum ne-a dat întâlnire în cartierul Montmartre, lângă biserica Sacre Coeur, în apropierea căreia locuiește. Are 78 de ani, iar dansul, pisicile și poezia reprezintă acum principalele sale interese. Își amintește perfect aventura instalării în Franța, fără să aibă vreo sursă de venit, încercând să lucreze la un cabaret, în timp ce tocmai ceruse azil politic. 

Ruxandra Racoviță i s-a alăturat în această nebunie, iar marea balerină americană Rosella Hightower, directoare a Teatrului din Nancy, le-a dat o șansă: “ne-a spus că are un singur post de dansator, dar îl taie în două și împărțim salariul. Așa am ajuns la Nancy, unde apoi, mi-a dat direcția baletului de acolo. Dan Mastacan mi-a fost asistent. Iar Ruxandra dansatoare – stea.

Am stat 5 ani acolo. Din acea companie de 30 de oameni, am selectat 10 cu care lucram noaptea și făceam apoi turnee prin Franța. Neplătiți, așa voiam noi. Așa ne-a cunoscut ministerul Culturii francez. Și, la un moment dat, am zis, doamne, eu vreau foarte mult să fac numai asta, nu mă interesează să mai fac încă baletele alea pe care, de fapt, nici nu știam să le fac.

Ministerul Culturii mi-a oferit Rennes ori Montpellier. Eu am vrut Rennes, că e mai aproape de Paris. Eu tot la Paris trag. Eu iubesc Parisul, cum o fi el. Am ajuns la Rennes și am stat acolo 15 ani. Acolo am înființat primul Centru Național de Dans Contemporan.”

Prin actorul Dan Mastacan, care devenise asistentul celebrului designer și om de cultură Pierre Cardin, Gigi Căciuleanu a primit de la Cardin propunerea de a face un turneu în toată lumea. 

 Aveam turneu cu un spectacol la Londra, iar Pierre Cardin a intrat în teatru și m-a văzut. A zis că mă vrea. Am venit cu autobuzul și i-am arătat lui Pierre Cardin ce lucram noi noaptea, în mod clandestin, la Nancy, el a zis: vă iau cu acest spectacol. Și așa ne-a făcut turnee prin toată lumea, Japonia, China, în Statele Unite, în America de Sud foarte mult.”

Tot Pierre Cardin l-a pus în legătura cu una dintre cele mai mari balerine sovietice din istorie, Maya Plisetskaya, pe care tânărul Gigi o umărise doar pe ascuns, la Teatrul Bolshoi din Moscova. 

 “Mă sună Pierre Cardin și îmi zice: <nu vrei să o întâlnești pe Maya Plisetskaya? Aș vrea să ți-o prezint și să te vadă dansând>. Și zic, sigur, iau trenul imediat. Mă duc, ajung la Paris la teatru și dansez pe muzică de Ray Charles. Mayei îi place foarte mult, a și scris în jurnalul ei <am întâlnit un român genial>. Ea zice: <nu vrei să mă înveți niște mișcări>? Zic: <doamnă, mișcările astea nu se învață așa, în trei secunde, după o ușă.>

Au trecut ani de atunci și m-a sunat din nou Pierre Cardin: <vreau neapărat să-i facem Mayei un spectacol cadou și m-am gândit la tine.> Dintre titlurile propuse, am ales Nebuna din Chaillot, mi se părea că se potrivește cel mai mult cu personalitatea mea și a ei. Urma să punem spectacolul la teatrul lui, Espace Cardin, în buricul Parisului, pentru mine era o chestie enormă. Și eu am zis, dar cum? Și el a zis: <vine Maya la Rennes și lucrați acolo.> Și a venit Maya.

 Eu am întârziat la gară. Rennes e spre ocean, la 80 km de ocean, deci erau mulți pescăruși.

Ajung la gară, peroanele erau goale, ca în picturile lui Delvaux (n.r. pictorul Belgian suprarealist Paul Delvaux), care desenea niște gări cu semafoare, în care sunt niște doamne goale.

<Maya, vă rog frumos să mă scuzați, am avut repetiții, haideți să vă ajut cu bagajul.> Ea tace, nimic, rămâne așa cu pletele în vânt. Apoi zice <Știu cum este. Dar vă rog să-mi arătați mișcările pe care le-ați gândit pentru mine.>

Și iar începe improvizația, normal. Tu vii gâfâind, transpirând, că e ditamai vedeta acolo și tu întârzii? și încep să-i trasez pe acea gară, nu aveam absolut nimic pregătit, dar, în fine, aveam  școala lui Miriam Raducanu. Am pus banda cu Nebuna din Chaillot și i-am dansat. Ea n-a zis nici pâs. M-a lăsat să mă ia mama naibii pe cheiul ăla, am oprit la un moment dat, că nu mai puteam, și zice: <Da, mi-a plăcut. Dar am o singură pretenție. Să nu cumva să mă lăsați să fac altfel decât cum ați făcut-o dumneavoastră aici.

Ați mai știut să reproduceți apoi?

Pe dracu! Nu, dar nici n-a mai contat. Ea n-a vrut să vadă ce am. Ea a vrut să vadă că mă țin balamalele, că altfel putea să urce-n trenul următor și să plece.

Am făcut spectacolul la Balșoi, l-am făcut în Japonia. Când am ajuns la Balșoi era fix ziua în care ardea Casa Albă a rușilor, sediul guvernului era în flăcări, totul se închidea pe străzi la 9, iar  Elțin a dat o dispensă extraordinară ca spectacolul Mayei să se poată face la ora 4.”

În 1993 a înființat compania Gigi Căciuleanu la Paris, alături de Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță.  În paralel s-a întors pe tărâm românesc ca invitat și a contribuit la creșterea unor noi generații de dansatori români. 

 “Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu – toți au făcut parte din compania mea și acum toți sunt ceva.

I-am învățat în primul rând că trebuie să fie ei însuși. Că oricât de strictă ar fi coreografia, eu lucrez foarte strict pe coregrafie, coregrafiile sunt scrise tocmai pentru ca din această scriere să poți țâșni afară când vrei. Dar trebuie să ai o bază gândită. Luați o simfonie de Mozart. La Yehudi Menuhin nu se vede geniul pentru că interpretează altceva, ci că o cântă cum o cântă. Să fii liber să fii cum ești tu, asta este marea artă.

Să fie neaoș, mi se spunea chiar domnul Neaoș, fiindcă foloseam cuvântul des. 

Coreografia mării e scrisă. Sunt niște legi fizice. Nu te joci cu ele. Dar uitați-vă la mare, puteți sta ziua întreagă și nu te saturi să o privești. Sau focul din cămin. Și, totuși, sunt legi fizice foarte clare care regizează acele lucruri. Asta ar fi coreografia.

Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Eu nu fac diferență între România și Franța. Dacă am rămas la Paris, e din cauză că semăna al dracului cu România. Mi s-a părut că am nimerit acasă.

Dar care erau asemănările? 

Există o anumită libertate de gândire. Erau și legăturile noastre cu Franța, Cioran, Ionesco, Enescu. Și mi s-a părut o legătură teribil de firească, iar franceza vorbeam de foarte mic.

Românii sunt foarte francezi, de fapt, și francezii sunt foarte români. Sunt diferențe pentru că am avut alte destine.”

***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Gigi Căciuleanu, o viață dedicată dansului: “Dansul nu este doar dans. E o necesitate viscerală.” appeared first on Cultura la dubă.

El va fi prezent la festival în perioada 27-29 octombrie și va participa la proiecții și sesiuni Q&A. Les Films de Cannes à Bucarest îi dedică o retrospectivă pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a mk2, una dintre cele mai mari și importante companii de producție, distribuție și operare de cinematografe.

Fondată de Marin Karmitz în 1974 și condusă acum de cei doi fii ai săi, mk2 se remarcă atât prin rolul său în producția și distribuția (în Franța și la nivel internațional, ca agenție de vânzări) de filme de autor, cât și prin vasta sa rețea de cinematografe, inclusiv unele dintre cele mai populare săli de cinema din Paris (cum ar fi mk2 Bibliothèque și mk2 Quai de Seine) și din Spania.

Născut la București în octombrie 1938, Marin Karmitz este recunoscut în mod deosebit pentru contribuțiile sale semnificative la cinematografia de autor. Pentru filmele pe care le-a regizat sau produs, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la marile festivaluri de film din lume. A câștigat cinci Palme d’Or, trei premii Leul de Aur, un Urs de Aur, a avut trei nominalizări la Oscar și 25 de premii César.

Cultura la dubă l-a vizitat la Paris în 2022 și v-a prezentat povestea sa pe larg, în cel mai amplu interviu acordat de acesta în presa din România. Citiți materialul AICI.

Retrospectiva 50 de ani mk2

La cea de-a 15-a ediție a festivalului vor fi proiectate două lungmetraje regizate de Marin Karmitz – Camarades (1970) și Coup pour Coup (1972), precum și două scurtmetraje regizate de el: Nuit, Noire Calcutta (1964), după un scenariu de Marguerite Duras, și Comédie (1966), co-regizat cu Samuel Beckett, într-o versiune restaurată recent în 4K.

Documentarul Souviens toi du futur !, regizat de Romain Goupil, un portret intim al lui Marin Karmitz prin prisma pasiunii sale pentru fotografie, va fi prezentat în premieră în România, ca parte în retrospectivă. Filmul va fi proiectat cu puțin timp înainte de Les Films de Cannes à Bucarest și la Institutul Lumière din Lyon.

Mai multe alte filme emblematice din catalogul mk2 vor completa retrospectiva. Quatre nuits d’un rêveur (regizat de Robert Bresson), recent restaurat în 4K și prezentat în secțiunea Cannes Classics anul acesta, restaurarea în 4K a filmului Taste of Cherry (regizat de Abbas Kiarostami), produs de Marin Karmitz și câștigător al Palme d’Or în 1997 sau O vară de neuitat (regizat de Lucian Pintilie), de asemenea produs de Marin Karmitz.

Filmele prezentate la Cannes 2024 și vândute internațional de mk2 vor fi, de asemenea, proiectate ca parte a retrospectivei. Printre acestea se numără Caught by the Tides de Jia Zhang-Ke (Competiție), Marcello Mio de Christophe Honoré (Competiție) și Les Fantômes, de Jonathan Millet (film de deschidere – secțiunea Semaine de la Critique), toate trei foarte bine primite la Cannes anul acesta. Les Fantômes, de Jonathan Millet, va fi proiectat în premieră națională în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Proiecțiile din cadrul restrospectivei 50 de ani mk2 sunt programate începând cu 27 octombrie și până la finalul ediției de festival.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest revine între 25 octombrie și 3 noiembrie. În București, proiecțiile vor avea loc la Cinema Elvire Popesco, Cineplexx Băneasa, Cinema Muzeul Țăranului și la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României. În țară, festivalul va avea ediții locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și invitați vor fi disponibile pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram. Biletele vor fi puse în vânzare prin rețeaua Eventbook.

Filmele Caught by the Tides și Marcello Mio sunt distribuite în România de Independența Film. Les Fantômes/Fantomele din Umbră va fi distribuit de Transilvania Films.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marin Karmitz, producătorul româno-francez de film, câștigător al 5 Palme d’Or, vine la Les Films de Cannes à Bucharest appeared first on Cultura la dubă.

Actorul Alain Delon a murit la 88 de ani. Anunțul a fost făcut în această dimineață printr-un comunicat de presă semnat de cei trei copii ai săi.

„Alain Fabien, Anouchka, Anthony şi (câinele său) Loubo sunt profund întristaţi să anunţe decesul tatălui lor. Acesta s-a stins din viaţă în linişte în casa sa din Douchy, înconjurat de cei trei copii ai săi şi de familia sa. (…) Familia sa vă roagă să îi respectaţi viaţa privată în această perioadă de doliu extrem de dureroasă”, se arată în comunicatul transmis AFP și citat de news.ro

Cel de-al 4-lea copil al lui Alain Delon, Christian Aaron Boulogne, nerecunoscut de actorul francez, a murit anul trecut.

Alain Delon a cucerit marele ecran începând cu anii 50. Brunetul cu ochii albaștri a devenit rapid un star al marelui ecran, iar magnetismul său a atras atenția presei, a femeilor celebre și a marilor regizori.

A jucat în 89 de filme în 62 de ani, multe dintre ele sub conducerea unor regizori de prestigiu precum Visconti, Antonioni, Jacques Deray, Godard și Louis Malle.

În 1963 a făcut parte dintr-o distribuție de excepție a filmului “Ghepardul”, regizat de Luchino Visconti, care a obținut Palme d’Or la cea de-a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes.

În 1969 a jucat rolul principal în “Piscina”, alături de celebra actriță Romy Schneider, iar povestea lor de dragoste a devenit emblematică în lumea cinematografiei. Cei doi au format un cuplu timp de 5 ani.

Printre femeile care i-au marcat viața lui Alain Delon se numără și Dalida, Brigitte Bardot, Mireille Darc, Nathalie Delon și Rosalie van Breemen, ultimele două mamele copiilor săi.

Când modelul și actrița franceza Mireille Darc s-a stins din viață, Delon a transmis: “Mimi, dacă ar trebui să desenez forma universului tău, i-aș da forma unei inimi. Dacă ar fi să sculptez o femeie, aceea ai fi tu. Iubirea ta este paradisul meu pierdut.”

În 2019, Alain Delon a urcat pe scena Festivalului de Film de la Cannes, unde a primit Palme d’Or d’Honneur. Trofeul i-a fost înmânat de către fiica sa, Anouchka, cea care urmează la rândul său o carieră în actorie. Alain Delon a ținut un discurs cu lacrimi în ochi, în care a spus că “Mai mult decât sfârșitul unei cariere, este sfârșitul unei vieți. Acesta este un tribut postum, dar acordat în timpul vieții mele. (…) Să plec este foarte greu. Dar voi pleca.”

The post A murit Alain Delon, starul cinematografiei franceze appeared first on Cultura la dubă.

Compozitorul româno-francez Vladimir Cosma, creator al unora dintre cele mai importante coloane sonore din cinematografia franceză, va fi decorat în această seară cu medalia Legiunea de Onoare a statului francez, în cadrul unei ceremonii speciale organizate la Palatul Élisée. Vladimir Cosma era Cavaler al Artelor încă din anul 2005.

Considerat o legendă a muzicii de film, Vladimir Cosma este o figură culturală remarcabilă în Franța, țară în care locuiește de la vârsta de 22 de ani.

S-a născut la București în 1940, tatăl său, Teodor Cosma, fiind un important pianist și dirijor român, iar mama, Carola Cosma, de asemenea muziciană, dar și campioană la natație. Vladimir Cosma a studiat vioara la Conservatorul din București și a părăsit România în comunism. Ajuns în Franța, a studiat la Conservator alături de Nadia Boulanger.

În 1969 a compus prima coloană sonoră pentru filmul Alexandre le bienheureux, regizat de Yves Robert. Apoi, timp de 50 de ani a continuat să creeze și să dirijeze muzică de film, colaborând cu regizori importanți, precum Gérard Oury, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Francis Veber, Claude Zidi, Jean-Pierre Mocky, Pascal Thomas, Ettore Scola, Yves Boisset sau Edouard Molinaro.

A scris, de asemenea, muzică pentru teatru, precum și operă. Prima sa lucrare de operă, Marius et Fanny, a fost interpretată la Opera din Marseillia, avându-i ca soliști pe Roberto Alagna și Angela Gheorghiu.

În 2011, compozitorul a revizitat România după 50 de ani de absență și a susținut două concerte la Ateneul Român, dirijând Filarmonica George Enescu.

Vladimir Cosma a câștigat două Premii Cesar pentru muzica filmelor Diva (1982) și Le Bal (1984).

The post Compozitorul Vladimir Cosma va fi decorat cu Legiunea de Onoare de Emmanuel Macron appeared first on Cultura la dubă.

La 31 de ani, Édouard Louis este superstarul rebel al literaturii franceze. Născut într-un sat sărac din nordul Franței, într-o comunitate violentă, rasistă și homofobă, a trăit cu stigmatul homosexualității și a fost victima homofobiei propriei familii. A transpus experiența sa de viață în cărțile sale, Sfârșitul lui Eddy Bellegueulle, O istorie a violenței sau Cine l-a ucit pe tata?, într-un stil literar proaspăt și crud, controversat pentru unii, revelator și admirabil pentru mulți alții.

Romanele sale au fost traduse în peste 20 de limbi și au devenit bestsellere în diferite colțuri ale lumii. Marile publicații, precum The New Yorker, New York Times sau The Guardian, au portretizat, pe rând, tânărul scriitor francez care a rupt normele literaturii contemporane franceze.

În 2017, textul său “De ce tata o votează pe Le Pen” a fost publicat pe prima pagină în New York Times în ajunul alegerilor prezidențiale din Franța. De altfel, tânărul autor explică în cărțile sale cum este să trăiești în sărăcie ca într-o închisoare și de ce statul, nu oamenii din clasa muncitoare, este responsabil pentru eșecul în sărăcie.

Zilele acestea este prezent la București, unde se joacă două spectacole de teatru adaptate după textele sale: Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Metropolis și “Lupte și Metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, la Teatrelli.

***

Este miercuri seara, iar luminile la Institutul Francez din București încep să se stingă, rând pe rând. Îl întâlnesc pe Édouard Louis în Mediateca institutului, locul care pentru multe generații de elevi bucureșteni, ca și mine, a reprezentat o fereastră către occident, la care aveam acces cu un permis anual destul de costisitor.

Abia sosit în România, autorul francez își începe experiența de aici cu un interviu pentru Cultura la dubă. Timp de o oră vorbim despre cărțile sale, violență în diferite forme ale ei, consum de alcool, teatru sau școală.

Vorbește cu entuziasm despre cinematografia română, spunând că merge imediat la cinema când vede un afiș cu un film românesc. A fost impresionat în mod special de R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu, în care a găsit multe asemănări cu satul în care a crescut. Și este, în egală măsură, fanul filmelor lui Corneliu Porumboiu.

Discursul său este uman, deschis și, în același timp, provocator. Se încheie cu o frumoasă anecdotă despre prietenie.

Édouard, ce te aduce în România?

Se întâmplă ca două spectacole de teatru, adaptate după cărțile mele, să aibă loc în același timp, la București, independent unul de celălalt.

În urmă cu câteva luni, Andrei Măjeri (n.r. regizor de teatru) m-a contactat și mi-a spus că dorește să facă o adaptare după cartea mea, Cine l-a ucis pe tata? Mi-a povestit mai multe despre proiect, am acceptat, apoi a făcut acest spectacol.

Aproape în același timp, Eugen Jebeleanu ((n.r. regizor de teatru și film) mi-a spus că vrea să facă un spectacol adaptat după cartea Luptele și metamorfozele unei femei și cu fragmente din Cine l-a ucis pe tata?

Iată, așadar, două spectacole în București, adaptate după un tânăr scriitor francez, e impresionant și emoționant pentru mine.

Cum te face să te simți când vezi că romanele tale au inspirat alți artiști din diferite colțuri ale lumii?

În primul rând, e o bucurie că alți artiști se regăsesc în munca ta. Mai mult decât atât, pentru mine este ceva frumos din punct de vedere politic, în special în domeniul adaptării dramatice. Pentru mine, adaptarea pentru teatru a unui text literar este ca o deposedare pozitivă de propria ta muncă. E un fel de însușire pozitivă.

Eu scriu deseori despre subiecte grele, homofobie, rasism, diferența de clase, dominația masculină asupra femeilor și duc deseori o luptă grea. Trebuie să faci față conservatorilor care vor să îți închidă gura, întâlnești o formă de rezistență.

Iar pentru mine e un fel de eliberare când luptele mele devin și luptele altora. Nu mai este doar lupta mea, e și lupta lui Eugen și a lui Andrei. Împărtășim astfel o luptă politică. Știm că lupta politică și lupta artistică merg deseori împreună și au un cost, sunt greu de dus.

Dacă vrei să schimbi lumea, artistic sau politic, vei întâlni rezistență, prin definiție.

De ce crezi că textele tale au ecou în teatru? Ai avut vreo intenție în acest sens, în procesul de scriere?

Nu, nu m-am gândit înainte că se va întâmpla asta. Probabil e ceva dramaturgic în stilul meu, chiar dacă nu o realizez neapărat când scriu.

E ciudat pentru că se leagă cu povestea mea personală. Așa cum povestesc în cărțile mele, m-am născut în clasa muncitoare, într-un sat post-industrial din nordul Franței, foarte sărac, un mediu dominat de violență, consum de alcool, homofobie, rasism.

În acest context, am crescut fiind gay.

Într-un loc în care valorile masculine erau foarte importante, am simțit respingerea de la o vârstă fragedă. De când aveam 10 ani, copiii nu voiau să se joace cu mine, nu voiau să fie prieteni cu poponarul. Pe atunci, eram disperat să fiu iubit de ceilalți.

Pentru că eram mereu singur la școală, ceilalți mă scuipau mereu, mă loveau. M-am gândit ce aș putea face ca să fiu iubit de ceilalți.

Și, ceea ce am făcut pe când eram tânăr adolescent, am mers la toate cluburile posibile din școală, de caligrafie, de lectură, până când am ajuns la cel de teatru. Nu știam nimic despre teatru, familia mea nu mergea niciodată la teatru, nu citisem niciodată teatru, voiam doar să fiu iubit.

Așa că am mers la clubul de teatru și, pentru prima dată în viața mea, oamenii m-au privit și m-au iubit. Aveam 12 ani și nu mai simțisem asta niciodată. A fost un sentiment de eliberare.

Și cred că teatrul are legătură și cu homosexualitatea mea, fiindcă tot timpul a trebuit să joc un rol pentru a-i proteja pe ceilalți, încercând să fiu mai masculin, să pară că îmi plac fetele, că îmi place fotbalul. Probabil de aceea mi s-a părut ușor să joc teatru și mi-am dat seama că asta aș vrea să fac.

Apoi, teatrul mi-a deschis ușa către liceu, unde nimeni din familia mea nu fusese. Prin teatru am început să iubesc arta și iubirea pentru artă m-a dus la universitate.

Așadar, teatrul, într-un mod intim, a fost o sursă a metamorfozei mele.

Și, ca să revin, ca într-un cerc la întrebarea ta, cred că atunci când scriu, rămâne ceva din acea lume a teatrului pentru că teatrul a fost arma mea împotriva destinului meu social, împotriva închisorii în care mă aflam.

Începi primul tău roman, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, cu o mărturisire curajoasă: “Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie.” Sunt curioasă dacă a fost chiar primul rând pe care l-ai scris sau l-ai schimbat pe parcursul procesului de scriere?

Ha, ce întrebare interesantă. Adevărul este că l-am scris chiar în ultimul moment, când cartea era gata. Toată cartea spunea povestea unei copilării foarte violente și a dus natural către această prima propoziție. Eu dădusem deja cartea editorului, cu o altă variantă de început, fusese acceptată așa, iar apoi am rescris asta peste manuscris.

Îmi amintesc exact momentul din apartamentul meu de 12 metri pătrați, adăugând această propoziție.

Cum a început, de fapt, relația ta cu scrisul, cu literatura? A fost un moment de început faptul că țineai un jurnal?

Tata primea de la fabrică agende gratis, o dată pe an, și le foloseam pentru a ține un jurnal. Uitasem că am amintit de jurnal în carte, tu mi-ai amintit acum.

Sincer, cred că de foarte mic am simțit că mărturisirea în scris mă va salva de violență.

Am avut o fantezie legată de scris tocmai din cauza violenței. Îmi amintesc că am început să scriu mici povestiri despre un copil care suferă.

Am simțit o relație intimă între mărturisire și supraviețuire. Primo Levy (n.r. scriitor și chimist italian), într-un context mult mai dificil și violent, ca supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, scrie într-una dintre cărțile sale că atunci când era în lagăr, gândul că într-o zi va povesti ce s-a întâmplat l-a făcut să supraviețuiască. Deci ordinea nu este că cineva a supraviețuit și apoi a povestit. Nu.

Am vrut să mărturisesc și asta m-a făcut să supraviețuiesc.

În mine a fost o structură similară, într-un mediu mult mai puțin violent. Am avut nevoie de ani, de literatură, de timp. A trebuit să descopăr literatura, mai întâi.

Eu am urât literatura în copilărie. Noi nu aveam cărți, nu aveam o relație cu literatura, părinții mei erau umiliți de cărți și așa mă simțeam și eu. Pentru noi, cartea era simbolul unei vieți pe care nu o aveam, simbolul celor care mergeau la universitate, vorbeau mai bine decât noi, aveau o viață privilegiată.

În mod ciudat, cultura era mai violentă decât banii pentru oamenii din clasa muncitoare. Era ceva ce noi nu ne doream pentru că nu înțelegeam.

Și e important, dacă vrem să facem cultură diferit, să înțelegem acest aspect. Burghezia mereu elogiază cultura, cultura ne unește, construiește poduri, dărâmă ziduri, etc. În realitate, nu e așa simplu. Cultura este și un mijloc de umilire, de violență între clase. Sigur, are puterea de a schimba, dar trebuie să conștientizezi și această latură întunecată a ei.

Este terapeutic pentru tine să transpui experiența personală în literatură?

Nu, deloc. Scrisul mă face să mă simt mai rău. Nu funcționează deloc ca o terapie. Experiența e mai mult politică decât personală, nu încerc să mă repar pe mine, încerc să repar probleme mai mari.

Eu îmi rezolv problemele cu prietenii, cu vin roșu, mergând mult pe jos. Asta e terapeutic pentru mine, nu scrisul.

Pentru că atunci când scriu, încerc să pătrund în forme de violență pe care nu le percepem neapărat ca atare și atunci e și mai dureros, nu e terapeutic. Sunt atât de multe forme de violență pe care le trăim, dar nu le vedem – e o idee pe care o repet în cărțile mele. Sunt forme de violență sistemice, repetate la infinit, astfel încât sunt percepute drept normalitate.

Cum au schimbat cărțile tale relația ta cu familia?

Au fost mai multe etape. Când am scris prima carte, între 18-19 ani, și am publicat-o la 21, pe atunci nu vorbeam cu familia mea. Fusesem fiul gay crescut de o familie de homofobi și am vrut să fug de asta. Nu a fost o ceartă, pur și simplu aveam numerele de telefon, dar nu vorbeam.

Apoi, ca outsider și ca un om care a trecut într-o clasă superioară, eu am fost violent față de ei. În studenție am ținut să le arăt părinților mei că sunt mai bun decât ei. Era forma mea de răzbunare să fiu un snob față de ei. Am fost groaznic. Am scris apoi împotriva persoanei care eram atunci. Urăsc persoana care eram atunci.

Este o întreagă istorie a violenței. Părinții mei au suferit de violență, ei au fost violenți cu mine, eu am evadat și am fost violent cu ei. E ca o tragedie greacă. Violența circulă.

După ce am publicat prima carte, tata m-a sunat și mi-a spus că e mândru de mine, ceea ce a fost surprinzător. Mama, în schimb, a fost revoltată, foarte supărată. A mers la televiziunea franceză și a spus că totul este o minciună, a fost chiar nefericită.

Odată eram la o lectură publică într-o librărie, ea s-a ridicat din public și a spus că vrea să vorbim. Apoi am mers în culise și am întrebat-o care e problema. A zis:

„De ce ai scris că eram săraci?”

„Păi, chiar eram săraci.”

„Dar aveați tot ce vă trebuia ca să mâncați.”

„Nu, uneori nu aveam ce să mâncăm, îmi amintesc perfect.”, i-am spus. Iar ea a zis „dar am făcut tot ce am putut.”

I-am explicat că știu, dar nu am spus că este vina ei. Nu aș scrie niciodată asta, probabil aș scrie opusul. De fapt, are legătură cu întrebarea de mai devreme. Mama mea nu era conștientă de anumite forme de violență pentru că era o viață normală pentru ea. Iar când a citit, pentru ea chiar a fost un șoc.

Apoi, este și sentimentul rușinii pentru că tot timpul clasa dominantă are impresia că cei care sunt săraci nu muncesc suficient, că nu învață și că e vina lor că sunt săraci. Mama a interiorizat acest discurs și l-a crezut.

Într-un mod ciudat, faptul că am avut aceste discuții cu mama, ne-a făcut să începem de la zero o relație pe care nu o avusesem niciodată. Acum, sunt mai apropiat de ea decât am fost vreodată. Și despre asta este spectacolul lui Eugen Jebeleanu, despre cum poți construi o relație pe care n-ai avut-o niciodată.

Eugen vorbește despre un fiu care a devenit fiu la 20 de ani.

Eu m-am născut ca fiu la 20 de ani, nu mai devreme, iar ea a devenit mama mea la 45 de ani.

Uneori e o graniță fină între violență și emancipare. Pentru mama a fost violent când eu am vorbit despre sărăcie, dar a fost primul pas către emanciparea noastră.

Tu ești un exemplu că educația te poate scoate din clasa muncitoare, dar în același timp școala a fost mediul unde ai fost bullied și lovit. Cum ai descrie rolul școlii în viața ta?

E foarte complex.

Școala a fost importantă pentru că a fost singurul loc diferit în copilăria mea. Eu eram înconjurat de oameni cu același discurs: „sunt prea mulți negri în țara noastră”, „femeile din ziua de azi sunt curve”, bla bla bla. Auzeam asta zilnic, peste tot.

Școala era singurul loc altfel, locul în care profesorii ne spuneau că nu trebuie să judeci pe cineva în funcție de orientarea sexuală, de religie, etc. Chiar dacă poate unii nu credeau, ci trebuia să spună asta pentru că aveau contract cu statul francez, ha ha ha.

Pentru mine, să aud astfel de discurs era fascinant. Ca mulți copii queer, aveam o fascinație emoțională pentru profesori. Și da, era o altă perspectivă.

Dar, în același timp, școala era locul de bullying, în care colegii mă scuipau să mă pălmuiau aproape zilnic.

Iar unii profesori erau complici, râdeau de faptul că nu eram suficient de masculin.

În plus, este o prăpastie între cei care nu au acces la cultură în afara școlii și cei din familii care merg la teatru, au cărți, merg la muzee, călătoresc. Așa că, pentru mine, ca om al clasei muncitoare, sistemul școlar mă strivea.

Dar, la nivel sexual, pentru mine, fiind gay și bullied, a fost singurul loc în care și alte valori erau posibile. Deci, școala a reprezentat ambele aspecte.

A fost ca o mică fereastră spre libertate pentru tine?

Da, dar în același timp o mașinărie de distrugere. Știi, atunci când evadezi, îți dai seama că nu poți, de fapt, niciodată să evadezi. Am această impresie că, într-un mod paradoxal, pentru că am evadat de acolo știu că e imposibil să evadez, de fapt.

În lumea mea, în clasa muncitoare, am întâlnit mulți oameni inteligenți, care aveau multe de spus, dar sistemul școlar nu a funcționat pentru ei fiindcă nu aveau pregătirea de clasă pentru sistemul școlar.

I-am văzut eliminați pe toți, sfârșind prin a avea niște munci grele la fabrică sau supermarket.

Eu am reușit să evadez de acolo doar pentru că tensiunea orientării mele sexuale a fost atât de mare, încât nici nu a fost o alegere, nu am făcut-o eu, s-a întâmplat în ciuda mea. Pe de o parte, îmi spuneam repetat că trebuie să evadez, trebuie să evadez, apoi în noua lume mi se părea prea greu, era o nouă limbă, totul era învățare, citit, am învățat să fac teme și să nu mă mai uit la televizor 6-7 ore pe zi.

Într-un fel, nu a fost o eliberare, am fost mai puțin liber decât alții. A fost o determinare socială de a evada, dar dacă spunem că am evadat cu adevărat, înseamnă că nu mai vedem adevăratele probleme.

Apoi, am întâlnit și atât de mulți oameni burghezi atât de idioți! Aveau joburi foarte bine plătite, erau oameni de succes doar pentru că s-au născut în locul potrivit.

Sistemul școlar este, de fapt, inima sistemului de clase. Este ceea ce împarte lumea în cele două categorii.

Este locul în care se întâmplă totul, e monstrul, ha ha ha.

Pentru că ai spus că ai întâlnit și idioți în lumea burgheză, aș vrea să te întreb cum te simți ca adult în această nouă lume din care ești parte acum? Îți e dor vreodată de ceea ce aveai acasă? Ți se par acești noi oameni mai falși?

Nu neapărat falși, cât la fel de violenți. Asta e ceva ce pot spune acum, dar când eram copil nu vedeam asta. Lumea de dincolo părea perfectă, un paradis. În liceu am mers la teatru, am văzut copii din familii bune, aveam o prietenă cu părinți academicieni, predau la universitate, aveau casa plină de cărți, un pian. Ziceam că vreau să aparțin acelei lumi, nu vedeam decât lumina.

Când, de fapt, ei doar beau alcool de mai bună calitate?

Ha ha ha, exact! Au alcool foarte bun.

Da, abia ani mai târziu am văzut că și ei au multe probleme. Uneori sunt nostalgic când mă gândesc la copilăria mea, dar trebuie să am grijă cu această nostalgie, fiindcă asta poate fi un semn că am devenit prea burghez.

Burghezii au această fantezie de a trăi viața celor de jos, viața mai autentică, mai puțin artificială, mai amuzantă. Așadar, când scriu, sunt foarte atent să nu mă las copleșit de această melancolie burgheză, pentru că locul copilăriei mele a fost exact ce am spus, unul al homofobiei, al rasismului. În satul în care am crescut, peste 50% au votat pentru extrema dreaptă.

Deci, e departe de a fi un loc perfect. Dar, în același timp, eu fac parte acum dintr-o lume de care nu voi aparține niciodată cu adevărat.

E ceea ce înseamnă tranziția de la o clasă socială la alta. Nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.

Ești ca un imigrant?

Exact. Ești exact un imigrant, ai aceeași structură, același sentiment de dislocare. Iar asta provoacă un sentiment profund de melancolie. Mi-a luat timp să ajung la această melancolie. Când am scris prima carte, am simțit multă furie împotriva lumii în care am crescut. Furia este la fel de legitimă ca melancolia. Dar acum sentimentele mele sunt mai complexe.

În Cine l-a ucis pe tata și în Luptele și metamorfozele unei femei, e ceea ce face și Eugen Jebeleanu în spectacol, eu încerc să explorez această complexitate și această melancolie de a fi nicăieri, de a fi un imigrant, așa cum ai spus.

Trăim într-o lume influențată de social media, asaltată de clipuri scurte, informații rapide. Crezi că un tânăr scriitor, ca tine, are puterea de a influența prin literatură un număr mare de tineri?

Da, sunt foarte optimist legat de asta. Am norocul de a avea cărțile traduse în multe limbi, când călătoresc întâlnesc foarte mulți tineri, văd că ei au nevoie de povești. Social media este un loc al poveștilor spuse în diferite formate. Mie îmi place să citesc William Faulkner, dar îmi place și să stau pe Instagram. Ambele sunt posibile.

Dar e foarte importantă și relația noastră cu literatura. Tot timpul când vorbim despre cărți și noile generații, într-un fel blamăm cititorii tineri. Întrebările sociologice sunt de ce nu mai citesc tinerii, ce se întâmplă cu tinerii. Dar nimeni nu cercetează sociologic creația, autorii, despre ce scriu, cum scriu. Într-un fel, mereu e vina cititorilor, nu a scriitorilor. Și mi se pare o dovadă de lașitate din partea scriitorilor care reproduc acest mit al problemei cititorului.

Când am început să scriu cărți, am simțit că o mare parte a literaturii contemporane este atât de deconectată de lume!

Eu vedeam o lume dificilă, provocatoare, violentă. Apoi intram într-o librărie din Paris și 90% dintre cărți erau despre divorțul unui cuplu din Paris, despre cineva care își vizitează rudele în Sudul Franței, aceleași teme repetitive. Nu semăna deloc cu lumea în care trăiam eu.

Este contradicția despre care vorbea Sartre, acest moment când literatura și societatea pur și simplu se despart. Mi se pare că literatura de acum e mult mai deconectată de la lume decât era cea din anii 50-60. Era ceva mai radical în literatură atunci.

Cred că acum trebuie să reconstruim literatura într-un fel în care să ne raportăm la lume și dacă facem asta, sunt sigur că vom avea cititori.

Ai dedicat cartea Cine l-a ucis pe tata? lui Xavier Dolan (n.r. regizor, scenarist și actor). De ce lui?

E o poveste. Am lucrat cu el la subtitrările filmului Mommy (2015, regia Xavier Dolan). El are o abordare foarte literară asupra subtitrărilor, care în mod normal sunt făcute de o companie specializată, cum probabil se întâmplă și în cinematografia română, care e absolut extraordinară.

El vede asta ca pe un act artistic și vrea să lucreze cu un scriitor. Xavier Dolan spune mereu că oamenii, de fapt, se uită la subtitrări, nu la film.

Așa m-a rugat să facem subtitrările pentru Mommy, apoi am devenit prieteni. Apoi, când scriam la Cine l-a ucis pe tata? el lucra la o adaptare după romanul meu O istorie a violenței, un scenariu în care el juca rolul protagonistului. Proiectul respectiv a picat din cauza producătorilor, a lipsei de finanțare. Dar, în orice caz, în acea perioadă vorbeam zilnic la telefon despre acel scenariu și despre O istorie a violenței.

Și i-am spus că îi voi dedica noua mea carte ca semn de prietenie, fiindcă aveam niște conversații foarte constructive.

E adevărat că ai luat numele Louis, cel al protagonistului din filmul Juste la fin du monde, regizat de Dolan?

Da, numele Louis este luat din Juste la fin du monde, dar din piesa scrisă de Jean-Luc Lagarce, nu din film. Filmul a venit după ce deja luasem numele.

Jean-Luc Lagarce a avut o influență extraordinară asupra generației mele și a lui Xavier Dolan, a fost o carte foarte importantă pentru noi.

Îmi amintesc că atunci când lucram la Mommy, vorbeam foarte des despre acea carte.

În cartea Cine l-a ucis pe tata? dai vina pe liderii politici francezi pentru starea de sănătate a tatălui tău, pentru eșecul său. Dar în același sistem, tu ai reușit să evoluezi și să îți depășești condiția. Ce a făcut diferența între reușita ta și eșecul tatălui tău?

Eu cred că putem, de fapt, să inversăm lucrurile. A fost eșecul meu și reușita tatălui meu. Așa se explică viețile noastre.

Când eram copil, a fost visul meu să mă adaptez lumii în care trăiam. Lumea îmi spunea că sunt diferit, iar visul meu era să nu fiu diferit, să fiu la fel ca ceilalți, să mă conformez.

Lupta mea a fost să mă conformez, să fiu mai masculin, hetero. Și am eșuat. Pentru că am eșuat, a trebuit să fug. Evadarea pentru mine, la acel moment, a fost un eșec.

Îmi amintesc că momentul în care am mers la liceul de teatru, simțeam asta într-un mod foarte profund, ca pe un eșec. Spuneam că trebuie să fac asta pentru că nu voi putea fi niciodată tipul masculin pe care vor ceilalți să îl vadă și dacă nu voi fi așa, mă vor omorî.

În schimb, tatăl meu a reușit să fie ceea ce dorea mediul acela să fie. Reușita lui e ceea ce l-a distrus pentru că l-a ținut captiv în acel mediu. În acest fel, el a devenit o victimă a mediului în care a trăit.

El a avut un verdict de clasă socială: sărac. Eu am avut același verdict, sărac, dar și unul în plus: poponar. Din cauza ciocnirii celor două verdicte, eu am fugit. Nu datorită libertății, ci pentru că am avut mai multe etichete decât ceilalți. Eu am fost mai puțin liber decât ceilalți, iar asta a creat, de fapt, eliberarea mea.

Dar nu este un succes personal, nu e o chestiune de voință, ci de forțe politice din jurul nostru. Într-un fel este mai frumos să descriem libertatea astfel, fiindcă înseamnă că libertatea este un program, nu este un sentiment individual. Înseamnă că o putem construi.

Pentru mine a fost un sistem homofobic care m-a împins către o libertate pe care nu am ales-o. Dacă acceptăm că libertatea nu este o alegere individuală, ci este creată de forțe colective, atunci devine responsabilitatea noastră să o creăm, ne pune într-o postură mai activă.

Ce îți aduce acum bucurie în lumea în care trăim?

Prietenia. Prietenia este centrul absolut al vieții mele. Ca mulți oameni care nu s-au înțeles bine cu familiile lor, de la o vârstă fragedă am privit prietenia drept o alternativă. Acum, prietenia e un stil de viață. Este ceea ce îmi aduce cea mai multă bucurie și ușurare. Petrec Crăciunul cu prietenii, nu cu familia mea, facem Revelionul împreună, mergem în vacanțe, avem grijă unii de alții când suntem bolnavi.

Prietenia este o formă politică redusă în societatea noastră, subestimată.

Poți să te căsătorești cu o femeie, un bărbat, dar nu poți face un contract cu cei mai buni trei prieteni, care să se ocupe de tine în caz de boală sau moarte, așa cum se întâmplă în căsnicie.

Prietenia, într-un fel, este o formă utopică de anarhie. Este un fel de a trăi în afara normelor societății. Și este atât de bine să trăiești în afara lor!

***

Edouard Louis va fi prezent azi, la ora 14.00, la Teatrelli, pentru o discuție cu regizorul Eugen Jebeleanu.

Iar seara, după spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?”, de la Teatrul Metropolis, va dialoga cu publicul și cu Mihaela Mihailov, dramaturg.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română la Editura Litera.

Spectacolul “Cine la ucis pe tata?”, regizat de Andrei Măjeri, poate fi văzut la Teatrul Metropolis, iar “Lupte și metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, se joacă la Teatrelli.

The post INTERVIU Édouard Louis, scriitor: “Tranziția de la o clasă socială la alta înseamnă că nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.” appeared first on Cultura la dubă.

Filmul L’Empire (Imperiul), regizat de Bruno Dumont, difuzat în premieră mondială în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, a primit aseară Ursul de Argint – Premiul Juriului. În rol principal joacă actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei, prezentă pe covorul roșu la Berlin.

Filmul este o satiră SF care explorează într-o manieră inedită și amuzantă lupta dintre forțele extraterestre ale binelui și cele ale răului.

Anamaria Vartolomei a revenit astfel la Berlin unde în 2022 a fost selectată în cadrul programului Berlinale Talents. Actrița de origine română este câștigătoare a Premiului Cesar în 2022 pentru rolul principal din filmul L’Événement, regizat de Audrey Diwan, cu care a câștigat și Leul de Aur la Veneția în 2021.

Anul trecut, ea a terminat filmările la un alt film important în care joacă rolul principal, cel al actriței Maria Schneider, partenera de platou a lui Marlon Brando în Last Tango in Paris (1972, regia Bernardo Bertolucci). Filmul “Being Maria” este regizat de Jessica Palud, iar rolul principal masculin, cel al lui Marlon Brando, este interpretat de Matt Dillon.

Cultura la dubă a vizitat-o la Paris în 2021 și v-a spus povestea ei, pe larg, AICI.

The post Anamaria Vartolomei, rol principal în filmul “L’Empire”, câștigător al Ursului de Argint – Premiul Juriului la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul îi va avea ca invitați speciali pe Françoise Lebrun, pentru prezentarea inedită a capodoperei lui Jean Eustache, La Maman et la Putain, Clément Cogitore, regizorul filmului Goutte d’or, Jean-Paul Salomé, regizorul filmului La Syndicaliste, precum și scriitoarea Marie NDiaye, laureată a premiului Goncourt în 2009.

32 de filme de lungmetraj și scurtmetraj vor fi proiectate în cadrul acestei ediții ale festivalului. Printre titlurile notabile, enumerăm filmul L’Innocent de Louis Garrel, prezentată în cadrul secțiunii Panorama, La Nuit du 12 de Dominik Moll, recent recompensat cu premiul César pentru cel mai bun film, Revoir Paris de Alice Winocour, un film despre traumele victimelor atentatelor din Paris din noiembrie 2015 și Les Enfants des Autres de Rebecca Zlotowski.

O secțiune specială intitulată Pépites francophones va prezenta filme premiate la festivaluri internaționale: Dalva, al regizoarei belgiene Emmanuelle Nicot, care a obținut premiul Fipresci la Semaine de la Critique de la Cannes în 2022, Ashkal, un thriller de Youssef Chebbi, prezentat la Quinzaine des Cineastes în 2022, Au revoir le bonheur, a regizorului canadian Ken Scott.

Două dintre capodoperele regizorului Jean Eustache, La Maman et la Putain și Mes Petites Amoureuses, vor fi prezentate pentru prima dată publicului din România în copii restaurate.

Programul complet al Festivalului Filmului Francez în România poate fi consultat aici.

The post Festivalul Filmului Francez în România va avea loc în 13 orașe din țară, între 15-26 martie appeared first on Cultura la dubă.

Miercuri, 14 decembrie, de la ora 19.00, celebrul violonist francez David Grimal va urca pe scena Sălii Radio în calitate de solist și dirijor, alături de Orchestra de Cameră Radio.

Concertul va fi dedicat în exclusivitate muzicii compozitorului german Felix Mendelssohn. În prima parte a serii veți putea asculta Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră și în cea de-a doua parte Simfonia nr. 4 –  Italiana.

Născut în 1973, David Grimal a absolvit Conservatorul din Paris și cariera sa a însemnat în ultimii 20 de ani concerte susținute ca solist alături de cele mai apreciate orchestre ale lumii, ca Orchestre de Paris, Orchestre Philharmonique de Radio France, Berliner Symphoniker, Russian National Orchestra, New Japan Philharmonic, English Chamber Orchestra, Mozarteum Orchester Salzburg ș.a.

A fost invitat să concerteze în importante săli din întreaga lume, precum Suntory Hall – Tokyo, Philharmonie de Paris, Musikverein – Viena, Concertgebouw – Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Wigmore Hall – Londra, Lincoln Center – New York, Conservatorul Ceaikovski – Moscova, Théâtre des Champs Élysées – Paris etc.

Mulți compozitori contemporani i-au dedicat creațiile lor. Unul dintre proiectele de suflet ale lui David Grimal este ansamblul Les Dissonances – al cărui fondator și director artistic este. Les Dissonances este considerată singura orchestră simfonică din lume care interpretează repertoriul standard fără dirijor.

David Grimal este și un apreciat pedagog – predă astăzi la Hochschule für Musik – Saarbrücken (Germania) – și este invitat frecvent să facă parte din jurii de concursuri internaționale. Are onoarea de a interpreta pe o vioară Stradivarius din 1710 – denumită  „Ex-Roederer”.

Biletele sunt disponibile pe iabilet.ro.

The post David Grimal concertează miercuri alături de Orchestra de Cameră Radio appeared first on Cultura la dubă.