În ultimii 3 l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Un tată își ține de mână fata strivită sub dărâmaturi. Imaginea aceasta a făcut înconjurul lumii și a fost preluată de cele mai importante publicații de presă. Povestea ei simbolizează suferința a zeci de mii de oameni care și-au pierdut apropiații în cutremurul care a devastat Turcia și Siria.

Mesut Hancer este bărbatul surprins în această fotografie impresionantă. Purtând o geacă primită de la salvatori, acesta ține mâna fiicei sale Irmak, în vârstă de 15 ani. Copilul a decedat în patul său și nu a avut nicio șansă în secundele în care clădirea s-a prăbușit complet.

S-a întâmplat în localitatea Kahramanmaras, aproape de epicentrul cutremurului care a lovit sud-estul Turciei și Siria. Prima lovitură a venit în timpul nopții și a avut 7.8 grade pe scara Richter. Replica a venit în timpul zilei și a avut o magnitudine de 7.7.

Autorul fotografiei este un fotojurnalist turc pe nume Adem Altan, corespondent AFP. Stabilit în Ankara, acesta s-a deplasat imediat după cutremur în zonele devastate. Este obișnuit să fotografieze zone de conflict, proteste sau ieșiri ale președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan.

Până acum, cutremurul a luat 21.000 de vieți în Turcia și Siria, potrivit ultimelor cifre publicate de CNN. Salvatorii continuă să caute supraviețuitori sub dărâmături și unele miracole au fost surprinse pe cameră, precum nou-născutul din Siria, legat încă prin cordonul ombilical de mama lui.

Mama și restul familiei au murit, în timp ce fetița a supraviețuit și a fost pusă în siguranță la spital. Acesteia i s-a dat numele Aya, care înseamnă “miracol” în limba arabă.

The post Povestea fotografiei devenită simbol al cutremurului din Turcia și Siria appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția “Cele care nu se văd” aduce în atenția publicului 10 personaje feminine din literatura română, reimaginate prin fotografie de către 10 fotografe.

Lucrări sunt semnate de Anca Cernoschi, Crina Prida, Cristina Venedict, Dana Tole, Larisa Baltă, Mihaela Tulea, Sabina Suru, Alina Ușurelu, Irina Gache și Cristina Bobe.

Printre personajele din literatură incluse în proiect se numără Vitoria Lipan (Baltagul, de Mihail Sadoveanu), Ana (Ion, de Liviu Rebreanu), Ana (Meșterul Manole, de Lucian Blaga), Christina (Domnișoara Christina, de Mircea Eliade) sau Maria T. (Patul lui Procust, de Camil Petrescu).

Actrițele care au interpretat personajele în fotografii sunt Corina Moise, Oana Jipa și Mihaela Rădescu. Curatorul expoziției este actrița Denisa Nicolae.

Potrivit organizatorilor, fotografiile “sparg stereotipurile în care au fost integrate inițial personajele și capătă profunzime și o perspectivă nouă pentru memoria colectivă, lăsând privitorul pe gânduri când vine vorba de motivele, deciziile și parcursul fiecăreia dintre aceste femei.”

Program vizitare: M-D 10:00 – 18:00, Muzeul Țăranului Român. Intrarea este liberă.

The post Expoziția de fotografie “Cele care nu se văd” mai poate fi vizitată până vineri, 2 septembrie, la MȚR appeared first on Cultura la dubă.

Agenția de fotografie Inquam Photos a lansat primul său album de fotojurnalism la Librăria Humanitas. „Ce a fost mai important în istoria României în ultimii nouă ani de zile se află între aceste 192 de pagini”, a declarat fotograful Octav Ganea, unul dintre acționarii agenției Inquam Photos.

Fotografii Inquam Photos au surprins până acum în imagini sute de evenimente, iar fotografiile lor au fost preluate de multe publicații de presă și televiziuni din România, dar și de publicații internaționale precum Reuters.

„Fondarea, de către Ovidiu Micsik, în 2013 a agenţiei de fotojournalism Inquam Photos a avut la bază ideea de a oferi fotoreporterilor ce activaseră în presa naţională, cei care au fost printre primii afectaţi de criza financiară din 2008 în majoritatea redacţiilor din România, o platformă prin care să îşi facă în continuare imaginile cunoscute publicului, să informeze şi să prezinte realitatea.

Nu am fi bănuit atunci că un număr de ani mai târziu vor exista redacţii de ştiri în care, la câteva secunde de la evenimente majore, prima întrebare urma să fie: “a ajuns instantul de la Inquam?”.

Toate acestea păreau cu atât mai greu de imaginat când majoritatea redacţiilor din ţară, naţionale sau locale, aveau ca furnizori unici de fotografie de presă două „agenţii foto internaţionale” arhicunoscute, Google şi Facebook, iar pentru cei mai mulţi dintre patronii de presă legea dreptului de autor producea efecte doar când materialele lor erau preluate, nu şi invers.”, a transmis agenția printr-un comunicat de presă.

Printre cele mai importante evenimente acoperite de membrii echipei Inquam se numără protestul din 10 august 2018, vizita Papei Francisc în România în 2019, pandemia de COVID-19 și criza refugiaților ucraineni.

Anul trecut, Octav Ganea a primit Premiul I la categoria Fotojurnalism – fotografie de știri la Gala Superscrieri pentru o serie de 10 fotografii surprinse în timpul pandemiei.

Succesul Inquam Photos este garantat de calitatea fotografiilor, dar și de rapiditatea cu care acestea sunt livrate publicațiilor de presă. În spatele succesului stă însă și foarte multă muncă și un efort constant de a aduce la cunoștință societății importanța respectării dreptului de autor.

„Inquam duce o luptă continuă de nouă ani pentru corecta aplicare a legii dreptului de autor. Vrem ca oamenii care creează conținut vizual să fie respectați așa cum sunt respectați orice creatori de conținut.”, a declarat Octav Ganea la evenimentul de lansare a albumului.

Octav Ganea a vorbit despre respectarea dreptului de autor al fotografilor, cât și despre parcursul său profesional într-un interviu pentru Cultura la dubă, care poate fi citit AICI.

The post Inquam Photos a lansat un album de fotografie de presă la Humanitas: „Ce a fost mai important în istoria României în ultimii 9 ani de zile se află între aceste 192 de pagini” appeared first on Cultura la dubă.

Curatorul expoziției ”Bucureștiul văzut de Iosif Berman”, muzeograful Cezar Petre Buiumaci, propune o incursiune în Bucureștiul interbelic și o perspectivă asupra evoluției societății sale în timp: „Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul s-a transformat într-o capitală europeană, atât la nivel social cât și la nivel urbanistic, migrând de la orașul oriental către cel occidental. Modificarea s-a produs în context micro, în cadrul mediului familial, dar şi în context macro, edilitar-arhitectural. Stilurile s-au succedat periodic, capitala devenind o veritabilă școală de arhitectură.”

Vizitatorii expoziției pot vedea imagini în care sunt surprinse Strada Carol, ”extrem de animată la începutul deceniului al patrulea” (conform catalogului expoziției), Hala de Antichități unde se vindeau piese de mobilier vechi, cărți, materiale de construcții, haine și animale, Piața Bibescu Vodă, ”principala piața bucureșteană, înainte de dărâmare”, cât și Parcul Carol I în care se afla pe atunci Palatul Artelor, un monument arhitectural impresionant, distrus după ce a trecut printr-un incendiu și prin cutremurul din 1940, pe locul căruia a fost ridicat Mausoleul.

Fost fotograf al Casei Regale, de la Iosif Berman avem și multe imagini în care sunt surprinși membrii Familiei Regale, în special Regele Carol al II-lea, câteva dintre ele expuse la Palatul Șuțu.

Despre lucrările lui Iosif Berman, scriitorul Geo Bogza a remarcat că au făcut trecerea în spațiul românesc ”de la fotografia tip vedere, gen carte poștală, la aspecte noi, surprinzătoare ale oamenilor și ale locurilor”. Rămâne emblematică mărturisire lui Geo Bogza despre munca ”omului cu o mie de ochi”: ”Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman”.

Iosif Berman este cel care a făcut cunoscută imaginea României interbelice în afara granițelor țării. Fotografiile lui au apărut în „L’Indépendance roumaine”, ”The New York Times”, ”Associated Press”, ”Scandinavian Newspaper Press”, ”National Geographic”. În România, Iosif Berman a colaborat cu ”Adevărul”, ”Dimineaţa”, ”Curentul”, ”Realitatea ilustrată”, ”România ilustrată”, ”Ilustraţiunea română”, „Cuvântul liber”, potrivit informațiilor oferite de organizatorii expoziției.

Iosif Berman a fotografiat Revoluţia Bolşevică, Constantinopolul în anii 1920, puşcăriaşii de la Ocnele Mari în anii 1930, copilăria regelui Mihai, Bucureştiul interbelic, precum și oraşele şi satele României.

Valoarea de fotoreporter a lui Berman a fost recunoscută și de Dimitrie Gusti, care l-a ales să-i fie partener în expedițiile sale monografice și să imortalizeze diversele ipostaze ale vieții satului românesc. Astfel, Iosif Berman a devenit, în spusele lui Dimitrie Gusti, „coautor al imaginii satului şi ţăranului român“.

Reprezentativă pentru stilul fotografic al lui Iosif Berman rămâne imaginea unui praznic la o mănăstire, în care este surprins un moment din viața unei comunități rurale prin simpla reducere la siluetele sculptate de contrastul lumină-întuneric.

Evreu de origine, guvernul i-a interzis lui Iosif Berman, în 1940, să mai profeseze. Moartea lui, după doar un an, trece neconsemnată în ziarele vremii.

„Reporterul datorită căruia mii de evenimente au apărut în paginile ziarelor, în forma lor cea mai expresivă, pleacă din lumea aceasta şi dintre ai lui, fără ca o singură şi ultimă imagine să-l înfăţişeze cititorilor. Iar ziarele apărură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-ar fi luat drumul veşniciei omul din a cărui trudă şi pricepere paginile lor fuseseră, atâţia ani, mai vii şi mai documentate“, notează, în 1945, Geo Bogza.

Filmul documentar despre viața și cariera lui Iosif Berman, ”Omul cu o mie de ochi”, regizat de Alexandru Solomon, este disponibil pe platfoma TIFF UNLIMITED.

The post Fotografii realizate de Iosif Berman în București, expuse la Palatul Șuțu până la sfârșitul lunii mai appeared first on Cultura la dubă.

Fotograful român Cosmin Gârleșteanu este unul dintre cei 11 finaliști selectați la London Street Photography Festival, la categoria “photo series”. În finală sunt fotografi din toate colțurile lumii, Cosmin fiind singurul român prezent în competiție.

Seria sa foto, intitulată “Prismagination” conține fotografii realizate în București, în stații de metrou sau pe stradă, cu ajutorul unei prisme.

“Mi-a plăcut întotdeauna să îmi imaginez că lucrurile au și o altă față decât cea pe care o vedem în mod obișnuit, să creez o lume a mea, în care nimic nu e prestabilit. Poate îmi doresc să rămân un copil, nu știu sigur. “Prismagination” este un primul meu proiect conceptual, la care încă lucrez.”, a declarat Cosmin Gârleșteanu pentru organizatorii festivalului.

London Street Photography Festival este cel mai mare festival din Marea Britanie, dedicat fotografiei de stradă. Din cauza pandemiei, anul acesta festivalul va avea loc doar online, urmând ca pe 29 august să fie anunțați câștigătorii.

The post Fotograful Cosmin Gârleșteanu este finalist la London Street Photography Festival appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii sunt câțiva fotografi din Cluj care pun pe zidurile orașului “o pată de artă”, așa cum numesc ei fotografiile respective. Despre conceptul din spatele acțiunii am vorbit cu Bragovski – îi respectăm pseudonimul și-l vom păstra pe parcursul articolului.

Este fotograf și absolvent de jurnalism. În cadrul facultății, a fost de ajuns să îi pună cineva camera în mână la cursurile de fotojurnalism și a intuit care îi va fi drumul. El era unul dintre studenții care la cursurile de fotojurnalism lua diverse aparate foto pentru studiu acasă. Colegii săi le împrumutau câteva zile, el le ținea pentru câteva săptămâni, timp în care ieșea pe străzi și imortaliza tot ceea ce îi fura privirea.

Nu avea experiență, nu știa ce vrea să surprindă, nu se gândea cum ar trebui să arate capturile lui, doar vâna să surprindă prezentul. În timp, prin exercițiu, a șlefuit aceste detalii, iar astăzi este un fotograf a cărui amprentă este ușor de recunoscut.

Curiozitatea față de artă a deprins-o în ultimii doi ani de liceu, când a fost parte dintr-o trupă de teatru, alături de care a susținut spectacole la Teatru Municipal ,,George Bacovia” din Bacău. În trupa de teatru s-a regăsit în nonconformismul artiștilor, a celor fără prejudecăți și a realizat că este făcut pentru artă. Sunt în jur de cinci ani de când a luat aparatul în mână și din studio s-a extins pe zidurile Clujului.

Cum îți privești traseul artistic? Privind înapoi, cum arătau fotografiile tale și cum arată acum ceea ce faci?

Este o diferență destul de mică, dar extraordinar de importantă, atunci ieșeam și nu mă uitam după nimic, doar făceam poze absolut peste tot: stânga, dreapta – orice îmi ieșea în cale și mi se părea interesant – apăsam butonul. Acum când ies și mai fac street photos, ies cu o intenție, știu înainte să apăs cum vreau să arate poza în sine. La început când fotografiam apăsam, nu mă interesa compoziția, voiam să surpind momentul.

Asta este tare, asta este esența începutului când nu ai multe baze, nu ai multe cunoștințe, este cel mai pur moment al procesului creativ în sine. Cum începi să înveți mai mult, să te documentezi mai mult, deja gândești mult mai mult și se simte. Nu este neapărat rău, acum sunt la un alt nivel clar, este inevitabil când faci același lucru cinci ani, ar fi trist dacă râmâneam tot acolo, intenția mea a fost să tot cresc.

Acum când îți privești fotografiile ai ceva de adăugat, simți că ai fi putut surprinde altfel momentul?

Asta mi-a rămas și acum, deci la început când făceam fotografii și veneam de pe stradă și băgam cardul în laptop, mă uităm la fotografii și primul gând nu era “mamă, ce tare este poza asta”, mă gândeam “cum puteam să fac să o fac să fie mai bună?” sau “cum ar fi putut să fie mai interesant?” Și acum la fel, după shootinguri mari, plătite când ajung și bag cardul în laptop sunt mulțumit de ce fac, dar primul gând este “dacă puneam lumina mai așa sau dacă puneam ăla așa era mai bun.”

Asta mă face să vreau să fac mai mult ca să pot să pun în practică ceea ce conștientizez. Procesul acesta vine natural și a fost de la început această autocritică constructivă.

Este foarte important să fii conștient că nu ești cel mai bun și că nu ești atotcunoscător, ești micuț. Dar motivația este să fii din ce în ce mai bun și cât trăiești, atât înveți, asta este filosofia pe care merg.

Cum arată pentru tine o fotografie nereușită, o fotografie proastă?

O fotografie care este superficială. Dacă vorbim de fotografie de stradă, nu îmi plac fotografiile suprasaturate, pentru mine asta nu este impresionant. În portretistică, dacă modelul este super machiat, în fashion nu îmi place retușarea pielii în care pare perfectă, pentru că nu există așa ceva. Nu vei merge niciodată pe stradă să vezi un om și spui că are fața perfectă, nu are cum să nu aibă imperfecțiuni.

Asta consider eu superficial și stau departe de asta. Eu caut prin portretele mele să scot adevărul din om, să scot emoție, vulnerabilitate, să arăt omul fix așa cum este el în secunda aceea. Am avut shootinguri cu oameni care au venit după petreceri, ori după zile mai proaste, ori după momente în care li s-a declanșat acneea și erau mai reticenți și le-am zis “man, ăsta ești tu în momentul ăsta”, sufletul din tine este neschimbat.

Cum s-a născut ideea să luați fotografii, să le fragmentați și să le lipiți prin Cluj?

Principiul de bază este mutarea artei din online în offline. Suntem bombardați în online de visual content, dacă deschizi Facebook sau Instagram, îți zic sigur că dacă stai 10 minute o să vezi mii și mii de fotografii. Este un lucru bun că avem acces, dar zi-mi tu de câte ori vezi aceeași fotografie? Și mie o să îmi apară câteva fotografii în adevăratul sens al cuvântului și următoarele probabil o să fie câteva selfiuri ale prietenilor.

Trăim în mediul ăsta și în societatea asta în 2021 în care social media este un fel de semi-zeu, efectiv așa văd, este un omniprezent. Ei bine, când scoți fotografia aceea din online și o aduci în offline, fie că o pui pe un perete în oraș, fie că o pui în cameră, fie că faci tablouri, omul are mai multe șanse să o vadă de mai multe ori decât ar avea, văzând-o în online.

Atunci noi ne-am gândit că până să ajungem să normalizăm conceptul de a cumpăra fotografii, de a cumpăra artă, hai să iesim să punem arta pe stradă, hai să iesim să o punem pe pereți. Nu sub formă de vandalism, că nu mergem pe locuri, clădiri sau instituții publice. Căutăm locuri în care considerăm că nu deranjează pe nimeni, ci chiar adaugă un plus.

Crezi că ar trebui să vină și alți artiști din urmă să vă preia exemplul?

Aș vrea cât mai mulți artișți să facă asta. Iar ideea de artă stradală este un pilon imens, sunt oameni care fac graffiti, care își scriau numele pe pereți și acum pictează blocuri, fac muralistică. Când vezi cum au ajuns de la nimic, de la vandali care scriu «m*ie cfr», să facă blocuri care efectiv sunt opere de artă, sunt zeci de metri pătrați acoperiți de vopsea care te fac să te opreșți și să te uiți și deja mișcă ceva în tine.

Arta stradală joacă un rol mega important în energia generală care ne înconjoară.

Este un protest că nu există spații de artă în Cluj?

Poate fi asociat foarte bine așa, chiar ducem lipsa, mai ales în Cluj, care se vrea a fi un oraș cultural, un oraș dezvoltat, modern, dar nu avem spații în care să expunem, nu avem spații urbane în care să fie o rotație de artișți. Cum ar fi să avem o zonă de 20 de m pătrați în care luna asta sunt invitați 10 artiști să își expună lucrările acolo și tot așa. Atunci tu le dai o șansă, o motivație în plus de a crea, de a aduce ceva.

Noi dacă nu o avem, ne-o facem singuri, iar motivația de a face artă este atât de puternică încât pe mine unul nu mă poate opri. Nu vreau să deranjez, nu vreau să murdăresc, nu vreau să vandalizez, dar vreau să aduc, vreau să scot, să iau bucăți din mine și să le pun acolo out there în the world și unii să rezoneze cu ele, alții să se enerveze.

Crezi că dacă ar fi suficiente spații de artă, ar mai există acele semnături cu “m*ie cfr”?

Sunt convins că în continuare ar fi oameni care ar vandaliza și ar scrie așa, dar numărul ar fi mai scăzut. Gândește-te de ce scriu oamenii lucrurile astea pe pereți? Ei exersează, cine a ajuns să facă muralistică, să facă pereții ăștia tot de acolo a început.

Este conceptul de perete legal, un perete care se găseste undeva în oraș sau poți construi un zid de câțiva metri în care oricine are voie să vină să picteze, să dea cu sprayul. Atunci tu nu mai ai frica de a ieși noaptea, să fugi de poliție să te ascunzi. Crearea de spații pentru artiști fresh, tineri, mici, care au nevoie de exprimare ar reduce vandalismul și ar ajuta la dezvoltarea lor artistică, dar și la dezvoltarea artei în sine.

Care a fost feedback-ul oamenilor? Ați făcut asta când oamenii erau pe stradă? v-a oprit vreodată poliția?

Poliția nu, nu știu dacă ar fi foarte deschiși, eu totuși sunt convins că aș putea să le explic că nu este neapărat rău ce facem, dar trec foarte mulți oameni pe acolo. În cel mai rău caz ne zic că aveți grijă că vine ăla sau aveți grijă că am văzut poliția acolo sau sunt și cei care ne opresc, fac o poză, spun bravo. Feedback-ul nu a fost negativ, am primit poze de la oameni cu tot felul de mesaje care mă motivează să o fac în continuare și mi se dovedește că ce fac mișcă și aduc sentiment în viața cuiva.

Nu ar trebui oamenii să fie curioși? Să întrebe ce faceți?

Ba da, în general sunt adeptul comunicării, sunt convins că dacă am comunica mai deschis și fără bariere, am fi cu toții mult mai fericiți, împăcați.

De multe ori văd că trec oamenii pe lângă noi când lipim fotografii și cumva îmi doresc să se oprească să întrebe “bă da’ ce faceți aici sau de ce?”

Tocmai ca să am șansa să îi explic care este motivația din spate, nici măcar să-i schimb percepția, doar să înțeleagă perspectiva mea. Poate fi de acord cu mine sau nu, dar măcar întreabă, iar asta se aplică în orice ramură din viață.

Ce impact crezi că au acțiunile voastre asupra vieții unui oraș?

În primul rând pentru alți artiști, li se mai deschide o portiță că pot face și ei asta. Pentru oamenii de rând este ceva nou și tot ce e nou ne gâdilă creierul, ne face să ne punem întrebări, să ieșim puțin din bula noastră. Un om care se duce la muncă și în fiecare zi face același drum, într-o zi vede că a apărut o fotografie acolo cu ceva, un portret sau un personaj în stradă sau un landscape de undeva, poate spune “ce este mizeria asta?” sau poate să zică “ia uite, mă, ce tare!

Bragovsky pune pe pereți fotografii pe care le-ar putea pune foarte bine și într-un muzeu și sunt demne de înrămat. După ce a lăsat o astfel de fotografie într-un loc în oraș, o semnează, face un story pe Instagram și cine recunoaște locul este binevenit să și-o însușească.

Cum te gândești să dezvolți ideea asta, te-ai gândit la ceva anume?

Eu acum lipesc pe pereți fotografii de la mărimi A1 la A4, eu aș vrea să ajung la dimensiuni de zeci de metri pe zeci de metri. Cam asta este direcția, să facem fotografii cât mai mari și scopul din spate să fie o mișcare activistă, hai să ne legăm de ce se întâmplă acum în societate. Pentru că mereu, în toate schimbările, arta a jucat un rol important.

Cu cât este mai mare imaginea, cu atât ajunge la mai mulți oameni și are impact mai puternic. Hai să punem ceva care ar putea aduce un zâmbet, ar putea să creeze emoție. Acum îmi dau seama că pun atât de mult accent pe asta pentru că fix despre asta este vorba, să creăm emoție, sentiment. Din asta ne hrănim.

Crezi că fotografia poate fi folosită ca terapie?

Absolut, sunt convins și cam asta încerc eu să fac prin sesiunile de portret. Se formează conexiunea sinceră și legat de terapie cred că asta poate ajuta. Faptul că ești într-un mediu safe, ne deschidem, vorbim, și ca bonus primești și niște poze cu tine.

De multe ori, oamenii sunt reticienți și nu sunt foarte confortabili, se văd mai urâți decât sunt de fapt. Eu încerc să împing naturalețea asta și faptul că așa arăți acum.

Te apreciez la fel de mult acum, cum te-aș aprecia dacă ai fi machiată, aranjată. Este fix același lucru și zic asta foarte sincer, încerc să ajung la oameni cu asta și simt că se relaxează și își dau seama că sunt ok așa cum sunt.

Vreau să le dau oamenilor șansa să aibă mai multă încredere în ei. Eu n-am avut la un moment dat încredere în mine și îmi era greu.

Când am început să am încredere în mine s-au așezat toate. Dacă ai încredere în tine, totul este posibil, asta încerc să transmit prin tot ce fac. Ai încredere în tine, ai încredere în ce faci, ai intenții bune, fii bun și totul este posibil. Este simplu.

The post Cine lipește fotografii pe pereții din Cluj? appeared first on Cultura la dubă.

Octav Ganea este unul dintre cei mai apreciați fotojurnaliști din România, imaginile sale fiind vizibile pe aproape toate publicațiile mari de presă din mediul online.

Săptămâna trecută, munca sa a fost recunoscută la Gala Superscrieri, unde a primit Premiul I la categoria Fotojurnalism – fotografie de știri, pentru o serie de 10 fotografii din anul pandemiei.

Este unul dintre acționarii agenției Inquam Photos, un proiect crescut de la zero, cu resurse restrânse, dar care a evoluat organic, datorită imaginilor furnizate de fotografi, dar și datorită rapidității cu care acestea ajungeau către redacții, într-o perioadă în care presa abia începea să ocupe un teren important în social media.

Octav nu obișnuiește să dea interviuri, dar a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă pentru a atrage atenția publicului asupra muncii de fotojurnalism și pentru că una dintre misiunile lui este să militeze pentru drepturile de autor.

***

Octav, care este povestea seriei de fotografii cu care ai câștigat Premiul Superscrieri pentru fotografie de știri?

Este o serie de imagini din perioada pandemiei, care începe de la momentul în care Adrian Streinu-Cercel ne arăta pe hartă “aici e virusul, e departe, nu ajunge la noi” până la decembrie, ultimul cadru, cu Moș Crăciun, asistent de ATI, care mergea îmbrăcat în Moș Crăciun în secție de Covid.

Cum a fost pentru tine să surprinzi pandemia în imagini? Era ceva ce nu trăise nimeni dintre noi. Ce ai vrut să surprinzi?

Nu a fost foarte greu să îți dai seama ce ai de surprins la noi, era cumva de așteptat. E vorba despre timpul de reacție a autorităților la pandemie.

Există trauma umană, pe care o poți vedea într-un spital, există distanțare socială și probleme care țin de asta, dar cel mai important e să vezi cum reacționează statul, la prima mână, în fața unui obstacol pe care nu l-a mai întâlnit până acum.

Cam peste tot în lume țările au fost nepregătite, dar la noi statul nu a fost nici pregătit și nici nu învățat foarte multe din asta.

Cum poți să captezi în fotografie mimica, expresivitatea unui politician atunci când poartă mască?

Masca îți ia foarte mult din lucrurile cu care erai obișnuit. Foarte mulți politicieni români au ticuri sau feluri de a se exprima extraverbal, destul de vizibile. Era foarte ușor să îți dai seama că sunt și speriați și nici nu știu ce se va întâmpla mai departe.

Și cum reușești să transmiți asta, ca fotograf?

La început a fost ușor, erau ședințele de CNSU, când se ieșea destul de târziu, noaptea. Când a apărut primul caz de Covid, erau destul de șocați. Cum să arăți asta? Poți să te legi de mimica lui Arafat, de mimica lui Vela, ține mai mult de moment, nu există o rețetă.

Din acea serie de 10, ai o fotografie preferată sau un moment care ți-a rămas în minte? Eu țin minte imaginea cu acele mâini de țăran care țineau o mască.

Tind să nu am imagini preferate, fiindcă tot timpul vor veni imagini mai noi și mai muncite.

Dar, da, imaginea aceea era cu mâinile unui colector de fier vechi din zona Sintești-Jilava, nu un țăran, care se întorcea acasă cu căruța încărcată de cabluri și resturi pe care urma să le recicleze la remat.

Eu am vrut să arăt că pandemia a lovit în mod inegal.

Dacă, pe de o parte, ai avut reserve de spital cu oxigen în perete, care puteau să țină în viață oamenii, pe de altă parte ai avut neștiința, lipsa de acces la educație și la un sistem sanitar de bază, neștiința unor oameni pe care urma să îi lovească ceea ce, de fapt, i-a și lovit, fără să știe ce i-a lovit.

Fără să știe ce e Coronavirus, de ce poartă masca aia. Masca pe care ai văzut-o era purtată de zile întregi, mai mult ca sigur, era fără pic de efect.

Pe noi pandemia asta ne-a lovit nu doar medical, dar ne-a lăsat în fundul gol fiindcă suntem foarte needucați. Faptul că suntem needucați, la bază, ne face să fim mult mai vulnerabili în fața unor crize complexe.

Mergând puțin la începuturile carierei tale, poți să ne spui cum te-ai apropiat de fotografia de presă?

Am încercat în liceu cu o cameră niște chestii absolut neprofi, dar am simțit că e o șansă acolo. Voiam să merg la psihologie, dar a picat varianta asta, apoi am ajuns la UNARTE, la fotografie, fără să îmi doresc neapărat să fac asta.

Iar de la Arte, am avut un traseu rapid datorită unor oameni care au avut încredere în mine, fotografi, editori, șefi de redacții.

A fost un parcurs muncit, lung, fără să simt că am vreun talent special, pur și simplu a fost o orientare către ceva care mi-a plăcut încă din liceu.

Tata mi-a dat primii 400 de lei, care însemnau foarte mult în perioada aia, ca să mă duc să mă înscriu la UNARTE. Și fix în ziua în care am luat Premiul Superscrieri, fără ca asta să însemne altceva decât recunoașterea muncii, fix atunci s-au împlinit 14 ani de când tata a murit.

Ai vrut să mergi către fotojurnalism fiindcă te simțeai mai apropiat de zona asta de acțiune sau pentru că îți putea oferi și un job stabil?

În anul I la Arte, un coleg, Silviu Matei, încă fotograf-șef la Agerpres, m-a întrebat dacă vreau să merg într-o redacție mică. Eu nu știam ce o să fac după facultate, pentru mine fotojurnalismul a fost mai mult o chestie de împrejurare, dublată ulterior de adrenalina de a merge la evenimente importante.

A fost un mix de noroc, întâmplare și teribilism, până să devin conștient de ceea ce pot face.

Cum ai ajuns de la angajat într-o agenție, la a avea propria agenție?

Ovidiu Micsik a creat Inquam Photos în 2013, în 2015, când lucrurile erau neclare la Mediafax, am plecat la el, unde am devenit co-acționar, iar recent ni s-a alăturat și George Călin. Acum suntem 3 co-acționari, cu Ovidiu Micsik majoritar.

Când am ajuns la Inquam, Ovidiu mi-a dat mână liberă să încerc să cresc agenția, 3 ani el a lucrat mult pe partea de comercial ca să ne susțină, fiindcă oricât de mult lucram, se fura foarte mult.

Așa am devenit vocal în ceea ce privește drepturile de autor, am stat foarte mult pe teren și am produs foarte mult conținut pentru Inquam.

La nivel de conținut ți-ai propus să vii cu ceva diferit pe piață? De exemplu, țin minte că portretele pe care tu i le făceai lui Liviu Dragnea ieșeau mereu în evidență. E celebră și imaginea cu el și cătușele în față.

A fost o serie de împrejurări. Când am început la Inquam, fotografia clasică de agenție nu prea mai făcea față. Am discutat cu Ovidiu și noi am dat drumul unui sistem de livrare instant de fotografii. Astfel încât orice politican ieșea de la DNA sau făcea scandal în Parlament, în coaliție, orice, în aproximativ 3 minute, câteva imagini mergeau către redacțiile care ne erau clienți.

Asta m-a ajutat să fac redacțiile să înțeleagă că atât timp cât imaginile ajung cu jumătate de oră mai devreme la ei, față de un flux normal, ei ies în câștig. Asta ne-a făcut să creștem repede awareness-ul asupra agenției.

Ce s-a întâmplat pe justiție ne-a ajutat să creștem foarte mult.

Stilul…poate un pic mai apropiat de subiect, mai în sufletul lui. Nu am inventat noi roata, dar insistam pe subiecte care simțeam că au potențial, cum era Dragnea.

Unele dintre imaginile voastre au fost preluate și în presa internațională. Cum reușiți să ajungeți în publicații de afară?

Inquam este furnizor pentru Reuters în România. Deja de 6 ani Reuters a preferat stilul Inquam pe foto, iar de 2 ani de zile furnizăm și video pentru Reuters.

E foarte important să fii constant în momentul în care livrezi pentru un client important, să fii și acolo unde trebuie și să livrezi când trebuie.

Ai vorbit mai devreme despre drepturile de autor. Cum faceți față vitezei cu care se răspândește o fotografie în online? Nu neapărat la o publicație, e suficient să o posteze cineva și să se viralizeze, apoi să nu mai poți afla sursa originală.

Viteza cu care o fotografie se răspândește în social media e o sabie cu două tăișuri pentru un fotograf sau pentru o agenție.

De exemplu, în perioada în care noi am crescut, livram deosebit de repede imagini și ele ajungeau să fie furate, dar asta ne-a făcut să ne creștem baza de clienți, fiindcă ne găseam fotografiile în alte locații, redacții pe care le contactam și le convingeam fie să nu mai fure de la noi, fie să ne devină clienți.

Nu ai cum să fii sigur că niciodată nu o să fie ceva însușit fără drept, dar încerc să fac piața conștientă că orice conținut de tip intelectual are oameni în spatele lor, oameni care au lucrat ani de zile ca să ajungă la nivelul ăla, au investit în echipamente, în răbdare, și-a neglijat familia sau și-a riscat viața.

E vreun eveniment care ți-a rămas în minte în mod special?

Au fost multe. De la Papă, la prinți, alegeri, pandemie, proteste, meciuri. Dar dacă e să fiu mulțumit de ceva în mod special este că în urma unor demersuri de câțiva ani de zile, am reușit să facem un candidat la prezidențiale să ia măsuri și să își ceară scuze pentru o fotografie furată înainte de alegeri.

Viorica Dăncilă postase pe pagina de politician o imagine furată. Iar tot ce am făcut noi, ca agenție, a determinat-o să își recunoască greșeala și să o îndrepte, ceea ce pentru mine e ceva destul de important.

The post Octav Ganea, fotojurnalist Inquam Photos: “Am vrut să arăt că pandemia a lovit în mod inegal.” appeared first on Cultura la dubă.

Până de curând, porneam în călătorii cu aparatul foto în bagaj. Acum, dacă ieșim la aer curat și privirea ne este atrasă de o frumoasă clădire istorică, de o magnolie proaspăt înflorită sau de un graffiti reușit, tindem să ne răscolim buzunarele, să scoatem telefonul mobil și să facem o poză. Avem la dispoziție filtre, setări de lumină și contrast, totul la distanță de câteva butoane.

Însă înainte, multă vreme, fotografia a presupus manevrarea unor echipamente grele și costisitoare, astfel că ceea ce e perceput acum drept o pasiune relativ la îndemână reprezenta altădată apanajul unui grup restrâns de experți.

Pentru primii pași în ceea ce privește accesibilizarea fotografiei a fost nevoie de un inovator. Mai exact, de George Eastman, fondatorul cunoscutei companii Kodak.

George Eastman (1854-1932) a fost un filantrop și pionier al artei fotografice. Când avea 23 de ani, un coleg cu care plănuia să plece în vacanță l-a îndemnat să aducă și o cameră foto, pentru a-și documenta călătoria și a imortaliza momentele speciale.

Vacanța nu a mai avut loc, însă, din acel moment, Eastman a fost cucerit de fotografie. Tot atunci a descoperit și că echipamentul era foarte greoi, așa că a început să lucreze la potențiale îmbunătățiri, cu toate că nu avea pregătire în domeniul științelor.

După trei ani de experimente desfășurate în bucătăria mamei, tânărul a reușit să înlocuiască plăcile fotografice pe bază de colodiu umed, cu unele pe bază de gelatină uscată. Emulsia creată de el reducea timpul de expunere și elimina necesitatea unei camere obscure portabile.

Astfel, în 1881, George Eastman a pus bazele companiei Eastman Dry Plate, care avea să se transforme în cunoscuta Eastman Kodak Company.

Aplicându-și emulsia pe fâșii de hârtie ce puteau fi rulate, Eastman a inventat și prima rolă de film, iar în 1888, compania sa a lansat pe piață prima cameră foto portabilă, accesibilă publicului larg.

Numele acesteia era the Kodak și cei care o cumpărau aveau posibilitatea de a trimite rolele de film direct la sediul firmei, pentru ca fotografiile să fie developate de experți.

„Tu apeși pe buton, noi facem restul,” anunța sloganul Kodak.

Apoi, în 1900, a urmat seria de aparate Brownie, lansată la prețul de un dolar (echivalentul a aproximativ 40 de dolari actuali). Această serie a accelerat popularizarea fotografiei printre oamenii obișnuiți, depășind cu mult obiectivele inițiale de vânzări.

În plus, progresele declanșate de George Eastman au contribuit semnificativ la dezvoltarea industriei cinematografice, dominate ani la rândul de Kodak, astfel că inventatorul a primit două stele pe Hollywood Walk of Fame.

Iar astăzi, sute de mii de fotografii din colecția Muzeului George Eastman, cea mai veche colecție de fotografie din lume, pot fi admirate online.

Printre ele se numără, de exemplu, momente surprinse în timpul Primului Război Mondial, portrete ale pictoriței suprarealiste Frida Kahlo, realizate de Nickolas Muray, și fotografii cu sculptorul român Constantin Brâncuși, realizate de Edward Steichen.

Mai mult, Muzeul George Eastman pune la dispoziție și o serie de exemplare din colecția Moving Image, care documentează istoria cinematografiei, de la primele experimente ale fraților Lumière și până în prezent.

De pildă, vizitatorii virtuali pot admira lucrări ale fotografului Eadward Muybridge, care s-a remarcat prin studiile pe care le-a efectuat în anii 1870 asupra mișcării și prin inventarea așa-numitului zoopraxiscop, un dispozitiv capabil să redea mișcarea în formă animată.

The post Povestea lui George Eastman, creatorul Kodak și omul care a marcat istoria fotografiei appeared first on Cultura la dubă.

Fotografiile lui Octav Drăgan sunt extrem de cunoscute în social media, mai ales după protestele din Piața Victoriei, din 2017. De asemenea, o imagine surprinsă la Gara de Nord din București, cu un copil care își sărută tatăl beat, a făcut înconjurul lumii.

Octav Drăgan locuiește de câțiva ani la Paris, unde a rămas dintr-o întâmplare. De atunci, i-a cucerit și pe francezi cu imaginile sale din boemia pariziană.

A fost nevoit să o ia de la zero și, în ciuda dificultăților, reușește să își hrănească în continuare pasiunea pentru fotografie, chiar dacă pandemia i-a afectat serios veniturile.

Despre toate acestea, fotograful a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

Octav, de cât timp faci fotografie și cum ai început să fii pasionat de asta?

Din 1987, pe film. Am avut două aparate, ambele rusești, aparat de mărit, cumpărat în timp. Eram puștan, în clasa a 9-a. Și mi le făceam singur, acasă: îmi developam filmul, aveam hârtie fotografică, în sfârșit, asta a fost la început.

Apoi au venit anii ’90, cu nebunia de atunci, revoluție, mineriade. Și m-am oprit pentru o vreme. M-am reapucat undeva prin 2000. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

De ce te-ai oprit atunci, ce ai făcut între timp și ce te-a făcut să te reapuci?

Evenimentele de atunci au făcut să mă ia valul, eram copil. Am lăsat fotografia deoparte. Eu făceam ca un amator atunci, pozam și eu ce vedeam în față: copaci, copii, câini, pisici, rațe, ce prindeam.

M-am născut în Iași și bucata asta de viață se petrece acolo. Abia în 1993 am venit în București.

În fine, s-a terminat vâltoarea evenimentelor, am început să lucrez în presă, la Evenimentul Zilei, chiar din primii ani de-atunci. Am lucrat în presă vreo 4-5 ani.

Pe urmă m-am angajat la o instituție a statului, una sub Ministerul Educației, care finanța proiecte de cercetare. Acestea sunt evenimente din viața mea pe care uneori nici nu mi le amintesc.

Din 2015 am fost freelancer, am lucrat cu Banca Mondială ca fotograf o vreme, am avut diverse proiecte și în 2018, în septembrie, am decis pentru a 4-a oară să fac o excursie la Paris. Și am rămas aici.

Dintr-o excursie, cu bilet dus-întors, cu cazare. Am reușit să expun aici prin octombrie, în cadrul unei galerii mai mari, cu pictură, mai multe, în sfârșit, o galerie franțuzească.

Am reușit, în timp, să vând toate cele 4 lucrări expuse. Pe urmă a mai venit o propunere de expoziție într-o cafenea, undeva pe la Place de la Republique. O cafenea coordonată de un român.

Și am făcut o chestie mai mult pentru comunitatea română. Și acolo am reușit să vând destul de bine.

Ce te-a reținut atunci, când te-ai dus pentru o excursie și ai rămas?

O cunoștință de aici din Franța a inaugurat un restaurant la vreo 25 km de Paris și a aflat că sunt în Paris și m-a rugat să îi fotografiez deschiderea. Asta se întâmpla pe 11 octombrie, dar eu pe 5 trebuia să plec.

I-am spus că nu am cum, că am bilet, că nici nu mai am unde să stau. M-a invitat să stau la el și am acceptat să mai stau vreo zece zile în Paris, că nu-i așa grav. Am reușit să fotografiez la restaurant și în dimineața în care trebuia să plec către București, am pierdut avionul.

Am sunat pe cineva aici în Paris, am reușit să dorm o noapte la cineva, câteva nopți la altcineva, până am reușit să dau peste un om la care stau și acum, un om extraordinar.

De atunci reușești să lucrezi doar ca fotograf acolo?

“Am lucrat și în construcții un pic, vreo 11 zile. Am lăsat camera și am luat barosul. N-am reușit niciodată, în 48 de ani de viață, să fac muncă fizică, adică m-am ferit de ea cât am putut.”

Octav Drăgan, fotograf

Cum ai reușit, până la urmă, să îți faci conexiunile să poți lucra ca fotograf?

Am pus un pic poveștile mele în cui și în rest, nunți, botezuri, cununii. Ale românilor. Am făcut și la francezi, dar e o comunitate foarte mare de români în Franța, nu doar în Paris. După cifre neoficiale, ar fi cam 400.000 de români. Întinși în toată Franța.

Cât de mult te-a ajutat popularitatea fotografiilor tale pe social media? A fost un aspect esențial astfel încât oamenii să afle de tine?

Majoritatea oamenilor cu care lucrez sau cu care voi lucra, nu mă cunosc decât din anunțuri, pe care le pun pe Facebook. Există și o parte dintre români care știau dinainte cine sunt și ce fac, adică mă urmăreau de aici, din Paris. Mai ales protestele din 2017-2018, pe care le-am publicat la Europa FM cel puțin o dată, uneori chiar de două ori pe săptămână.

Și fotografia aceasta de stradă, care e foarte populară pe social media, reușește să fie și un business pentru tine ca fotograf?

Fotografia de stradă nu e cumpărată. De exemplu am avut o fotografie de la Gara de Nord care a făcut înconjurul planetei în momentul ăla, a apărut peste tot. Și am vândut-o aici în Paris, înrămată, unei cunoștințe.

În rest am mai vândut și în București și aici peisaje urbane.

“Deocamdată nu-mi permit să le tipăresc pe pânză, le vând în formă electronică și omul și le printează cum vrea, la ce dimensiune vrea, eu i le trimit la rezoluție mare și ei și-l pun cum doresc.”

Dar în perioada asta sinistră e un adevărat război să supraviețuiești în condițiile astea. E adevărat, în Franța nu se moare de foame, e și un slogan.

În Franța funcționează serviciile sociale foarte bine. Îți dai seama de lucrurile astea mai târziu, după un timp. Ca turist nu realizezi, dar locuind aici îți dai seama, că sunt niște lucruri.

Cu toate că nu pare, sunt străzi pe-aici în care nu zici că ești în Franța, dar aici funcționează tot sistemul ăsta.

Ție ce îți place cel mai mult să fotografiezi?

Instantaneul, pe care îl știi, și peisajul urban. Nu prea mă atrage peisajul ăsta montan, rural. Sunt deja fotografi consacrați în România care fac asta.

Și ca sursă de inspirație ce oraș ți se pare mai atractiv, Paris sau București?

Parisul, fără discuții.

“Bucureștiul l-am întors pe toate părțile, m-am urcat pe toate blocurile. Așteptam să iasă sau să intre cineva, luam numărul de telefon al administratorului sau al președintelui de bloc, inventam o poveste, unii mă lăsau, alții nu.”

Și în Paris reușești să te urci pe vreo clădire?

Deocamdată nu. Dar aici e interesant, Montmartre e foarte sus și ai toată perspectiva Parisului. Cu un obiectiv de 400 sau de 600 cred că poți să faci niște detalii foarte frumoase fără să te cocoți pe clădiri. Marea frumusețe e aici, la sol.

Din peisajul urban al Parisului ce te atrage cel mai mult?

Tot. Îmi plac apusurile din zona turnului, din zona arcului, poți crea o compoziție cu atmosfera aceea.

Dat fiind ce se întâmplă cu social media, pe tine te ajută viralizarea fotografiilor tale sau e un impediment, fiindcă mulți le preiau fără sursă?

“Dacă sunt share-uite, îmi fac un serviciu cei care share-uiesc. Dacă le copiază fără să mă întrebe, dar pun numele meu cu link activ, e bun și asta. Sunt destui care le iau pur și simplu, îți taie și semnătura și nu îi mai interesează.”

Am avut pe cineva din București care mi-a luat o poză și a concurat cu ea la un concurs de fotografie. I-am scris, dar nu mi-a răspuns.

Sper ca cei care organizează concursurile astea să ceară și martorul fotografiei, adică detalii tehnice, etc.

Habar nu am, nu îmi pot da seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj.

Pentru tine cum a fost anul trecut cu atâtea lockdown-uri?

Mai puteam să ies, îmi făceam o declarație, ieșeam o oră, pozam și fugeam înapoi acasă. Ideea este că foarte mulți dintre clienții mei și-au programat nunți, botezuri, ce-aveau ei și a venit momentul acela când s-a închis totul. Te uiți pe pereți. Pe mine mă ajută asta, fiindcă așa îmi câștig traiul.

Dar din partea statului francez ai primit vreun fel de sprijin?

Deocamdată nu. Am depus actele de mai bine de 3 luni. Se mișcă foarte greu lucrurile în perioada aceasta. Aștept să văd ce o să se întâmple.

Ți se pare că, de când a devenit accesibil pentru mai mulți oameni să facă poze și cu telefonul și cu DSLR-uri, este suprasaturată piața de fotografi?

Depinde de cel care vede fotografia și cum o percepe. Eu cred că creierul uman e format pentru frumos. Dacă vezi o fotografie strâmbă, încadrată prost, fără mesaj în ea și vezi o fotografie încadrată bine, cu mesaj, eu cred că automat o accepți pe a doua. Fără să ai pregătire sau cultură fotografică. Creierul acolo se duce, unde vede frumos.

“Degeaba stau toți cu aparatul la gât, important e ce transmiți cu acele fotografii. Privitorul decide. Chiar și cu telefonul, dacă faci o fotografie de premiu, de ce nu?”

Sunt fotografi care au făcut cu telefonul și au luat premii. Sunt oameni care pun pentru prima oară mâna pe un aparat și după o zi-două îți dai seama de talentul lui.

Pe mine nu mă sperie avalanșa asta, e loc sub Soare pentru toată lumea.

Ce îți dorești pe termen lung, ce ți-ai dori să faci?

Ce-mi doresc cel mai mult e să îmi pot schimba echipamentul, fiindcă a cam îmbătrânit și mă cam sâcâie. Fotografie, evident, și să rămân aici, în Paris. Pentru ador orașul ăsta.

“De când am venit prima oară, în 2015, ca turist, aici, cum am coborât din autobuzul care ne aducea de la aeroport, am constatat că tot ce citisem eu în copilărie și ce îmi imaginasem despre locul ăsta era real.”

E puțin cam greu de explicat starea pe care o ai obișnuindu-te cu felul de viață parizian. E total fascinant. Ca turist nu ai timp să îți dai seama. Are un farmec aparte. Străzile, lumea, atmosfera.

Tare mă tem că dacă m-aș întoarce în București aș lua-o razna în primele zile. În schimb aici, oriunde mergi, ferestrele, ușile, culorile, toate au farmec.

The post Octav Drăgan, fotograful român care a pierdut avionul și s-a stabilit la Paris appeared first on Cultura la dubă.