Albumul Mândrie și Beton. După 10 ani a ieșit din tipar și poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). După 10 ani de teren, fotograful Petruț Călinescu tipărește din nou pe hârtie rezultatele documentării unei noi etape din evoluția schimbărilor pe care migrația le-a provocat în satele din nordul țării, în special Maramureș și Țara Oașului.

„Prima dată la Paris în cimitir am dormit, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt. De acolo am plecat, de sub pământ, dar uite unde am ajuns” își amintește Patrick Dorle din satul Certeze, Țara Oașului, făcând cu ochiul spre Ferrari-ul lui pe care pare să nu se așeze praful niciodată.

Precedat de un webdocumentar în 10 capitole, noul albumul bilingv (română-engleză), cu texte semnate de Ioana Călinescu, are 224 pagini color tipărite în condiții premium și un design semnat de Alice Stoicescu.

Prin adăugarea unei noi decade de documentare, proiectul Mândrie și Beton (2010-2023) realizează cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.

“Acum mai bine de un deceniu i-au căutat autorii proiectului prima dată pe oșenii din nordul țării la ei acasă. Nu i-au găsit. Erau la Paris. Prin sate i-au întâmpinat însă bătrânii la porți de inox. Nu se auzeau vite întorcându-se acasă, nici găini, nici copite de cai; coloana sonoră a satului tradițional românesc se transformase parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere.

Ultimii ani au schimbat radical piața muncii, pandemia, Brexit-ul și războiul afectând mobilitatea și piața serviciilor în care emigranții români sunt implicați.

Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent, în care autorii intenționează să documenteze pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate.

Pe lângă documentarea vizuală a tranziției prin care casele migranților au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, Mândrie și Beton este și o poveste despre speranțele, ambițiile și suferințele unei comunități întregi din nordul țării, care trăiește la Paris (și nu numai) de mai bine de 25 ani. Acești oameni au sacrificat mulți ani confortul vieții occidentale în numele tradiției  unei competiții sociale, care îi obligă să-și construiască în satele de-acasă o viață de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.

În luna august și de sărbători oșenii se întorc ritualic acasă și satele devin o scenă deschisă a acestei competiții. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câștigați din greu în tot timpul anului, pe nunți, mașini de lux și haine scumpe. Într-o singură generație au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.

“Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, cu case din bârne de lemn fără niciun cui și femei care spală rufe la râu, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând și documentând un fenomen unic și ireversibil.” (Petruț Călinescu)

“E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.” (Ioana Călinescu)” – comunicat de presă

**

„Mândrie și Beton” (2010-2023) este un proiect CdFD, cofinanțat Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) și Administrația Fondului Cultural National (AFCN). De-a lungul timpului, a fost publicat atât în presa națională, cât și în presa internațională  – Sunday Times (UK), 6Mois (FR), Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR), Southern People Weekley (China).

Petruț Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: Mândrie și Beton, The Black Sea, La Garaje, Periferia B.

The post „Prima dată la Paris am dormit în cimitir, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt.” – Albumul “Mândrie și beton. După 10 ani” appeared first on Cultura la dubă.

Selecția fotografiilor câștigătoare cuprinde 15 imagini tulburătoare surprinse în Ucraina de către corespondenții AP. Una dintre acestea este realizată de Vadim Ghirdă.

Fotografiile câștigătoare pot fi văzute AICI.

În prima zi a invaziei rusești în Ucraina, Cultura la dubă v-a prezentat povestea lui Vadim Ghirdă, aflat în Ucraina dinainte de declanșarea războiului. Fotografiile sale au fost preluate de cele mai importante publicații și televiziuni din lume, precum The New York Times, CNN, ABC sau Al Jazeera.

Aflați mai multe AICI.

The post Fotojurnalistul Vadim Ghirdă a câștigat Premiul Pulitzer alături de echipa foto a Associated Press appeared first on Cultura la dubă.

Pentru imaginile surprinse încă din prima zi de război în Ucraina și pentru întreaga relatare fotografică din timpul invaziei rusești, Vadim Ghirdă s-a clasat pe locul 1 la categoria “Premiul Publicului/ Fotografie”, în cadrul prestigiosului concurs dedicat corespondenților de război Prix Bayeux-Calvados-Normandie.

Premiul I acordat de juriu la categoria “fotografie” a mers către fotojurnalistul ucrainean Evgeniy Maloletka (Associated press), pentru reportajul “Asediul asupra Mariopolului”.

Vadim Ghirdă este unul dintre cei mai apreciați fotografi din presă la nivel internațional, activând în breaslă de peste 30 de ani pentru Associated Press. Fotojurnalistul român se afla în Estul Ucrainei cu o lună înainte de declanșarea războiului, pe 24 februarie 2022.

Fotografiile sale au făcut înconjurul lumii și au fost preluate de cele mai importante publicații și televiziuni, precum The New York Times, CNN, ABC sau Al Jazeera, unele dintre ele devenind imaginea războiului în media.

Cultura la dubă v-a prezentat povestea lui AICI.

The post Fotojurnalistul Vadim Ghirdă a câștigat Premiul Publicului la cel mai important concurs din Franța dedicat corespondenților de război appeared first on Cultura la dubă.

Curatorul expoziției ”Bucureștiul văzut de Iosif Berman”, muzeograful Cezar Petre Buiumaci, propune o incursiune în Bucureștiul interbelic și o perspectivă asupra evoluției societății sale în timp: „Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul s-a transformat într-o capitală europeană, atât la nivel social cât și la nivel urbanistic, migrând de la orașul oriental către cel occidental. Modificarea s-a produs în context micro, în cadrul mediului familial, dar şi în context macro, edilitar-arhitectural. Stilurile s-au succedat periodic, capitala devenind o veritabilă școală de arhitectură.”

Vizitatorii expoziției pot vedea imagini în care sunt surprinse Strada Carol, ”extrem de animată la începutul deceniului al patrulea” (conform catalogului expoziției), Hala de Antichități unde se vindeau piese de mobilier vechi, cărți, materiale de construcții, haine și animale, Piața Bibescu Vodă, ”principala piața bucureșteană, înainte de dărâmare”, cât și Parcul Carol I în care se afla pe atunci Palatul Artelor, un monument arhitectural impresionant, distrus după ce a trecut printr-un incendiu și prin cutremurul din 1940, pe locul căruia a fost ridicat Mausoleul.

Fost fotograf al Casei Regale, de la Iosif Berman avem și multe imagini în care sunt surprinși membrii Familiei Regale, în special Regele Carol al II-lea, câteva dintre ele expuse la Palatul Șuțu.

Despre lucrările lui Iosif Berman, scriitorul Geo Bogza a remarcat că au făcut trecerea în spațiul românesc ”de la fotografia tip vedere, gen carte poștală, la aspecte noi, surprinzătoare ale oamenilor și ale locurilor”. Rămâne emblematică mărturisire lui Geo Bogza despre munca ”omului cu o mie de ochi”: ”Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman”.

Iosif Berman este cel care a făcut cunoscută imaginea României interbelice în afara granițelor țării. Fotografiile lui au apărut în „L’Indépendance roumaine”, ”The New York Times”, ”Associated Press”, ”Scandinavian Newspaper Press”, ”National Geographic”. În România, Iosif Berman a colaborat cu ”Adevărul”, ”Dimineaţa”, ”Curentul”, ”Realitatea ilustrată”, ”România ilustrată”, ”Ilustraţiunea română”, „Cuvântul liber”, potrivit informațiilor oferite de organizatorii expoziției.

Iosif Berman a fotografiat Revoluţia Bolşevică, Constantinopolul în anii 1920, puşcăriaşii de la Ocnele Mari în anii 1930, copilăria regelui Mihai, Bucureştiul interbelic, precum și oraşele şi satele României.

Valoarea de fotoreporter a lui Berman a fost recunoscută și de Dimitrie Gusti, care l-a ales să-i fie partener în expedițiile sale monografice și să imortalizeze diversele ipostaze ale vieții satului românesc. Astfel, Iosif Berman a devenit, în spusele lui Dimitrie Gusti, „coautor al imaginii satului şi ţăranului român“.

Reprezentativă pentru stilul fotografic al lui Iosif Berman rămâne imaginea unui praznic la o mănăstire, în care este surprins un moment din viața unei comunități rurale prin simpla reducere la siluetele sculptate de contrastul lumină-întuneric.

Evreu de origine, guvernul i-a interzis lui Iosif Berman, în 1940, să mai profeseze. Moartea lui, după doar un an, trece neconsemnată în ziarele vremii.

„Reporterul datorită căruia mii de evenimente au apărut în paginile ziarelor, în forma lor cea mai expresivă, pleacă din lumea aceasta şi dintre ai lui, fără ca o singură şi ultimă imagine să-l înfăţişeze cititorilor. Iar ziarele apărură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-ar fi luat drumul veşniciei omul din a cărui trudă şi pricepere paginile lor fuseseră, atâţia ani, mai vii şi mai documentate“, notează, în 1945, Geo Bogza.

Filmul documentar despre viața și cariera lui Iosif Berman, ”Omul cu o mie de ochi”, regizat de Alexandru Solomon, este disponibil pe platfoma TIFF UNLIMITED.

The post Fotografii realizate de Iosif Berman în București, expuse la Palatul Șuțu până la sfârșitul lunii mai appeared first on Cultura la dubă.

Vadim Ghirdă este unul dintre cei mai apreciați fotografi din presă la nivel internațional, activând în breaslă de peste 30 de ani pentru Associated Press. Fotojurnalistul român se află de aproximativ o lună în Estul Ucrainei, unde în această dimineață a început războiul declanșat de Rusia.

Fotografiile sale fac înconjurul lumii și sunt preluate de cele mai importante publicații și televiziuni, precum The New York Times, CNN, ABC sau Al Jazeera.

O mamă și copilul său văzuți prin geamul aburind al unui autobuz au devenit în această dimineață una dintre cele mai puternici imagini ale războiului declanșat de Rusia în Ukraina. Fotografia realizată de Vadim Ghirdă la primele ore ale acestei dimineți a deschis prima pagină de pe site-ul CNN și a fost preluată prin agenția Associated Press de majoritatea publicațiilor internaționale.

Ieri, alte imagini cu cetățeni ucraineni de toate vârstele care se pregăteau să părăsească țara simbolizau frica de o invazie iminentă și anunțau tragedia istorică declanșată câteva ore mai târziu.

O altă fotografie surprinsă de Vadim Ghirdă zilele trecute ilustrează pregătirea soldaților ucraineni pentru atacul inamicului rus.

Aceștia au ciuruit un manechin improvizat cu chipul lui Vladimir Putin și voiau probabil să transmită că nu își vor ceda țara ușor. În același timp, imaginea este una a neputinței în fața unui lider scăpat de sub control. Și această fotografie a făcut înconjurul lumii în presă.

Vadim Ghirdă s-a născut la București și a terminat Facultatea de Construcții. De 32 de ani, este un fotojurnalist obișnuit cu zonele de conflict. A văzut suferință cruntă, degradarea umanității și atrocitățile comise în numele războaielor.

Pe când avea doar 18 ani, în 1990, a început colaborarea sa cu Associated Press la Mineriada din iunie. A surprins în imagini prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, acoperind ani la rând această regiune în momente de conflict. A participat ca fotojurnalist la declararea independenței Moldovei, războiul din Transnistria, protestele din Ucraina de la începutul anilor ’90, apoi la prăbușirea Iugoslaviei, bombardamentele din Serbia, conflictul din Bosnia sau la criza din Kosova și războiul din Macedonia.

În anii 2000 a transmis imagini din timpul conflictelor armate din Israel și Irak, apoi a participat la protestele din Ucraina în 2014 și la alipirea Crimeei de Rusia.

De asemenea, a ilustrat fenomenul migrației provocate de războiul din Siria și a fost premiat pentru una dintre fotografiile sale la Word Press Photo, cel mai important concurs de fotografie din lume.

Vadim Ghirdă a câștigat numeroase premii prestigioase cum ar fi Premiul Asociației Naționale a Fotojurnaliștilor din SUA, Premiul Seminarului de la Atlanta pentru Fotojurnalism, multiple premii ale Associated Press sau Premiul Clarion, iar fotografiile sale au fost de mai multe ori clasate în topurile anuale ale celor mai mari publicații de presă.

Corespondența sa din Ucraina poate fi urmărită pe paginile sale de instagram și facebook.

The post Cine este fotojurnalistul român Vadim Ghirdă, cel care transmite imagini din Ucraina pentru cele mai mari publicații din lume appeared first on Cultura la dubă.

De 17 ani, Cosmin Gârleșteanu observă lumea și surprinde momente cu aparatul de fotografiat.

După o căutare de 10 ani, a realizat că strada este chemarea lui, terenul de joacă și de explorare, fie că ține aparatul de fotografiat în mână sau înregistrează imaginile doar mental.

Exersarea continuă și timpul investit în fotografie i-au adus aprecierea și recunoașterea talentului, deși spune că nu și-a făcut un scop din asta.

Anul acesta, Cosmin Gârleșteanu a fost unul dintre cei 11 finaliști selectați la London Street Photography Festival, la categoria “photo series”, cu proiectul ”Prismagination” – o serie de fotografii de stradă realizate cu ajutorul unei prisme.

Cosmin este bucuros să împărtășească pasiunea fotografiatului cu soția lui, Cristina, care anul acesta a publicat o carte despre fotografie, „Dincolo de creativitate și fotografie”.

Cosmin lucrează în televiziune de 15 ani, iar fotografia de stradă este un hobby. A experimentat fotografia de eveniment și a decis că nu vrea să investească resurse în ceva care nu îl împlinește.

„Bucuria de a găsi lucruri noi” este sentimentul pe care îl trăiește când iese cu aparatul de fotografiat pe stradă, spune Cosmin Gârleșteanu într-un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Cum ai început să fotografiezi?

Nici acum nu cred că știu de ce m-am apucat. Cred că voiam să înregistrez ce se întâmplă în jurul meu, numai că nu făceam chestia asta la început sau o făceam într-un cu totul alt mod.

Mergeam prin parcuri, pozam orice: albinuțe, flori. Asta era pe la 20 de ani, acum vreo 17 ani. Procesul e îndelungat.

Stilul pe care îl am acum n-a fost făcut într-un timp scurt. Făceam poze de concedii, tot ce mi se părea mie interesant.

Stăteam cu orele cu manualul primului aparat, am avut un Fuji cu un zoom nesimțit. Stăteam foarte mult prin parcuri. De street m-am apucat acum vreo șase ani cu adevărat. Mai pozam și până atunci, dar inconștient. Nu mă interesau în mod conștient anumite aspecte de pe stradă și ce urmăresc acum.

Care au fost etapele prin care ai trecut până la fotografia de stradă?

Făceam inclusiv selfie-uri. Mă duceam cu lanterna în parc și îmi făceam mie noaptea în Parcul Tineretului. Înainte stăteam foarte mult pe Flicker, vedeam tot felul de chestii și le încercam.

Încercam să-mi desenez silueta cu o lanternă în parc noapte. Orice idei care îmi veneau le puneam în practică. M-a ajutat perioada asta. A durat vreo 10 ani până mi-am dat seama cam ce îmi place să fac.

Cum ți-ai dat seama că vrei să faci fotografie stradală?

Mi-am dat seama că lipsește momentul. Cât poți să pozezi o compoziție în Parcul Tineretului cu diverse nuanțe, cu copaci care se reflectă în apă și să aștepți să treacă o persoană printre doi copaci și să o prinzi la mijloc cu timp de expunere lung?

Acum vreo șapte ani am făcut un curs foto de un an. Perioada aia a coincis cu momentul în care am început să fac street cu adevărat. Nu mi-am dat seama peste noapte că vreau să fac asta. Sunt greu de mulțumit și asta m-a făcut tot timpul să încerc chestii noi.

La street m-am oprit. Cred că definește cel mai mult ce vreau eu să fac și, fiind o persoană destul de selectivă, cumva mi-a deschis niște orizonturi către oameni. Nu prea pozez portrete, nu pun oamenii să stea la poză.

Ce relație ai cu persoanele pe care le fotografiezi pe stradă? Cum reacționează?

Nu stau la distanță pentru că în urmă cu cinci ani mi-am luat special un aparat cu obiectiv de 28 mm. Mă apropii destul de mult de oameni în ultima perioadă.

De obicei fac tot posibilul ca oamenii să nu mă vadă, să fur momentele astea. Când te-a văzut, s-a cam stricat momentul. Își schimbă instant comportamentul.

De multe ori pozez de la șold, mai ales în metrou. Reacții negative nu prea au fost. S-au mai supărat câțiva, m-au întrebat de ce îi pozez.

Ce simți când ești pe stradă?

Bucuria de a găsi lucruri noi. Au fost destule momente când ieșeam din casă și simțeam că în ziua aia nu trebuie să pozez. Puneam presiune pe mine prin faptul că știam că trebuie să exersez. E bine să exersezi chiar și atunci când nu ai o stare foarte bună. Chit că nu pozezi, pur și simplu observi ce se întâmplă în jurul tău și e un exercițiu la fel de bun.

De la un anumit nivel știi când obții un cadru bun, pe care îl consideri tu bun, nu altcineva, și consideri că ți-ai depășit niște limite.

Ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?

Să îți trezească niște emoții sau să îți pună întrebări. Să nu treci repede peste ea. Ori trebuie să spună o poveste, ori să îți trezească o stare care să te țină măcar câteva secunde acolo. Contează foarte mult printul.

E foarte diferit în a vedea o poză online și a ține o carte cu imagini în mână. Facebook, Instagram ajută, că vezi multe imagini, dar pe mulți dintre noi ne și trage în jos prin faptul că ești tentat să copiezi ce vezi.

În cartea sa, Cristina Gârleșteanu propune o abordare particularizată a întrebării „Ce este o fotografie bună?”.

“Dacă am înceta să ne întrebăm dacă o fotografie este bună sau nu și, în schimb ne-am concentra pe: Ce am vrut să spun cu această fotografie? Am spus-o? Am ajuns acolo? Înțelege lumea că unele cadre sunt despre povești, altele despre stare sau unele sunt ceea ce trebuie din punct de vedere al iluminării, expresiilor ș.a.m.d.?”- din volumul Dincolo de creativitate și fotografie.

Cum s-a schimbat modul în care privești strada?

Sunt anumite detalii pe care le observ. Pe lângă câte detalii de astea am trecut în perioada în care mă uitam după pelicani și căutam compoziții. Noi suntem de vină că nu vedem mai mult, fie că suntem stresați, fie că ne gândim la altceva, că stăm cu nasul în telefon în metrou.

Chestia asta de a poza fără aparat mi se pare foarte importantă. De a urmări tot timpul ce se întâmplă în jurul tău.

E o diferență destul de mare pentru că mi-am lărgit destul de mult orizonturile și sunt preocupat de mult mai multe direcții. Fie că pozez fără oameni, am postat anumite serii pe cromatică, „Humanless”, alte serii cu momente comice, dar fără să umilesc subiectul.

Asta mi se pare ceva ce orice fotograf de stradă ar trebui să ia în considerare: respectul față de oamenii pe care îi pozează.

Cum se vede Bucureștiul prin ochii tăi de fotograf?

Când am început să iau în serios fotografia de stradă mă frustram un pic. Și acum mă mai frustrez pentru că nu e la fel de ofertant ca alte locații. Nu ești în Londra, lumea nu e îmbrăcată la fel.

Pe de altă parte, nu ai spațiile vaste de afară, din marile orașe. Și lumina e un factor important, ai mașini parcate peste tot. E destul de greu să surprinzi așa, mai ales că nu fotografiez cu zoom și trebuie să fiu acolo lângă ei, și dacă în poza aia prinzi și 15 mașini parcate, stâlpi, cabluri, oamenii sunt cu pungi de Mega, sunt multe chestii de evitat care nu dau bine în fotografii.

Pe de altă parte, găsești și elemente pe care afară nu le găsești. Combinația asta de clădiri din era comunistă cu clădiri noi, cu case în centrul Bucureștiului. Arhitectura ajută cumva.

Avem un prieten din Scoția care e înnebunit să pozeze în București. E o provocare și cred că de asta m-am îndreptat mai mult către moment și detalii.

Perspectiva lui Cosmin asupra fotografiei este mai relaxată acum, spune el. Presiunea ”fotografilor bune” și multe s-a diminuat cu timpul.

Sunt mai relaxat când ies la pozat. Mă bucur mult mai mult decât înainte, atunci când ies. Indiferent că fac două poze, cinci sau niciuna. Mă bucur mai mult de ieșire. Am vrut de câteva ori să mă las de foto, dar mi-am dat seama că nu prea pot fără fotografie. Chestia asta a venit tot în urma presiunii. Ieșeam zilnic.

Dacă nu ieșeam 10 zile și nu aveam niciun cadru care să îmi placă mă frustram, și nu e vorba despre asta. Nu e când îți alegi tu momentul, ci când trebuie.

E foarte important și să schimbi mediul. Inclusiv să ieși din București, chiar dacă te duci la Slatina, Tulcea, Ploiești. Chiar și pentru o zi. Să vezi altceva. A doua zi, dacă te duci în același loc în București cred că vezi puțin diferit lucrurile. E vorba de timpul pe care îl investești și de răbdare.

The post Cosmin Gârleșteanu, fotograf: “Orice fotograf de stradă ar trebui să ia în considerare respectul față de oamenii pe care îi pozează.” appeared first on Cultura la dubă.

Fotograful român Cosmin Gârleșteanu este unul dintre cei 11 finaliști selectați la London Street Photography Festival, la categoria “photo series”. În finală sunt fotografi din toate colțurile lumii, Cosmin fiind singurul român prezent în competiție.

Seria sa foto, intitulată “Prismagination” conține fotografii realizate în București, în stații de metrou sau pe stradă, cu ajutorul unei prisme.

“Mi-a plăcut întotdeauna să îmi imaginez că lucrurile au și o altă față decât cea pe care o vedem în mod obișnuit, să creez o lume a mea, în care nimic nu e prestabilit. Poate îmi doresc să rămân un copil, nu știu sigur. “Prismagination” este un primul meu proiect conceptual, la care încă lucrez.”, a declarat Cosmin Gârleșteanu pentru organizatorii festivalului.

London Street Photography Festival este cel mai mare festival din Marea Britanie, dedicat fotografiei de stradă. Din cauza pandemiei, anul acesta festivalul va avea loc doar online, urmând ca pe 29 august să fie anunțați câștigătorii.

The post Fotograful Cosmin Gârleșteanu este finalist la London Street Photography Festival appeared first on Cultura la dubă.

Dacă aveți obiceiul să mergeți la concerte în București, sunt șanse foarte mari să apăreți măcar într-o fotografie surprinsă de Miluță Flueraș. Este unul dintre cei mai apreciați fotografi de eveniment de la noi, un om care își pune în aplicare pasiunea cu profesionalism și rigurozitate.

Nu a lăsat camera din mână nici măcar la teribilul incendiu din Colectiv, celebrele imagini cu focul de artificii declanșat fiind surprinse chiar de el.

Fotografia de concert e cea cu care a început și de la care a ajuns apoi la portret. A experimentat și fotografia de arhitectură sau de evenimente sportive. După o experiență de mai bine de zece ani, spune că a încercat cam toate tipurile de fotografie, măcar la un nivel începător. 

Pentru interviu, ne-am întâlnit într-o zi de luni, la o terasă liniștită din București. Când am ajuns, el era deja la masă, cu un zâmbet prietenos pe față. Am început să discutăm ca doi prieteni care nu s-au mai văzut de ceva vreme, deși abia ne cunoșteam. Dincolo de atitudinea deschisă, era parcă o urmă de timiditate, specifică celor obișnuiți să stea în spatele camerei. 

„Din pasiune am început și din pasiune o fac în continuare.”

Miluță a început să facă fotografie când avea 22 de ani. Cum a prins un loc de muncă stabil, a făcut un credit și și-a luat prima cameră. Nu era chiar necunoscător, așa că a investit într-o cameră bună și a început ca orice fotograf:

„Fotografiam chestii din pasiune, banale. Momentul zero al fotografiei: flori, peisaje. ”

Și-a dorit rapid să îmbine noua pasiune cu una mai veche, mersul la concerte. Îi plăcea să stea în față, de unde îi observa pe fotografii de după gard. Îi trecuse prin minte că ar putea face ce fac ei, ba chiar s-o facă mai bine. În 2008 și-a făcut un site, o revistă online alături de câțiva prieteni. Ei scriau materiale, iar Miluță se ocupa de imagini – așa a început să facă fotografie de concert. 

„La început, când nu ești fotograf oficial al unui eveniment, ai foarte puțin timp. Ai acele 3 piese în care trebuie să prinzi totul. Mi-am dat seama destul de timpuriu că sunt foarte importanți și oamenii de la concerte, așa că am început să fac și portrete.

Uneori galeriile sunt mai bogate în stări decât artiștii de pe scenă. Îmi place că este un tip de fotografie destul de solicitant, nu ai cum să te plictisești. Și îmi place că există interacțiunea asta între fotograf și artist, atunci când există, nu există mereu. Și între public și fotograf.“

“Practic, unii dintre noi am crescut împreună. Sunt oameni cu care mă văd de mulți ani la evenimente și suntem aproape ca o familie.”

Dacă pentru majoritate un concert înseamnă o ocazie de relaxare, de a se bucura de o trupă dragă live, pentru Miluță înseamnă câteva ore de muncă, de concentrare totală. Ca să nu permită rutinei să intervină, el rămâne exigent cu propria persoană și dedicat. 

„Eu, dacă am ocazia să fotografiez un concert în totalitate, sunt 100% conectat până la final. Nu iau pauze lungi. Sigur, îmi iau niște timp pentru mine. Dar vreau să fotografiez tot ce se poate fotografia pentru că sunt și foarte critic și prefer să am o bază foarte mare din care să aleg la final. Încerc să fac chestii cât mai diverse.

Uneori ajută să gândești puțin în afara tiparelor. Chiar când vine vorba de fotografie de concert. Poți să faci lucrurile atât de diferit încât cineva care privește să poată vedea întreaga dimensiune a evenimentului: de la cadre super largi în care se vede tot publicul până la detalii pe mâna cuiva. E destul de provocator să faci asta. Ține de un mindset al tău pe care îl formezi în timp.”

Totuși, fotografia nu este principala ocupație a lui Miluță. De 16 ani lucrează la Centrul Național de Cartografie, unde administrează un serviciu național de poziționare. Tot timpul liber și concediile de la job se duc în fotografie, așa că cele două coexistă. Anul trecut, cum evenimentele au fost mult mai puține, s-a concentrat pe dezvoltarea personală:

„Mi-am făcut ordine în arhive, am multe cursuri pe care am reușit să le parcurg. Am reușit să-mi scriu teza de disertație, pe care ar fi trebui s-o termin acum șase ani.”

Un moment de cotitură în cariera și viața lui a fost incendiul din Colectiv. Deși Miluță a fost foarte deschis până în acel punct al discuției, în continuare îmi era teamă să deschid acest subiect. Totuși, mi-am făcut curaj să-l întreb cum a reușit să se întoarcă la activitatea de fotograf după acel moment:

„Am reușit foarte ușor să mă întorc. Nici nu mă recuperasem, practic. M-am întors la vreo 3 săptămâni după ce am ieșit din spital.”, mi-a spus pe un ton calm, la fel de senin ca până atunci. 

Prima ieșire ca fotograf după colectiv a fost la o galerie de artă, unde mulți s-au mirat că îl văd înapoi la muncă atât de rapid. Trecuse prin 42 de zile de spitalizare, câteva operații și terapie intensivă. Nu era complet recuperat: nu-și putea mișca prea bine mâna stângă iar pielea lui era încă sensibilă. Însă la puțin timp după, a revenit chiar într-un club, pentru a fotografia un concert:

„Îmi doream asta din momentul în care eram în spital. Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică, că nu m-aș mai întoarce.”

Când eram în spital toată comunitatea, mai ales din zona de rock și metal mi-a fost alături. Au organizat evenimente caritabile, m-au vizitat, nici nu se punea problema să nu mă întorc. Era greu pentru că încă nu eram complet recuperat.”

La mai puțin de două luni de la tragedia din Colectiv, Miluță Flueraș a publicat pentru prima dată fotografiile suprinse în acea noapte, imagini cu un puternic impact emoțional. Mulți dintre tinerii suprinși în instantaneele lui Miluță în prima parte a concertului, nu mai erau în viață.

Colectiv a lovit brutal și diferit zeci de familii și sute de apropiați ai lor. Ca victimă a incendiului, Miluță a aplicat propria terapie pentru a depăși trauma – întoarcerea la viața pe care o cunoștea înainte de Colectiv.

A încercat să se bucure de atenția și sprijinul prietenilor și să aprecieze faptul că e în viață. E un om care încearcă să găsească niște aspecte pozitive, să se agațe de ele și, astfel, să nu rămână blocat. Totuși,  realitatea românească se încăpățânează să îl dezamăgească și la 6 ani distanță de la Colectiv. 

„Niște schimbări au fost, cel puțin pe termen scurt. Dar s-au cam diluat în timp. Dau un exemplu foarte recent, deși nu vreau să fac remarci legate de politică. Am văzut o postare a lui Piedone care avea câteva sute de mii de like-uri în mai puțin de o zi, pentru că a protejat o bătrână care vindea zarzavaturi sau ceva similar. Știi, genul de cheap PR. Acum nu zic că e unul din principalii vinovați. 

Totuși, dacă judecăm acțiunile recente când nu s-a prezentat la tribunal, sau cele mai timpurii când spunea că nu se mai întoarce în politică niciodată și apoi a candidat… Nu e o senzație prea plăcută. 

Lumea încet, încet, a uitat.”

The post Miluță Flueraș, fotograf și supraviețuitor Colectiv: „Nu mi-am pus niciodată problema că mi-ar fi frică.” appeared first on Cultura la dubă.

Fotografiile lui Octav Drăgan sunt extrem de cunoscute în social media, mai ales după protestele din Piața Victoriei, din 2017. De asemenea, o imagine surprinsă la Gara de Nord din București, cu un copil care își sărută tatăl beat, a făcut înconjurul lumii.

Octav Drăgan locuiește de câțiva ani la Paris, unde a rămas dintr-o întâmplare. De atunci, i-a cucerit și pe francezi cu imaginile sale din boemia pariziană.

A fost nevoit să o ia de la zero și, în ciuda dificultăților, reușește să își hrănească în continuare pasiunea pentru fotografie, chiar dacă pandemia i-a afectat serios veniturile.

Despre toate acestea, fotograful a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

Octav, de cât timp faci fotografie și cum ai început să fii pasionat de asta?

Din 1987, pe film. Am avut două aparate, ambele rusești, aparat de mărit, cumpărat în timp. Eram puștan, în clasa a 9-a. Și mi le făceam singur, acasă: îmi developam filmul, aveam hârtie fotografică, în sfârșit, asta a fost la început.

Apoi au venit anii ’90, cu nebunia de atunci, revoluție, mineriade. Și m-am oprit pentru o vreme. M-am reapucat undeva prin 2000. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

De ce te-ai oprit atunci, ce ai făcut între timp și ce te-a făcut să te reapuci?

Evenimentele de atunci au făcut să mă ia valul, eram copil. Am lăsat fotografia deoparte. Eu făceam ca un amator atunci, pozam și eu ce vedeam în față: copaci, copii, câini, pisici, rațe, ce prindeam.

M-am născut în Iași și bucata asta de viață se petrece acolo. Abia în 1993 am venit în București.

În fine, s-a terminat vâltoarea evenimentelor, am început să lucrez în presă, la Evenimentul Zilei, chiar din primii ani de-atunci. Am lucrat în presă vreo 4-5 ani.

Pe urmă m-am angajat la o instituție a statului, una sub Ministerul Educației, care finanța proiecte de cercetare. Acestea sunt evenimente din viața mea pe care uneori nici nu mi le amintesc.

Din 2015 am fost freelancer, am lucrat cu Banca Mondială ca fotograf o vreme, am avut diverse proiecte și în 2018, în septembrie, am decis pentru a 4-a oară să fac o excursie la Paris. Și am rămas aici.

Dintr-o excursie, cu bilet dus-întors, cu cazare. Am reușit să expun aici prin octombrie, în cadrul unei galerii mai mari, cu pictură, mai multe, în sfârșit, o galerie franțuzească.

Am reușit, în timp, să vând toate cele 4 lucrări expuse. Pe urmă a mai venit o propunere de expoziție într-o cafenea, undeva pe la Place de la Republique. O cafenea coordonată de un român.

Și am făcut o chestie mai mult pentru comunitatea română. Și acolo am reușit să vând destul de bine.

Ce te-a reținut atunci, când te-ai dus pentru o excursie și ai rămas?

O cunoștință de aici din Franța a inaugurat un restaurant la vreo 25 km de Paris și a aflat că sunt în Paris și m-a rugat să îi fotografiez deschiderea. Asta se întâmpla pe 11 octombrie, dar eu pe 5 trebuia să plec.

I-am spus că nu am cum, că am bilet, că nici nu mai am unde să stau. M-a invitat să stau la el și am acceptat să mai stau vreo zece zile în Paris, că nu-i așa grav. Am reușit să fotografiez la restaurant și în dimineața în care trebuia să plec către București, am pierdut avionul.

Am sunat pe cineva aici în Paris, am reușit să dorm o noapte la cineva, câteva nopți la altcineva, până am reușit să dau peste un om la care stau și acum, un om extraordinar.

De atunci reușești să lucrezi doar ca fotograf acolo?

“Am lucrat și în construcții un pic, vreo 11 zile. Am lăsat camera și am luat barosul. N-am reușit niciodată, în 48 de ani de viață, să fac muncă fizică, adică m-am ferit de ea cât am putut.”

Octav Drăgan, fotograf

Cum ai reușit, până la urmă, să îți faci conexiunile să poți lucra ca fotograf?

Am pus un pic poveștile mele în cui și în rest, nunți, botezuri, cununii. Ale românilor. Am făcut și la francezi, dar e o comunitate foarte mare de români în Franța, nu doar în Paris. După cifre neoficiale, ar fi cam 400.000 de români. Întinși în toată Franța.

Cât de mult te-a ajutat popularitatea fotografiilor tale pe social media? A fost un aspect esențial astfel încât oamenii să afle de tine?

Majoritatea oamenilor cu care lucrez sau cu care voi lucra, nu mă cunosc decât din anunțuri, pe care le pun pe Facebook. Există și o parte dintre români care știau dinainte cine sunt și ce fac, adică mă urmăreau de aici, din Paris. Mai ales protestele din 2017-2018, pe care le-am publicat la Europa FM cel puțin o dată, uneori chiar de două ori pe săptămână.

Și fotografia aceasta de stradă, care e foarte populară pe social media, reușește să fie și un business pentru tine ca fotograf?

Fotografia de stradă nu e cumpărată. De exemplu am avut o fotografie de la Gara de Nord care a făcut înconjurul planetei în momentul ăla, a apărut peste tot. Și am vândut-o aici în Paris, înrămată, unei cunoștințe.

În rest am mai vândut și în București și aici peisaje urbane.

“Deocamdată nu-mi permit să le tipăresc pe pânză, le vând în formă electronică și omul și le printează cum vrea, la ce dimensiune vrea, eu i le trimit la rezoluție mare și ei și-l pun cum doresc.”

Dar în perioada asta sinistră e un adevărat război să supraviețuiești în condițiile astea. E adevărat, în Franța nu se moare de foame, e și un slogan.

În Franța funcționează serviciile sociale foarte bine. Îți dai seama de lucrurile astea mai târziu, după un timp. Ca turist nu realizezi, dar locuind aici îți dai seama, că sunt niște lucruri.

Cu toate că nu pare, sunt străzi pe-aici în care nu zici că ești în Franța, dar aici funcționează tot sistemul ăsta.

Ție ce îți place cel mai mult să fotografiezi?

Instantaneul, pe care îl știi, și peisajul urban. Nu prea mă atrage peisajul ăsta montan, rural. Sunt deja fotografi consacrați în România care fac asta.

Și ca sursă de inspirație ce oraș ți se pare mai atractiv, Paris sau București?

Parisul, fără discuții.

“Bucureștiul l-am întors pe toate părțile, m-am urcat pe toate blocurile. Așteptam să iasă sau să intre cineva, luam numărul de telefon al administratorului sau al președintelui de bloc, inventam o poveste, unii mă lăsau, alții nu.”

Și în Paris reușești să te urci pe vreo clădire?

Deocamdată nu. Dar aici e interesant, Montmartre e foarte sus și ai toată perspectiva Parisului. Cu un obiectiv de 400 sau de 600 cred că poți să faci niște detalii foarte frumoase fără să te cocoți pe clădiri. Marea frumusețe e aici, la sol.

Din peisajul urban al Parisului ce te atrage cel mai mult?

Tot. Îmi plac apusurile din zona turnului, din zona arcului, poți crea o compoziție cu atmosfera aceea.

Dat fiind ce se întâmplă cu social media, pe tine te ajută viralizarea fotografiilor tale sau e un impediment, fiindcă mulți le preiau fără sursă?

“Dacă sunt share-uite, îmi fac un serviciu cei care share-uiesc. Dacă le copiază fără să mă întrebe, dar pun numele meu cu link activ, e bun și asta. Sunt destui care le iau pur și simplu, îți taie și semnătura și nu îi mai interesează.”

Am avut pe cineva din București care mi-a luat o poză și a concurat cu ea la un concurs de fotografie. I-am scris, dar nu mi-a răspuns.

Sper ca cei care organizează concursurile astea să ceară și martorul fotografiei, adică detalii tehnice, etc.

Habar nu am, nu îmi pot da seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj.

Pentru tine cum a fost anul trecut cu atâtea lockdown-uri?

Mai puteam să ies, îmi făceam o declarație, ieșeam o oră, pozam și fugeam înapoi acasă. Ideea este că foarte mulți dintre clienții mei și-au programat nunți, botezuri, ce-aveau ei și a venit momentul acela când s-a închis totul. Te uiți pe pereți. Pe mine mă ajută asta, fiindcă așa îmi câștig traiul.

Dar din partea statului francez ai primit vreun fel de sprijin?

Deocamdată nu. Am depus actele de mai bine de 3 luni. Se mișcă foarte greu lucrurile în perioada aceasta. Aștept să văd ce o să se întâmple.

Ți se pare că, de când a devenit accesibil pentru mai mulți oameni să facă poze și cu telefonul și cu DSLR-uri, este suprasaturată piața de fotografi?

Depinde de cel care vede fotografia și cum o percepe. Eu cred că creierul uman e format pentru frumos. Dacă vezi o fotografie strâmbă, încadrată prost, fără mesaj în ea și vezi o fotografie încadrată bine, cu mesaj, eu cred că automat o accepți pe a doua. Fără să ai pregătire sau cultură fotografică. Creierul acolo se duce, unde vede frumos.

“Degeaba stau toți cu aparatul la gât, important e ce transmiți cu acele fotografii. Privitorul decide. Chiar și cu telefonul, dacă faci o fotografie de premiu, de ce nu?”

Sunt fotografi care au făcut cu telefonul și au luat premii. Sunt oameni care pun pentru prima oară mâna pe un aparat și după o zi-două îți dai seama de talentul lui.

Pe mine nu mă sperie avalanșa asta, e loc sub Soare pentru toată lumea.

Ce îți dorești pe termen lung, ce ți-ai dori să faci?

Ce-mi doresc cel mai mult e să îmi pot schimba echipamentul, fiindcă a cam îmbătrânit și mă cam sâcâie. Fotografie, evident, și să rămân aici, în Paris. Pentru ador orașul ăsta.

“De când am venit prima oară, în 2015, ca turist, aici, cum am coborât din autobuzul care ne aducea de la aeroport, am constatat că tot ce citisem eu în copilărie și ce îmi imaginasem despre locul ăsta era real.”

E puțin cam greu de explicat starea pe care o ai obișnuindu-te cu felul de viață parizian. E total fascinant. Ca turist nu ai timp să îți dai seama. Are un farmec aparte. Străzile, lumea, atmosfera.

Tare mă tem că dacă m-aș întoarce în București aș lua-o razna în primele zile. În schimb aici, oriunde mergi, ferestrele, ușile, culorile, toate au farmec.

The post Octav Drăgan, fotograful român care a pierdut avionul și s-a stabilit la Paris appeared first on Cultura la dubă.

Pe lângă realizările sale fotografice care au reprezentat niște premiere mondiale pentru acele vremuri, Carol Popp de Szathmári a fost și pictor și grafician.

A studiat prima dată Dreptul la Cluj, însă prima sa vizită la București avea să îi schimbe viața. În plan personal, schimbarea a venit după ce s-a îndrăgostit de Maria Văcărescu, a doua soție a prințului Gheorghe Bibescu. Iubirea pentru aceasta l-a determinat să meargă în Țara Românească în anul 1831.

A studiat pictura la Roma și la Viena, iar din 1843 a început să realizeze la București primele daghereotipii (imagini fotografice obținute prin daghereotipie, prima tehnică fotografică reușită). De altfel, imaginile pe care acesta le-a surprins în București sunt și în prezent unele dintre cele mai importante documente care ne arată orașul de altădată.

Vestea prezenței sale la București s-a răspândit rapid printre cei din lumea bună, astfel că a primit numeroase comisioane pentru a realiza portretele personalităților, atât ca pictor cât și ca fotograf.

Printre numele celebre pe care le-a portretizat se numără Alexandru Ioan Cuza, Principele Carol I, I. C. Brătianu, Ștefan Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Tăttărescu sau Petrache Poenaru.

Însă numele său avea să devină celebru la nivel mondial după 1854, când a realizat primul reportaj fotografic din timpul unui război. A participat ca fotograf la Războiul Crimeii, cunoscut și ca războiul ruso-turc. Acesta a reușit să surprindă în imagini atât tabăra rusă, cât și pe cea otomană, în frunte cu Omar Pașa.

Pentru realizările sale fotografice, în anul 1855 a fost medaliat de regina Angliei, împăratul Austriei, împăratul Napoleon al III-lea al Franței și regele Spaniei.

Carol Popp de Szathmári a înființat la București, în 1860, Bukuresti Magyar Közlöny, primul centru cultural maghiar din Țara Românească.

A murit în 1887 la București. Fiul său, Alexandru Satmari a preluat de la tată pasiunea pentru pictură. A studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tăttărescu, dedicându-se apoi în special restaurării de picturi, precum și realizării de decoruri de teatru.

The post Carol Popp de Szathmári, primul foto-jurnalist de război din lume appeared first on Cultura la dubă.