Alexei Țurcan este unul dintre cei mai apreciați muzicieni și producători muzicali de pe scena alternativă din România. S-a remarcat ca membru al trupei Travka, dar s-a indentificat și cu alte proiecte, precum Tomma Alistar sau Discoballs. Apoi a început să facă aranjamente muzicale pentru orchestre, să compună muzică de teatru și de film.

Anul acesta semnează unul dintre cele mai importante proiecte muzicale românești create vreodată pentru un film autohton. Alexei Țurcan a compus coloana sonoră pentru documentarul România Sălbatică, iar muzica a fost interpretată de o orchestră, așa cum este normal pentru producțiile mari de afară, dar atât de rar în România.

Alexei este și producător muzical al Mădălinei Pavăl, la Unda Recording Studio, și reinterpretează folclorul autentic românesc.

De altfel, rădăcinile lui Alexei se trag din folclor. La 6 ani, în casa sa din Republica Moldova, chiar dacă abia putea să îl țină în brațe, a început să cânte la acordeon.

***

„Am avut șansa să vin în România în 1999, la liceu. Spun șansa fiindcă pentru orice basarabean, orice posibilitate de a veni în România era mai bună decât continuarea studiilor acolo.”

Așa își începe povestea Alexei Țurcan, stabilit acum la București, unde și-a întemeiat o familie.

Pe când se pregătea de admiterea la Colegiul de Muzică din Chișinău, după ce a făcut 8 ani de acordeon la Școala de Arte, a decis, totuși, să plece la Focșani, un oraș despre care nu știa nimic, dar unde putea să intre pe locurile speciale alocate elevilor din Basarabia.

Și-a pus acordeonul la cutie și a plecat.

„Eram o clasă specială de basarabeni scăpați de acasă. Pentru noi a fost cea mai frumoasă perioadă. Dar nu ne-a lipsit un pic de discriminare „voi luați banii copiilor noștri”. Aveam o bursă de vreo 40 de dolari, care acoperea cartela de cantină.”

“Am avut profesori care se uitau altfel la noi, dar au fost și basarabeni repartizați în clase de români și ei s-au integrat mult mai repede.”

O profesoară de română avea să contribuie decisiv la dezvoltarea sa. Este vorba chiar despre celebra Carmen Ion, profesoara din Focșani care a pus bazele festivalului de trailere de cărți – Boovie și i-a determinat pe copii să citească literatură și să își dezvolte latura artistică.

„Ea ne-a ajutat să gândim altfel, să ne emancipăm, ea ne-a ghidat, a făcut și meditații cu noi înainte de bac, ne-a învățat să înțelegem altfel textele.”

În paralel, a început să învețe de unul singur să cânte la chitară, de la cântece rusești la Nirvana.

„Cântam la duș, că acolo aveam un pic de reverb. Cam toată lumea știa să cânte la chitară sau învăța câteva acorduri. Eu am luat-o mai în serios și foarte ușor mi-am făcut o trupă imaginară, cu doi colegi, dintre care doar unul știa să cânte. Hahaha.”

La Focșani l-a cunoscut și pe George Gâdei, solistul trupei Travka.

„Ne-am întâlnit pe la teatru, nu știu exact ce făcea, a adunat el niște băieți. Era un afiș la Casa de Cultură că se caută chitarist și așa i-am cunoscut.”

Directorul Casei de Cultură i-a condiționat să cânte o dată pe lună, dacă vor să primească sala de repetiții. Au început să participe și la mici evenimente din zonă, apoi s-au mutat la București. Alexei a dat admiterea la Conservator, la Pedagogie, unde era singurul loc disponibil pt basarabeni. A candidat doar el.

Însă nu Conservatorul, ci Travka avea să îl ajute să evolueze în cariera muzicală. În ciuda dificultăților financiare, a continuat alături de trupă și a găsit bucurie în această boemie.

„Să fac bani din muzică n-am reușit mulți ani. A fost foarte greu. Dar ce pot să zic e că job n-am avut niciodată. Trăiam de la un concert la altul, așteptam concertul să pot să îmi plătesc chiria, bineînțeles că de cele mai multe ori nu ajungea.

Improvizam săli de repetiții, improvizam totul, din nimic. Stăteam la cămin în continuare, singura diferență e că eram la București.

Am avut ocazia să împrumut un calculator. A fost prima dată când am descoperit softuri de compus muzică, am văzut că pot să suprapun instrumente. Și am început să compun sute de piese pentru trupe imaginare, nu aveau nicio finalitate.

Eram în perioada Massive Attack, Amon Tobin sau jazz mai acustico-electronic. Îmi plăcea foarte mult să compun pentru pian, saxofon, tobe, chitară bass, deși eu nu știam cum funcționează ele.

Ulterior, aceste exerciții de imaginație ajungeau în Travka.

Așa mi-am dat seama că pot să compun mai mult decât niște acorduri la chitară. A fost perioada educativă pentru mine, de auto-cunoaștere, fără să fi existat atunci tutoriale pe youtube. Învățat din încercări.

Asta recomand tuturor, să lucreze mult în zonele lor de interes, fără să aibă vreun scop, să experimenteze.”

După 15 ani de existență, membrii trupei Travka au decis să pună capăt proiectului.

„Travka e partea importantă a devenirii mele ca artist, m-a format, mi-a dat gusturile. Iar ce scriam și ce compuneam în Travka era o spumă, o esență de compoziție. A fost un exercițiu foarte bun de a mă cizela.”

Am fost tot timpul niște visători și ne-am dorit tot timpul mai mult decât să cântăm în cluburi, mai mult decât să faci totul ca la carte, cu PR și fotograf, artistic știam foarte clar cum vrem și cum nu vrem să fie lucrurile, visam la lucruri foarte mari.

Dar am obosit. Au trecut mulți ani. A trecut entuziasmul de început, atunci era momentul să apară un manager care să ne ajute.

Dar noi, ocupându-ne de toate, nu mai aveam timp de ale noastre.”

“Nimănui din România, ca trupă, nu-i merge excepțional. Toți se chinuie. Sau dacă le merge bine, cântă încontinuu, 3-4 concerte pe săptămână, ceea ce e epuizant, te consumă.”

Pentru Alexei au apărut alte proiecte și s-a dezvoltat și în diverse direcții artistice. A compus muzică pentru spectacole de teatru semnate de Bobi Pricop sau Răzvan Mazilu, a făcut aranjamente muzicale pentru concertele Golan Symphonic sau Goran Bregovic cu orchestra și muzică de film.

Semnează coloana sonoră pentru scurtmetrajul Trouble in the Dark, pentru documentarul Caisă, dar este și co-autor al unei piese aflate pe soundtrack-ul filmului Borat Subsequent Moviefilm, nominalizat la două Premii Oscar.

Iar anul acesta a primit cea mai mare provocare de până acum – să compună muzica pentru documentarul România Sălbatică, realizat de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache.

„Știam că voiam să aducem o valență românească muzicii. Nu e muzică generică de tv series, de natură. E ceva specific zonei.

Eu am folclorul în sânge de mic și când îmi fredonează ceva în cap, îmi sună și folclorul, dar e ceva mai altfel, nu vorbim despre Taraf Tv, hâța-hâța și viorile în priză. E un folclor mai autentic, mai vechi.

Am primit câteva secvențe la început, ca să îmi dau seama ce fel de povești sunt, fiindcă structura filmului cam așa e, treci prin niște zone ale României și vezi niște povești despre animale, cum se comportă ele, ce ritualuri au, cum rivalizează.

Prima secvență pe care am primit-o a fost cea cu prigorii, când un mascul aduce insecte ca să curteze femela, apoi apare un alt mascul, care aduce și el insecte.

Am făcut câteva idei și le-am arătat lor, am discutat cu producătorii și le-am cerut să avem o orchestră, că ar fi fain, potrivit. Se adaugă acel strat de umanitate, acea vibrație, o armonie.

Multe dintre teme sunt compuse de mine la acordeon, apoi au fost mutate pe diverse instrumente – vioară, clarinet, fluier, caval, pe altele le-am fredonat cu vocea.

În alte cazuri, am cântat eu la toate instrumentele pe care le-am avut la îndemână – mandoline, cobze, fluiere, chiar fluiere stricate, din care scoteam doar o notă, dar mă ajutau să obțin niște texturi speciale. Am cântat la tot ce am prins. Iar soția mea Corina Ciuplea, care e editor de partituri, mă ajută și pune pe partitură ceea ce creez eu.”

Lui i s-a alăturat în acest proiect și Mădălina Pavăl, cu care colaborează de peste un an.

„Mădălina, cu vocea ei, i-a cucerit imediat pe toți.”

De altfel, alături de Mădălina Pavăl încearcă să compună muzică inspirată din folclor și să atragă publicul tânăr.

“Cu Mădălina am o chimie specială, visăm aceleași lucruri, am pus pe picioare această mini-orchestră de 13 oameni. Când bugetul e limitat, cheltuim de la noi ca să facem ceva fain.

Când crezi într-un proiect și faci ce îți place, dar nu e strălucitor din punct de vedere financiar, câștigi totuși o libertate de a face lucrurile așa cum le vezi tu, iar dacă perseverezi, vor apărea și proiecte.

Cum am fost noi cu România Sălbatică. Am avut libertatea de a face poezie muzicală.”

Tocmai acest tip de libertate l-a ținut pe Alexei în România. În ciuda birocrației și a neajunsurilor pe care statul român le arată zi de zi, aici se simte liber să își manifeste spiritul.

“Eu cred foarte mult în forțele proprii și în inițiativele independente duse la capăt cu oameni dedicați. Mă resemnez că statul nu face nimic, pentru noi e un chin să ne plătim taxele, vrem să o facem, dar e o luptă cu ghișeele.

Vreau să îmi plătesc sănătatea, e foarte greu. Vreau să virez toate taxele într-un singur cont, e imposibil. La partea asta, mi se pare că în vest te poți ocupa de treaba ta, de ce știi tu. Vrei să îți faci o firmă, îți faci o firmă. Pe când în România toată lumea care mișcă ceva, ba chiar îi angrenează și pe alții, lucrează ca nebunii, mult peste program, sunt curajoși.

În România să fii freelancer eficient înseamnă să te epuizezi. Nu ai zile libere, iar dacă ai, nu se pune problema să pleci fără laptop.

Pe de altă parte, am locuit în Berlin 3 luni și am discutat cu Corina despre ideea de mutare, dar mi se pare că sunt multe lucruri mișto aici, partea de socializare, de prieteni, libertatea de a te hăhăi într-un anumit fel. Acolo era totul mișto, oamenii politicoși, mergeam la o expoziție, la un party techno, dar când m-am întors aici îmi era super dor să spun o glumă în fața unor oameni și ei să o înțeleagă.

Simțeam că acolo nu am putut să mă manifest exploziv. Aici e acest sânge latin, nu suport să zic asta, dar așa e, care se poate manifesta în voie.

Iar vorbind strict despre mediul profesional, aici avem o grămadă de treabă, multe lucruri nu puteam să le facem de la distanță.

Și la cum sunt vremurile acum, îmi place să cred că și noi contribuim într-un fel la potențialul cultural al României.

Când aveam 20 de ani și ne uitam la cei de 30 de ani, aveau ONG-uri, făceau tot felul de lucruri, organizau festivaluri, îi priveam și ziceam că e vremea lor să facă asta. Ei, acum e vremea noastră. Noi suntem acum cei care fac lucruri, generația noastră.”

***

Filmul România Sălbatică este cel mai amplu documentar dedicat naturii din România și poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din țară. La TIFF 2021 a primit Premiul Publicului în cadrul Zilelelor Filmului Românesc.

The post Alexei Țurcan, compozitorul muzicii filmului România Sălbatică: „Am avut libertatea de a face poezie muzicală.” appeared first on Cultura la dubă.

Dar Mădălina este în sine un basm desprins din folclorul autentic moldovenesc, un copil care a crescut cu doina în suflet și în auz.

Mădă, așa cum îi place să i se spună, a decis să își urmeze propriul drum în muzică, după o colaborare lungă cu Subcarpați, și a lansat la finalul anului 2019 albumul solo – Oamenii se fac dor.

Are 25 de ani și a studiat pedagogie muzicală la Conservator fiindcă visează să le transmită viitoarelor generații iubirea pentru muzica din folclor.

Trăiește cu dor într-un București zbuciumat, pe care reușește, însă, să îl îmblănzească prin glasul ei, fie atunci când cântă la Conservator, fie în grădinile capitalei de altădată.

Mădălina, spune-ne, te rog, câte ceva despre tine. Unde te-ai născut și ai copilărit?

M-am născut în Baia, fosta capitală a Moldovei. Dacă liniștea ar fi o poză, să știi că ar fi sătucul ăsta minunat, unde toți ne știm între noi, unde ai pădure, râul Moldova în spatele casei și unde lucrurile sunt simple, autentice și frumoase. Și unde tradițiile se respectă și acum, în 2019.

E o poveste frumoasă copilăria mea, cu școala în Baia, apoi 5-8 la Fălticeni și naveta la Suceava pentru cursurile de muzică. Am 25 de ani și sunt rac sensibil.

“Iubesc tare, tare de tot doina. Se coboară așa liniștea în mine doar când o aud sau îmi cântă în cap. “

Mădălina Pavăl

Deci de acasă s-a născut pasiunea ta pentru muzica din folclor?

Da, de acolo, de pe uliță, din casă, unde ascultam doar muzică populară. De la toate sărbătorile de Paște sau Crăciun, când ne îmbrăcam frumos și “jucam” și ne bucuram unii de alții, fără să știu atunci că îmi cream cele mai frumoase amintiri din viața mea. Dar cred că așa ni se întâmplă.

Trăim lucruri frumoase, pe care uneori le luăm așa de-a gata, ca să ne dăm seama mai târziu că nimic nu e de-a gata și trebuie să ne bucurăm de lucruri când ni se întâmplă.

Multă lume te știe drept “fata care cânta cu Subcarpați”, tu cum ai vrea să te știe?

Mădălina Pavăl. Mădălina. Mădă.

Ce a însemnat pentru tine experiența cu Subcarpați?

A fost o experiență foarte frumoasă și, cum ziceam mai sus, am în sertarul de amintiri de pus pe suflet câteva și de acolo.

Ai decis să îți lansezi primul tău album solo. Spune-ne ceva despre muzica ta, dar și de ce albumul se numește Oamenii se fac dor.

Iubesc tare, tare de tot doina. Se coboară așa liniștea în mine doar când o aud sau îmi cântă în cap. Exprimă ceva… nu am cuvinte, nu știu să descriu.

Dar știi când ai ceva în sufletul tău, acolo adânc înfipt, pe care nu poți să-l descrii? Când te îndrăgostești, când ți-e dor, când îți moare cineva drag, când pleci de acasă, când devii părinte. Doina reușește să facă asta. Și o face de când lumea. Este extraordinar că se poate pune pe muzică ce nu se poate spune pe gură.

Oamenii se fac dor pentru că… ne facem dor, nu? Zi de zi. Ne e dor de cineva și noi lipsim cuiva. Ne despărțim. Ne pleacă prietenii departe. Ne vedem părinții la sărbători. Pierdem bunici și oameni dragi. Viața e un dor continuu.

“Visez la o școală de tradiții, dar prezentate frumos, pe suflet, ca să ieșim din clișeul ăsta că tradiția e ceva vechi, plictisitor.”

Ești un muzician cu acte în regulă. Ce ai studiat, mai exact, la Conservator și cum te-a ajutat școala în cariera ta?

Pedagogie muzicală. După ce m-am pregătit să dau la Drept. Apoi am intrat la Pedagogie și m-am îndrăgostit de asta.

Visul meu ascuns și nespus e să fac și eu asta cu copiii. Visez la o școală de tradiții, dar prezentate frumos, pe suflet, ca să ieșim din clișeul ăsta că tradiția e ceva vechi, plictisitor.

Tradițiile sunt minunate și ele ne țin uniți, ca popor, ca oameni, ele ne înrădăcinează la ceva al nostru, doar al nostru. Nu niște granițe trasate pe harta lumii.

“De la origini începem să construim cine suntem de fapt. Uneori cred că o să ne ia toată viața să ne prindem cine suntem și ne mai pierdem pe drum, d’asta trebuie să fim bine înrădăcinați. “

În România, muzica populară e percepută ca fiind mai degrabă ceva învechit, provincial și muzică de nuntă”. Tu cum percepi muzica populară?

Muzica populară e una, folclorul e alta. Muzica populară e la Etno TV, e, cum să explic eu. Muzica populară e pilaful, orezul e folclorul. Orezul stă la baza pilafului, dar el poate fi împachetat sub multe forme. Orez cu lapte, sarmale, ardei umpluți..

Eu mă inspir din folclor, nu fac muzică populară, adică iau orezul și fac ceva ce nu știu dacă are acum un nume. De fapt are, e “rețeta” home made Mădălina Pavăl 🙂

Dar să știi că și eu am cântat la nunți când eram mică. Acum nu fac muzică de nunți, nu e muzică populară, ci reinterpretez folclorul așa cum îl simt eu.

Și vreau să ajung la oameni prin muzica mea. Vreau să îi fac să simtă, să deschid lumea aia ascunsă pe fundul sufletului nostru, o știți.

Pentru mine e o mândrie și o onoare că vin “de la țară”. Că fredonez. Că mă îmbrac în ie și iau Converșii în picioare. Că iubesc și marea și muntele.

Despre asta e muzica mea, despre doina veche cu un suflu puțin nou. Unii ascultă muzică populară, unii rock, unii trap, unii ce vor ei. Ideea e să-ți “vorbească” muzica și să asculți ce simți, când simți. Nu îmi plac etichetele în general, în muzică deloc.

Dansezi în hore?

Dansez pe orice! (râde)

Dar ce altfel de muzică îți place să asculți?

De toate, pe cuvânt. Și veche, și nouă, și fără versuri, și cu versuri. Orice îmi vorbește.

Dacă ai fi acum chemată să cânți la o nuntă, ai face-o?

Nu MAI fac asta (râde). Dar depinde de nuntă. Adică dacă e nunta cuiva foarte drag și vrea să-i cânt, asta e, tot sunt acolo și oricum eu cânt și la volan, și în metrou.

Măcar să-i văd fericiți pe prietenii mei, asta să fie problema, că le cânt la toate nunțile! Bine, sper să fie doar una de om!

Cum se împacă pasiunea ta pentru folclor cu viața într-un oraș precum București?

La început, deloc! Acum ne-am mai împrietenit. El își vede de goana și urletul lui, eu îmi văd de goana și urletul meu. Și câteodată chiar stăm la povești până dimineața. Eu și Bucureștiul.

De ce îți este dor?

De ai mei, tata lucrează în Anglia și îl văd rar, de mama și de sora mea care sunt acasă, de bunici, de toți oamenii pe care i-am iubit și de cei pe care îi iubesc și nu apucăm să ne bucurăm unii de alții.

De ce crezi că sunt importante orginile?

Pentru că nu știm exact care e sensul, care e treaba cu noi, cu oamenii, cum am apărut, de ce am apărut, unde ne ducem. Și tot ce avem sunt originile. De unde ne tragem, cine ne sunt părinți, unde am copilărit, primul sărut.

De la origini începem să construim cine suntem de fapt. Uneori cred că o să ne ia toată viața să ne prindem cine suntem și ne mai pierdem pe drum, d’asta trebuie să fim bine înrădăcinați.

The post Mădălina cea Frumoasă appeared first on Cultura la dubă.