În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

_{foto: Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă}

Laureată la Cannes, la Premiile Academiei Europene de Film și nominalizată la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Sentimental Value), Renate Reinsve este în prezent una dintre cele mai apreciate actrițe din lume.

Am întâlnit-o în Norvegia, țara sa natală, la filmările pentru Fjord, primul film realizat de Cristian Mungiu peste hotare, cu o echipă mixtă, formată din diverse naționalități.

Renate interpretează rolul Lisbet Gheorghiu, soția lui Mihai Gheorghiu, jucat de Sebastian Stan.

Renate a fost convinsă de scenariul scris de Mungiu, inspirat de cazul real al familiei de penticostali Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de seviciul de protecție a copilului din Norvegia, după ce părinții au fost acuzați de rele tratamente asupra minorilor.

În singurul interviu acordat până acum în presa din România, Renate Reinsve vorbește pentru Cultura la dubă despre experiența de lucru cu Cristian Mungiu, dar și despre contactul cu echipa de români – “foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha.”, spune Renate cu zâmbetul pe buze.

În inima unui fiord norvegian, în pustietatea munților, acolo unde au avut loc filmările, actrița norvegiană povestește că a trăit experiențe stranii, echipa fiind cazată într-un hotel de lux despre care se spune că este bântuit de fantome. – “Cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și, dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici.”

În articolul de mai jos publicăm și primele imagini cu Renate Reinsve de la filmările pentru Fjord, surprinse de Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

Pe 18 mai Fjord va avea premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes și este unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei ediții.

***

Renate, în primul rând, povestește-ne, te rog, cum l-ai cunoscut pe Cristian Mungiu?

Ei bine, am auzit despre acest proiect mai întâi de la compania de producție cu care am lucrat deja de multe ori, numită Eye Eye Pictures, din Norvegia. Ei au produs The Worst Person in the World, Sentimental Value și Armand, în care am jucat. Cristian văzuse The Worst Person in the World, Armand și filmul la care am lucrat împreună cu Sebastian Stan, A Different Man. Știam că el a fost foarte inspirat de această poveste din Norvegia.

A vrut să se întâlnească cu mine în biroul companiei de producție pentru a vorbi despre acest rol. Am citit scenariul și cred că a trebuit să opresc lectura de patru ori pentru că am fost atât de mișcată, e atât de dureros prin ce au trecut aceste personaje! Iar modul în care Cristian scrie cred că are legătură cu trecutul său ca jurnalist.

Și cred că cel mai mare talent al lui este să caute obiectivitatea în subiectivitate. Desigur, veți avea o poveste foarte emoționantă, dar e impresionant modul său de a încerca mereu să rămână fidel obiectivității poveștii și apoi să o facă cât mai nuanțată posibil. Este cu adevărat extrem de impresionant.

Deci, când am citit scenariul, m-am conectat mult la întregul scenariu, dar în special la acest personaj, Lisbet. Și mai era, de fapt, și un alt rol în scenariu numit Mia, care era poate mai potrivit pentru mine.

Rolul Lisbet este foarte atipic. Nu am mai făcut niciodată ceva de genul acesta, dar totuși am simțit o legătură foarte puternică cu ea.

Nu știam cum să o interpretez. Dar cred că din scenariu și modul în care lucrează Cristian și felul în care lucrez eu, Lisbet a prins viață în timpul filmărilor. Nu am decis cu adevărat nimic. Și nici lui Cristian nu îi place să vorbească despre intențiile personajului sau să judece personajele.

Și simt că e un mod diferit de lucru, de fapt. Deci am fost foarte surprinsă de ceea ce a devenit acest personaj. Și încă nu am văzut filmul. Dar se simte ca și cum, poate pentru prima oară, nu am cu adevărat control asupra ei. Ea se dezvăluie într-o voce diferită. Ea arată foarte diferit. Ea se comportă foarte diferit. Dar eu chiar o iubesc. Eu chiar o iubesc.

Prima care a fost?

Prima a fost la Worst person in the world. Va fi întotdeauna pe primul loc în listă. Locul acela a fost atât de special, apoi a fost primul meu rol principal într-un film și a fost magic!

Cum ți s-a părut stilul de lucru al lui Cristian Mungiu pe platou, cu multe duble și mis-en-scene complexe?

Da, e foarte complex, a fost ca un șoc pentru mine fiindcă am început, din nefericire, din cauza programului, cu scenele cele mai dificile ale personajului meu. Nu învățasem încă această metodă, așa că a fost un șoc, mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să înțeleg metoda lui, pentru că nu o poți înțelege intelectual, trebuie să o simți cu adevărat, să o înveți cu adevărat puțin câte puțin și să observi semne mici în procesul lui pentru a ști exact ce trebuie să faci.

Este imposibil pentru un actor să mențină veridicitatea personajului timp de atât de multe duble. Modul în care lucrează este unul poetic, folosind fizicalitatea în scenă, în mizanscenă.

Și este cu adevărat priceput în modul în care face asta. Am un mare respect pentru felul în care face asta și încearcă să găsească cea mai bună modalitate. Îți ia ceva timp să înveți să fii sincer în cadrul pe care el îl construiește. În cadrul, nu mă refer la cadrul efectiv, ci de fapt la structura modului în care își face filmele.

Erai familiarizată cu unele dintre filmele sale sau cu filme ale altor regizori români înainte de colaborare?

Am văzut După dealuri, care este, desigur, o capodoperă. Nu le-am văzut pe toate, dar acum, evident, sunt familiarizată cu munca sa. Este foarte impresionant și emoționant că am ajuns să vorbesc cu el, să înțeleg valorile sale în realizarea filmelor și am învățat atât de mult!

Cred că va afecta munca mea de acum încolo, absolut, pentru că standardul este acum mai ridicat, este un standard foarte înalt.

De asemenea, trebuie să ai încredere în poveste pentru că în această modalitate de lucru nu trebuie să ajuți publicul sau să arăți ceva anume, ori să-l ajuți pe Cristian. Este cu adevărat încercarea de a fi sincer cu situația.

Îmi place foarte mult să lucrez cu regizori puternici care știu exact ce își doresc, este mai ușor de navigat ca actor în acest context. Chiar îmi place să lucrez în Europa.

Cum a fost pentru tine lucrul cu ceilalți români din echipă?

Să știi că a fost uimitor. Simt că toată lumea este foarte conectată cu viziunea lui Cristian. Și, foarte sincer, cred că românii sunt printre cei mai amabili oameni pe care i-am întâlnit. Sunt atât de drăguți, chiar și dacă se ceartă mult pe platou, haha. Oricum, cred că în calitate de actriță sau actor, ești protejat foarte mult de conflicte, deci nu știu totul, dar simt cu adevărat că românii au inimă foarte mare.

Crezi că tonul atmosferei de pe un platou vine din felul în care se poartă regizorul?

Cu siguranță. Aici toți sunt influențați de felul lui Cristian de a fi, atât de generos, atât de amabil, de primitor. El iubește cu adevărat filmele, el iubește cu adevărat oamenii de pe platou și respectă oamenii, ceea ce aduce el pe platou cred că influențează foarte mult modul în care suntem cu toții împreună. Stăm în acest loc special laolaltă, ne vedem tot timpul, e ca într-o tabără.

Apropo de locul în care ne aflăm, îl știai dinainte, călătorisei aici?

Nu, nu, nu. Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să-l descopăr.

Dar povestea familiei de români care reprezintă sursa de inspirație pentru film îți era cunoscută din mass-media norvegiană? În România a fost foarte mediatizată, au avut loc chiar proteste de stradă.

Am auzit, am auzit. Și unii oameni de aici au auzit despre acest caz, dar eu nu eram familiarizată cu știrea. Desigur, am auzit povești despre serviciile sociale pentru copii, atât lucrurile bune, cât ș lucrurile rele. Și cred că modul în care Cristian folosește această poveste pentru a vorbi și despre ceva mai universal, trasează o linie între lucrurile existențiale care se întâmplă în fiecare dintre noi și cum le percepem ca societate. Cred că folosește această poveste pentru a spune și mai multe despre viață și despre cum conviețuim.

De asemenea, subliniază cât de greu este să înțelegi cu adevărat cultura altui popor.

Am făcut împreună multă muncă de documentare, Cristian ne-a chemat în România, am încercat cu adevărat să înțeleg istoria care a marcat România, în special în București, pentru că acolo am fost.

Am încercat să cunosc acești oameni și să învăț limba. Dar chiar și atunci când încerci din greu să faci asta și o faci cu intensitate, întotdeauna vor exista părți pe care nu le vei putea înțelege niciodată. Și așa apar conflictele în societatea noastră.

Cred că acest film va oferi și oportunitatea de a spune cât de dificil este să ne înțelegem diferențele, iar dacă poți privi pe cineva cu bunătate, chiar dacă este necunoscut și înspăimântător, vei obține o rezolvare mai bună dintr-un conflict.

Este atât de important să fim conștienți de aceste lucruri.

Am fost martori la o scenă foarte simpatică la sfârșitul uneia dintre zilele de filmare, când tu și câteva colege actrițe i-ați făcut lui Cristian un cadou. El părea emoționat. Ce pasăre reprezenta acea sculptură și care era mesajul din spatele cadoului?

Are legătură cu misterul acestui loc în care am filmat. Fiindcă mulți dintre noi am avut aici parte de niște experiențe cu posibile fantome și, de asemenea, de niște experiențe ciudate cu păsări.

Este foarte greu de explicat. Iar Cristian, când a venit prima dată aici, a avut prima întâlnire cu această pasăre și ea a reprezentat și primul cuvânt norvegian pe care l-a învățat, care este “skarv”, numele păsării. Deci i-am luat acel cadou ca să-l poată avea cu el, știi, să-l ducă acasă și să-l aibă pe peretele lui.

Și care e treaba cu fantomele de aici? Sunt niște legende, glumiți legat de asta sau chiar credeți în existența lor?

Eu cred că sunt ceva natural pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată și dacă aș fi o fantomă, eu nu m-aș întoarce într-un oraș. Aș veni aici. Dacă mor, aș veni aici. Deci cred că e firesc că sunt multe fantome aici. Hahahaha.

Sunt câteva mituri şi poveşti despre acest hotel şi despre cine îl bântuie. Și unele persoane de-aici pretind că au văzut cu adevărat, chiar dacă eu nu cred în acele lucruri. Totuși, mi s-a întâmplat ceva aici ce nu pot explica. Când lucrurile se întâmplă, încerci să găsești o rațiune logică.

Dar s-au întâmplat lucruri aici pe care nu le poți explica rațional. Cred că toată povestea asta contribuie la experiența magică a filmării.

Experiența ta, pe care nu o poți explica, a fost plăcută sau înfricoșătoare?

Un pic înfricoșător, dar nu cred că fantomele vor să fie rele. Cred că sunt puțin obraznice, dar drăguțe. (râde).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Renate Reinsve: “Colaborarea cu Cristian Mungiu va afecta munca mea de acum încolo, pentru că standardul este acum mai ridicat, e foarte înalt.” appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

După un proces complex, care a început în urmă cu aproximativ 20 de ani, regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor român Sergiu Celibidache, a terminat filmul Cravata Galbenă, care acoperă 7 decenii din viața tatălui său.

Din distribuție fac parte John Malkovich și Miranda Richardson, ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Sean Bean, laureat a două premii BAFTA, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey), Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman). A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.

Cravata Galbenă (The Yellow Tie) este acum cel mai scump film românesc realizat vreodată și va putea fi văzut în cinematografele din țară începând cu 14 noiembrie 2025.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, Serge Celebidachi vorbește despre munca și provocările din spatele realizării acestui film, dar și despre momente intime de reflecție pe care le-a trăit pe parcursul acestui drum – “Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.”

În paralel, Editura Humanitas a lansat recent cartea “Sergiu, altfel”, scrisă de Ioana Celibidache, soția dirijorului și mama lui Serge Celebidachi. Volumul cuprinde o serie de povestiri din intimitatea familiei Celibidache și dezvăluie aspecte mai puțin cunoscute despre celebrul dirijor, cum ar fi că era mare iubitor de fotbal, precum și un mare filantrop.

Pe Serge Celebidachi l-am întâlnit acum câteva zile la biroul său din centrul Bucureștiului, într-o casă de patrimoniu care a aparținut familiei mamei sale. Înconjurat de afișe înrămate ale concertelor tatălui, răsuflă acum ușurat că a terminat cel mai dificil proiect din viața sa. Filmul îi aduce atât maturizarea ca regizor și încheie totodată un ciclu lung de căutări la nivel personal.

***

Au trecut câțiva ani de la primul nostru interviu, în care ați anunțat că urmează să faceți filmul Cravata Galbenă. Cum ați descrie toată experiența, munca la acest proiect?

E greu să fac un rezumat compact. A fost o nebunie. A fost foarte dificil. Nu m-am așteptat să fie așa de dificil, dar trebuie să fim sinceri, ne-a depășit așteptările. A fost o muncă enormă din punct de vedere al producției, dar și pentru noi, pentru artiști. A fost greu să găsim actori din afară care să vină aici. Ei, din America, atunci când am făcut casting, credeau că eram în război aici, dacă puteți să vă imaginați.

Ei credeau că noi suntem în război pentru că începuse războiul din Ucraina?

Corect! Și le-am spus că suntem parte din Europa, suntem aproape, e adevărat, dar nu are nicio legătură, nu trebuie să facem confuzie. Altul spunea: dar puteți să obțineți bani de la Budapesta? – în sensul că toată lumea face confuzie între Budapesta și București.

Și cum i-ați convins, până la urmă? Aveți o distribuție impresionantă.

Da, a fost un scop să avem actori internaționali. Am auzit reproșuri că de ce nu am luat actori români.

Ăsta a fost scopul, să fie văzut filmul.

A fost dificil să ajungem la ei. Adela (n.r. producătoarea filmului Adela Vrânceanu Celibidachi) a fost foarte implicată cu agenții, a fost greu să-i convingem că putem să obținem bugetul ăsta.

Când s-a auzit că John Malkovich face parte din distribuție, după aia s-au comportat altfel, dar fiecare cu întrebările lui, cu condițiile lui. A durat foarte mult, cum durează în afară, cu contracte la nesfârșit, cu condiții complicate, dar ne-am integrat, am respectat tot.

Pentru mine era cel mai important lucru să dăm un vibe internațional. Nu este un film numai românesc. Trebuie să călătorim, este o poveste prea frumoasă ca să rămânem numai noi cu ea.

Până la urmă, la ce buget total ați ajuns?

În jur de 20 de milioane de euro.

Deci, pe lângă această distribuție internațională impresionantă, purtați și eticheta celui mai scump film românesc din istorie.

Da, din păcate sau din fericire, nu știu ce să zic, asta face parte din datele filmului. Noi am făcut un proiect de suflet. Știam că nu pot să-l fac cu două milioane jumate și trebuia să fixăm un buget consecvent, ori nu-l făcem deloc. În film călătorim în Argentina, călătorim în toată lumea și trebuie să reconstruim decoruri, să lucrăm cu orchestre. Deci devine un film enorm și m-am abținut mult timp să-l fac tocmai din acest motiv. L-am ținut în sertar foarte mult timp, pentru că am știut că nu prea putem să-l facem și este dificil. Dar Adela s-a pus pe treabă, a început să pedaleze și a reușit.

Am avut toate condițiile să facem cel mai frumos film.

Ați putea spune că Adela a fost motorul proiectului?

Da, da, da. Eu l-aș fi ținut încă 10 ani în sertar. Dar ea a spus hai să încercăm cu CNC-ul. Am primit ștampila de la CNC, ceea ce a fost foarte încurajator. După aia am început să muncim încet, încet.

Apoi am văzut că oamenii reacționează foarte pozitiv la colaborarea cu John. El a fost primit foarte bine aici, entuziasmul a fost mult mai mare decât mă așteptam.

Ați intrat în acest proiect fiind într-o postură care poate fi considerată și ingrată și norocoasă, fiindcă spuneți povestea unui mare muzician care este totodată tatăl dumneavoastră. Cu ce presiune a venit asta la pachet în munca de regizor?

Da, așa este, nu a ajutat deloc asta, pentru că la început toată lumea se aștepta că, dacă face băiatul lui filmul, nu e nicio șansă să fie obiectiv, să fie interesant, va fi un pedestal pentru tatăl lui și va fi penibil.

Am primit reacția asta și în Germania, când am făcut un documentar. Este o problemă să fii parte din aceeași familie. Și din acest motiv am rămas independenți, am avut toată libertatea posibilă.

Asta vine cu foarte multe idei preconcepute, din păcate. Și noi a trebuit să convingem că este altceva.

Este ceva de împărțit cu România și cu lumea. Sigur, va ajuta și imaginea lui după aceea. Dar, în primul rând, e așa de frumoasă încât trebuie să o facem. Iar eu nu am vrut să-l fac cu compromisuri.

Și simțiți că ați reușit asta, să faceți filmul fără compromisuri?

Da. Asta datorită Adelei, din nou. Dacă filmul nu merge sau nu e bun, îmi asum eu responsabilitatea asta. Nu pot să spun că cineva mi-a tăiat bugetul. Am avut absolut toate posibilitățile la filmări, asta este visul oricărui regizor, un privilegiu imens.

Spuneați că ați ținut scenariul la sertar vreo 15 ani. Părinții au apucat să afle măcar de intenția de a face un astfel de film, despre viața tatălui?

Mama știa. Iar de la tata eu am notat mereu foarte multe lucruri. Să scriu am început efectiv după plecarea lui, undeva prin 2000. Eram în America și am vrut să fac film finanțat de acolo, dar am realizat că asta vine cu prea multe compromisuri și atunci am decis să-l dezvolt în Europa. M- am retras acasă, am dezvoltat apoi scenariul cu James (n.r. James Olivier, scenarist).

Mama știa de proiect, dar nu l-a citit. Nu a fost gata decât atunci când l-am rescris cu foarte multă atenție, când am primit noi deja un semn că s-ar putea să face în România.

Spuneți că v-ați luat notițe în timpul discuțiilor cu tatăl, cum se întâmpla asta, mai exact?

Da, da. De când eram mic, îmi povestestea tot felul de lucruri, multe din copilăria lui, aveam așa mult material! Am niște notițe de când aveam 15 ani. Era așa fumos ce spunea, că nu voiam să uit. Am avut mult material. A fost nevoie să fac o selecție, cât să dezvoltăm copilăria lui așa de frumoasă, apoi presiunea de la tatăl lui, plecarea lui în Germania.

A fost și asta o provocare extrem de dificilă. Dar cred că am reușit să scoatem în evidență o călătorie, să simțim o evoluție și putem să ne regăsim în povestea asta. Cred că vom descoperi, odată cu filmul, o poveste neașteptată.

Te gândești că el pleacă în Germania înainte de război, vine nazismul în Germania; el e blocat acolo, nici nu se poate întoarce. Când se termină războiul, vine comunismul, nu-i mai vede niciodată pe părinții lui. Când știm că s-a și despărțit brutal de tatăl lui, asta deja e o lovitură. Și te condiționează cum continui drumul tău, știind că ai plecat anunțând că vrei să faci muzică și el nu a fost de acord.

Înțelegi și interansigența lui, poziția lui în societate, poziția lui în muzică, fermitatea lui. Eu am înțeles foarte mult despre el când am scris scenariul.

Cum a fost lucrul cu actori de talie internațională, să le dați indicații, să-i pregătiți pentru rolurile respective?

A fost o bucurie pentru că, la nivelul ăsta, sunt și extrem de perfecționiști, am regăsit abordarea mea, abordarea din familia, de la tata, care era cunoscut pentru perfecționism.

A fost un privilegiu pentru mine. Și Sean (n.r. actorul Sean Bean), cu blândețea lui, și alți oameni de suflet și dedicați.

Ați simțit pe platoul de filmare că aveți lejeritatea să le dați indicații?

Da, cred că ei au avut încredere în mine de la scenariu, povestea era credibilă, caracterul era studiat și făcea sens. După aceea, abordarea de regie avea sens după toate discuțiile noastre și am câștigat credit în ochii lor. Am fost respectat de la început și am simțit că suntem colegi și avem un punct din comun este povestea asta – cum să facem cele mai frumoase sau cele mai puternice scene împreună.

A fost dificil că era foarte cald și condițiile erau mai dificile, am fost întotdeauna îngrijorat să se simtă confortabil, să le respecte echipa nevoile, să nu facem noi vreo greșeală de echipă. Și au fost fericiți, s-au simțit bine pe platou.

Cu un actor american nu ai voie să depășești nu știu, o jumătate de oră, este teribil. Dar au fost și foarte disponibili. S-a văzut că echipa era dedicată, era atentă, era o atmosferă plăcută pe platou și să simți asta ca actor, simți vibeul.

Cât de mult ați putut folosi Bucureștiul ca platou real de filmare, cât de relevant mai este ca arhitectură de epocă?

Am putut folosi tot! Aproape totul a fost filmat în București, doar pentru partea de fotbal ne-am deplasat vreo 20 de kilometri. Aici recunosc, scenograful Vlad Vieru a fost un geniu, a găsit niște soluții superbe, este un talent imens, iar dedicația echipei lui e deosebită. Toată lumea a încercat. Dacă nu erau destui bani pentru o scenă, s-au găsit niște soluții să o facem.

Dacă vorbim despre compromisuri, da, a fost nevoie de la o scenă la alta, dar au fost compromisuri care nu se simt la cameră, la cadru, nu simți că ai făcut ceva ieftin. Dar erau întotdeauna discuții interminabile. Nu cu mine, ci între ei și producție. Eu am încercat să găsesc cu ei niște soluții, să nu coste prea mult. Dar nu se vede la cadru. Se vede un film grandios și mi se pare că am reușit provocarea cu asta.

Ați vorbit de fotbal. Și vreau să spun că am descoperit în cartea scrisă de mama dumneavoastră că Sergiu Celibidache era mare iubitor de fotbal. E acolo și o poză cu Di Stefano, câștigătorul balonului de aur.

Da, da, da. Era mare pasionat de fotbal.

Îi plăcea să se uite sau și să joace?

El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași (n.r. echipa comunității evreiești din perioada interbelică). A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el!

Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.

Și el cu ce echipă ținea?

După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München Și nu prea eram de acord cu asta, haha.

Dar spunea întotdeauna: n-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică.

Când a fost invitat la München, au construit o sală numai pentru el.

Spuneați că ați avut niște discuții în Germania când ați început lucrul la film. Care este acum viziunea lor asupra lui Sergiu Celibidache? Mă refer la cei de la Berliner Philharmoniker sau de la München.

Îl văd controversat, cum a fost el. A fost iubit de oameni și pentru că el critica toată Academia de Muzică, școlile, critica absolut tot, dar a fost iubit și urât în același timp.

Se lupta pentru orchestră și pentru el la stat, la primărie pentru bani, să fie buget consecvent, să nu facă compromis. Bineînțeles că erau niște discuții aprinse și foarte dificile. În același timp, n-a vrut să facă altceva decât să ridice numele München Philharmonic, să fie exact cum a fost Berlin, adorat de public și detestat de stat. Spunea că muzica o întâlnești în alt loc, nu la școală.

Bineînțeles că atunci când întâlnești sistemul, este o problemă. A vrut să facă mult mai mult și pentru România, dar nu l-au lăsat să vină. A vrut să participe mult mai mult, să facă lucrurile altfel în România, chiar și în comunism, dar a fost blocat, bineînțeles.

Ce vă povestea despre România?

Avea un dor fără sfârșit, eu am înțeles mai târziu asta. Când a murit, a venit la înmormântare vărul meu Radu Macovei de la Galați, iar el a observat: “măi, cât de românească e casa asta, nu pot să cred, este o replică de o casă românească.”

Și, dacă te uiți cu atenție, atât la Moară, cât și la casa de la Lipari, vezi tot felul de detalii românești. Că e o carte despre România acolo, că este o ie, că e un lemn românesc vechi. Deci el a avut un dor de nedescris și cred că, pe unde a avut o casă, a recreat un univers românesc.

În familie vorbeați limba română?

Mama și tata da, ei vorbeau mereu în română, ei îi auzeam. Dar mama a decis de când eram mic ca eu să învăț direct franceză, ca nu cumva să sufăr la școala din cauza accentului românesc. Și îmi aduc aminte că pe la 18 ani tata a zis: “Dar tu, din toată familia românească, numai tu nu vorbești un cuvânt, nici un cuvânt nu spui.

Și, la 18 ani v-ați apucat să învățați româna?

Nu, deloc, deloc. Am venit aici, în România, în 1996, când era Constantinescu la putere. Venisem cu filmul meu documentar, “Grădina lui Celibidache”, aveam vreo 28 ani, tata murise de câteva luni. Și nu știam un cuvânt de română. Atunci am realizat că trebuie încet-încet să-nvăț.

E trist că nu vorbesc limba cum ar trebui. Tata, fiind perfecționist, poate că ar râde sau ar plânge cumva dacă m-ar auzi vorbind. Am niște lacune irevocabile cred, dar uite că mă descurc să vorbim în română. La citit, citesc încet, ca un copil de 12 ani.

Să vorbim puțin despre cartea scrisă de Ioana Celibidache, mama dumneavoastră. Fiind relansată acum, în aceeași perioadă cu filmul, pare că vine în completarea lui, citind-o mi-am dat seama că  ne ajută să înțelegem mai bine omul, dincolo de artistul Sergiu Ceribidache. Pare că mama dumneavoastră a încercat să-l umanizeze prin această carte. Care-i povestea ei? Când a apucat mama să scrie aceste texte?

A scris după plecarea lui și a lansat-o acum ceva ani, a fost o lansare mai discretă. Regăsim în carte niște aspecte din viața privată, unele apar și-n film. Cred că acum cartea vine la timpul potrivit. Ea a avut un acces privilegiat la tata și e păcat să nu înțelegi un om doar pentru că vezi doar nebunie, scandaluri, deoarece omul în spate a avut o generozitate rară și dacă nu ai acces la asta, ratezi foarte mult povestea lui.

În carte sunt foarte multe exemple de situații în care el ajuta oameni pe care nu îi cunoștea, oameni din sate în care călătorea. Ați asistat și dumneavoastră la astfel de scene?

Da, non-stop. Fiecare zi altă poveste, altă nebunie. Cumva nu putea să facă altfel decât să ajute oamenii.

El venea la mine și la mama și ne întreba: Ai nevoie de ceva? Mama poate zicea ce trebuie cumpărat, eu ziceam nu. Bun. Peste câteva zile, 95% din câștigurile sale plecau către 30 de oameni în India sau de unde vrei tu, susținea multe cauze. Pentru el, banii nu erau de ținut.

Nu putea să trăiască altfel.

Eram odată la casa din Lipari, Sicilia. Am mers la farmacie să iau ceva și când am vrut să plătesc, a vânzătorul a văzut cardul meu și mi-a spus: aveți o legătură cu maestrul Celibidache? Da, sunt băiatul lui.

Nu plătiți nimic.

De ce? Nu, să vă plătesc. A salvat-o pe fiica mea, i-a plătit operația la ochi, acum vede, are o familie. Pentru jumătate din insula a făcut câte ceva.

Credeți că avea generozitatea asta și din nevoia sau, mai degrabă, din neputința de a face ceva pentru România?

La asta nu m-am gândit, dar așa este, e foarte interesantă întrebarea. A ajutat și familia lui în România. Dar n-a putut să facă atât cât a vrut el.

Totuși, cred că e vorba despre felul lui de a fi. Cred că asta depășește partea românească. De exemplu, de la elevi n-a luat niciodată bani, iar dacă îl vedea pe unul dintre ei cu un pantof rupt, a doua zi îi aducea pantofi noi.

E o poveste amuzantă în carte, când și-a dat seama, înainte de un concert, că a uitat pantalonii de la costum acasă. Iar mama dumneavoastră a venit cu ideea de a lua pantalonii unui chelner. Și a dirijat în pantalonii chelnerului.

Da, asta este în film, e o parte cu umor.

Simțiți acum, privind filmul, că ați reușit să nu faceți ce se temeau ceilalți, că o să-i ridicați un piedestal?

Da. Eu cred că am reușit să-l umanizez, cum spuneai și tu despre carte. El este un om cu un talent deosebit, dar are și limitele lui, are și problemele lui, asta se vede, se simte și-l vezi cum cade, nu e un drum ușor. Nu cred că e un film piedestal.

Cred că focusul este pe relația asta dintre el și tatăl lui. El a suferit mult, dar n-a vorbit niciodată depre asta. Și avea și el o pudoare enormă. Explozia asta în familia lui a sacrificat și relația cu mama și cu tata. Nu trebuie să fii muzicolog sau muzician ca să intri în poveste.

Este o poveste despre o ruptură așa de violentă, încât nu mai are nicio legătură cu succesul sau insuccesul. Când am adunat toate informațiile, am găsit că firul cel mai important e acolo, legătură cu tatăl lui. Asta explică tot.

În interviul pe care l-am făcut acum câțiva ani, ați mărturisit că v-ați lovit de severitatea lui, de pretenția lui de a fi perfect în tot ce făceați. Dar și de absența lui, fiindcă era plecat foarte mult timp. Ca să ajungeți să faceți acest film și să înțelegeți mai bine personajul, într-un mod obiectiv, a trebuit, în primul rând, să înțelegeți relația dumneavoastră cu el, ca tată? Să-l iertați, poate, pentru anumite lucruri?

Am ajuns la concluzia asta la finalul filmului. Atunci am înțeles de ce l-am făcut. Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.

A fost un tată bătrân, cu părul alb, a fost extrem de dur, dar m-a și format și este bine cumva.

Este o lovitură, deci dacă te pui în locul lui, nu ai nimic de judecat.

El a apucat să vă vadă mergând pe calea regiei? Și cum se face că nu v-a îndrumat spre muzică?

Eu iubeam pianul. Când aveam vreo 10 ani, cântam la pian și tata m-a încurajat să cânt și jazz, să improvizez. Când intra în casă și eram la pian, venea la mine și spunea: “E foarte bine ce ai făcut, dar de ce nu faci și asta și asta?” Și, fără să vreau, asta îmi provoca un complex de inferioritate absolut abominabil. Am înțeles foarte repede că n-am să mă dezvolt, n-am să mă găsesc așa. Era o umbră așa de mare…

Muzica era prima mea iubire, fără îndoială, dar ca să merg pe drumul meu, având numele lui, doar puțin schimbat, în cel mai bun caz putea să fie o imitație, o fotocopie black and white, fără farmec, fără nimic.

Și a fost foarte bine că m-am trezit cu un nume puțin diferit din întâmplare.

Și atunci a doua iubire a fost cinemaul, unde am încă ceva de spus, cu sunet. Validarea din partea lui a venit la sfârșit. Celebram ziua lui de naștere, 84 de ani, doar cu câteva zile înainte să plece dintre noi.

Eu atunci făceam montajul filmului “Grădina lui Celibidache”, îmi lipsea o tranziție și eram extrem de frustrat. Și am găsit cumva tranziția asta, fiind acolo cumva de la început, dar a fost nevoie să fac puțină ordine ca să găsesc echilibrul.

Am avut o discuție cu el și i-am spus, am găsit unitatea în creație și nu pot să tai o imagine din film, chiar dacă îmi plătesc un milion de dolari, nu pot să scot imaginea asta, fiindcă ea aduce echilibrul.

Și s-a uitat la mine, țin minte, pentru prima dată în viața lui cu o privire de mândrie. Prima dată!

N-am să uit privirea asta. La două zile distanță, a plecat…Mama mi-a povestit după că el a spus atunci, după discuția noastră: Miki va fi ok. Miki este porecla mea din copilărie.

De ce vă spuneau Miki?

Că eram super fan Mickey Mouse, cred. De atunci am fost Miki pentru toată familia, pentru prietenii apropiați.

Și în filmul apare Miki, trebuia să mă văd acolo și să mă gândesc ce face Miki. Asta a fost puțin suprarealist. Dar și acolo am văzut niște lucruri foarte interesante. A fost o sesiune extrem de interesantă.

Abia ați terminat acest film, urmează să fie lansat și vine reporterul și vă întreabă: la ce altceva lucrați? Aveți în minte vreun proiect prin care urmează să vă desprindeți de povestea familiei?

Haha, da, vreau în primul rând să mă odihnesc. Apoi, eu am un vis ascuns de mulți ani, l-am și scris, dar nu e gata.

Aș vrea să continui să fac filmuri frumoase despre România și avem o colecție de lucruri interesante de spus. Dar vreau să simt că sunt binevenit și susținut. Nu vreau să merg contra curentului. Oamenii se uită deja la mine cu alți ochi și e foarte important. Nu sunt numai numele tatălui meu, din care a fost foarte greu să ies, mai ales aici, unde e un nume atât de mare. E aproape imposibil.

Dar, încet încet, culmea, cu un film despre el, o să vedeți că nu e despre el, este despre noi, asta-I partea fascinantă.

E mult mai universal decât ne așteptăm. Asta a fost scopul și cred că rămâne ce am reușit cel mai bine: să fie un film despre relația noastră cu părinții noștri, cu copiii noștri. Acolo este nodul cel mai interesant, cred eu.

E interesant și că, făcând un film pornind de la povestea lui, apropo de căutarea propriei identități, reușiți să vă maturizați propria identitate, cea pe care ați căutat-o mai bine de 40 de ani. Ați dus la bun sfârșit un proiect complex.

Da, total, așa este. Și partea profesională și partea personală. A fost o experință bogată cu totul.

***

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman în 1912 și a murit în Franța în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Serge Celebidachi: “Am avut nevoie de 40 de ani ca să definesc cine sunt eu cu adevărat.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Tudor Vladimir Panduru povestește cum a fost experiența inedită de pe platoul de filmare din Irak.

Filmul este inspirat din copilăria regizorului irakian, petrecută în perioada regimului dictatorului Saddam Hussein. În fiecare an, profesorii le cereau elevilor să tragă la sorți diferite responsabilități pentru celebrarea aniversării președintelui. Unul dintre copii trebuia să pregătească tortul. Pornind de la acest obicei, regizorul recreează în film atmosfera anilor ’90, fiind pentru prima dată când un lungmetraj irakian ajunge pe marile erane de la Cannes.

“Este primul film care abordează perioada anilor ’90 în Irak. A fost esențial să reconstituim atmosfera de atunci într-o manieră credibilă și am filmat în locații reale, cum ar fi mlaștinile mesopotamiene, considerate leagănul civilizației și locul unde s-a născut Epopeea lui Ghilgameș. Acolo oamenii încă mai locuiesc ca acum câteva mii de ani. În timpul filmărilor, locul m-a inspirat atât de tare încât seara am scris scene noi.

Directorul de imagine (n.r. Tudor Vladimir Panduru) a știut să redea fidel atmosfera Irakului anilor ’90.”, spune regizorul irakian Hasan Hadi.

The President’s Cake a fost selectat în cadrul competiției Quinzaine des Cineastes, unde a premit Premiul Publicului, apoi, la gala de închidere a festivalului, a primit Camera d’Or. Imaginea este semantă de Tudor Vladimir Panduru, cunoscut colaborator al lui Cristian Mungiu, alături de care a filmat Bacalaureat, R.M.N. și, cel mai recent, Fjord, în Norvegia. La doar 35 de ani, Tudor Panduru este considerat unul dintre cei mai valoroși directori de imagine din România. El a mai filmat Malmkrog, Metronom, Tata mută munții și Întregalde.

Recent întors de la Cannes, Tudor povestește pentru Cultura la dubă experiența trăită alături de echipa filmului The President’s Cake.

“Tudor, cum ai ajuns să lucrezi la acest proiect?

Am primit un email cam de nicăieri de la producătoarea filmului, Leah Chen Baker. Îmi amintesc că era în preajma sărbătorilor de iarnă, la începutul lui 2023. Îmi văzuseră filmele, dar primiseră și o recomandare de la un amic din New York, apropiat de Selman Nacar, un regizor turc alături de care lucrasem deja la două filme.

Cu Hasan Hadi am rezonat imediat. Mi s-a părut foarte interesant ce voia să transmită prin film, dar și cauzele pe care le susținea. Eu sunt genul de persoană atras de călătorii în locuri exotice și de experiențe memorabile.

Unde au avut loc filmările și care au fost provocările pentru tine, ca director de imagine?

În august 2023 am ajuns pentru prima dată în Bagdad și în Chibaish, mlaștinile dintre Tigru și Eufrat, principalele locații unde am filmat. Îmi amintesc cât de impresionat am fost de tot ce vedeam – fotografiam întruna. Căldura și aerul uscat erau ceva ce nu mai simțisem niciodată până atunci.

Documentarea a fost foarte importantă și extrem de interesantă. În paralel cu prospecțiile, am vizitat locuri pe care nu credeam că le voi vedea vreodată – Babilonul și orașul antic Ur.

Irakul e un loc magic, are un aer de poveste, chiar dacă a suferit mult din cauza războaielor.

A urmat o lună de pregătiri în noiembrie, iar perioada de filmare s-a întins din ianuarie până în aprilie. A fost o perioadă mai lungă decât planificasem, pentru că au apărut numeroase probleme de producție, cauzate de lipsuri locale. Practic, a trebuit să construim un sistem funcțional de la zero acolo.

Pe lângă lipsa echipamentelor și dificultățile de organizare, a fost greu să menținem un anumit tip de rigoare. Acțiunea filmului are loc în anii ’90, iar asta a însemnat un efort suplimentar pentru a păstra autenticitatea și standardele necesare.

Am filmat pe apă, cu copii și animale, iar majoritatea actorilor erau neprofesioniști, așa că a trebuit să găsim soluții foarte practice, să fim flexibili și să surprindem adevărul lor fără a fi intruzivi.

Pentru mine, cele mai complicate au fost filmările de noapte în sudul Irakului, în mlaștinile din Chibaish. A trebuit să iluminez suprafețe mari cu echipamente limitate. Cu ajutorul gafferului Florin Mihalache și al key grip-ului Răzvan Crețan, am găsit soluții foarte interesante, folosind insule plutitoare pe care am montat proiectoarele.

La început, eram prevăzuți în echipă doar trei români, dar pe parcurs numărul a crescut – am ajuns să fim peste 20, acoperind multe departamente. Echipa irakiană ne-a acceptat foarte bine, și s-a format un colectiv extrem de plăcut, chiar dacă mulți nu vorbeau engleza.

Chiar dacă România nu e prezentă cu un coproducător, suntem reprezentați prin echipă: Andrei Crețan – focus puller, Alin Ciuchi – DIT, Lucian Iordache – SfX, Ana Mihalache – Make up/hair, Florin Mihalache – Gaffer, Razvan Crețan – key grip, Ana Țecu – Scenografie, cu echipa Luca Bucura, Smaranda Murarus, Ana Popa, Ana Ciobanu, Bogdan Miron, Teo Petre, iar pentru postproducție a fost Andu Radu – editor și colorist, un apropiat colaborator, care la rândul lui a avut o relație minunată cu Hasan.

Care este cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o, lucrând la acest film?

Parcursul filmului a fost incredibil și total neașteptat, să luăm cele două premii a fost o mare bucurie. Sunt foarte fericit și pentru Hasan și pentru efectul pe care filmul îl are asupra industriei de film din Irak.

Juriul ne-a spus că a fost o decizie unanimă. Filmul nostru a fost penultimul vizionat, iar în momentul deliberării, a avut nevoie de doar două minute să decidă câștigătorul. Practic, acest film va lăsa în urmă un început de industrie cinematografică în Irak.

Cei doi copii, Sajjad și Benin, s-au atașat foarte tare de noi și noi de ei. Amândoi au un talent incredibil. Îmi amintesc momentul plecării, după încheierea filmărilor, a fost extrem de emoționant. Și senzatia generală ca prezența noastră acolo a avut șansa sa modifice oameni. Hasan a devenit un adevărat prieten.”

Palme d’Or a fost câștigat anul acesta de filmul It was just an accident, regizat de iranianul Jafar Panahi, fiind o coproducție Iran, Franța și Luxemburg. Filmul va fi distribuit în România de Transilvania Film.

Filmul lui Joachim Trier, Sentimental Value, a primit Marele Premiu și va fi adus în sălile de cinema din România de Bad Unicorn.

Independența Film va aduce în cinematografele din România 12 lungmetraje prezentate anul acesta la Festivalul de la Cannes. Printre ele se numără The Secret Agent (r. Kleber Mendonça Filho – Premiul pentru regie & cel mai bun actor), Young Mothers (r. frații Dardenne – Premiul pentru scenariu), dar și Nouvelle Vague (r. Richard Linklater), Fuori (r. Mario Martone, cu Valeria Golino), Vie Privée (r. Rebecca Zlotowski, cu Jodie Foster), Orwell: 2+2=5 (r. Raoul Peck) și Little Amélie – o delicată animație bazată pe romanul Améliei Nothomb.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tudor Vladimir Panduru, directorul de imagine al filmului premiat cu Camera d’Or la Cannes: “Irakul e un loc magic, are un aer de poveste, chiar dacă a suferit mult din cauza războaielor.” appeared first on Cultura la dubă.

Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.

Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.

În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

***

“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?

E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.

Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.

După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.

Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.

Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.

Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?

Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.

Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.

Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.

Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.

Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.

Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.

Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?

Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.

Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.

Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.

Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.

Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.

Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.

N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.

Ce te-a motivat să faci filmul acesta?

Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?

Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.

Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.

Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.

Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.

Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.

Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.

Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.

Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.

Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.

Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.

Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.

Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.

Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.

Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.

Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.

Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.

Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.

Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.

Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.

Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.

În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.

Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?

Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.

Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.

Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.

Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?

Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.

Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.

Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?

Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.

Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?

Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.

Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.

Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.

Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?

Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.

Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”

The post Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate: “Publicul de multiplex ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în promovare.” appeared first on Cultura la dubă.

“Credeam că ești femeie de serviciu” și “Nu mai filmezi că nu vreau eu.” i-ar fi transmis Nicolae Pungă. Relatările Alexandrei sunt susținute de martori contactați de Cultura la dubă.

De cealaltă parte, Nicolae Pungă nu a oferit un punct de vedere până la această oră, iar reprezentanții filmului au explicat că au renunțat la serviciile ei din cauza perioadei de indisponibilitate pe care actrița a anunțat-o.

Redăm mai jos relatarea Alexandrei Stroe:

“Bucuria pe care am simțit-o ieri, la prima mea zi de filmare în filmul despre Brâncoveni, care se turnează zilele astea la Palatul Mogoșoaia, în regia domnului Dan Pița, mi-a fost brusc curmată de întâlnirea întâmplătoare cu domnul Nicolae Pungă, vicepreședinte ALDE – Partidul Alianta Liberalilor si Democratilor, același care în urmă cu câțiva ani putea fi găsit pe la Palatul Copiilor, ca manager al teatrului Teatrul Stela Popescu – o sinecură venită pe filieră politică, bineînțeles.

Pe vremea aceea, profitând de poziția sa de putere, dl Pungă și-a flexat puțin mușchii politici și m-a dat afară dintr-un proiect la care lucrasem alături de o echipă minunată.

Deși nu mai este managerul teatrului Stela Popescu, dl Pungă a ajuns director la alt palat, Palatul Mogoșoaia Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”, o altă sinecură, bineînțeles.

Mai jos vă relatez dialogul halucinant pe care l-am avut ieri cu Domnia Sa.

Eu: Bună ziua!

El: Bună ziua!

Eu: Ce mai faceți? Că de când nu ne-am văzut, multă vreme a trecut. (trecusem peste faptul ca a individul a urlat la mine și m-a înjurat, cu asistenta lui în birou, pe vremea când era director la Stela Popescu)

El: Mda. Tu ești aici? La Dan Pița?

Eu: Da, am venit să filmez.

El: Să filmezi? Da’ ce, ești actriță?

Eu: Dar ce altceva?

El: Nu știu, credeam că femeie de serviciu…

Eu: Nu, actriță.

EL: Ba nu. Uite că vorbesc eu să nu mai fii!

Eu: Da, atunci să mă pregătesc să fac o nouă postare pe facebook?

El: Vorbesc serios, vorbesc să nu mai fii. Nu mai filmezi că nu vreau eu.

Eu: Puteți să mai spuneți o dată? Să scot mobilul să filmez măcar.

El: D-aia nu mai pot! Mă doare-n cur! Fix în cur mă doare. (împarte conducerea Palatului Mogoșoaia cu un membru PNL, probabil de aici… încrederea că poate face orice în țara asta care a devenit moșia lui)

Eu: …

El: Ți-am zis. Mă duc să vorbesc. (…)“

La această parte a discuției a mai fost prezentă o actriță care a confirmat întocmai spusele Alexandrei Stroe. Sub protecția anonimatului, aceasta a declarat pentru Cultura la dubă:

“Confirm exact spusele Alexandrei din prima parte a postării. Eram noi trei acolo. I-a spus că el credea că e femeie de serviciu, nu actriță, și a amenințat-o că o dă afară din echipa de filmare. Mi s-a părut ireal dialogul.”

După dialogul dintre Pungă și Alexandra Stroe, cei doi s-au reîntâlnit. Actrița relatează în postarea sa:

“Puțin mai târziu, în timp ce eu completam datele în contract. Dă târcoale mesei, vine în ceafa mea și întreabă:

Pungă: Acum completează contractul? Că nu e ok, nu trebuie să fie aici.

Producatorul: De ce?

Pungă: Hai să-ți zic.

Și au plecat. Și mai târziu, îl văd cu asistenta de regie, vorbind și arătând spre mine.

Cert e că la sfârșitul zilei primesc mesaj de la respectiva asistentă că nu mai pot veni mâine la filmare (adică azi). WOW! Adică… wow! De dimineață m-am trezit urlând în gând. Acum nu mai știu ce simt. (…)

Poate pentru că după ce m-a dat afară din proiectul de la Stela Popescu a reușit să facă același lucru și aici, nefiind implicat ÎN NICIUN FEL în producția filmului, ci doar folosindu-și influența, voia, vrerea, mușchii politici… WOW!”

Și această interacțiune a avut martori. Cultura la dubă a stat de vorbă cu o altă actriță care a confirmat relatarea Alexandrei. Pentru a nu suferi consecințe pe platoul de filmare, aceasta ne-a rugat să îi păstrăm identitatea anonimă.

“Stăteam la masă așteptând să filmăm și la un moment dat vine acest domn Nicu Pungă, Alexandra completa contractul atunci. El a văzut asta și nu i-a convenit și i-a zis “ce faci, completezi un contract? nu e bine, lasă că rezolv eu.” Și s-a dus cu producătorul deoparte să îi povestească ceva. Asta am văzut eu.”

Alexandra Stroe a fost prezentă pe platoul de filmări în ziua de vineri, 5 august 2022, când ar fi avut loc discuția cu Pungă. Chiar și în urma discuției, aceasta și producătorul au semnat contractul de colaborare, dar nu pe un număr determinat de zile de filmare.

În jurul orei 22.00, a fost anunțată de asistenta de regie – Beatrice Rancea – că nu va rămâne între personajele care trebuie să filmeze scena de sâmbătă, fiindcă este nevoie de actrițe disponibile în toată perioada de filmare.

Alexandra Stroe avea un rol de figurație specială, la fel ca 7-8 alte actrițe. Încă de pe 2 august, aceasta a înștiințat-o pe Beatrice Rancea de indisponibilitatea sa în perioada 15-21 august, lucru confirmat de Rancea.

Binecunoscuta Beatrice Rancea, manager general suspendat de la Opera Națională din Iași, este acum asistenta de regie a lui Dan Pița. Aceasta a transmis pentru Cultura la dubă:

“Domnul Pungă nu mi-a cerut nimic legat de actrițe și nici nu avea cum. Se suprapun zilele de filmare cu premiera pe care o are ea. Acesta este motivul pentru care i-am și scris că îi urez succes la premieră, că nu poate rămâne în film și poate cu altă ocazie. Ne-am despărțit în termeni buni, a văzut că aici se lucrează și depindem de niște date pe care noi nu avem cum să le schimbăm cu o distribuție întreagă, în funcție de programul ei. Asta a fost tot.

Nu știu de unde a ieșit toată discuția asta, nu are nicio legătură domnul Pungă cu programul pe care ea mi l-a dat dinainte, că e ocupată.

Mai este o fată într-o situație asemănătoare, care nici ea nu a mai rămas în film pentru că este ocupată în această perioadă. Deci au fost două situații. Sunt și actori care au renunțat la film pentru că au spectacole de teatru.

Noi filmăm și la Cetatea Făgăraș două săptămâni. Absolut toată distribuția și cele 7 fete care au rămas în rolurile de domnițe, toate sunt libere până în septembrie. Deci ea nici nu avea cum să fugă din Făgăraș să meargă la repetiții la premiera spectacolului.

În plus, eu îl cunosc pe domnul Dan Pița din 1985. Vă dați seama, la un asemenea regizor nici nu ai cum să te duci să spui: m-a pus unul să o scot pe una din film. Nici nu se poate pune problema de așa ceva, să vină cineva cu o intervenție la domnul Pița. Vorbim de un regizor cu notorietate. Cum aș fi putut eu sau domnul Pungă să se ducă la domnul Pița și să spună: scoateți-o pe interpreta respectivă din film? Nu și-ar fi permis nimeni așa ceva.”

Contactat de Cultura la dubă pentru a oferi un punct de vedere legat de o posibilă intervenție a lui Nicolae Pungă, producătorul filmului, Alexandru Ciocianu, a transmis “nu sunt implicat în așa ceva și nu am luat la cunoștință așa ceva.” și că motivul renunțării la serviciile Alexandrei Stroe are legătură cu indisponibilitatea sa.

Nicolae Pungă nu a răspuns până la momentul publicării articolului.

Nicolae Pungă este de profesie actor, fiind angajat al Teatrului Masca în perioada 1993 – 2017, potrivit CV-ului său.. Din 2017, el a devenit director al Teatrului Stela Popescu, aflat în subordinea Primăriei Capitalei. Din iunie 2018 a ocupat și funcția de consilier local la Primăria Sectorului 4, din partea partidului ALDE, fiind în același timp vicepreședintele partidului lui Călin Popescu Tăriceanu.

Din 2021 el a fost mutat de la conducerea Teatrului Stela Popescu la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, în funcția de director. Centrul Cultural Palatele Brâncovenești are și un manager – Dinu Marian Geani și un director – Nicolae Pungă.

În perioada în care a condus Teatrul Stela Popescu, acesta ar fi avut un alt conflict cu Alexandra Stroe. Actrița a povestit atunci că a fost dată afară dintr-un spectacol de teatru după ce ar fi cerut explicații privind reducerea onorariului.

Conform declarației de avere din mai 2021, Nicolae Pungă a avut un venit anual de 107.148 de lei la Teatrul Stela Popescu. Acesta deține două apartamente în București, un teren forestier în Gorj și unul agricol în Vrancea, toate dobândite prin moștenire. De asemenea, deține compania S.C. Pecon Company SRL, care se ocupă cu comercializarea de materiale de construcții.

Update 10 august: Centrul Cultural Palatele Brâncovenești a răspuns solicitării Cultura la dubă adresată directorului Nicolae Pungă, de a oferi un punct de vedere referitor la relatarea Alexandrei Stroe.

Deși cererea a fost adresată lui Nicolae Pungă, în numele său a răspuns managerul general Dinu Marian Geani, care nu a comentat situația, ci ne-a redirecționat către Biroul de Presă al Primăriei Capitalei.

The post “Nu mai filmezi că nu vreau eu” – Nicolae Pungă, directorul Palatelor Brâncovenești, acuzat că a umilit o actriță și a cerut excluderea ei din distribuția unui film appeared first on Cultura la dubă.

Mai mulți cineaști s-au adresat ministrului Culturii și i-au cerut să le vină în sprijin.

“Sectorul cinematografic are un avocat în persoana mea.”

Bogdan Gheorghiu, ministrul Culturii

Prezent ieri la o conferință de presă, ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu a declarat că a mers către factorii decizionali (Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență) cu o serie de propuneri pentru reluarea activității în domeniul producției de film, însă a fost întâmpinat cu reticență.

“Am propus ca într-o primă fază să fie permisă reluarea filmărilor cu un număr maxim de 50 de persoane în echipă, inclusiv cu partea tehnică, iar în faza a doua să fie permis un număr maxim de 100 de persoane. Am întâmpinat reticențe.”

Bogdan Gheorghiu, ministrul Culturii

Întrebat dacă va susține industria cu bugete speciale pentru asigurarea de materiale sanitare la filmări, ministrul a lăsat de înțeles că, la fel ca în cazul muzeelor, nu vor exista fonduri pentru așa ceva. “Am avut o discuție cu o casă importantă de producție și ni s-a spus că ei ar fi fericiți doar să li se permită reluarea filmărilor, că ei sunt pregătiți deja să ia toate măsurile necesare de protecție.” – Bogdan Gheorghiu

Așadar, deocamdată nu există o decizie care să permită reluarea filmărilor. În Legea privind starea de alertă, la articolul 44 este specificat că activitatea în domeniul producției de film va putea fi reluată conform unor regulamente ce vor fi stabilite printr-un ordin comun al ministrului Culturii cu cel al Sănătății. Deocamdată, acel ordin este în lucru.

Situații este similară și în ceea ce privește posibilitatea redeschiderii cinematografelor.

“Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență va decide când și în ce condiții se vor putea redeschide cinematografele, noi am pledat ca într-o etapă a doua să fie permisă, dar cu condiții drastice.

Cei din zona sanitară consideră de mare risc ca aceste instituții de spectacol și cinematografele să fie redeschise. Susțin dânșii că acolo unde oamenii stau nemișcați două ore sau mult mai mult, riscul epidemiologic este mult mai mare decât acolo unde timpul petrecut în acea incintă este mai scurt și lumea se află în mișcare. Sunt foarte reticenți la tot ce înseamnă săli de spectacole.

Din discuțiile pe care le-am avut, ce se va întâmpla în lune iunie va fi decis cel mai probabil după data de 1 iunie, în funcție de evoluția cifrelor, ce ne vor arăta cifrele din punct de vedere al evoluției epidemiologice.”, a mai declarat Bogdan Gheorghiu.

The post Ce se va întâmpla cu industria cinematografică în starea de alertă appeared first on Cultura la dubă.