Într-o Românie conectată zilnic la hate-ul de pe facebook, la filmulețele de pe tik-tok sau la televiziunile de știri care intoxică publicul cu fake news, o viață complet diferită, simplă, trăită în inima munților, ne arată obiceiuri străvechi, relații de familie și o muncă desprinsă parcă din basmele populare.

Regizorul Dumitru Budrala a observat și aprofundat în ultimul său film documentar, Calea laptelui, povestea unei familii de ciobani din Mărginimea Sibiului, alături de care a petrecut zeci de zile, în mijlocul iernii geroase sau al verii blânde de munte.

O versiune work in progress va fi arătată publicului la Astra Film Festival vineri, 20 octombrie, ora 18.00, la Sala Thalia din Sibiu. Timp de două ore și jumătate, ne pierdem în acest univers al unei forme de umanitate pe care nu o vedem pe stradă, la jobul de la corporație sau la supermarket. Un cioban și fiul său, care îi moștenește îndeletnicirile, pornesc cu turma lor de peste 300 de oi din iarna grea a Carpaților Meridionali, către clima mai prietenoasă a Câmpiei Banatului. Petrec aproape 7 luni pe drum, în încercarea continuă de a-și hrăni și înmulți animalele.

Între timp, mama rămasă acasă susține singură gospodăria, înconjurată în lung și în lat de nămeți, și are grijă de mezinii familiei. Regizorul surprinde experiența și provocările drumului ciobanilor, precum și viața grea a mamei și frumusețea copilăriei celor mici.

Filmul ne arată de ce din ce în ce mai puțini bărbați aleg să ducă mai departe obiceiul transhumanței și de ce această tradiție ar putea să dispară în viitorul nu foarte îndepărtat.

Nu lipsesc peisajele pitorești, surprinse excelent de echipa filmului. Regizor, fotograf și director de imagine, Dumitru Budrala deține un doctorat în antropologie vizuală. Filmele sale au fost prezentate și premiate la festivaluri de film din întreaga lume. Este autor de fotografii documentar-antropologice care au făcut obiectul unor expoziții internaționale și al unor publicații de succes. Este inițiatorul proiectului cultural Astra Film, lansat în 1991 și devenit între timp unul dintre cele mai importante centre de film de non-ficțiune din Europa, și directorul fondator al Astra Film Festival, festivalul internațional de cinema de non-ficțiune de la Sibiu, fondat în 1993.

A 30-a ediție a Astra Film Festival se desfășoară la Sibiu până pe 22 octombrie 2023.

The post Fascinanta lume a ciobanilor români, pe cale de dispariție. Filmul “Calea laptelui”, regizat de Dumitru Budrala, documentează posibil ultimele generații de păstori appeared first on Cultura la dubă.

12 cineaști români, reprezentând diferite generații, s-au prezentat în această dimineață în fața Centrului Național al Cinematografiei, purtând mesaje de protest față de declarațiile directorului instituției, Anca Mitran, publicate săptămâna trecută de Cultura la dubă.

Într-un interviu oferit cu ocazia lansării unei noi sesiuni de finanțare pentru proiecte cinematografice, Anca Mitran a afirmat, printre altele, că “Toți regizorii noștri fac filme pentru festivaluri, filme de artă. Și atunci, ducem o lipsă acută de filme pentru public.”, că „Documentarul nu este un film pentru sala de cinematograf.” și a explicat propria viziune despre film, susținând că „În momentul în care trăiesc vreo 24 de ore din 24 în oraș, merg pe stradă și văd oameni amărâți, supărați, totul este apăsător, viața noastră socială e destul de complicată.

De ce m-aș duce la cinematograf să văd un film care dezbate aceleași subiecte? Aș vrea să evadez două ore, să mă duc în altă lume, să văd altceva, să văd o poveste frumoasă de dragoste, să râd la o comedie, să văd chiar un film pentru copii.”

Printre protestatari s-a aflat și celebrul regizor și scriitor român Andrei Ujică, realizatorul filmul documentar Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), multipremiat la nivel internațional.

“Am venit aici dintr-un semn de solidaritate cu colegii mei și să dăm un semn de dezaprobare pentru faptul că directorul instituției care, prin natura ei, trebuie să protejeze cinematografia, face niște reproșuri și admonestări așa, de diriginte, că nu suntem noi cuminți și nu facem filmele care să placă publicului și centrului respectiv.

CNC are, mai întâi de toate, misiunea de a promova și proteja filmul românesc. Asta înseamnă filmul de artă românesc, nu filmul comercial.

Andrei Ujică, regizor și scriitor

Filmul comercial are alte canoane, alte finanțări. Niciun stat nu are nevoie de un fond cinematografic național care să finanțeze filme comerciale, asta e o absurditate.

Cum comentați afirmația că filmul documentar nu este pentru cinematograf?

E de râs, dacă n-ar fi de plâns. Dovedește și o inadecvare la realitate. Anul acesta, acum o săptămână, Leul de Aur de la Veneția a fost câștigat de un film documentar (n.r. All the beauty and the Bloodshed).

Și CNC-ul visează și îi e dor de Năică. Singurul film românesc nominalizat vreodată la Oscar este un film documentar. Despre ce vorbim?

Nici filmele de ficțiune românești nu rup box office-ul. Întâi de toate, nu mai avem cinematografe.

Au dispărut cinematografele de artă, nu se face nimic pentru creșterea unui nou public cinefil. Ceea ce ar trebui să fie un alt obiectiv al unei instituții naționale care sprijină cinematografia.

Andrei Ujică, regizor și scriitor

Realitatea e că ne aflăm pe fronturi diferite și e o situație care, mai devreme sau mai târziu, va trebui discutată.”

Alexandru Solomon, regizor de filme documentare, producător și director de imagine, precum și președintele festivalului de film documentar One World Romania, s-a prezentat la CNC cu o statistică din 2020, care arată că din primele 20 de filme românești cu succes la public, 9 au fost filme documentare.

Cineastul este una dintre vocile care au cerut constant în ultimii ani majorarea procentului de 10% pe care CNC îl alocă filmelor documentare, din totalul bugetului unei sesiuni de finanțare.

“Mi s-a părut că declarațiile astea o poziționează pe doamna Mitran, ca director al CNC, în contradicție sau în conflict cu filmul românesc, spunând că responsabilitatea pentru lipsa de public e în cârca celor care fac filme. Ceea ce e complet fals.

Ce a făcut CNC în toți acești ani pentru a revitaliza o rețea de săli de cinema? În București sunt 3 săli, de fapt, în afară de mall-uri.

Alexandru Solomon, regizor

Ce a făcut pentru promovarea filmului românesc? Există campanii de PR pentru filmul românesc, făcute de CNC? Nu am auzit.

Ce mi s-a părut flagrant este această necunoaștere a realității românești și a problemelor noastre. Dânsa știe ce sume trebuie să plătești ca să intri cu un film românesc la mall? Mall-urile te pun să plătești. Din ce? Din sprijinul pentru distribuție acordat de CNC, care e de 2000 de euro? N-ajunge pentru nimic.

Problema nu e la filme. Problema e la toată structura de distribuție și de promovare, în care CNC ar putea să aibă o contribuție majoră. De ce nu o face? Asta e de văzut.

Alexandru Solomon, regizor

Noi am tot propus chestii, putem să propunem și acum. Dar mi se pare absurd că trebuie să ne situăm așa, pe poziții de conflict și de “nu faceți filme bune”. Noi le facem. La filmele la care știu eu că am lucrat, din bugetele respective, finanțarea CNC era de 30-45%. Restul e adunat cu greu de producători, umblând în lume și obținând bani și prin expunerea la festivaluri, că altă șansă nu avem.

Ce spune doamna Mitran e adevărat, da, facem filme pentru festivaluri, o bună parte din noi. Dar care e altă șansă de a fi remarcat? De ce nu i se spune Simonei Halep să nu se mai ducă la competiții internaționale, să rămână în România și să facă performanță aici?”

Dana Bunescu, o altă personalitate a cinematografiei române, a purtat, la rândul său, un mesaj de protest în care invocă lipsa sălilor de cinema din România.

„Toată lumea își dorește să facă film la care publicul să ajungă, dar pentru asta trebuie să existe o șansă de distribuire a acelor filme în România.

Dana Bunescu, monteur

Iar asta nu e susținut în vreun fel. Nici ficțiunea, nici documentarul, nici animația. Totul este o mare glumă și la sfârșit concluzia e că trebuie să fim trași de urechi că am făcut filme necorespunzătoare.”

Dana Bunescu a montat unele dintre cele mai cunoscute filme românești din ultimii 20 de ani – Moartea Domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni si 2 zile, Poziția Copilului sau Colectiv. În 2017 a câștigat Ursul de Argint la Berlin pentru remarcabila contribuție artistică adusă filmului Ana, mon amour.

Contestă vehement declarațiile Ancăi Mitran și se arată îngrijorată de perspectiva acesteia asupra filmului documentar.

“Mă deranjează practicarea evidențelor convenabile. Și faptul că doamna Mitran ne reduce la o grupă mică de oameni care nu fac lucrurile așa cum i-ar plăcea dânsei. Toată această perspectivă paseistă e una care m-a deranjat și acesta e motivul pentru care am venit aici.

Ce m-a surprins a fost acea afirmație enormă, că filmul documentar nu este film de cinematograf. E absurd, e imposibil de imaginat cum directorul CNC poate să facă o asemenea afirmație. Nu e suficient că duce politica asta de punere la colț a filmului documentar prin proasta finanțare. Mai face și afirmații de genul acesta.

Dacă programul de conducere al dânsei era ca filmul documentar să fie din ce în ce mai invizibil, mai inexistent, afirmația asta iată că ne dă și cheia. Și ne îngrijorează această perspectivă.”

La concursul de proiecte cinematografice anunțat recent, CNC va distribui banii astfel:

• 49% – 19.600.000 lei pentru filmele de ficţiune de lungmetraj;
• 15 % – 6.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de lungmetraj debut;
• 10% – 4.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de lung și scurtmetraj tematice;
• 10% – 4.000.000 lei pentru filmele documentare;
• 10% – 4.000.000 lei pentru filmele de animaţie;
• 5% – 2.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de scurtmetraj;
• 1% – 400.000 lei pentru dezvoltarea proiectelor de filme de lungmetraj ficţiune, documentare și de animaţie, din care 300.000 lei – ficțiune; 50.000 lei – documentar și 50.000 lei – animație.

Realizatorii de film documentar o acuză pe Anca Mitran de deformarea adevărului, atunci când vine vorba despre cei 10% alocați acestei secțiuni. În interviul inițial, directorul CNC a afirmat că  “nu se poate majora fiindcă 10% e stabilit prin lege. Până nu se modifică legea, nu se poate.”

Alexandru Solomon o contrazice:

“Legea spune că e minim 10%, deci e la latitudinea CNC să sprijine mai mult sau egal cu 10% acest domeniu care a avut performanță mare. Dânsa spune “am făcut 100 de documentare, câte au avut performanță?”. Poate ar trebui să facem o listă, dar cred că CNC deja o are și dânsa o ignoră.

I-ați zis vreodată în scris sau față în față aceste lucruri?

De mai multe ori.

Și care a fost reacția?

Pe moment au găsit o soluție și au suplimentat nu cu 5%, ci cu 2%. A fost mai mult decât nimic, dar s-a oprit acolo. Nu există o politică de a încuraja tipul acesta de film.

Iar ceea ce e îngrijorător este că dânsa spune în interviu că vrea filme escapiste, comedii, filme de dragoste care să mă plimbe în altă lume.

Pentru asta există agenții de turism și vagoane de filme peste tot, la cinema și pe net, care fac asta. De ce e nevoie ca CNC să producă așa ceva?

Alexandru Solomon, regizor

CNC e aici ca să încurajeze generații de tineri să facă film creativ, care reflectă societatea românească, pune oamenii pe gânduri, îi și distrează, dar nu e aici ca să producă Miami Bici și 5 Gang. Foarte bine că se fac, dar nu e nevoie de banii CNC pentru asta.”

Prezenți au fost și câțiva tineri cineaști, care au aflat din propria experiența cât de dificil este să pornești o carieră în cinematografie, un domeniu subfinanțat în România. Mihai Dragolea, de exemplu, proaspăt câștigător al Premiului TIFF pentru cel mai bun scurtmetraj – Aurică, viață de câine, susține că a fost nevoit să își autofinanțeze primele filme până la ultimul proiect, cu care a câștigat finanțare de la CNC.

Mihai Dragolea este și unul dintre jurnaliștii care au fost agresați fizic de hoții de lemne. Mihai lucra atunci la realizarea unui film documentar despre mafia lemnului din România.

“Mi se pare că suntem cu toții în aceeași oală și ar trebui să fie mai mult o colaborare între CNC și cei care fac filme. Nu avem mulți oameni în săli, dar e o responsabilitate colectivă treaba asta. Și nu avem oameni în săli pentru că cinematografia nu mai e prezentă în sfera publică.

În Franța, filmele pe care le fac cineaștii francezi sunt foarte aproape de public. Sunt săli de cinema, mediateci și lumea merge la ele.

Cum la noi sunt aproape de public casele de pariuri. Oamenii merg și pariază bani aiurea. La ei e cu cinemaul și cultura aproape de oameni.

Mihai Dragolea, regizor

Dacă liderul instituției spune că filmele care se fac acum nu sunt pretabile pentru sala de cinema, e ca și cum ți-ai faulta propria producție și întreg cinemaul românesc în România, că în afară ei se ocupă de filmele românești mai bine decât ne ocupăm noi în țară.

Iar legat de preferințele pentru filme de public, avem destul escapism de la filmele americane, care devine din ce în ce mai prost, de fapt.

Cred că există loc pentru povești românești și ar trebui construit apetitul pentru ele, cum și americanii ne-au construit apetitul pentru universul Marvel.”

Cineaștii au stat în fața sediului CNC aproximativ o oră și jumătate. În paralel, câțiva colegi de breaslă care nu au putut fi prezenți, le-au trimis câteva fotografii prin care și-au arătat solidaritatea.

În tot acest timp, Anca Mitran s-a aflat în sediul instituției și nu a ieșit să discute cu cei prezenți, spunând că nu i s-a solicitat acest lucru.

Ca jurnalist, i-am cerut Ancăi Mitran un nou punct de vedere, raportat la reacțiile de azi și la declarațiile făcute inițial.

Iată ce a declarat azi, pentru Cultura la dubă, după protest:

“Doamna director, declarațiile dumneavoastră au stârnit nemulțumirea unor cineaști români. Aceștia spun că nu este normal ca dumneavoastră, ca director al instituției, să îi certați că fac filme de artă și nu fac filme de public sau să afirmați că documentarul nu este un film de cinematograf.

Cum comentați reacția lor?

În primul rând, trebuie să îmi fac mea culpa, am folosit un termen total neadecvat, respectiv că CNC face filme. Nu face filme, finanțează filme.

În al doilea rând, ar trebui să mă simt lezată că îmi sunt cenzurate gusturile personale, referitor la declarația că mi-au plăcut și îmi plac în continuare filmele copilăriei mele, respectiv ale lui Zizi Bostan și ale lui Geo Saizescu.

Anca Mitran, directorul CNC

Referitor la așa zisa ceartă a mea, nu a fost în niciun caz ceartă. Este o afirmație bazată pe date statistice.

Dar ați vorbit în calitate de director al instituției. Ați transmis un mesaj din vârful instituției care ar trebui să protejeze cineaștii români. Ei spun că nu este vina lor că filmele nu aduc public în sală. Invocă lipsa sălilor de cinema, lipsa banilor pentru distribuție și promovare.

Am să fac în curand publică o statistică privind fondurile alocate de CNC pentru distribuție. Acesta e un aspect. Al doilea aspect, nu i-am certat. Este o constatare. Cele 640 de filme care s-au făcut în ultimii 10 ani au luat 500 de premii. Este o constatare din datele statistice. Filmul românesc, în marea lui majoritate, este un film pentru festivaluri.

De ce ar fi asta ceva negativ?

Eu n-am spus că ar fi ceva negativ sau nu am spus-o ca pe un reproș. Pur și simplu este o constatare bazată pe numărul de filme, de premii și de spectatori.

Ceea ce am spus și susțin în continuare, foarte puține filme românești recente sunt pentru public. Aici nu are cum să îi ajute CNC.

Anca Mitran, directorul CNC

Și dacă eu mă uit la Aferim! sau la Astă seară dansăm în familie nu are importanță. Legea funcționează în continuare, indiferent de părerile mele personale; comisiile aleg scenariile, conform legislației în vigoare.

CNC este un organ de administrare a unui Fond Cinematografic, din care încercăm să acoperim toate nevoile pieței de film – producție, distribuție, exploatare, tot ce putem face.

Alexandru Solomon invocă o statistică a CNC din 2020, conform căreia din 20 de filme, primele intrări în cinematografe ca număr de spectatori, 9 sunt documentare. Asta ca să contrazică afirmația dumneavoastră, că filmul documentar nu este pentru cinematograf.

Cred că aici este o proastă înțelegere a declarației mele .

De exemplu, Acasă și Colectiv sunt filme de audiență mare pentru că dezbat probleme sociale de larg interes. Și atunci, nu ar trebui să aibă doar 25.000 de spectatori în sălile de cinematograf, adică 1% din populația țării.

Anca Mitran, directorul CNC

Ar trebui să aibă 20 de milioane de spectatori, dacă ar fi difuzate pe canalele de televiziune.

Ar fi nevoie și de fonduri mai mari pentru promovare și distribuție, de săli de cinema de artă. Și ei invocă și acest lucru, că este o problemă a sistemului, nu a realizatorilor de film, că publicul nu vine în sălile de cinema.

CNC sprijină industria de film, acordând banii pentru distribuție fiecărui film care iese în exploatare. Din păcate, sălile de cinematograf nu sunt în subordinea noastră.

CNC nu poate interveni în politica de distribuție a sălilor private din mall-uri.

În lege există obligativitatea ca sălile să difuzeze un procent de minimum 5% din numărul anual de spectacole cu filme românești, procent care se respectă.

Mai este și acea discuție legată de procentul alocat filmului documentar, dumneavoastră ați spus că 10% este prevăzut în lege și nu aveți decât să schimbați legea, dumnealor spun că în lege scrie minimum 10%, deci ați putea să acordați mai mult.

Nu depinde de mine. Aceste alocări și procente se fac printr-o hotărâre de a Consiliul de Administrație. Dar, în România se fac cam 3 filme de ficțiune la 1 documentar. Franța are o pondere de 5 filme de ficțiune la 1 documentar.

Nu cred că este o pondere nesemnificativă a documentarului față de filmele de ficțiune.

Discuția e raportată la performanțele obținute de documentarele românești în ultimii ani, primul film românesc nominalizat la Oscaruri a fost un documentar, credeți că ar trebui majorat procentul alocat?

Să știți că atunci când am suplimentat banii la secțiunea de documentar, acum două sesiuni, am avut multe discuții cu regizorii de filme de ficțiune.

În ce sens?

De exemplu, procentul la secțiunea de debuturi este identic cu cel de la secțiunea documentare. La fel, regizorii tineri au cerut majorarea bugetului la debuturi.

Ați avut discuții în Consiliul de Administrație, legate de modificarea procentelor?

La fiecare sesiune sunt stabilite aceste procente. Consiliul a decis alocarea procentelelor minime din lege.

Referitor la protestul care a avut loc azi, intenționați să aveți o discuție cu cei prezenți?

Dacă mi se solicită…

Există un Consiliu de Administrație al CNC, numit la propunerea cineaștilor, care decide toată strategia, toate alocările de bani din Fondul Cinematografic , nu decid eu personal.

Eu, ca director general, nu am nicio putere să aloc banii după părerile mele personale. Eu am obligația să pun în aplicare Hotărârile Consiliului în concordanță cu legislația în vigoare.

Dar credeți că declarațiile pe care le faceți public pot influența decizia Consiliului, Consiliul să își asume viziunea dumneavoastră despre film?

În niciun caz. Fiecare are dreptul la opinia personală. Consiliul e format din 7 persoane, iar majoritatea decide.

În încheiere, doriți să retractați ceva sau să reformulați ceva din interviul inițial?

Este o constatare. Cele 640 de filme care s-au făcut în ultimii 10 ani au luat 500 de premii. Este o constatare din datele statistice. Filmul românesc este un film pentru festivaluri.

Legat de documentar, „că nu este film pentru sala de cinematograf”. Am vrut să spun că nu are audiența pe care ar trebui să o aibă un film ca Acasă sau Colectiv. Referindu-mă strict la importanța subiectelor și la audiența pe care ar trebui să o aibă aceste subiecte.

Media biletului la cinematograf e în jur de 25 de lei. Este foarte greu pentru media populației să prefere un film documentar față de un film artistic american, să spunem.

Deci atât Colectiv, cât și Acasă, care abordează subiecte importante, ar fi trebuit să aibă o altă audiență. Ele ar trebui să fie văzute de un număr cât mai mare de oameni, care, însă, nu o să meargă la cinema din cauza prețului biletului.

Și atunci, care ar fi soluția ca publicul să intre mai mult în contact cu filmele documentare și cu filmele de artă, în general?

Avem Sala Union, special pentru documentare și scurtmetraje, la niște prețuri minime. Nu știu dacă am avut 4 solicitanți în ultimul an, din păcate.

Alexandru Solomon a spus că nu știa de această inițiativă, semn că e o lipsă de comunicare între instituție și cineaști.

A fost public anunțul, pe site-ul CNC și pe site-ul ANF.

De asemenea, că Sala Union nu se află într-o stare foarte bună.

Este o sală în condiții bune.”

Anca Mitran conduce Centrul Național al Cinematografiei din anul 2014. Din 1997 până în 2014 a fost directorul Arhivei Naționale de Film, iar în lumea cinematografiei a început să activeze din 1989, la Studiourile Buftea. Este doctor în inginerie chimică din anul 1997 şi doctor în estetica filmului din 2010.

Cei prezenți azi în fața CNC spun că se vor aduna și mâine, în același loc, de la 9.30 la 10.30.

The post 12 cineaști au protestat azi în fața CNC. Andrei Ujică, regizor: “Realitatea e că ne aflăm pe fronturi diferite și e o situație care, mai devreme sau mai târziu, va trebui discutată.” appeared first on Cultura la dubă.

Astra Film Festival a contribuit deciziv la promovarea filmelor documentare în România și la sprijinirea cineaștilor interesați de această nișă, iar azi este unul dintre cele mai importante evenimente culturale din Sibiu, alături de Festivalul Internațional de Teatru și cel mai mare festival de film documentar din România.

Anul acesta, festivalul a fost grav afectat de tăierile bugetare făcute de Ministerul Culturii. Astra Film Festival a primit un buget cu 60% mai mic decât cel de anul trecut și s-a zbătut pentru supraviețuire, așa cum o făcea la primele ediții, în ciuda faptului că e un eveniment aprecial la nivel internațional.

Fondatorul AFF, Dumitru Budrala, regizor, producător, director de imagine și fotograf ne povestește cum a evoluat festivalul în tot acest timp și ce are special Astra Film Festival.

****

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum și de ce a luat naștere Astra Film Festival.

Din orgoliu. Povestea este lungă. Înainte de 1989 era o mână de cinecluburi în țară și câțiva pasionați care făceau diaporame, în afară de TVR și de studioul Sahia. Practic, cei care ar fi vrut să experimenteze filmul documentar nu aveau posibilitatea să o facă.

În ceea ce mă privește, eu eram și atunci foarte pasionat să observ lumea din jurul meu. Făceam fotografii, diapozitive, filme, organizam evenimente. Simțeam nevoia asta. Știam cum se face, participasem la festivaluri în străinătate și doream să existe o mișcare culturală în jurul filmului de non-ficțiune și în România. 

În toți acești ani ați strâns o mulțime de amintiri. Este una care vă revine în minte în mod special?

Îmi vin toate de-a valma. De exemplu, momentul de început. Prima ediție, când nu aveam bani nici pentru a asigura masa participanților. Și salvarea a venit de la fratele meu, care mi-a trimis două remorci cu cartofi, pe care i-am vândut ca să finanțez festivalul.

Era o perioadă romantică, în care entuziasmul ținea loc de finanțare. Din păcate, nici acum nu e foarte diferită situația la capitolul finanțare. E drept, nu mai e nevoie să vindem cartofi ca să ne finanțăm, dar nimic nu e exclus.

Poate că anul viitor Ministerul Culturii ne va trimite la Ministerul Agriculturii. E același guvern până la urmă, nu-i așa?

Ce știau românii despre filme documentare la prima ediție Astra Film Festival și cum sunt filmele documentare privite acum în România?

Nu știu ce știau, probabil că nu mare lucru, dar la prima ediție au ieșit din sală toți spectatorii când au văzut un film realist al lui Michael Stewart, unul incomod pentru ei. Oamenii nu erau deloc obișnuiți cu filmul documentar, se așteptau să vadă filme propagandistice despre tot felul de realizări reale sau închipuite.

După anul 1997, odată ce s-a putut călători mai lejer în străinătate, a fost facilitat dialogul și contactul cu școlile de film documentar din străinătate. Acest lucru a dus la apariția unui număr mare de realizatori de film de non-ficțiune, a interesului pentru acest gen cinematografic, așa că astăzi, după 28 de ediții AFF, putem spune că avem un public extraordinar, care înțelege foarte bin acest gen.

A fost vreun moment când ați vrut să renunțați la organizarea festivalului?

Nu. La modul serios, niciodată nu am avut acest gând. Dar m-am enervat de câteva ori, recunosc asta.

Ce este cel mai dificil din procesul organizării acestui festival?

Impredictibilitatea finanțării, desigur. Restul e plăcere pură.

Cum a schimbat festivalul orașul Sibiu de-a lungul timpului?

Astra Film Festival este un eveniment cultural important din viața Sibiului, din 1993 încoace. Aș spune chiar că e un eveniment definitoriu, a cărui însemnătate depășește cu mult marginile orașului și ale țării, are rezonanță internațională.  

Se observă cu ochiul liber că în timpul festivalului există în oraș o vibrație aparte. Spectacolele continuă mereu și după terminarea lor, la terase, pe alei, pe străzi.

De ce, totuși, Sibiu nu mai are cinematografe de artă? Doar a fost și Capitală Europeană a Culturii.

Privatizare sălbatică. Cunoașteți modelul și din alte orașe ori alte țări ex-comuniste. 

Există și în filmul documentar ceva asemănător fenomenului fake news în mass-media? Există filme documentare menite să manipuleze publicul? Dacă da, cum putem să le distingem de cele care nu au această intenție?

Da, acest fenomen a atins și filmul documentar, este ceva ce face parte din realitatea de azi.  Vaccinul împotriva acestui fenomen rămâne același: educația.

Ce credeți despre noua generație de realizatori români de documentare?

Filmul documentar românesc are multe voci tinere foarte talentate și interesante și am fost mereu încântat să le găzduim producțiile. Multe dintre ele s-au născut, de altfel, la Astra și mă bucur că aplauzele publicului AFF i-au încurajat de fiecare dată să meargă mai departe și să fie din ce în ce mai buni.

Ce are special Astra Film Festival, ce nu mai regăsim la alt festival de film în România?

La festivalul Astra Film Filme Sibiu găsești filme adevărate, pe care le poți vedea doar aici.

În fiecare an, primim mii și mii de filme, iar selecția este întotdeauna o treabă foarte serioasă. Au loc întâlniri cu regizori, producători, profesioniști din industria de film. Sunt discuții care uneori durează mai mult decât filmul.

Un argument în plus că filmele sunt foarte bune, pentru că te provoacă să duci povestea mai departe, să te gândești.

Programul festivalului este completat de fiecare dată de masterclass-uri, concerte, totul alcătuind o vibrație aparte, cu efect transformator.

Astra Film Festival se desfășoară săptămâna aceasta la Sibiu. AICI puteți vedea mai multe despre programul festivalului.

The post Dumitru Budrala, fondatorul Astra Film Festival: “La prima ediție, fratele meu mi-a trimis două remorci cu cartofi, pe care i-am vândut ca să finanțez festivalul.” appeared first on Cultura la dubă.

“Copiii amăgirii” ( Seeds of Deceit), Olanda, 2021, a avut premiera în România aseară, la Astra Film Festival. Spectatorii aflați la Sibiu au descoperit o poveste care a uimit întreaga lume și a schimbat, pe alocuri, percepția asupra inseminării artificiale.

“Copiii amăgirii” este o miniserie realizată în 3 episoade, selectată la prestigiosul festival de film Sundance. Miniseria scoate la iveală pe larg povestea celui mai renumit specialist în fertilitate al Olandei în anii ’70 şi ’80, doctorul Karbaat.

La vremea respectivă, acesta era unul dintre puținii specialiști în fertilizare, astfel că numeroase femei au apelat la serviciile sale. Medicul ginecolog Karbaat era considerat o emblemă a progresismului, pentru că ajuta nu doar cupluri heterosexuale, ci şi cupluri gay sau mame singure.

Doar că acesta și-a folosit propria spermă, nu pe cea a donatorilor aleși de cupluri, pentru a insemina peste 65 de paciente, fără acordul lor. Mai mult decât atât, unele dintre femei mărturisesc că au fost supuse unor abuzuri sexuale, cu pretextul că “dacă au și orgasm în timpul inseminării, cresc șansele de a rămâne însărcinate”.

Cele 3 episoare realizate de regizoarea Miriam Guttman aduc laolaltă mărturiile părinților, dar și ale copiilor care află cine este adevăratul lor tată biologic.

Abuzurile comise de doctorul Karbaat nu se opresc aici. Acesta folosește și câțiva colaboratori, donatori de spermă, vreme îndelungată, astfel încât comunități largi din societatea olandeză sunt supuse riscului de incest. Peste 200 de adulți, cu tată donator de spermă, descoperă că au frați cu care se aseamănă izbitor.

Povestea are atât implicații emoționale, sociale, cât și genetice și lansează numeroase întrebări. Există oare certitudinea că un cuplu care alege metoda inseminării artificiale va primi exact sperma de la donatorul ales? Cum poate fi evitat incestul într-o societate care apelează din ce în ce mai mult la metode evoluate de procreare?

După proiecția filmului, medicul ginecolog Ciprian Pop-Began a răspuns la aceste întrebări și a oferit mai multe informații despre riscurile inseminării artificiale, protocoale și posibile erori umane.“Copiii amăgirii” ( Seeds of Deceit), Olanda, 2021, a avut premiera în România aseară, la Astra Film Festival. Spectatorii aflați la Sibiu au descoperit o poveste care a uimit întreaga lume și a schimbat, pe alocuri, percepția asupra inseminării artificiale.

“Copiii amăgirii” poate fi urmărit online până pe 19 septembrie, dar va mai avea încă o proiecție în cadrul Astra Film Festival, Joi 9 septembrie, ora 19.00, la Astra Film Studio.

Cei interesați de noile metode de procreare sunt așteptați și la filmul “Copilul nostru”, miercuri, de la ora 17.00, la Astra Film Festival. După ce concepe un copil cu ajutorul unui donator de spermă anonim, regizoarea Marina Belobrovaja explorează perspective sociale ale familiei şi ale statutului de părinte. Filmul “Copilul nostru” va putea fi urmărit și online între 12-19 septembrie.

The post “Copiii amăgirii”, filmul care spune povestea șocantă a medicului Karbaat, e disponibil acum online appeared first on Cultura la dubă.

Vanina Vignal este regizoare și co-director artistic al festivalului de film documentar despre drepturile omului One World Romania, are loc până pe 20 iunie, la București.

Și-a început cariera ca actriță, în Franța, însă din cauza unor traume suferite în copilărie, a realizat că locul ei este în spatele camerei. Pe când era doar un copil, Vanina a trăit lucruri pe care mulți dintre noi nu le-ar putea înțelege sau procesa. În familia ei, prestigiul, puterea și influența s-au îmbinat cu înclinația spre abuz. 

Vanina reușește să-și proceseze trauma îmbinând terapia cu o pasiune către care s-a îndreptat instinctiv – filmul documentar. Filmele sale, „Stella”(2007) și „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu exista?”(2012), spun poveștile a două femei care experimentează forme diferite de alienare. 

Pentru Vanina, să vină în România a însemnat să găsească un loc unde nu se mai simte singură. A ajuns aici pentru prima dată în 1990, pentru a juca într-un spectacol la Teatrul Național din Iași. Apoi, filmele ei au adus-o înapoi aici, fiind construite în jurul a două familii române. În 2013, Vanina l-a cunoscut pe Andrei Rus, care i-a propus în 2018 să facă împreună selecția de filme pentru One World Romania. 

În interviul de mai jos, Vanina Vignal s-a deschis și ne-a vorbit despre traumă, abuz și suferință, dar și despre cum a reușit să proceseze aceste lucruri și să le folosească pentru a crea ceva pozitiv pentru sine și cei din jur. 

***

Tema One World România de anul acesta este feminismul. De ce ați ales această temă?

În fiecare an avem foarte multe filme făcute de femei. Mai ales pentru că este un festival de film despre drepturile omului și, mai specific, de documentar. Sunt mai multe regizoare decât regizori de film documentar. 

În fiecare an aveam o categorie dedicată cineastelor, așa că am decis să dedicăm ediția de anul acesta cu totul acestei teme. Sunt destul de multe problematici de pus în lumină. 

Care sunt aceste probleme?

Sexismul nu este rezolvat deloc. Violul nu este rezolvat, fie în afara casei sau înăuntrul casei. Violul conjugal este în continuare o problemă mare. Și acesta nu se întâmplă doar în cazul femeilor care au avut deja astfel de probleme. Sunt femei care știu să se apere, dar care cad în capcana iubirii și nu-și dau seama că bărbatul din fața lor nu e okay. Și se ajunge până la viol sau la abuz psihic, la relații foarte toxice. Femeile, în majoritatea cazurilor, tot nu sunt plătite ca bărbații.

Spunem că e mai bine, vrem să fie mai bine, și într-adevăr într-un fel e mai bine. Dar există alienare atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor, cum e în cazul Stellei, cu care am făcut eu primul film. Ea se afla într-o capcană de relație. Își iubea soțul, dar era o relație care nu era în regulă deloc. 

A fost foarte interesant că prin relația noastră de filmeur-filmée, Stella a avut, în sfârșit, pe cineva care a fost acolo pentru ea, care a ascultat-o, într-un moment din viața ei în care era la capătul depresiei. Atenția mea a ajutat-o mult. Am făcut acest prim film fără școală de cinema.

Cum ați cunoscut-o pe Stella și cum ați ajuns să faceți acest film?

Pentru că știam română, un regizor m-a rugat să-i fiu asistentă pentru că voia să facă un film cu rromii care trăiau „pe platz” (cum ziceau ei)  din suburbia Parisului („un bidonville”). M-am dus, l-am ajutat, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram de acord cu ce făcea. Era ca și cum nu vedea ce se întâmpla în jurul nostru, nu vedea filmul pe care îl vedeam eu.

Avea o idee preconcepută și se ducea într-acolo, cu intenții foarte bune, dar filmul lui era contra ce voia el să facă. Le lua oamenilor interviuri, dar nu îi asculta pe bune.

Eu, mergând cu el „pe platz”, am văzut femei preocupate să obțină bani ca să aibă ce pune pe masă, să fie curat și ordine ca acasă. Am văzut o viață normală de sat, dar în niște condiții imposibile. Îi voi mulțumi acelui regizor toată viața. Datorită lui am avut curaj să încerc și eu. Nu puteam să fac mai rău decât el, asta era clar. 

Am cumpărat o cameră. O întâlnisem deja pe Stella. Bărbatul ei vorbea și ea stătea mereu alături, așteptând, fără să zică un cuvânt. Și s-a întâmplat ceva între noi două, nu știu ce. Era ceva cu ea, trebuia să fac un film cu ea și trebuia să-l fac chiar atunci. 

Nu am petrecut ani de zile ca să finanțez filmul, scriind zeci de dosare, doar l-am făcut pur și simplu. Și apoi am realizat ce cadou mi-am făcut și i-am făcut și ei, Stellei. Ea a început să se folosească de relația asta triangulară pentru a-i spune bărbatului ei ce nu îndrăznea să spună până atunci. Pentru că eram acolo în spatele camerei, fără să spun nimic, ea găsea curaj. 

Prin filmul acesta am văzut încă un caz de femeie care e cu totul alienată, care a ajuns într-o capcană, ca multe alte femei. Și când spun asta, mă includ.

Prin filmul nostru, Stella a înțeles niște lucruri pe care eu le-am înțeles cu psihanalista mea. 

Ne puteți explica în ce constă capcana în care simțiți că ați căzut?

Eu am fost abuzată psihic și sexual, ca să vorbesc de mine.

Am fost abuzată ca adult, asta și pentru că am fost abuzată de când eram un bebeluș, de tatăl meu.

Până când am reușit să lucrez pe asta și să numesc, să analizez acest lucru, bineînțeles că am fost atrasă de persoane care erau ca tatăl meu. Fie bărbați, fie femei. 

Am avut probleme și cu femei abuzive. Există, nu este doar apanajul bărbaților. Auzim mai mult de bărbați care abuzează de femei, dar se poate și invers. Dacă aș fi crescut într-o familie în care granițele erau bine puse, poate în relațiile mele de iubire și de prietenie aș fi putut seta niște limite. N-am știut să fac asta, lucrez la asta. 

Fac încă psihanaliză de două ori pe săptămână. Cred că o să am nevoie toată viața de asta, pentru a încerca să am o viață normală. Că face parte din mine, nu pot să pretind că nu a existat. Această experiență mă face ceea ce sunt astăzi, adică o persoană empatică, o persoană căreia îi pasă de cei din jur, care e sensibilă la abuzuri de toate felurile: sexuale, politice, rasiale, sociale etc.

Cum anume se îmbină terapia cu filmele dumneavoastră?

Stella sunt eu. Teona, Ioana, Rodica (nr. din al doilea film al Vaninei, „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu există?”) sunt eu. Toate aceste femei care au suferit, care au avut probleme pentru a înțelege de ce suferă, tăcerea care a fost moștenită de la o generație la alta. Erau exact aceleași probleme pe care le aveam eu și pe care încă le am. 

Acum fac un film documentar prin care încerc să înțeleg mecanismele care au făcut ca în familia mea să fie incest. Dar nu este doar incestul tatălui meu, vine de foarte departe in arborele genealogic al familiei. 

Când ești tânăr, ai tendința să spui: „Tatăl meu a abuzat de mine, e un monstru”. Nu, nu e un monstru. A pățit și el ceva și nu a lucrat cu el, deci a transmis ceea ce a primit generației de după. Cu acest film deschid acest cadou otrăvit, pun totul pe masă și ce este absolut oribil. Mă uit și încerc să înțeleg. 

De când eram mică am știut, fără să pot să pun în cuvinte, că ceva nu e ok între bunica și cel puțin doi dintre cei nouă copii. 

Vedeam probleme cu doi dintre ei, cu tatăl meu și sora cea mai mare. Pentru că în familia mea avem case vechi de peste 200 de ani, am efectiv mii de documente. Orice vrei, scrisori, corespondențe pe șase generații. Nimeni nu a făcut nimic cu aceste scrisori și documente. Nimeni nu s-a uitat pe bune, iar eu am început. Am înțeles foarte multe lucruri din ele.

Acum fac o anchetă în trecut și deja am putut pune deoparte niște ramuri din familie care erau sănătoase și am înțeles de pe care ramură vine boala. Este un personaj, fratele stră-bunicii mele. Când citesc scrisorile lui, vomit direct. Nu pot, este ceva în mine care recunoaște ce a trăit. 

Având în vedere că e un subiect atât de dureros, cum ați decis să faceți acest film despre abuzul din familia dumneavoastră și de unde vine puterea de a-l duce la capăt?

A trebuit să parcurg un drum foarte lung cu psihanaliza și cu filmele. Când mă uitam cu monteuza a mea la cadrele pentru „După tăcere” am considerat că era prea mult să spun și povestea mea în același film. Deci am zis că trebuie să fac un film și cu personajul Vanina, când voi putea. De atunci am știut că îl voi face. 

Este foarte interesant, pentru că filmul ajută psihanaliza, iar psihanaliza ajută filmul.

Sunt momente în care e prea dureros să mă uit la tot ce am moștenit. Dar îmi spun: „Hai, pentru film!” sau „Hai, pentru psihanaliză!”. 

Știu că am foarte mare noroc că am uneltele acestea artistice. Când va exista filmul acesta, oamenii îl vor primi și îi va ajuta cum am fost eu ajutată de alte filme și alte cărți. Măcar asta să fac, să transform în ceva pozitiv. Și pe mine mă ajută, oricum.

Când ați descoperit că terapia vă poate ajuta să procesați trauma prin care ați trecut?

Am fost prima dată la psiholog când aveam șapte ani, pentru că părinții mei divorțau. Dar acesta era doar vârful icebergului. Fusesem deja abuzată ca bebeluș, dar nu-mi aduceam aminte conștient, și eram în continuare abuzată dar nu puteam încă să analizez: aveam nevoie de un tată, nu puteam încă să „văd” fără sa explodez psihic, chiar cu ajutorul unui terapeut. Era prea devreme. 

Abuzul sexual e un abuz de putere, înainte de toate. Oamenii capabili să facă asta sunt foarte bolnavi. 

Acum îl văd pe tatăl meu ca pe un biet copil care nu se putea elibera de sub puterea mamei lui, care era și ea bolnavă. Eu am avut șansa aceasta pentru că părinții mei s-au despărțit. Prin mama am ajuns la psiholog, am avut unealta aceasta. Am știut că există un loc unde pot să mă duc, care este al meu, doar al meu. Căci la mine ușile erau mereu deschise cu tata.

La 12 ani când am vrut din nou să mor, am spus: „Vreau să mă duc la psiholog.” Știam că există. Tot nu vorbeam de sex, era imposibil, nici nu trecea prin capul meul. Chiar dacă se întâmpla în acel moment, tot nu puteam. 

Care a fost momentul în care ați reușit să verbalizați? 

Am început drumul (extrem de lung) la 27 de ani. Am putut pentru că o verișoară care a fost abuzată de tata mi-a spus că vrea să facă un proces, iar eu să depun mărturie. 

Pentru că verișoara mea a vorbit, am discutat cu mai mulți membri ai familiei.

Am aflat că tatăl meu abuzase și de două surori ale mamei mele. Am început să văd că nu eram doar eu. Și atunci au apărut bănuielile că poate se întâmplă același lucru și cu fratele meu cel mai mic. 

Aveam 18 ani când fratele meu s-a născut. Mama lui era fantastică, aveam încredere în ea. Din păcate, a murit după 10 luni. Eu aveam doar un lucru în minte: cum să-l protejez pe fratele meu? Am încercat, dar n-am putut. Eram prea mică și am căzut din nou în capcana tatălui meu.

Când aveam 29 de ani, am înțeles de ce nu am putut elabora, nici analiza ce mi se întâmplase. M-am dus « la brigade des mineurs » (brigada minorilor) și suntem mulți din familia mea care au depus mărturie.

Dar tatăl meu era un diplomat, un ambasador, un om politic. Avea multă putere. Era frumos, era mare, vorbea bine, păcălea pe toată lumea.

Cu ocazia aceasta, am fost la psihologi de copii ca să învăț cum să vorbesc cu fratele meu. Și psihologii îmi spuneau să nu îi spun nimic rău de tata : când ești copil, mama și tata sunt universul, fratele meu nu putea face altceva decât să-l apere pe tatăl lui. 

Dacă un copil începe să spună ceva, e în regulă, atunci poți răspunde, dar cu mare grijă. Așa am înțeles de ce nu am putut vorbi nici eu când eram mică. Nu puteam vorbi pentru că era tatăl meu și aveam nevoie de el. Asta cunoșteam. 

Bineînțeles că atunci am făcut tot ce am putut. Am fost în justiție și mi-am asumat toate riscurile pentru că nu voiam ca el să-mi spună într-o zi că nu am încercat să-l salvez, cum i-am reproșat eu mamei. 

Ce v-a determinat să alegeți facultatea de actorie? 

Eu cred că era legat de trauma mea. De aceea m-am și oprit la un moment dat. Ca foarte mulți puști, voiam să fiu pe scenă. Era latura asta. Dar ce am înțeles este că inconștient, când eram pe scenă, eram sub privirea regizorului, publicului și eram în aceeași poziție neplăcută în care eram cu tatăl meu.

Am trăit în teatru și multe abuzuri. Sunt foarte mulți regizori și în teatru și în film, care abuzează de puterea lor. Care sapă după reacția pe care vor s-o obțină, dar cărora nu le pasă cum ești după. Bineînțeles sunt și regizori foarte buni. 

Dar eu vorbesc de perioada în care aveam între 15 și 25 de ani, când nu știam, când nu eram atrasă de persoane în regulă pentru că veneam de unde veneam, când nu puteam să spun nu. M-am aflat în niște situații destul de neplăcute. 

Unul din jocurile tatei… în general nu vorbesc despre ce făceam pentru că urăsc asta, nu vreau să pun publicul în poziție de voyeur. Și în general când vorbim de incest, asta se face. Se spun detaliile, ce și cum s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Și nu asta e problema, ce și cum ți-a făcut, ci cum ai rămas după. Dar spun din când în când doar un lucru, pentru că e important. 

Unul din jocurile lui sexuale era să mă pună într-o poziție de voyeur când el făcea dragoste. Erau două trei persoane, femei diferite, în fiecare weekend. Îl excita să se uite la mine. Eu eram acolo și tot nu înțeleg de ce femeile nu spuneau nu. Eu nu respiram, eram în apnee tot timpul. Îi plăcea să facă asta sub privirea mea. 

Chiar și în timpul acțiunii judiciare pentru fratele meu nu puteam să spun asta la Protecția Copilului pentru că îmi era încă foarte rușine.  N-am putut să vorbesc despre asta. Chiar credeam de când eram un copil că eu am fost voyeur, că am fost obsedată sexual. 

Și vorbim aici de un joc, cu un fel de scenă. Eu eram publicul, iar lui asta îi făcea plăcere. Și eu cred că asta a avut un mare rol în dorința mea de a fi pe o scenă. 

Când am început drumul cu la Police des mineurs și am vorbit cu psihologi pentru copii, am înțeles că nu mai vreau să fiu sub privirea altcuiva. Că vreau să fiu mai în spate și m-am oprit brusc din actorie. 

Eram în două companii de teatru. Am înțeles atunci că nu eram actriță pentru motive sănătoase. Sunt foarte bine în spatele camerei. Cred că am găsit un loc care e bun pentru mine în viața asta. 

Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza. E foarte ușor să abuzezi de oamenii pe care îi filmezi, pentru că ai putere atunci când ai o cameră.  Mereu oamenii pe care îi filmezi îți vor da niște lucruri pe care de fapt nu vor să ți le dea. Dar nu-și vor da seama pentru că e presiune, pentru că sunt intimidați. E responsabilitatea ta de a nu monta aceste momente, de a nu profita de situația aceasta.

E la fel și pentru un jurnalist și pentru un fotograf. Trebuie să conștientizăm că avem o putere foarte mare.

Vorbind de selecție filmelor de la One World Romania, cum ați ajuns să coordonați, alături de Andrei Rus, direcția artistică a festivalului?

Pentru că am făcut filme care au legătură cu tema drepturilor omului – nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că pur și simplu asta e zona care mă interesează -, filmele mele au fost selecționate și la festivaluri generale și la festivaluri tematice. Ce m-a mirat extrem de mult a fost ca foarte multe filme din aceste festivale tematice erau extrem de problematice pentru mine dintr-un punct de vedere etic : personajele erau abuzate de „regizori” care nu se gândeau la ei, ci la „filmul” lor. Filme cu teme „human rights”  făcute de persoane care abuzează de puterea lor…

Când am vorbit despre contradicția aceasta cu Andrei eram la un festival în Franța, în 2013 – de atunci suntem prieteni. în 2018 când a devenit director, m-a invitat să facem împreună selecția pentru One World Romania : poate o facem mai bine? Nu făcusem asta niciodată. Și chiar cred că am făcut-o bine. Nu am selectat filme problematice, se poate și altfel: sunt destule filme bune în fiecare an care au și o componentă human rights, dar nu abuzează de nimeni. Dar bineînțeles, asta înseamnă o muncă. Trebuie să vezi extrem de multe filme. 

M-a ajutat foarte mult să vin la festival pentru că eram într-o fază super down.

Am zis că mă voi duce acolo unde viața va fi mai blândă pentru mine. Așa că m-am întors în București. 

Andrei era directorul festivalului și voia să lucrăm împreună. La momentul acesta fost foarte prețios să lucrez într-o echipă, mai ales simpatică. A fost vindecător pentru mine. 

În încheiere, dumneavoastră cum ați răspunde la problema pe care ați ridicat-o la festival anul acesta: de ce există mai multe realizatoare de film documentar, iar lumea filmului de ficțiune e dominată de bărbați?

Bani.

Iar femeile nu vor bani?

Îți voi povesti ceva. Am avut un mare succes cu „Stella”. Uimitor că atunci cand am început filmarea, mi-am spus că dacă va ieși prost, va ieși prost și aia e. Era copilul meu, am vrut să încerc ce simțeam că trebuie musai sa fac. 

Rezultat? S-a dus peste tot, a avut premii. Incredibil, fără să fac o școală de film… Și bineînțeles, pentru că aveam succes, am avut și foarte multe propuneri, printre care să fiu profesoară. 

Eu mă simțeam impostoare, am refuzat. Avem tendința, noi femeile, să ne simțim impostoare. Pe de altă parte, am vorbit atunci cu un bărbat care nu făcuse niciun film, dar făcuse o școală. Iar el era profesor. El nu se simtea impostor. Asta e diferența majoră pentru mine. 

Nu îmi place să generalizez, dar mi se pare ca bărbații sunt crescuți într-un fel în care li se pare normal să ocupe o funcție importantă, iar noi încă suntem crescute în alt fel, să nu ieșim în evidență.

Apoi, sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema, iar în cinema documentar și mai puțini. Poate că noi suntem crescute ca să fim pregătite să ne sacrificăm, într-un fel să nu fim plătite pentru munca noastră sau să fim plătite prost, și fără să fie recunoscut ce facem.
Și atunci, poate acceptăm mai ușor condițiile de muncă mai fragile economic, ceea ce foarte mulți bărbați nu ar face. Dacă nu sunt bani, nu fac filme.

Duminică, pe 20 iunie la ora 19 la UNATC, chiar vom avea o dezbatere despre egalitatea de gen în industria de film și teatru.

Ce știu este ca eu, ca și foarte multe femei pe care le cunosc, facem filme cu nimic. Suntem obișnuite încă, din păcate, să nu ne cerem locul și să ne strecurăm ca să facem ce vrem să facem. 

The post Vanina Vignal, regizoare: „Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza.” appeared first on Cultura la dubă.

Unele filmele documentare au puterea extraordinară de fi de neuitat.

Indiferent dacă sunteți sau nu cinefili, un film documentar vă poate cuceri definitiv, prin impactul emoțional pe care doar o poveste reală, bine spusă, îl poate avea.

De altfel, în ultimii ani, atât marile festivaluri de film, cât și cele mai importante case de producție și distribuitorii de film și-au îndreptat atenția către acest gen de film, care a început să cucerească publicuri din ce în ce mai largi.

În România, primul festival de film organizat după căderea comunismului a fost unul de film documentar. Astra Film Festival, de la Sibiu, era la vremea aceea nu doar un eveniment cultural, ci un act de curaj, fiindcă difuza filme cu subiecte controversate sau tabu în România post-comunistă.

Din fericire, în prezent ne putem bucura de filme documentare foarte bune și online, pe platformele deja cunoscute.

Mai jos este o listă cu filmele pe care le-aș recomanda oricui.

1. The Salt of the Earth (Le Sel de la Terre), 2014, regia: Wim Wenders, Juliano Ribeiro Salgado

Filmul arată povestea de viață și munca fotografului brazilian Sebastiao Salgado, care timp de 40 de ani a călătorit în toată lumea și a documentat evenimente atroce la care a fost supusă umanitatea: conflicte internaționale, foamete sau exoduri.

The Salt of the Earth este o operă de artă desăvârșită, care ne face să asistăm la degradarea lumii, dar ne dă, în același timp, speranța că mai putem face ceva pentru a salva planeta.

Documentarul este regizat de fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado și de celebrul regizor german Wim Wenders. A câștigat trei premii la Cannes 2014 și a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru cel mai bun documentar în anul 2015.

Pentru mine rămâne cel mai frumos film documentar pe care l-am văzut vreodată. Îmi amintesc că l-am văzut în sala de la Muzeul Țăranului Român acum câțiva ani. Eram doar câteva persoane în sală și la final fiecare spectator a rămas țintuit în scaunul lui. Era liniște și toți plângeam.

Este disponibil acum pe platforma TIFF Unlimited.

2. Searching for Sugar Man, 2012, regia: Malik Bendjelloul

O poveste incredibilă despre cel care ar fi putut fi unul dintre cele mai importante staruri rock ale anilor 70 – Sixto Rodriguez. În schimb, dispariția totală a artistului i-a făcut pe cei care îl cunoșteau să creadă că a murit. Doi fani se încăpățânează să afle ce s-a întâmplat cu el. Demersul lor scoate la iveală o istorie extraordinară.

Nu este doar un documentar bun, ci și o reparație morală față de un artist minunat. Iar dacă nu cunoașteți deja muzica lui Sixto Rodriguez, cu siguranță vă veți îndrăgosti de ea după ce vedeți acest film.

Searching for Sugar Man a primit în 2013 Premiul Oscar și Premiul Bafta pentru cel mai bun film documentar.

3. India’s Daughter, 2015, regia: Leslee Udwin

Documentarul s-a născut după un caz care a cutremurat India. O studentă la medicină a fost violată în 2012 de un grup de tineri într-un autobuz, în timp ce iubitul care o însoțea a fost bătut de agresori. Detaliile violului sunt terifiante și brutalitatea lui a dus la moartea fetei.

India este o țară în care 70% dintre femei sunt violate, conform statisticilor, iar cei mai mulți bărbați consideră violul ca fiind o normalitate. Celebrul caz al violului din autobuz a stârnit pentru prima dată în istoria Indiei proteste în stradă pentru apărarea femeilor. Milioane de studenți au cerut trimiterea agresorilor după gratii și, sub presiunea internațională, autoritățile au fost nevoite să reacționeze.

Filmul cuprinde interviuri cu violatorii, realizate în închisoare de regizoarea Leslee Udwin.

Invitată acum câțiva ani la One World Romania, Leslee Udwin a povestit că și ea a fost victima unui viol în tinerețe și să stea față în față cu violatorii din India a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut în viața sa.

India’s Daughter a fost interzis în cinematografele din India și, în semn de protest, Leslee Udwin a oferit acces gratuit online cetățenilor indieni.

4. Icarus, 2017, regia: Bryan Fogel

Aparent un film despre dopajul în sport, filmul este, de fapt, o oglindă a jocurilor geopolitice și a obsesiei unui dictator, ca țara sa să fie cea mai bună din lume.

Icarus arată mecanismele complexe din spatele dopajului echipei olimpice a Rusiei, unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria sportului. Personajul central al documentarului este chiar omul care a creat strategia de doping.

Filmul a câștigat în 2018 Premiul Oscar pentru cel mai bun documentar și poate fi văzut pe Netflix.

5. Exit Through The Gift Shop, 2019, regia: Banksy

Dacă îți plac lucrările lui Banksy, atunci îți va plăcea sigur acest film. Iar dacă nu îți plac picturile lui stradale sau nu ai auzit de Banksy, tot cred că vei fi cucerit de acest film, fiindcă este o satiră savuroasă despre lumea artei.

Filmul este regizat chiar de Banksy, artistul stradal din Marea Britanie, care nu și-a dezvăluit niciodată identitatea, dar lucrările sale se vând cu zeci de milioane de euro.

Banksy intră în contact cu Thierry Guetta, un francez stabilit în Los Angeles, care filmează diverși artiști stradali, apoi devine unul dintre ei, sub numele “Mr. Brainwash.” Documentarul arată transformarea acestuia de la punctul în care era un necunoscut la cel în care crede că este o celebritate.

Cu Exit Through The Gift Shop, Banksy a primit o nominalizare la Premiile Oscar pentru cel mai bun film documentar.

The post 5 documentare pe care ar trebui să le vezi măcar o dată în viață appeared first on Cultura la dubă.

Centrul Național al Cinematografiei a anunțat azi organizarea concursului de selecție a proiectelor cinematografice, în vederea acordării de credite financiare directe pentru producția de filme și dezvoltare de proiecte cinematografice.

Totalul fondului alocat pentru sesiunea I 2021 a concursului de selecție a proiectelor cinematografice este de 20.000.000 lei, adică aproximativ 4 milioane de euro.

Banii vor fi distribuiți pe categorii, după cum urmează:

15 % – 3.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de lung metraj debut;
5% – 1.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de scurt metraj;
10% -2.000.000 lei pentru filmele de ficțiune de lung și scurt metraj tematice;
10% – 2.000.000 lei pentru filmele documentare;
10% – 2.000.000 lei pentru filmele de animaţie;
49% – 9.800.000 lei pentru filmele de ficţiune de lung metraj;
1% – 200.000 lei pentru dezvoltarea proiectelor de filme de lung metraj ficţiune, documentare și de animaţie, din care 150.000 lei – ficțiune; 25.000 lei – documentar și 25.000 lei – animație.

După anunțarea concursului, mai multe voci din industria cinematografică au criticat procentul mic acordat documentarului, după un an în care succesul filmelor documentare Colectiv și Acasă a fost răsunător, la nivel internațional.

“Documentarul contează, dar nu pentru CNC. După un an de performanțe internaționale ale documentarului din România (colectiv, Acasă, Lemn etc.), după interminabile discuții soldate cu promisiuni, procentul alocat documentarului la noua sesiune de concurs rămâne de 10%.

Acesta e, de altfel, primul concurs inițiat după 14 luni de hibernare instituțională, într-o perioadă în care ar fi fost nevoie mai mult ca oricând de sprijin pentru comunitatea cinematografică.”, a scris regizorul Alexandru Solomon într-o postare publică pe facebook.

I-am cerut directorului CNC, Anca Mitran, un punct de vedere. Iată ce a declarat aceasta pentru Cultura la dubă:

“Doamna director, există o nemulțumire a producătorilor și regiozorilor de film documentar, aceștia spun că este un procent foarte mic acordat filmelor documentare și că ar fi fost de-a lungul timpului discuții și promisiuni din partea CNC că acest procent va crește. Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat. Cum explicați?

Au fost, într-adevăr, așa am intenționat, să mărim măcar pentru o sesiune, să vedem care sunt rezultatele, am propus acest lucru, tot consiliul a fost de acord dar, din păcate, exista o hotărâre a consiliului vechi, în iunie, când se anunțase tematica concursului pentru sesiunea tematică.

Am vrut să nu mai facem sesiunea tematică și să alocăm banii documentarului. Dar, din păcate, consiliul vechi deja anunțase tematica și atunci nu am putut să ne ducem la bun sfârșit intenția.

Dar nu putea consiliul să revină asupra tematicii, înainte de acest concurs?

Nu, tematica fiind deja anunțată, nu. Am fi intrat în alte discuții.

Apropo de tematică, ați putea să ne explicați, vă rog, care sunt criteriile după care alegeți sau nu o tematică?

Sunt propuneri pe care le strângem de-a lungul timpului.

Propuneri din partea cui?

Din piață.

Și acum ați avut mai multe propuneri pentru film polițist?

Da.

Revenind la povestea cu filmul documentar, vă gândiți să măriți, totuși, acel procent la următorul concurs?

Da. Cu certitudine, am promis. La următorul concurs sigur vom face acest lucru.

Cum comentați succesul filmelor românești? Ursul de Aur la Berlin pentru filmul lui Radu Jude și nominalizare la BAFTA pentru Colectiv?

Este excepțional. E un capital de imagine pe care filmul îl aduce României.

Și credeți că este nevoie de o îmbunătățire a legii cinematografiei, așa cum spun mulți oameni importanți din industrie?

Categoric. Noi avem un proiect, e încă disponibil pe site-ul nostru.

Și de ce stagnează demersul pentru schimbarea legii? Că se discută de câțiva ani despre asta.

Noi suntem cei care facem propunerile, iar Ministerul Culturii e cel care promovează ordonanța. Dar nu cred că stagnează. Din câte am înțeles, Ministerul Culturii intenționează să facă un grup de lucru. Deci nu stagnează. A fost și un an un pic mai ciudat anul trecut, în care prioritățile s-au dus către alt zone.”

Data limită de depunere a proiectelor de film este 12 aprilie 2021. Aflați detalii aici.

The post Anca Mitran, directorul CNC: “Am primit mai multe propuneri pentru a organiza sesiune tematică “film polițist” appeared first on Cultura la dubă.

Astra Film Festival Online se va desfășura între 16 – 25 octombrie prin intermediul platformei festivalului.

Programul de vizionări cuprinde secțiunile competiționale Voci emergente ale documentarului și Europa Centrală & de Est, o selecție din filmele prezentate în cadrul Competiției Romania la ediția în aer liber, inclusiv filmele câștigătoare ale ediției, și programul intitulat AFF Memorabilia, cu filme din arhiva Astra Film care s-au făcut remarcate de-a lungul anilor.

În total vor fi disponibile 41 de filme în 10 zile. Dintre acestea, 10 concurează în Competiția „Voci emergente ale documentarului”, iar alte 10 în Competiția „Europa centrală și de Est”. În plus, publicul mai poate alege să vadă 10 dintre cele mai apreciate filme ale ediției Astra Film Festival 2020 Open Air și alte 11 filme din Arhiva de aur a Festivalului. 

„Ediția Open Air a festivalului a întrecut așteptările tuturor. Dar nu ne-a permis să arătăm întregul program, pentru că vizionarea filmelor în aer liber poate fi făcută doar seara. De aceea am decis să prezentăm online o parte din selecția Astra Film Festival 2020.

Este vorba  în special de cele două secțiuni de competiție și de un amplu program de industrie. În plus, am pregătit o selecție din filmele preferate de public la edițiile anterioare, astfel încât să poată fi văzute de aceia care nu au ajuns să le vadă la Sibiu.” a declarat Dumitru Budrala, director-fondator Astra Film Festival. 

AFF ONLINE găzduiește și un program dedicat industriei, care cuprinde o serie de activități cu desfășurare în mediul virtual: Astra Film Lab, cu 11 proiecte de documentar aflate în diferite stadii de realizare, care beneficiază de tutoring și expunere în fața unui grup de reputați experți internaționali, paneluri, prezentări și întâlniri virtuale.

Un moment special din programul de industrie, care este deschis și publicului, este discuția live O viață la masa de montaj, cu editorul britanic Andrew C. Evans (Strip the City, Gold Ruch). Evenimentul are loc în cadrul programului “Viața în documentar”, care propune o serie de întâlniri cu personalități marcante din lumea cinematografului, moderate de regizorul și producătorul Liviu Tipuriță, nominalizat la BAFTA.

Cultura la dubă a scris despre filmele câștigătoare ale ediției în aer liber, dar și despre istoria festivalului.

Programul detaliat îl puteți găsi aici.

The post Azi începe Astra Film Festival Online. 41 de documentare sunt la dispoziția publicului. appeared first on Cultura la dubă.

Cel mai nou documentar regizat de Claudiu Mitcu, Toate râurile se varsă în mare și marea nu se umple niciodată, a avut aseară premiera mondială, în cadrul Astra Film Festival, în aer liber, la Muzeul Astra din Sibiu și se află în cursa pentru Premiul Publicului.

Filmul este un studiu antropologic despre o comunitate de haholi din Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, urmași ai ucrainenilor zaporojeni.

Pe lângă imaginile minunate care surprind frumusețea sălbăticiei din Sfântu Gheorghe, documentarul ne arată lupta micuței comunități pentru supravețuire, pentru păstrarea tradițiilor, dar și bucuria de a trăi prin cântec tradițional, de a mânca o ciorbă specifică zonei (storceac) sau de a găsi icre într-un crap.

Pe de altă parte, filmul surprinde și degradarea locului, din cauza exploatării lui în scop turistic.

Claudiu Mitcu a povestit mai multe într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Claudiu, de ce ai vrut să faci acest film?

Pentru că eram și sunt îndrăgostit de locul ăla. Am atâtea amintiri și nu știu cum să le exprim altfel decât arătând locul acela. Și țin foarte mult la oamenii de acolo. Am vrut să îi arăt așa cum îi știu eu și cum mi s-au arătat mie, erau foarte naturali, nu vorbeau la cameră.

Spuneai că mergi acolo de 20 de ani. Cum s-a schimbat locul între timp, cum era atunci și cum e acum?

Era mult mai sălbatic, acele pensiuni mari nu existau, nu existau mașini absolut deloc. Era totul foarte sălbatic, în sensul bun al cuvântului.

Ce mi se pare că e acum altfel și nu bine – s-au construit foarte multe case care arată ca dracu’, nu au nicio treabă cu arhitectura locului, au apărut și acolo mici betoane și mici bloculețe. Mă deranjează vizual. Acolo unde știam eu că e stuf și papură, acum e beton.

Apoi, mai sunt și oamenii. Pot să zic că am văzut și acolo cocalari, din păcate. Muzica dată foarte tare, auzi la diverse pensiuni tot felul de chestii care te deranjează. Acolo mergeam pentru liniște, fiecare își bea șprițul și mai auzeai din când în când o vocea a locului. Dar chestii de Mamaia nu auzeai.

Acum, în ultimul timp, au cam început să apară și acolo.

Care crezi că poate fi efectul unui astfel de film documentar? Să atragă și mai mulți oameni să meargă acolo?

În primul rând, mi s-a confirmat că în cei care au fost acolo filmul a stârnit niște nostalgii. Au venit aici la mine 5-6 oameni și toți mi-au spus că le-am atins așa niște corzi sensibile, că e un film frumos, în care predomină frumusețea locului.

Dar efectul filmului nu cred că e să aducă turiști, că nu e un film de genul eterna și fascinanta Românie, e o chestie mult mai mică.

Cum a fost experiența la pescuit?

Am mai fost de câteva ori la pescuit cu omul care apare în filme, iar acum am avut noroc să și prindem.

Dar de ce a devenit așa greu să prindă pește acolo?

Înțeleg că sunt mulți care dau la pește cu curent electric și au distrus foarte tare peștii din brațul ăsta. E o problemă știută de toți acolo.

Cum a fost pentru tine să ai premiera absolută în pandemie?

Mi se pare că în aceste vremuri orice proiecție cu public e ca un premiu. Mă bucuram că am acum și un scurtmetraj la Iași. Anul ăsta, orice proiecție mi s-a părut că e o mare victorie.

Spuneai că ești la al 9-lea documentar prezentat la Astra. De ce ai continuat să faci documentare în România?

Mi se pare că România e foarte ofertantă. Și anul ăsta au fost 4-5 documentare foarte bune, premiate. Documentarul se cam bate acum ca vizibilitate cu ficțiunea.

Dar la bugete se bate?

La bugete nu. E o diferență destul de mare. Deși munca e destul de grea la documentare. Câteodată e mult mai mare decât la ficțiune.

La documentare e posibil să te lungești pe 4-5 ani și de unde crezi că ai 100.000 de euro sau 50.000 de euro, împarți 50.000 de euro, constați că sunt 1000 de euro pe lună, deci la o echipă de 5-6 oameni, înseamnă 200 de euro pe lună. Deci e un rahat, nimic.

Pare că e o sumă, când te apuci de treabă, dar dacă te lungești, e un nimic.

Tu ai făcut bani din documentare?

Da. În ultimul timp am mai făcut.

Cum?

Păi, am avut niște finanțări civilizate, din vreo 12 filme am avut vreo 3 filme cu finanțări civilizate. La un moment dat chiar HBO mi-a produs la începutul carierei două filme, apoi altele au fost vândute către rețeaua HBO și am încasat ceva.

Dar cam toți banii pe care îi iau, îi bag în ce urmează. Acum, de vreo 3 ani, fac un documentar despre o trupă de death metal de copii. Și am început fără niciun ban. Am stat după ei vreo 2 ani și acum, având filmul aproape gata, am început să găsesc mici finanțări, care nu îmi plătesc filmul, dar îmi recuperez niște cheltuieli făcute.

Ți se pare că se conturează și o nouă tânără generație de documentariști români?

Da, da. Uite, Acasă, al lui Radu Ciorniciuc, mai e Andrei Dăscălescu, nu i-am văzut ultimul film, dar sunt convins că e foarte bun.

E adevărat, unele filme îmi plac, altele nu. Nu îmi plac documentarele controlate, aia e altă discuție. Adică simți că multe sunt puse cu mâna, regizate. E un stil, nu e de condamnat, dar nu e stilul meu.

Dar, oricum, mi se pare că anul acesta, cel puțin, documentarul e cot la cot cu ficțiunea.

Apropo, ai făcut și primul tău scurtmetraj de ficțiune. Te gândești să dezvolți și latura asta, regia de ficțiune?

Am mai făcut un scurtmetraj între timp, muncesc foarte mult și acum scriu la debutul meu în ficțiune, la lungmetraj. Îmi place, aș vrea să îl fac, sper să obțin bani să îl fac.

Tu lucrezi foarte mult și ca producător. Când aplici la o finanțare, cum alegi dacă aplici cu filmul tău sau al unui coleg de breaslă?

Am depășit asta de foarte mult timp și mă bucur că am ajuns aici. Anul trecut am aplicat, anul ăsta s-au dat rezultatele, am depus cu 4 documentare, unul al meu. Am luat cu două, niciunul dintre ele nu a fost al meu, dar m-am bucurat la fel de tare.

Oricum, mă bucur că am de unde să aleg și că sunt oameni care vin la mine și nu au teama asta, că încerc să îi sabotez.

Că tot a venit vorba despre finanțare, ce crezi despre ancheta DNA la CNC, trimiterea în judecată a fostei conduceri?

În viața asta cred că s-au făcut foarte multe mizerii la CNC, doar că subiectul pentru care e judecat acum CNC mi se pare penibil. E ca și când eu am acum un scurtmetraj făcut în 2015 și am uitat să depun hârtie că în 2020 nu am făcut niciun ban cu el.

Sancționează-mă cumva, dă-mi o mustrare, nu particip la un concurs, dar nu se pate să spui că eu nu am făcut filmul ăla.

Repet, or fi alte probleme mult mai mari, probabil au fost, s-au luat bani pentru un proiect și s-au făcut altele, sunt multe snoave în industrie, dar pentru ce e acum mi se pare că e penibil.

Deci nu au fost făcute niște raportări. Acum li se impută toți banii pentru filmele respective. Păi, filmele alea sunt făcute.

Nu sunt acum avocatul CNC-ului, dar mi se pare că e o problemă mult mai mare și e arătată doar o chestie.

The post Claudiu Mitcu, regizor: “Orice proiecție cu public este anul ăsta ca o mare victorie, un premiu.” appeared first on Cultura la dubă.

Să organizezi în zilele noastre un festival de film în România este o întreagă aventură, cu multe riscuri și necunoscute. Însă, să organizezi un festival de film în România anului 1993, abia ieșită din comunism, a fost, la vremea aceea, o adevărată nebunie.

La prima ediție, filmele au fost arătate publicului pe un televizor cu tub. La a doua ediție, au fost 4 televizoare cu tub.

Astra Film Festival, cel mai longeviv festival de film organizat la noi în țară, festival de film documentar, există de 27 de ani la Sibiu. Din păcate, însă, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului, Sibiul nu mai are nici măcar un cinematograf de stat.

Iar ediția de anul acesta a festivalului, în pandemie, este cu totul aparte, fiind prima organizată în aer liber. Oamenii au urmărit filmele chiar și din bărci, pe apa mișcătoare, la fel cum sunt și vremurile pe care le trăim.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu Csilla Kato, directorul artistic al festivalului.

Pentru început, puteți să ne spuneți cam care ar fi diferențele între o ediție normală a Astra Film Festival și această ediție de pandemie?

În primul rând, nu ne-am putut baza pe sălile de cinema. Asta e deja foarte important, fiindcă neavând concret săli unde să programăm filmele, nu puteam da seama de mărimea festivalului: câte filme punem? câte zile punem?

În ce moment ați știut că puteți organiza festivalul?

Practic, noi lucrăm tot anul. Programul era pregătit pentru o formă de cinema. Noi speram că în octombrie se vor deschide cinematografele. Am urmărit tot timpul știrile, eram la zi.

Am urmărit și cum fac alții în altă parte, absolut tot. Aveam mai multe variante, dar speram să putem face în cinematografe.

La începutul lui august, văzând că pandemia nu încetează, dimpotrivă, am zis că nu are cum să funcționeze în săli, chiar dacă acum, deodată, electoral, au spus că le deschid, asta nu înseamnă că peste două săptămâni nu vor închide. Nu era nicio explicație de niciun fel.

Oricum, în Franța au deschis sălile din iulie și nu merg oamenii. Deci, chiar dacă sunt, există teamă. Atunci am zis – hai să facem cel puțin o jumătate de festival outdoor cât se poate, cât e cald. Ne-am aruncat la ceva ce nu făcusem niciodată – pregătirea, a durat doar 3 săptămâni, în mod normal productia de festival durează o lună și jumătate.

În plus, am văzut că festivalurile online nu funcționează bine, au rezultate slabe și atunci am zis că, totuși, cât e cald afară să facem, atât cât se poate, fizic. Fiindcă nu se compară, efectiv.

Și regizorii sunt disperați, sunt mulți cu filme noi, n-au unde să le arate și online nu au feedback. E altceva dacă vin și discută cu oamenii, e altceva și pentru public. Toată lumea e sătulă de online. Eu însămi sunt sătulă de online.

Deci așa a fost decizia și am inventat locurile unde facem proiecțiile. Evident, e total nepotrivit pentru profilul nostru de festival să facem outdoor. Outdoor-ul e mai potrivit distracției, relaxării, destinderii, pentru comedie, sau pentru transmisii de fotbal.

“Lucrezi, lucrezi zi si noapte, cu toată dăruirea și puterea și îți dai seama la un moment dat că nu totul depinde de tine. Si ploaia poate să radă toată munca.”

Csilla Kato, director artistic Astra Film Festival

Cum sunt filmele la Astra?

În general sunt multe filme grele. Filmul documentar are o plajă foarte mare, o bogăție de subiecte importante despre care nu se vorbește nici în literatură, nici în altă parte. Cumva, filmul documentar e o nișă foarte interesantă de unde ies aceste subiecte importante, despre care nu s-a mai povestit.

Și atunci, e cu atât mai important ca Astra, un festival de film documentar, să aibă loc în săli de cinema?

Da, e mai bine. Chiar și din punct de vedere al logisticii. Fiindcă nu există infrastructură pentru ca să ne ofere siguranța că programul poate să aibă loc, indiferent dacă plouă sau nu. Nu există niște construcții în care să fii ferit de ploaie. Îți dai seama, putea să plouă aceste 10 zile și atunci toată munca noastră ar fi însemnat zero.

Și ce v-a făcut să vă asumați riscul, până la urmă?

În fiecare zi vorbeam cu stres despre ploaie și cred că ajungeam la o chestie zen. Lucrezi, lucrezi zi si noapte, cu toată dăruirea și puterea și îți dai seama la un moment dat că nu totul depinde de tine. Si ploaia poate să radă toată munca.

Ați avut câteva seri în care filmele au putut fi urmărite din bărci. De ce ați ales această variantă?

Aici Dumitru Budrala e marele maestru care vine cu idei totdeauna. Îți dai seama că pentru o idee ca asta e o întreagă logistică în spate, dar a meritat. E super-atractiv pentru public.

Ideea cu bărcile se potrivește pentru că e o metaforă a situației. Nu numai că nu suntem în sala de cinema, dar în pandemie suntem în mișcare, în nesiguranță. Publicul urmărește filmul în barca ce se leagănă pe apă.

Cum a fost să organizați acest festival alături de o instituție publică, ca Muzeul Astra?

A fost foarte bine și, de fapt, e o chestie foarte interesantă. Noi, Astra Film, funcționăm și ca un departament al Muzeului Astra, care e un lucru neobișnuit în toată lumea.

Nu mai există așa ceva într-un muzeu etnografic.

Acum muzeul are un director foarte tânăr și foarte foarte mișto și care ne susține total proiectele Astra Film. El chiar ne-a susținut.

S-a vorbit în toată perioada aceasta despre cât de mult e susținută cultura în România. Cum ați simțit în această perioadă de pandemie, în care ați organizat festivalul, sprijinul din partea autorităților?

Bugetele au scăzut. Din start, asta e clar. Noi avem buget și de la primărie, județ și minister, plus CNC, care e tot o instituție de stat. Și Media Desk, care e o instituție europeană. La fel avem și anul acesta. Am aplicat tot timpul la toate nivelele și de la toate avem finanțare. Dar, cu ce muncă, nu pot să-ți explic.

Efortul depus pentru finantare este greu de descris. De multe ori nu vin răspunsurile la timp, dar deja pe baza datelor anunțate trebuie să riscăm să începem munca, un puzzle enorm cu riscuri multe, care pe mine mă sperie.

Au fost costuri mai mari decât în mod normal?

În unele părți mai mari, dar s-au echilibrat cu unele economii. Spațiile de la muzeu avem fără costuri (proiectul Astra Film este și al Muzeului Astra), la fel cele de la primărie. Nu am mai plătit pentru închirierea sălilor, nu am mai avut invitați străini. Dar au fost costuri în plus pentru organizarea outdoor.

Venind dinspre București, simt că există o ușoară invidie față de cum merge cultura în Cluj și în Sibiu în ultimii ani, iar în capitală mai puțin. Vă simțiți norocoși că vă aflați într-un oraș cultural ca Sibiu?

Vreau să-ți spun că în acest caz, noi am contribuit la acest lucru, a fost o munca de decenii. De fapt, ei singuri s-au convins de efectul pozitiv și transformator al comunității locale și al avantajelor pe care le aduce un eveniment cultural internațional în oraș.

Noi am contribuit la învățarea administrației locale că e important să avem cultură.  De asemenea, la educarea publicului, fiindcă festivalul există de 27 de ani. Uneori nici nu-mi vine să cred. Eu lucrez de 22 de ani la festival.

Cum erau primite documentarele la primele ediții de către un public neantrenat la vremea aceea?

În 1993, când a avut loc prima ediție, era ca în comunism, nu exista ideea să arăți pe un ecran mare subiecte controversate în mod direct, asa cum apare în documentarele pe care arătam, fără comentarii de tip tv.

Și a fost atunci un film despre conflictele inter-etnice din Târgu-Mureș, un film făcut de un regizor din Marea Britanie pentru BBC, iar publicul a fugit din sală.

Efectiv, problemele inter-etnice între maghiari și români erau discutate doar în case, la colț de stradă, dar să arăți asta pe un ecran mare nu se mai făcuse. Oamenii s-au speriat și au fugit. Ei erau obișnuiți doar cu filtrul televizorului, care nu îți arată ceva așa direct.

“Noi avem ca „produs” filmul documentar. Deci nu doar că nu am putut vinde bilete la început, dar au fugit oamenii din sală (râde). De acolo a pornit filmul documentar să spargă betonul din minți cu ciocanul. ” 

Am văzut că anul acesta aveți mai multe filme românești în program, date fiind condițiile pandemiei. Ce a însemnat asta pentru festival?

E chiar a treia generație de documentariști români care vine cu filmele lor, toți trecând la festival ca participanți sau la programele de industry unde participau la ateliere și au prezentat filmul lor în faza de proiect.

Prima generație a fost din perioada 90, în care cei care aveau înclinație spre așa ceva nu aveau unde să vadă astfel de filme, doar aici au putut să vadă.

Apoi, a fost o generație la începutul anilor 2000 care începuse să înțeleagă, să miște ceva. Iar acum este o generație care foarte bine se descurcă, știe unde să aplice și în afară și aici. Sunt foarte talentați și cu rezultate superbe.

Mai întâi au venit aici cu filmulețe mai mici, au fost la workshopuri. Așa s-a dezvoltat o comunitate de documentariști români, toți, într-un fel sau altul, vin, revin la Astra Film.

Din păcare, sunt și unii care s-au lăsat, fiindcă nu poți trăi din filme documentare, trebuie să faci și altceva, din care să îți câștigi traiul.

E mai rău decât în alte țări. Cehii și polonezii au reușit să aibă sloturi de documentare la televiziunile publice ale lor.

De ce la noi televiziunile nu cumpără filme documentare?

Ne-am luptat enorm, dar degeaba. Problema majoră e cu TVR. Ei ar trebui să facă asta. Așa se întâmplă în alte țări, cu televiziunile publice. În acești 30 de ani era esențial să se transmită documentare la TV.

Ce recomandări de filme aveți pentru publicul Astra Film Festival anul acesta?

Neapărat să vadă În plasa prădătorilor sexuali. Ne arată cum în online se întâmplă agresiuni necunoscute și se întâmplă la nivel industrial. În film vezi că unii agresează minori pentru propria plăcere. E un subiect mai puțin tratat în cinema, în literatură, în presă.

E chiar potrivit pentru limbajul documentarului, care scoate lucruri importante la iveală, din zonele invizibile ale cotidianului.

Și ar mai fi ceva special la Astra. Avem o colecție importantă de documentare făcute în ultimii 30 de ani, unele dintre ele nu au ajuns în selecția finală, nu au fost arătate publicului, dar sunt foarte bune sau în timp au căpătat altă valoare.

Arhiva noastră cuprinde 25.000 de titluri din toată lumea.

Și am ales 3 titluri foarte bune, care sunt ca vinul, au devenit mai bune peste timp. Este filmul românesc Crulic – drumul spre dincolo și două titluri străine: Cântece din pădurea tropicală, Germania, 2013 și Până la adânci bătrâneți, Croația/Olanda, 2014.

“Ultimul cinematograf de stat din Sibiu a fost vândut unui baron local. Azi este magazinul chinezesc din centrul orașului.”

După atâția ani de festival, ați ajuns la concluzia că se pot face bani din cultură?

Există în Amsterdam IDFA, cel mai important festival de film documentar din lume, e un fel al Cannes-ului pentru documentar, ei sunt pe un business plan.

În rest, nu prea sunt altele pe profit sau fără subvenții nu ar putea să existe.

Noi avem ca „produs” filmul documentar. Deci nu doar că nu am putut vinde bilete la început, dar au fugit oamenii din sală (râde). De acolo a pornit filmul documentar să spargă betonul din minți cu ciocanul.  

Încă mai suntem tot pe zona de educație de public. Dar nu-i exclus să se ajungă la un punct în care să se poată să fie un business de sine stătător.

Însă, până acolo, avem o mare problemă. Lipsa de infrastructură. La noi, o mare parte din buget se duce pe infrastructură.

Dacă îți poți imagina, în Sibiu, după 27 de ani, avem un festival de mare avengură, dar nu s-a făcut nimic, nu avem un cinematograf.

Câte săli de cinema există în Sibiu?

Acum s-a deschis un mall. Mai există o casă de cultură a Sindicatelor, care de 2 ani a fost deschisă tot de privați. Pentru noi e foarte scump să închiriem săli.

Nu există niciun cinematograf de stat?

Nu. Toate au fost ba transformate în alte instituții sau ultimul a fost vândut unui baron local. Azi este magazinul chinezesc din centrul orașului…

Și Sibiu a fost Capitală Culturală Europeană…

Să nu mai zicem… a fost cumplită lipsa de infrastructură și atunci. Era o nebunie! S-a cumpărat un cort, dar nu a putut face față nevoilor, era nefolosibil.

Revenind, ca să ajungem să fie profitabil, trebuie să avem un context în care să poți să plănuiești. La noi nu există bugete multianuale, cum e în Olanda. Noi nu putem plănui.

Deci, să faci un business îți trebuie un business plan. Noi ce plan să facem? De la an la an se schimbă. Nici miniștrii nu sunt aceiași. Loterie.

Mergem așa cât rezistăm.

Suntem în barci, ÎNTRE MORI DE VÂNT, cum am denumit programul anul acesta.

The post Povestea Astra Film Festival, după 27 de ani de existență. “La prima ediție, oamenii s-au speriat și au fugit din sală.” appeared first on Cultura la dubă.