Irina avea doar 14 ani când celebrul său tată, Dem Rădulescu, se stingea din viață. Marele actor nu a trăit să își vadă fiica jucând pe scena teatrului sau pe marile ecrane, dar soția sa, actrița Adriana Șchiopu, a apucat să îi spună că Irina ar vrea să devină, la fel ca ei, actriță.

Cu o noblețe și eleganță pe chip și în gesturi, Irina a ales și a reușit să urmeze cariera care, indirect, i-a marcat și copilăria. A devenit actriță a Teatrului Mic din capitală, iar recent și-a făcut debutul într-un film de lungmetraj – Urma, în regia lui Dorian Boguță. Irina interpretează rolul Anei, sora lui Anton, un pianist celebru, dat dispărut. După moartea părinților săi, Anton devenise obsedat de fericirea surorii sale, dincolo de limitele iubirii fraterne.

Deși toată lumea o asociază cu marele Dem Rădulescu, în sufletul său a rămas omul pe care doar ea a avut șansa să îl cunoască, Dem Rădulescu tatăl, nu actorul.

Despre toate acestea, Irina a acceptat să vorbească într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Irina, urmează sa te vedem curând pe marile ecrane, în primul tău rol într-un lungmetraj. Cum a fost pentru tine această experiență?

Am așteptat această ocazie, să fac film și cred că ea a venit la momentul potrivit. A venit cu un rol principal, cu un scenariu interesant, de fapt, toate s-au datorat întâlnirii cu Dorian Boguță, care a avut încredere în mine de la bun început. El m-a îndrumat, mi-a dat încredere, m-a încurajat și de la el am avut de învățat.

Ți se pare mai grea sau mai ușoară munca de actorie în film decât în teatru?

Se face această distincție actor de teatru/ actor de film. Eu, una, nu o fac. Fiecare are magia lui, mijloacele și provocarile lui. E doar o chestiune de acordaj. Meseria este aceeași, trebuie doar adaptate mijloacele la parametrii respectivi.

Spune-ne câte ceva despre personajul tău din “Urma”.

Personajul meu din Urma este caracterizat de un periplu interior, este ca o apă liniștită, dar adâncă, iar în adâncuri se ascunde, de fapt, toată povestea. Filmul are componenta lui psihologică și, deci, personajul este cu atât mai interesant!

Te-a ajutat sau te-a defavorizat în cariera faptul că ești fiica lui Dem Rădulescu?

Nu am gândit niciodată așa. De la bun început mi-am asumat cine sunt, cine îmi sunt părinții și am fost pe deplin conștientă că nu am niciun merit pentru valoarea lor umană și artistică.

Meritele proprii se obțin prin forțe proprii. Deci am un drum propriu de costruit, am pornit la acest drum cu binecuvântarea de a avea niște părinți minunați. Sper din suflet că tot ceea ce voi întreprinde să fie demn de această binecuvântare.

Cum a fost pentru tine să ai un tată așa de celebru?

Tata a fost în primul rând Tata. Abia apoi i-am perceput valoarea artistică și măreția personalității. Înainte de toate, el a fost Tatăl cel mai duios, sensibil și protector.

Faptul că ambii părinți erau actori a fost o influență decizivă în alegerea ta de a face actorie?

Decisivă se poate spune, dar mai degrabă într-un mod implicit. Teatrul a fost ca a doua casă, deci să reintru în teatru ca actriță a fost ca o întoarcere acasă.

Ai primit vreun sfat important de la ei, în privința actoriei?

Sfatul esențial, cel mai sfânt în actorie: simplitatea și adevărul.

Știu că ai făcut și câțiva ani de balet. De ce nu ai ales o carieră în dans, de exemplu?

Când eram mică am facut pian, balet, pictură. Eram atrasă, în general, de tot ce era artistic, creativ. La pian eram leneșă și nu studiam cât ar fi fost necesar, iar ai mei nu au folosit niciodată forța.

Balet am facut doar de plăcere, nu l-am început suficient de devreme. De câțiva ani m-am reîntors către balet pentru a-mi menține forma atât exterioară, dar mai ales cea interioară.

Arta, în toate formele ei, hrănește în primul rând sufletul!

Ochii aceștia albaștri de la cine îi ai?

Culoarea este de la mama, forma de la tata.

“Eu am un principiu – vreau să joc la acel regizor care simte că are nevoie de mine în proiectul său.”

Irina Rădulescu, actriță

În ce proiecte ești acum implicată? Unde te putem vedea jucând?

La Teatrul Mic joc în Escu, de Tudor Mușatescu, regia Doru Ana și în Nevermore, după Edgar Allan Poe, regia Dragoș Galgoțiu.

Există vreun regizor de teatru sau de film cu care ți-ai dori în mod special să lucrezi?

Eu am un principiu – vreau să joc la acel regizor care simte că are nevoie de mine în proiectul său. Așa s-a întâmplat cu filmul Urma și a fost de bun augur!

“Au fost timpuri propice formării și dezvoltării marilor personalități, un întreg context favoriza această mareție.”

Irina Rădulescu, actriță

Cum ai descrie breasla actorilor din România?

Iubesc această breaslă, revin la termenul de acasă, am crescut în mijlocul acestei bresle. De asta mi-e greu să o descriu. Suntem niște visători, asta e clar.

Unii nostalgici spun că România nu mai are mari actori, cum a avut în generația tatălui tău. Tu ce crezi?

Aici e o discuție mult mai nuanțată. S-au schimbat timpurile, iar noi suntem oamenii timpului nostru.

Au fost timpuri propice formării și dezvoltării marilor personalități, un întreg context favoriza această mareție.

Și acum există talent, potențial uman, dar totul e la o viteză supersonică. Iar noi ne desfășurăm activitatea în parametrii actuali. Și mergem înainte.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai alege aceeași profesie?

Da.

Recomandă-ne un spectacol de teatru sau un film pe care să îl vedem.

Mergeți la spectacolul sau la filmul care vă cheamă către el, nu acolo unde vi se spune că ar trebui să mergeți.

The post Irina Rădulescu, fiica lui Dem Rădulescu: “Am avut cel mai duios, sensibil și protector tată.” appeared first on Cultura la dubă.