Ana Ularu este una dintre cele mai cunoscute actrițe române cu o carieră internațională. Recent, publicul din toată lumea o poate vedea în două noi seriale – Spy/Master, pe HBOMax și The Power, numărul 1 în topul preferințelor pe Amazon Prime, de la lansarea din luna aprilie până în prezent.

Își împarte viața între București și Berlin și orice alt oraș în care are de filmat, avându-i mereu alături pe soțul său, actorul german Marc Rissmann, și pe fiica lor, în vârstă de 2 ani.

Când se află în România, profită de orice ocazie pentru a juca spectacolele de teatru din care face parte, precum Omul cel bun din Seciuan și Car(o)usel, la Bulandra sau Constelații și O intervenție, la Teatrul Act.

Deși a lucrat pe platourile de filmare cu nume celebre, precum Tom Hanks, Toni Collette sau Keanu Reeves, spune că îi e dor să joace în filme românești.

Urmărește îndeaproape ce se întâmplă în breasla sa de acasă și susține cauzele care vor să schimbe societatea în bine, fiind, la rândul său, un cetățean care reacționează atunci când în jurul său se întâmplă derapaje, de la mașini parcate pe trotuar, la umilințele la care sunt supuși pasagerii unei curse Tarom.

Însă dincolo de rolurile vizibile, de reacțiile din spațiu public sau interviurile pe care le acordă, există o dimensiune a Anei Ularu pe care nu avem cum să o cunoaștem. Ea este intimă, vulnerabilă și nebănuit de puternică în același timp, plină de iubire și de imaginație, o dimensiune în care poezia se împletește cu “înverșunarea de leoaică gata de a-și apăra puiul”. Ea este mamă și în ziua interviului aceasta avea “inima la grădiniță”, unde fiica sa începea o nouă etapă.

***

Ana, cum au început pentru tine colaborările peste hotare?

A fost un parcurs care a avut ca prim pas filmul Periferic, în regia lui Bogdan George Apetri. Succesul filmului și premiile de interpretare, probabil și importanța rolului, au făcut ca eu să am onoarea să fiu propunerea României pentru programul Shooting Stars. Le mulțumesc și acum, atât lor, cât și juriului internațional care a decis să mă selecteze. Acolo, la Berlinale, mi-am cunoscut prima agentă, la petrecerea de după gala noastră de premiere.

M-a întrebat dacă aș fi dispusă să merg la un casting, undeva la 1 noaptea, când eu a doua zi trebuia să mă întorc la București. Am deturnat toate planurile, m-am reorganizat într-un haos și o confuzie extraordinară pentru mine, minunata mea PR Anca Romanescu a reușit să schimbe, să găsească alt zbor în timp record, mama mi-a alimentat un card (eram falită). Și am mers.

Ai zice că acel moment de la Berlinale a fost de cotitură în cariera ta?

Absolut. Eu acum nu mai sunt cu agenția respectivă. Dar atunci m-a cooptat, cu mici perioade de probă, pentru că ei vor să vadă cât de disponibil ești, cât de repede răspunzi, dacă ești un boem care uită să se trezească.

Probabil am făcut un lucru foarte bun să spun atunci la mijlocul nopții că vin la Londra, pentru că așa am ajuns să dau proba la Susanne Bier, pe care am luat-o, o probă la Michael Winterbottom, pe care am luat-o, și atunci s-a cimentat relația noastră.

Iar la două săptămâni după am primit o propunere de la Giuseppe Tornatore pentru The Best Offer. Acum, pentru că nu poți să faci trei lucruri în același timp, eu am ales Susanne Bier.

În continuare mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost la Tornatore, pentru că am avut o întâlnire absolut superbă cu el.

Brusc m-am trezit cu un telefon de la un director de casting care mă anunța că îmi vor aranja să zbor la Roma în câteva zile și să îl cunosc pe Giuseppe Tornatore, care m-a intrebat: unde ai fost până acum?

După care m-am întors în București și aveam un mail minunat și foarte flatant de la Geoffrey Rush, cu care am purtat o scurtă corespondență superbă intelectual, profundă, despre personaje și alegeri, despre literatură și cinematografie. Mă întreb tot timpul unde s-ar fi dus drumul meu dacă aș fi luat acea cale, dar aia e, sunt recunoscătoare oricum.

Cum te simți tu când vezi titluri în presă despre actrița română de la Hollywood, care joacă cu Tom Hanks sau Bradley Cooper?

Mă simt flatată, smerită în fața atenției care mi se dă, pentru că până la urmă nu ne-am făcut actori ca să nu ni se dea atenție, dar tind foarte mult să vreau doar să merg mai departe cu meseria mea și să am de lucru în continuare.

În clipa asta, la ce-mi stă mie mintea, este că am de făcut o probă mâine. Eu tot timpul mă gândesc care e jalonul următor, ca un schior de fond. E o gândire destul de zen și de fiecare dată când ies din gândirea asta nu am decât de suferit.

Adică?

De fiecare dată când încep să vreau ceva, să-mi calc pe smerenie, nu se întâmplă lucruri bune. Mai bine acum inspir, acum expir și vedem ce se întâmplă.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă?

S-a schimbat întru totul, în sensul că am căpătat mult mai multe frici. Un curaj enorm, pe de o parte, și o înverșunare de leoaică de a-și apăra puiul.

Când intri în orice cameră, vezi imediat unde sunt posibilele pericole, tencuiala care cade, ce trebuie pus mai sus, ce e ascuțit. Brusc ți se acutizează simțurile, ceea ce e și un lucru bun și un lucru rău, în special pentru oamenii ca mine, pentru că eu deja sunt hiper-sensibilă.

E ca și cum aș umbla cu inima pe afară. Inima mea e acum la grădiniță și nu știu ce face și îmi dă o oarecare senzație de panică. Dar în același timp e independența ei, e viața ei, e treaba ei, și trebuie să crească în felul ăsta.

Dar în primii doi ani a fost exclusiv treaba noastră, crescută doar de noi, cu grijă și iubire, peste tot în lume în peste 50 de avioane, în preeriile cele mai prăfuite ale Texas-ului și în cartierele de lux ale Cape Town-ului, în carantină în Londra, în boscheți în Canada și tot așa. Locuim în București și în Berlin și oriunde ne duce slujba.

În Texas, de exemplu, nu era nimic unde stăteam noi, un singur supermarket, un lanț de fast food și șoseaua îndelungă, așa că mergeam la filmările soțului meu și stăteam de dimineața până seara în portbagajul mașinii pe care ne-o închiriase producția, în mijlocul preeriei, și mă jucam cu ea în portbagaj.

Asta m-a ajutat să îmi deschid exponențial imaginația, să inventez lumi. Încă o fac, noi trei – eu, ea și Marc – avem jocurile noastre unice pe care le ador.  

Lumea noastră s-a schimbat esențial, nu mai e loc de egoism, e doar aventura fabuloasă de a-i defini sau explica unui om nou lumea, de a-l vedea cum devine. Prioritare sunt confortul și fericirea ei.

Iar ea a trăit foarte multe tipuri de experiențe deja – de la a vedea nativi americani în costum ceremonial călărind în preerie, până la a-i vedea schițele lui Juan Miro, la a fi expertă în zboruri cu private jet sau curse de low cost la ore inumane, dormind pe pieptul meu. Cunoaște oameni noi, aude vorbindu-se limbi străine, înțelege, cred, cât de variată și de magică e lumea cea mare. E un lucru bun, sper.

Tu ai fost nevoită să renunți la vreun proiect?

Nu, nu cred că trebuie să faci sacrificii. Poți avea familie și meserie. Ce am făcut noi până acum a fost să funcționăm în tandem, când lucrează unul, celălalt are grijă de copil.

De când am devenit mamă, nu simt că mi s-a luat nimic, simt că mi s-a dat mult. Iau și asta ca pe un cadou, că acum sunt complet ieșită din egoism.

Cum a venit rolul din Spy/Master?

Ca o propunere directă, ceea ce a fost foarte plăcut. Eram într-o perioadă după filmările soțului meu la 1883, ne bătea gândul să ne mutăm în Portugalia, așa că am mers acolo, am închiriat o căsuță pentru două săptămâni, să vedem cum e.

Și am primit un scenariu de la Domnica Cârciumaru, mi-a explicat în linii mari despre ce e vorba. Iar într-o seară am făcut focul și am început să citesc. Și ne-am oprit la episodul 4, le-am devorat efectiv. Sunt foarte bine scrise. Adina Sădeanu și Kirsten Peters au făcut o treabă excelentă, au creat un suspans care funcționează pe pagină la fel cum l-ai vedea pe ecran.

Cum e personajul tău?

Tovarășa Carmen e o mare iubitoare a sistemului de la contraspionaj, care are și un fel de vendetă personală, pur și simplu o chestie de antipatie, exacerbată de evenimente pline de suspans.

Mai departe de atât, ce am încercat să fac și să-I adaug este un soi de umor, de politețe care te face să vrei să îți zgârii ochii.

Ai citit cartea lui Pacepa înainte de filmări?

Da, am citit-o când aveam 15 ani, eram în liceu, am găsit-o prin casă și mi s-a părut ceva fascinant. N-am vrut să o recitesc acum, pentru că serialul pornește de la ea, dar mai departe e ficțiune.

Tu erai un copil în ultimii ani de comunism, ai vreo amintire de atunci?

Țin minte că la Revoluție am adunat gloanțe din curte și ne-am ascuns în beci. Pentru că se trăgea foarte aproape de noi. Chiar am crezut că sunt artificii, iar părinții m-au pus la pământ.

Am trăit într-o penumbră vreo trei zile, în beci, ceea ce a devenit o amintire frumoasă, paradoxal. Eram eu cu mama și tata. Și asta însemna confort și protecție. Nimeni nu trebuia să plece nicăieri, se întâmplau lucruri mari și grave pe care eu nu le înțelegeam, și eram împreună. Și țin minte tandrețe atunci, uniune. Iar asta are mare legătură cu felul în care eu gândesc acum ideea de familie.

La filmări cum a fost?

Excelent. E foarte plăcut să filmezi cu o asemenea echipă. Mai lucrasem cu Chris Smith la Alex Rider, deja ne cunoșteam, avem un umor și o energie similară, haotică. Alec Secăreanu mi-a fost coleg de facultate, cu un an mai mare, am crescut împreună, mai lucrasem cu Iulian Postelnicu, a fost ca acasă.

A fost foarte frumos lucrul în echipă. De fiecare dată când se crea un cadru și se repeta, toată lumea venea cu foarte mare chef de a găsi și a descoperi.

Dintre toate experiențele profesionale, există vreuna care te-a marcat în mod special?

Întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și Ștefan Iordache a fost una dintre cele mai frumoase și marcante experiențe ale vieții mele.

Îi sunt recuncătoare pentru totdeauna Cătălinei Buzoianu. Ea m-a născut în artă. A pus sămânța unui tip de gândire.

Cum v-ați întâlnit?

Ne-am întâlnit când eu aveam 15 ani, am dat o probă la Teatrul Mic, alături de foarte multe fete, pentru Lolita. Atunci ne-am cunoscut, atunci l-am făcut pe Ștefan Iordache să râdă în timpul probei, pentru că am improvizat ceva și l-a amuzat. În naivitatea mea de atunci era doar instinct, nu era nimic construit sau prefabricat.

Burta mea scotea niște sunete îngrozitoare pentru că așa reacționez la emoții. Mă contorsionez fizic și emoțional, radiez energie, sunt extraterestră înainte. Iar când am urcat pe scenă, a trecut totul. A devenit  altceva. Și cred că am păstrat asta, când urc pe scenă, nu mai contează nimic. Sunt dervis.

Altfel, la Cătălina Buzoianu ce te-a impresionat?

Geniul ei, altfel nu ai cum să îi spui, talent e prea puțin. E un om care vede lumea și alcătuirea emoțională a unui fapt, gând sau personaj, în șase dimensiuni, când eu o văd doar în două-trei. Era un om care știa cum să influențeze umorul și paradoxul. A fost foarte plăcut să văd un astfel de om la lucru, să respir ca el, să încerc să văd și eu cât pot de mult din dimensiunile alea.

În ultimii ani s-a vorbit mult despre rolul genului în domeniul artistic, despre statutul femeii, vizibilitatea femeilor creatoare din lumea artei, că nu sunt atât de multe nominalizări ale regizoarelor. Tu cum vezi lucrurile?

Cred că în clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist, într-adevăr, pentru că noi, țara, avem o mentalitate greșită despre ce pot face femeile și ce vor să realizeze. Avem niște idei preconcepute tâmpite.

Pe de altă parte, nu cred că mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie. Cred în meritocrație, am orgoliu prea mare și sindromul impostorului, ha! Evident, toți credem că merităm și aici intervine busola interioară care îți spune: stai, că deviezi.

Dar, într-adevăr, trebuie să fie o revoluție acum. Și nu să mai zâmbim frumos și să așteptăm rândul.

Tu cum te implici în această revoluție?

În măsura în care pot, eu sunt într-o meserie în care se vorbește. Vorbesc. Mă cert. Semnalez, încerc să ajut, să propun. Încerc în constructiv, nu în distructiv.

Legat de discuția despre nominalizările la Premiile UNITER, te-ai implicat cumva?

Da, am semnat o petiție conform căreia un abuzator nu mai trebuia nominalizat. Asta am făcut. Apoi, totul este subiectiv. Silviu Purcărete e un geniu și nu ar trebui dat la o parte niciodată pentru că e bărbat peste 50 de ani, asta e absurd.

Vârstele și sexul nu ar trebui să conteze la nominalizări. E adevărat, e nevoie de o diversitate mai mare, dar asta ține de ceea ce aleg teatrele să pună în repertoriu, pentru ca apoi acel ceva să fie nominalizat. De acolo trebuie să fie un pic împinse lucrurile.

Uite, stagiunea asta avem doi regizori și două regizoare. Mai departe, vedem.

Hai să pornim toți de la start cu același număr de soldați și vedem ce se întâmplă.

Dar, altfel, nu cred că trebuie să descalifici talentul cuiva pentru că are ceilalți cromozomi. Mentalitatea începe să se schimbe peste tot. La The Power, serialul pe care l-am făcut acum, am lucrat doar cu regizoare, toate extrem de talentate. E bine că a existat mișcarea asta, până la urmă.

Spuneai că îți e dor să joci în filme românești. De ce? Ce au ele special?

Îmi plac foarte mult poveștile spuse. De exemplu, nu aveam ce juca, dar mi-a plăcut foarte mult Câmp de maci. Mi-ar plăcea să fac parte din poveștile astea. Plus că e foarte plăcut să te reîntâlnești cu colegi, să fii într-un mediu în care să nu fie nevoie să te duci în fiecare zi să te prezinți.

Ți se mai întâmplă asta peste hotare?

Normal, de fiecare dată. Nu sunt Halle Berry. Pe de altă parte, Tom Hanks se prezintă tuturor. Și Maia Morgenstern se prezintă. Mi se pare minunat.

Dincolo de dorința de a mai juca în filme românești, ce îți mai dorești pe plan profesional?

Să am de jucat. Nu am vise mari, vreau doar să am constant de lucru.

Ce sfat ai avea pentru un tânar care vrea să dea admiterea la actorie, ținând cont și de discuțiile legate de abuzurile din mediul universitar artistic?

Ce mi se pare sinistru este că în toate facultățile vocaționale se pot face abuzurile astea pentru că lucrezi cu niște oameni tineri, mult mai sensibili decât la ASE, să zicem. Oameni care vin să își pună inimile și visele în mâinile tale, ceea ce e ideal pentru orice prădător. Să fie adulat, să distrugă prin cuvinte ca să poată culege mai ușor.

Nu vreau să generalizez, dar noi mergem acolo și ne decorticăm, spunem ăsta e sufletul meu, ce vreau eu să fac cu el, iar toate firile sinistre vor să profite de asta.

Mă bucur foarte mult că au început oamenii să iasă și să povestească ce s-a întâmplat și ce li s-a spus, e foarte important.

Ție ți s-a întâmplat ceva deplasat?

Sunt sigură că au fost chestii care nu mi-au plăcut, dar eu am avut tot timpul atitudinea asta de ripostă, învățată de la tata, de a nu a accepta, fără să mă cert. Și de a nu mă certa fără argument. Tata m-a crescut într-un mod atât de frumos feminist, avant la lettre, mi-a dat mereu încredere și aripi, pentru valoare, pentru inteligență, pentru a nu accepta nedreptăți sau autoritate goală de conținut.

Nu e bine nici ca mine, nici altfel, practic orice am face noi nu e bine. Asta e problema, de fapt, în societatea noastră. Că orice ar face femeile, nu e bine. De ce nu ai spus atunci? Dar de ce ai ripostat? Dar de ce ai zis?

Ce sfat aș da unui tânăr? Să își știe drepturile. Și să se gândească dacă își dorește neapărat meseria asta și pentru ce. De ce vrea să facă meseria asta. Pentru că dacă vrei să o faci pentru faimă, ai pierdut din start.

Există șanse foarte mari să nu ai faimă. Dacă vrei să o faci ca terapie, iar nu e extraordinar, pentru că există secțiuni speciale pentru asta, terapii care te pot ajuta să te eliberezi de traume mult mai bine decât pe partener și pe public.

Cred că alegi să fii actor cumva doar dintr-un soi de dragoste și de curiozitate față de ce înseamnă sufletul uman, care este indefinibil, aberant, mie asta mi se pare extraordinar de explorat de fiecare dată.

Asta a fost motivația ta de la bun început, când ai ales actoria?

Da. Și asta simt în continuare. Mie asta mi se pare interesant.

Crezi că altceva ți-ar fi putut da același feeling?

Poate că dacă aș fi fost o cântăreață mai bună, aș fi fost mult mai fericită.

De ce?

Pentru că îmi place să cânt. Mi se pare că să oferi muzică e un act de dragoste. Devii un fel de conductor, de canal pentru ceva misterios și cumva sacru.

The post Ana Ularu: “În clipa asta trebuie să se întâmple ceva revoluționar feminist. Pe de altă parte, nu mi-ar plăcea să fiu nominalizată la ceva doar pentru că sunt femeie.” appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul de educație culturală s-a născut în anul 2020 din dorința inițială a uneia dintre fondatoare, Ioana Diaconu, de a expune o nouă abordare asupra modului în care sunt evidențiate și recunoscute femeile în societate, cu exemple precise din industria cinematografică, prin filme realizate și regizate de femei.

Alături de prietena sa, Alexandra Lulache, au pus bazele acestui cineclub, urmând ca în scurt timp să se formeze în jurul lor o echipă.

Am discutat cu cele două fondatoare și coordonatoare despre impactul pe care îl are acest cineclub în diferite orașe ale țării prin F-SIDES Chapters, un program designat exclusiv adolescenților dornici să înțeleagă concepte ce stau la baza feminismului.

Evenimentele lor presupun vizionarea unui portofoliu de film ales și cercetat de către Georgiana Vrăjitoru (curatoarea cineclubului F-SIDES, critic de film) și analiza unor studii de gen.

Ioana Diaconu vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre importanța conștientizarii “femeii povestitor, nu doar a femeii spectacol” din filme, cât și despre planurile întregii echipe.

Ioana Diaconu vine în acest proiect cu o experiență în industria cinematografică, atât pe plan local (festivaluri de film, producții de film) cât și internațional (platforma de streaming și de producție MUBI).

Pe plan academic, aceasta a absolvit un masterat de Antreprenoriat Cultural și Creativ la Goldsmiths University, o universitate prestigioasă din Londra, Regatul Unit. După asimilarea unei suficiente experiențe pe set și pe platourile de filmare, Ioana a decis că este momentul să treacă la pasul urmator, acela de a înființa un cineclub.

“Dorința inființării acestui cineclub a venit cumva pe fondul inegalitaților pe care le vedeam și în spatele camerei, nu numai în fața acesteia. A venit așa, ca un proiect personal de a încerca să aduc aceste subiecte importante în față și de a le discuta”, spune Ioana.

Alexandra Lulache are în spate un profil de antropologie socială și educația si-a conturat-o tot în Marea Britanie, fiind licențiată de către London School of Economics în Antropologie Socială.

A absolvit un master în cadrul Universitatii Sussex pe același subiect. Pe cele două fondatoarele leagă o prietenie veche.

“Eu tocmai mă întorsesem din Thailanda, lucram la Națiunile Unite – în cadrul UN Women–, încă eram în căutări la întoarcerea în țară și cred ca Ioanei îi tot circula gândul acesta de a face F-SIDES. Încercăm să-l facem împreună, să aplicăm, să găsim finanțări, încercăm și la AFCN.” – Alexandra

Georgiana Vrăjitoru este critic de film și curatoarea acestui cineclub. Absolventă a Universitații Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, Georgiana este dedicată acestui proiect, ea fiind cea care selectează filmele din curricula programului, atât pentru sezoanele F-SIDES, cât și în cadrul F-SIDESChapters.

Activitatea cineclubului F-SIDES este repartizată pe mai multe structuri. F-SIDES Seasons este principala activitate a cineclubui și tocmai a ajuns la finalul celui de al treilea sezon în octombrie.

Tema acestui an a fost The Othering Gaze/Politicile Privirii. Acest Sezon 3 s-a axat pe modul în care ne raportăm unii la alții – ce părți din noi le ascundem de ochii lumii, cum abordăm diferența și cum facem astfel loc unor multitudini de perspective.

F-SIDES Chapters este un proiect educațional ce are ca scop crearea unor comunități de adolescenți din orase mici și medii din România care formează în orașele lor cinecluburi feministe.

Fiecare oraș are doi ambasadori adolescenți care coordonează activitatea. Echipa F-Sides le asigură materialele didactice necesare fiecărei întâlniri ce are loc o dată pe lună, pe parcursul a aproximativ 8 luni. De asemenea, tinerii au acces la un catalog de filme pe baza cărora discută la sfârșitul întâlnirii lor, dezbat subiectele lunii respective, cât și ce au asimilat din ce au vizionat.

“Ideea a pornit în primul an de F-sides, ne-a scris o fată din Bacău, Miruna Solomon, și ne-a zis că vrea să aducă și la ea în oraș acest concept, ea fiind la liceu pe vremea aceea.

Ne-a surâs ideea așa că i-am dat unul dintre filmele pe care le aveam atunci. Așa am cerut drepturi pentru două proiecții. Ea s-a organizat singură, a găsit o locație și un proiector și a ținut proiecția de film la ea în oraș.

Cumva, de atunci a încolțit ideea de a face acest lucru mai organizat și mai susținut. Așa a pornit F-sides Chapters.”, spune Ioana Diaconu despre începuturile F-SIDES Chapters.

Teodora Catargiu și Rareș Pruteanu sunt doi dintre ambasadorii orașelor ce fac parte din acest program.

Teodora este responsabilă de cineclubul din Gura Humorului, pe când Rareș de cel din Râmnicu Sărat.

În Gura Humorului aproximativ 20 de adolescenți se întâlnesc lunar pentru acest cineclub. Este unul dintre cinecluburile cu cei mai mulți participanți din acest program, celelalte având, în medie, 14 tineri ce vin constant la întâlniri.

“Venea vorba la liceu că ar trebui să intrăm pe canale de social media să vedem ce activități noi mai sunt. Am intrat pe Facebook și am văzut o postare de la Alexandra Lulache legată de F-sides.

Am accesat postarea și am fost curioasă să aplic pentru postul de ambasadoare”, spune Teodora Catargiu (17 ani), ambasadoare F-SIDES Chapters în Gura Humorului.

În Râmnicu Sărat, Rareș a descoperit F-SIDES cu ajutorul profesoarei lui de limba română care a share-uit pe o platformă de social media postarea Alexandrei cu privire la acel call pentru ambasadori. Nu a simțit în vreun moment că este marginalizat, fiind unul dintre puținii băieți prezenți și activi în acest program educațional.

“Este și mai important ca cei care nu sunt afectați în mod direct să înțeleagă despre ce este vorba, să fie cumva aliați în lupta asta.” ne povestește Rareș Pruteanu (17 ani), ambasador F-SIDES Chapters în Râmnicu Sărat.

Întrebați de ce consideră că este important ca feminismul să fie abordat și asumat în societatea noastră, Teodora și Rareș au un răspuns matur.

 “Este important să vorbim cât mai deschis și cât mai mult despre feminism pentru că la mijloc este vorba despre fel și fel de inegalități. Conștientizarea anumitor probleme va duce la deschiderea lumii în îndreptarea acestora.”

Teodora Catargiu , 17 ani, ambasadoare F-SIDES

Pe când Rareș crede că “este de datoria noii generații, noi care nu am fost direct afectați de valori învechite și de cenzură, să educăm cât mai mult în jurul nostru și să denunțăm tot ce este fals, înlocuindu-l cu adevăruri bazate pe stiință și empatie. Cred că feminismul intersecțional ar trebui discutat mai deschis, pentru că vorbește despre o problematică care ne afectează, în esență, pe toți.”

O altă ramură este și F-SIDES Premieres, noua linie curatorială prin care echipa F-SIDES dorește să împărtășească unui public cât mai larg filme recente, cu succes festivalier, ce au în centrul poveștii personaje feminine complexe.

La începuturile cineclubului, în 2020, fondatoarele Ioana și Alexandra au avut mici temeri. Asumarea termenului de feminism în fața publicului a venit pe parcursul activității. Astfel, Ioana mărturisește că nu a spus “din start acest lucru cumva dintr-o teamă că nu se va înțelege despre ce e vorba. În timp, am început să ne asumăm mai mult acest termen.” 

Alexandra își amintește că au pornit “cu multe frici, cred că bine întemeiate pentru că trăim în societatea în care trăim, dar am început și cu pași cumva safe și am tot ieșit din zona asta de confort. Momentan nu s-a întâmplat nimic major și rău, nu am fost în inima niciunui scandal.”

“În mare parte, în filmele mainstream, femeile sunt reduse la o trăsătură stereotipică. Sunt băgate în niște cutiuțe care nu conferă complexitate personajului.“

“Un alt motiv pentru care am început proiectul F-sides este și acesta. Să aducem în fața spectatorilor filme care arată altfel de portretizări ale femeilor, care le conturează ca fiind personaje complexe. Femeile povestitor practic.” Alexandra Lulache.

Ioana Diaconu crede și simte că în România se naște un nou val cinematografic și două nume care i-au venit imediat în minte au fost Monica Stan și Alina Șerban.

“Cred că vrem să vedem personaje în filme ca femeile pe care le știm în viețile noastre. Cu o complexitate pe care o știm”, adaugă Alexandra.

Cele două fondatoare sunt dornice să primească feedback și de la persoane din industrie cu privire la activitatea acestui cineclub. Alexandra spune că au primit feedback mai des de la oameni din afara lumii filmului.

“E nevoie de educație și în industrie, mai ales o etică a lucrului, cum să ne comportăm unii cu altii, cum sa creăm safespace-uri pentru fiecare.”

Ioana Diaconu, cofondatoare F-SIDES

Odată cu încheierea sezonului 3 din cadrul F-SIDES, publicul poate vizita expoziția Honey, I got you a seat până în data de 14 noiembrie, situată în Clădirea Isaf de pe Calea Giulești 14. Curatoarea expoziției este Cristina Vasilescu, iar publicul poate vedea 6 lucrări realizate ca răspuns la cele 6 filme din acest sezon 3.

De asemenea, tot la această expoziție, publicul poate vedea cele 6 filme în mediatecă. Cei 6 artiști invitați sunt: Dimitrie Luca Gora, Mihaela Vasiliu, Lorena Cocioni, Sabina Tupan, Iulia Toma și Hortensia Mi Kafchin.

De asemenea, echipa F-SIDES vă invită să vizionați noul film al Larisei Crunțeanu, O iubire mică, nesemnificativă, în data de 30 noiembrie la Cinema Elvire Popesco, București.

The post F-SIDES, cineclubul feminist care educă adolescenții din țară și umple sălile de cinema appeared first on Cultura la dubă.