Expoziția este realizată cu sprijinul Institutului Cultural Român. Potrivit unui comunicat de presă transmis de ICR, “Expoziția este concepută de artist nu doar ca o experiență emoțională, ci ca o abordare site-specific în dialog cu prestigioasa colecție de sculpturi antice găzduită la Muzeul Național Roman Palazzo Altemps și povestește, prin 15 lucrări și instalații, drumul parcurs de artist în studiul său expresiv, privind relația dialectică cu memoria, în acel etern dualism care îi animă existența de zi cu zi.”

„Încă de la începutul carierei mele, am fost interesat de relația dintre artă și trecut. Un domeniu anume de care sunt foarte atașat este arheologia. Pentru mine, ca artist, contactul direct cu descoperirile trecutului (în muzee și situri arheologice) este o sursă neprețuită de întrebări, informații și inspirație permanentă; o modalitate de a căuta răspunsuri ridicând vălurile și asociind aceste mărturii și informații cu capodopere ale istoriei artei (picturi, sculpturi, scrieri)ˮ.

Mircea Cantor

“Câștigător al Premiului „Marcel Duchampˮ (2011) și al Premiului Fondation d’Entreprise Ricard (2004), Mircea Cantor este apreciat la nivel internațional pentru reflecția sa constantă asupra temei libertății și condiției umane. Prin ritmuri și simetrii repetate, reușește să creeze o poezie vizuală care îi determină pe privitori să mediteze asupra limitelor și posibilităților existenței umane, implicând, interceptând și transpunând sublimarea vieții cotidiene în metafore de mare impact.”, se mai arată în comunicatul ICR.

Mircea Cantor este stabilit la Paris de peste 20 de ani. Cultura la dubă l-a vizitat în 2021 și i-am spus povestea pe larg, într-un reportaj din cadrul seriei Săptămâna Franței. Citiți povestea sa aici.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Mircea Cantor va avea o expoziție solo la Museo Nazionale Romano appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

Stema Partidului Comunist Român, cu celebrele însemne secera și ciocanul, și stema Republicii Socialiste România, sunt expuse la etajul 1 al Operei Naționale București, chiar lângă intrarea în biroul directorului adjunct. Alături de acestea, pe același etaj și în foaier sunt expuse costume din istoria operei.

Însemnele comuniste, de mari dimensiuni, sunt arătate publicului fără un context explicativ care să vorbească despre abuzurile regimului comunist, considerat prin lege un regim “ilegitim și criminal”. Ele se află într-un spațiu public, frecventat de spectatorii prezenți la evenimentele ONB.

Sunt însoțite doar de două etichete printate pe hârtie, pe care scrie: “Stema Partidului Comunist Român valabilă din anul 1965, când Partidul Muncitoresc Român a fost transformat în Partidul Comunist Român. A fost amplasată în foaier, deasupra intrării principale în sală până în anul 1990” și “Stema Republicii Socialiste România valabilă din anul 1965, când Republica Populară Română a devenit Republica Socialistă România. A fost amplasată deasupra scenei până în anul 1990.”

Într-un răspuns oferit pentru Cultura la dubă, directorul Operei Naționale București, Daniel Jinga, susține că:

“Opera Națională București găzduiește în această perioadă, în foaierul principal, o expoziție muzeală dedicată patrimoniului și istoriei instituției — de la începuturile sale și până în prezent. Printre exponate se regăsesc și elemente decorative și embleme utilizate de-a lungul timpului, inclusiv din perioada comunistă a Teatrului Național de Operă și Balet. Acestea sunt prezentate exclusiv din rațiuni istorice și documentare, fără nicio intenție de evocare sau promovare a unei ideologii.

Opera Națională București își reafirmă misiunea de promovare a libertății de expresie, a valorilor europene și a diversității culturale prin proiecte educative și artistice.”

Pe de altă parte, directorul  Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Comunist, prof. dr. Daniel Șandru, susține că astfel de simboluri trebuie însoțite de texte care să explice publicului că ele aparțin sistemului totalitar și criminal. Altfel, ele pot fi interpretate greșit.

“În România nu există încă un cadru legislativ care să interzică simbolurile totalitarismului comunist, între care s-ar înscrie, evident, și stema RSR sau cea a PCR. În măsura în care acestea sunt expuse în spațiul public, însă, cred că devine o obligație morală, prin raportare la victimele acestui regim calificat oficial de la cel mai înalt nivel al statului român, încă din decembrie 2006, drept “ilegitim și criminal”, ca ele să fie însoțite de un text explicativ care să specifice faptul că reprezintă elemente simbolice ale discursului totalitar.

În cazul acesta cele două simboluri țin, desigur, de istoria funcționării Operei în perioada respectivă, însă consider că pot fi mult mai bine contextualizate, chiar în scop educativ. Subliniez, de asemenea, că în acest caz nu aș califica existența vreunei intenții nostalgico-totalitare, dar cred că e nevoie să fim atenți la nuanțe, mai cu seamă într-un context în care instrumentalizarea politică a acestei nostalgii a devenit, din păcate, o realitate.”, a declarat prof. dr. Daniel Șandru pentru Cultura la dubă.

Dragoș Neamu, expert muzeal și organizatorul Nopții Muzeelor în România, spune, de asemenea, că simbolurile regimurilor totalitare “se expun doar în cadrul unor expoziții tematice sau în muzee dedicate care se ocupă cu studiul, interpretarea și expunerea regimurilor totalitare. În orice altfel de context de expunere, aceste simboluri transmit mesaje confuze, cu sensuri multiple, nu mereu cele corecte, în care receptorul este ușor de manipulat fără o educație și o cunoaștere serioasă a istoriei.”

Acesta completează:

“Aici avem de-a face cu două simboluri binecunoscute ale regimului comunist, dominante prin dimensiuni, care izbesc privirea și sabotează orice interes natural de a mai citi acele texte minuscule care să explice intenția “curatorului”.

În mod normal, când ai de-a face cu asemenea simboluri sensibile, trebuie să le expui integrându-le într-un context istoric și scenografic suficient de puternic pentru a limpezi intențiile și pentru a spune povestea corectă față de ce reprezintă ele. așa cum sunt expuse aceste două simboluri se creează un precedent extrem de periculos.”

L-am întrebat și pe Dan Perjovschi, unul dintre cei mai relevanți artiști români contemporani, invitat să expună în cele mai mari muzee ale lumii, ce crede despre felul în care sunt expuse cele două obiecte la Opera Națională București.

“Este o lipsă de profesionalism și de asumare critică a istorie. Și se mai miră lumea de procentele lui Simion. Nu trebuie nici idei crețe și titluri tâmpite precum “Muzeul ororilor comuniste”, dar nici să tratezi istoria en passant. Trebuie asumat si spus pe limba omenească ce înseamnă aceste simboluri.

Daca stema României Socialiste o mai înțeleg, stema PCR nu. Dacă punea cineva zvastica, săreau de cur toți antifascistii. Daca pui simbolul dictaturii de stânga nu sare nimeni.

Iar acum să analizăm stema socialistă. E un rezumat Fake news sau Alternative Truth. Soarele prea mare înseamnă secetă și încălzire globală, sonda aia însemna poluare, iar brazii se tăiau aiurea și se exportau ieftin și în patria oamenilor muncii.”, declară Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

Potrivit ONB, exponatele ar urma să fie vizibile până la sfârșitul lunii noiembrie.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Stema PCR și stema Republicii Socialiste România, expuse la Opera Națională București appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai importantă retrospectivă dedicată lui Dan Perjovschi, unul dintre cei mai influenți artiști contemporani români, s-a deschis aseară la Muzeul Corneliu Miklosi din Timișoara și poate fi văzută până pe 26 octombrie 2025.

Expoziția aduce împreună o practică artistică complexă care înglobează ultimele 4 decenii ale activității artistului, de la desen, performance, acțiuni civice, proteste, publicațiile și instalațiile efemere, configurând o frescă a României și a lumii din ultimii 40 de ani. De la ironia directă a desenelor, la implicarea socială și la prezența sa constantă în spațiul public, Dan Perjovschi a construit un limbaj vizual unic, în care arta devine și comentariu, și instrument critic.

„Cariera mea e un roller coaster prin bienale, proteste, ziare, muzee și spații independente. Desenele mele sunt editoriale vizuale, păstrează ceva din Revoluție. Alb-negru ca presa liberă de la începutul anilor ’90. Practica mea e ca apa: mă infiltrez peste tot, nu fac ierarhii – cel mai mare muzeu din lume și cel mai mic artist-run-space sunt la fel de importante. Am libertatea și deci toată responsabilitatea.” — Dan Perjovschi

Recunoscut pe scena internațională, Dan Perjovschi a expus la MoMA New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, Moderna Museet Stockholm, Documenta Kassel, Bienala de la Veneția, Bienala de la Sydney, Bienala de la Istanbul și Manifesta, iar lucrările sale fac parte din colecții publice majore.

„Nu fac doodles sau cartoon. Pentru mine arta este eminamente politică. Rolul meu nu e estetic, ci social. Publicul își descoperă propriile gânduri în desenele mele. Vorbesc în numele celor mulți, îi critic pe cei puternici. Rolul meu e să găsesc și să comunic adevărul. Simplu, direct, cu un pic de umor.” — Dan Perjovschi

Expoziția de la Timișoara este prima retrospectivă de asemenea amploare organizată în România și este curatoriată de Dana Sarmeș, Magda Radu, Mihaela Tilincă, Monica Dănilă și Simona Constantin, fiecare explorând o dimensiune esențială a practicii artistului: desen, performance, artă civică și educație, acțiuni de conștientizare și protest, publicații și cărți de artist.

Vernisajul va avea loc pe 3 septembrie, ora 18:30, și va fi urmat de un tur ghidat cu Dan Perjovschi și Monica Dănilă – una dintre curatoarele expoziției, iar seara se va încheia cu un moment relaxat dejazz, drinks & afterparty.

Pe toată durata expoziției, publicul va avea acces gratuit la tururi ghidate zilnice, ateliere pentru copii și familii, artist talks și dialoguri cu personalități din artă și societatea civilă, dar și performance live – artistul va lucra în spațiu pe întreaga perioadă a expoziției.

Program de vizitare:

3 septembrie – 26 octombrie 2025
Marți – duminică, 12:00–20:00 (luni închis)
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii: accontrasens.ro/dan-perjovschi-romania
Facebook & Instagram: Asociația Culturală Contrasens

Expoziția „DAN PERJOVSCHI. ROMÂNIA — O retrospectivă 1985–2025” este un proiect produs de Asociația Culturală Contrasens, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte și co-finanțat de AFCN.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cea mai mare retrospectivă Dan Perjovschi poate fi văzută la Timișoara până pe 26 octombrie 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Coșulețu, unul dintre cei mai relevanți artiști vizuali ai generației sale, totodată director creativ și autor de copertă la Editura Humanitas, expune o serie amplă de lucrări, unele arătate pentru prima dată publicului, la Cetate Arts Danube, spațiul idilic creat de Galeria 418 în mijlocul naturii, pe domeniul Barbu Drugă din județul Dolj.

Expoziția intitulată Lisez l’histoire et le tableu este curatoriată de Ruxandra Demetrescu și cuprinde picturi, desene, sculpturi, instalații și cărți ilustrate de Coșulețu în 12 ani, conturând astfel cel mai complet univers artistic al său și trecând prin cele mai importante etape ale carierei, de la arhitectura sentimentală a orașelor sufocate de beton, la frumusețea și inocența copilăriei.

Printre exponate se numără și pictura care a inspirat coperta cărții Solenoid, de Mircea Cărtărescu. Despre toate acestea, Mihail Coșulețu vorbește într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Mihail, povestește-ne, te rog, ce ai cuprins aici, în expoziția aceasta? Sunt lucrări care ies pentru prima dată din atelierul tău?

Sunt lucrări care ies prima dată din atelierul meu, sunt și lucrări care n-au ieșit niciodată din atelier, dar au văzut lumina tiparului, cum sunt ilustrațiile. Aici sunt mai multe, la prima vedere ar fi un fel de retrospectivă, să zicem așa, dar nu e o retrospectivă, nu e o comemorare, nu în sensul ăla.

Cred că aici sunt peste un deceniu și jumătate de preocupări.

Care sunt principalele teme care te preocupă?

Eu o înglobez în, i-am zis eu, arhitectură sentimentală. Fragmente, să spunem, urbane, edificii –  o temă recurentă, care a început cumva de la sine, de foarte mult timp.

Pentru că eu eram în mijlocul unei serii extrem de descriptive, chiar narative, dacă vrei, ilustram un fel de poveste. Era vorba despre o civilizație imaginară care se dezvoltă pe moaștele, dacă vrei, unei civilizații anterioare dispărute. Statui gigantice, statui abandonate și așa mai departe.

Seria s-a numit The Greater Good, din care am două picturi de mici dimensiuni aici, pentru că aia este borna, pentru că de la expoziția aia au plecat mult mai multe serii. Și pe măsură ce dezvoltam seria asta, am atins masă critică cu ea, am făcut o expoziție care s-a numit The Greater Good, am continuat cu toată povestea asta și, în timp ce pictam, au început să apară ca o dictare automată.

Nu știam exact de unde și am reușit să dobândesc înțelepciunea, nici să nu mă gândesc foarte tare de unde vin chestiile astea, pentru că dacă vin înseamnă că sunt importante și trebuie să le las efectiv, să mă fac că plouă, să le las să-și vadă de treabă, că vin ele de undeva și sigur înseamnă ceva.

Și e un lucru care m-a marcat foarte tare și pe care nu cred că am apucat să-l spun. Ideea asta a venit de la o replică pe care mi-a dat-o fratele meu, acum nepermis de mulți ani, eram încă în liceu și am fost într-o primă ieșire din țară în Paris, unde am reușit să fac câteva poze cu acoperișurile.

Eram undeva către Sacre Coeur și am făcut o poză cu acoperișurile și fratele meu s-a uitat și a zis din poza asta ai senzația că așa e toată lumea. Și a rămas chestia asta cu mine. Și, cu două excepții care sunt aici în expoziție, oricât de mare ar fi suportul, oricât de mare ar fi pânza, tot doar un fragment va fi, un fragment urban.

Și de-aia am zis la un moment dat că, conceptual vorbind, o pictură din seria asta care ar ilustra cel mai bine ce vreau eu să fac, ar trebui cumva construită și pictată pe un șasiu cilindric, să nu aibă nici început, nici sfârșit, să nu zici că de aici începe. Să fie infinită. Asta ar ilustra ce vreau eu să fac.

Au fost și multe contradicții aici, pentru că atunci când am văzut că sunt invadat de povestea asta, m-am jucat venind din proiectul cu civilizația și am zis, ok, facem o lume mai bună, un oraș ideal, cu care a fost o preocupare artistică, cel puțin europeană, de milenii.

Și mi-am dat seama, în timp ce făceam, că aia nu e o lume mai bună, este, de fapt, un infern, pentru că eu sunt aproape demiurg, eu trasez asta așa, ăla sta acolo, ăstea-s clădirile, nu e nimic flexibil acolo. E un coșmar.

Și pe măsură ce mi-am dat seama de chestia asta, a venit ceea ce ar fi putut fi finalul seriei, care a început cu pictura The Nero Effect, în care pentru prima dată apare o figură umană în arealul ăsta urban, înconjurat de câteva edificii care sunt în flăcări.

Așa mi-am imaginat că a dat foc orașului, a început să dea foc orașului, s-a așezat în tihnă, o să zicem că și-a prins poate o țigară, dar e postura încă semi- gânditoare, adică o fi bine, nu o fi bine, parcă e și un pic obosit. Nu e clar ce urmează să se întâmple.

Următoarea pictură era tot un fragment urban total în flăcări. Aici avem un centru de interes, să-i spunem, unde arde așa.

Apoi am încercat să văd unde pot să ajung dacă nu mă dedau estetizării ca pictor, mai ales cum sunt eu format. E irezistibil să nu te fure sau să nu vrei să vibrezi culoarea, să ai grijă de suprafețe, să-ți placă, să arate bine, să fie frumos – concepte vechi, care poate nu neapărat mai sunt la modă sau nu în anumite cercuri, dar mie îmi fac o reală plăcere.

Dar trebuie să fii foarte atent, pentru că e o capcană aici, că te fură spoiala, vopsitul gardului și uiți, de fapt, de ce te-ai înhămat și atunci ai ca un fel de reset. Ok, bun, rămâne tema, dar trebuie tratată cartezian. Picturile erau făcute și a fost făcută expoziția Situri, de la Aiurart, cu toate aceste picturi, inclusiv, cum să zicem, ultima, care a fost cea în flăcări.

Acolo, la Aiurart, cu în destul de puțin timp înainte de vernisaj, mi s-a propus, totuși, poate o instalație, pentru că toate geometriile astea urbane poate puteau fi, din punctul lor de vedere, transpuse tridimensional cumva.

Și nu știu de ce, dar eu nu mă gândisem la chestia asta. Zis și făcut, am ales experimental, am făcut o instalație din polistiren, înconjurată pe trei laturi cu oglinzi care să-și capteze propria reflexie astfel încât așa să pară toată lumea, cum a zis fratele meu Iuliu. Și iată că nu s-a terminat seria, pentru că toate aceste instalații au venit după.

Ceea ce pentru mine a deschis alte orizonturi, curate, carteziene, de care ziceam, fără estetizări.

Dar dincolo de acel moment, poate cheie, de la Paris, când ați privit acopelișurile de sus, pentru tine e importantă și propria experiență urbană? Ești un om care a crescut în oraș și te-a influențat asta?

Am crescut în oraș, bineînțeles că m-a influențat. Eu sunt născut în Brașov și am copilărit preponderent în cartierul Tractorului, care, estetic vorbind, nu e o sursă de inspirație. Dar când vine vorba de mai mici sau mai mari coșmaruri urbane, sau a imprima o greutate, o apăsare, o tiranie a betonului, dacă vrei, ăla e un loc foarte bun, foarte bun pentru așa ceva.

Iar povestea cu arhitectura sentimentală, de unde părea că se termină în pictură, a explodat în această nouă direcție cu tridimensională, care a sfârșit aici la Cetate, turnată în 21 de tone de beton, unde nu m-am putut abține și anume am făcut mulajele din OSB, astfel încât toate modulele au imprimată o textură, hai să zicem picturală.

N- am putut să renunț la caracterul ăsta, pentru că și așa erau niște monoliți grei din beton sec. Era arhisuficient.

Au fost turnați chiar aici?

Au fost turnați aici, totul a fost făcut aici. Și din acest tridimensional m-am reîntors în pictură, m-am reîntors în desen și asta este una dintre seriile care oscilează dintr-o dimensiune în alta, revin întotdeauna altfel.

Sunt cred că, la fel de curios ca oricine, care o să fie următoarea etapă a seriei, pentru că nu știu și nici nu vreau să mă gândesc în felul ăsta, că am senzația că așa omorî-o, dacă pun problema așa.

În acest ansamblu al arhitecturii sentimentale am remarcat acea inserție din perioada copilăriei, Inventarul de jucării, care aduce o notă foarte intimă expoziției. Poți să ne spui puțin care e povestea ultimei camere?

Sigur că da.

Convenția de limbaj nu zice că mi s-au schimbat prioritățile, dar totul s-a schimbat. Nu numai prioritățile, s-a schimbat tot. Punctul meu de focalizare era cu totul altfel, raportarea mea la producție era cu totul alta, plus că mi-am dat seama că am la îndemână un mijloc de comunicare și, mai mult decât comunicare, un mijloc de stocare a acelor momente prețioase și foarte frumoase, extrem de precis, dacă vrei.

E o pictură care se numește Safe acolo, care e singura din acrilic, pentru că e non-toxic, pe care am făcut-o cu fiul meu în ham, în brațe. După aceea copiii cresc, gusturile se schimbă și am rămas cu o tonă de jucării care nu mai corespundeau nevoilor. Și înainte să le donăm sau să le facem cadou altor copii, în acord cu fiul meu, am făcut o selecție și am vrut să facem un inventar. Un inventar de jucării. Tot așa, o pânză de 2 metri cu 3 metri pentru, repet, o tonă de jucării.

Și una câte una, date la mână, au fost pictate în aceeași perspectivă, diseminate frumos pe toată suprafața. Mi-am dat seama că am o posibilitate de arhivare a acestor amintiri cu mult peste orice poză. Pentru că stând și pictând fiecare obiect în parte, fiul meu vorbea, povestea ca ăsta așa, evoca tot felul de amintiri. Și asta este doar pictura.

Anumite jucării nu au supraviețuit primei copilării, ca să zic așa, și au rămas fragmente pe care am avut inspirația să nu le arunc. Și le-am montat cu niște casete, iar ce lipsea din jucăria respectivă a fost completat cu text și cu desen, fie în logica obiectului în sine, a jucării în sine, fie fantasmagoric, fie alegoric, fie metaforic, a fost locul meu de joacă de data asta.

Și am salvat și jucările aia, că nu s-au mai dus să moară, rămân și ele așa, e foarte bine.

Iar în centru acestei ultime camere se află o instalație care se numește Loc de joacă, care a debutat în pandemie. Jucându-mă cu fiul meu cu trenulețe pe niște șine de lemn, am zis că ne trebuie edificii, ne trebuie gara. Iar asta s-a transformat și într-o lecție de civizație până la urmă, pentru că după ce am făcut gara, am făcut o primărie, după aia am făcut un parlament bicameral, am avut o fermă, etc.

Și a tot crescut, a tot crescut. Și el e piesa centrală de la sol. Șinele de tren au dispărut pentru că fiul meu nu se mai joacă cu trenulețe.

În universal tău artistic, pictura se împletește deseori cu literatura. A fost o surpriză foarte frumoasă să văd lucrarea original lângă coperta Solenoid și m-am întrebat, evident, ce a fost prima dată, coperta sau pictura? Care este procesul tău de lucru în ceea ce privește coperta de carte?

Depinde de la carte la carte. Și aici sunt două, hai să le zicem, școli de gândire. În cazul copertei de la Solenoid, a lui Mircea Cărtărescu, prima oară a fost pictura. Era deja expoziția Situri, de care am pomenit. Am ales să propun o variantă de copertă cu un fragment din pictura respectivă. I-a plăcut, s-a folosit, a apărut cartea ca atare.

Dar în rest sunt, spre exemplu, mai ales la cărțile ilustrate, cum ar fi Dialoguri Secrete a Ioanei Pârvulescu. Acolo a fost o discuție de început. Mihai, uite, scot o carte așa, e vorba despre asta, practic 2000 de ani de cum și la ce se rugau oamenii. Mi-a dat niște fragmente să-mi fac o idee.

Noi avem o colaborare foarte bună, nu am arătat probe sau chestii de genul ăsta, am ținut-o un pic pe ace. Până când am desenat tot ce era de desenat și i-am prezentat: uite, asta este. Și a fost ce-și imagina ea, ce simțea ea, aerul, maniera și factura desenului erau ce-și dorea ea.

Alte, spre exemplu, la Micul Prinț, Marieva Ionescu a hotărât să facă o traducere nouă, altfel, și a considerat că ar merita și o altă ilustrație, nu cea a autorului. Și atunci am stat împreună, am încercat pe cât posibil să identificăm alte momente ilustrabile decât cele consacrate și a fost altă ordine de idei cu totul. S-a întâmplat altfel. Acolo nu a fost desen, a fost pictură.

La fel la Divina Comedie rescrisă, repovestită pentru copii, la fel s-a întâmplat și acolo. Editorul mi-a punctat așa, ăstea ar fi de ilustrat și ăsta a fost parcursul.

La alte cărți, pur și simplu, e așa, doar o idee și, spre exemplu, la Sun Tzu, Arta Războiului. Mi s-au cerut ilustrații, dar ceva de acompaniament, să fie un semn grafic, cum se zice ceva minimalist.

Dar mie nu mi-a dat așa. Am citit și am făcut niște montaje, digitale adevărat, dar niște montaje în alb-negru cu texturi, cu tot felul de stampe, nu știu, cu mult mai ample. Nu mi se ceruse asta. Am făcut ceva peste, mai mult, pentru că așa am simțit. În alte dăți, poate fi și pe dos, să mi se ceară așa, să spună: nu. mi se pare prea mult.

Iar, cred că, de departe, cel mai spectaculos proiect, a fost cartea Bilete de sinucigaș, de T.O. Bobe, 102 de texte scurte. Și am ales să expun ștraifuri de hârtie care variază între 4-6 metri. A fost foarte greu de digerat.

Era o încărcătură foarte puternică, pe mine efectiv m-a terminat povestea respectivă și am așteptat efectiv până în ultima clipă să fac ceva.

A durat foarte mult să încep pentru că nu îmi permiteam să stau atât de mult timp încărcat cu genul ăla de transmisie. Și atunci, cu o zi sau două înainte de deadline, mi-am întins sulurile astea de hârtie în atelier, am umplut podeaua și m-am apucat de la biletul 1.

Cum scrie Mircea Cărtărescu, se apucă și scrie, nu șterge, nu corectează, nu revine, nu se mai oprește până în termină. Așa am desenat până la 102. Eram atât de obosit ca atleții ăia care își depășesc de fapt limitele, și am zis, nu, hai să fac 112, să avem de rezervă, că mai bine ai mai multe decât mai puține.

Și a ieșit una dintre cele mai proaspete și limpezi ilustrații de carte. De fapt, nici măcar ilustrație de carte nu vreau să-i zic, fiindcă nu este, sunt desene. Sunt desene și picturi. Aici am desenat pentru texte, încercând să nu fiu pleonastic, să nu desenez la fel cu ce scrie acolo, adică de două ori același lucru, să fie altceva, să fie un acompaniament din care toată lumea să câștige, atât scriitura, cât și semnul grafic.”

Expoziția Lisez l’histoire et le tableu, cu lucrările lui Mihai Coșulețu, poate fi văzută la Cetate Arts Danube până pe 19 octombrie, cu rezervare în prealabil la adresa joanagrevers@418gallery.com.

Cetate Arts Danube – Istoric

Cetatea Arts Danube cuprinde un parc privat de sculptură, organizează anual rezidențe artistice și expoziții de artă contemporană în spațiul fostului hambar de cereale al moșiei. Fondatoarea centrului cultural este Ioana Grevers, urmașa boierului Barbu Drugă.

Moșia Barbu Drugă este situată în județul Dolj, pe un drum rar circulat, chiar lângă Dunăre. Domeniul de la Cetate cuprindea în secolul 19 conacul, cu o grădină splendidă, un hambar uriaș pentru cereale, moară, grajduri, potcovărie, distilerie, livezi și păduri. Iar lângă el, Barbu Drugă a construit și un port, cunoscut azi sub numele de Port Cetate, pentru a înlesni comerțul cu cereale, afacerea sa principală.

Ioana Grevers, membru al boardul Muzeului Peggy Guggenheim din Veneția, unul dintre cele mai importante muzee private de artă modernă din lume, a început în 2007 să găzduiască aici rezidențe artistice. A fondat 418 Contemporary Art Gallery la București, apoi a mutat sediile la Cetate și la Munchen.

Numeroși artiști români și străini au creat lucrări la Cetate, în ultimii 15 ani. Aici vin deseori în vizită și colecționari privați sau reprezentanți ai marilor muzee din străinătate.

„Viața la țară devine din ce în ce mai atrăgătoare și ideea unei kunsthalle (nr. spațiu expozițional pentru artă) la țară e foarte interesantă, e ceva nou și are un aspect mai puțin fugitiv. Omul care vine până aici chiar vede lucrările, le alege. Nu e un vernisaj la oraș, hai să mergem la cutare, cutare, intrăm și ieșim.

Aici e o experiență complexă. Am avut aici și oameni din boardurile muzeelor din vest, colecționari. Toți au fost la New York, Paris, Roma, dar așa ceva, ca la Cetate, nici nu știau unde e asta, nu au mai văzut.” – spune Ioana Grevers într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Printre artiștii reprezentați de Galeria 418 se numără Miki Velciov, Diet Sayler, Petrică Ștefan, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Albert Kaan sau Romul Nuțiu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Arhitectura sentimentală în arta lui Mihail Coșulețu, de la o lume mai bună la un adevărat infern appeared first on Cultura la dubă.

Pot fi văzute cărţi rare, volume cu dedicație, cărţi poştale şi scrisori afectuoase adresate de poet mamei sale şi fratelui, fotografii de familie, schițe pentru diverse dispozitive (cum este „aparatul de pocnit fără împușcătură”), dar și acte personale, precum legitimația de ziarist și certificatul din noiembrie 1944 care atestă că I. N. Theodorescu este una și aceeași persoană cu Tudor Arghezi. Sunt totodată expuse adeverința prin care se arată că Tudor Arghezi a fost închis în lagărul din Târgu Jiu, „ca urmare a poziției sale anti-naziste”, dar și memoriul adresat de un grup de literați Regelui, pentru eliberarea lui din închisoare.

Alături de mărturii ale intensei activități gazetărești a scriitorului, inclusiv faimoasele „Bilete de papagal” (1928), publicul poate admira portrete ale lui Arghezi executate de mari maeştri precum Corneliu Baba, Camil Ressu şi Iosif Iser.

„Această expoziție reprezintă un mod de evocare, dar și de omagiere a unei activități de excepție”, a subliniat, la vernisaj, acad. Gheorghe Chivu, comparând reforma limbajului poetic reușită de Arghezi cu cea realizată de Eminescu înaintea sa. Pentru Arghezi, continua căutare de „Cuvinte potrivite” a fost preocuparea de căpătâi, ceea ce s-a văzut și în publicistica sa plină de vervă. „A fost un mare gazetar”, cu un stil foarte expresiv și cu o sintaxă inovatoare, l-a descris prof. univ. dr. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Național al Literaturii Române.

Expoziţia „Tudor Arghezi – 145 de ani de la naştere” poate fi vizitată zilnic între orele 9-14, până pe 30 mai la Biblioteca Academiei Române. Intrarea este liberă.

Tudor Arghezi a fost închis între 1918 – 1919, alături de alți ziariști și scriitori, printre care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie.  

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poetul a fost închis timp de un an în lagărul de la Târgu Jiu, după o serie de articole scrise împotriva fasciștilor din Germania și România, ultimul fiind un pamflet la adresa baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti.

A murit în 1967 la București.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Expoziție dedicată lui Tudor Arghezi la 145 de ani de la nașterea sa appeared first on Cultura la dubă.

Pentru Familia Regală a României, artele și cultura au făcut parte din proiectul de modernizare a României și au servit drept liant diplomatic între elitele politice românești și cele din străinătate. Castelul Peleș este una dintre cele mai valoroase moșteniri materiale lăsată de primii monarhi ai României, ilustrativă pentru spiritul epocii.

Distinși patroni ai artelor, Regele Carol I și Regina Elisabeta au susținut numeroase personalități marcante ale culturii românești – Dimitrie Dinicu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Elena Văcărescu etc. – și au creat o punte între scena artistică locală și cea internațională. 

Într-o expoziție aniversară centenară dedicată artistei de origine germană Dora Hitz (1853-1924), în sala veche de muzică a Reginei, Muzeum Național Peleș din Sinaia omagiază colaborarea specială dintre tânăra artistă germană și Regina Elisabeta a României. 

Expoziția, care va putea fi vizitată până în data de 15 februarie 2025, este curatoriată de Shona Kallestrup (Universitatea St Andrews, Scoția) și de Natalie Gutgesell (Asociația de artă Kunstverein Coburg). Un muzeu virtual dedicat expoziției de la Peleș și Dorei Hitz poate fi accesat aici.

Anul acesta, personalitatea artistei este omagiată și în Berlin, oraș în care a devenit unul dintre co-fondatorii Secesiunii – mișcare artistică de avangardă ce s-a opus standardelor academice și influenței politicului în artă. O parte dintre lucrările artistei sunt expuse chiar în fosta reședință a lui Max Liebermann – unul dintre avangardiștii de frunte ai Secesiunii Berlineze – printr-o colaborare între Institutul Cultural Român și Liebermann-Villa am Wannsee. Expoziția „Dora Hitz – Lupta dintre vechi și nou” va fi găzduită în acest spațiu simbol al avangardei până pe 20 ianuarie 2025.

Cu această ocazie, Cultura la Dubă prezintă un portret al Dorei Hitz – artistă vizionară și susținătoare a drepturilor femeilor.

Dora Hitz (1853-1924) a fost o figură marcantă a avangardei din Paris, Dresda și Berlin. Deși născută într-o familie de artiști din Altdorf, lângă Nürnberg, Hitz a crescut și a activat într-o epocă în care contribuția feminină în lumea artei nu era încurajată și recunoscută.

Pregătirea artistică a Dorei Hitz a început la  München, în cadrul Damenmalschule der Frau Staatsrat Weber, într-o perioadă în care femeile erau sistematic excluse de la academile tradiționale de artă și de la cursurile de desen după model viu. Treptat, Hitz s-a transformat într-o apărătoare a accesului femeilor la educație artistică.

La Expozitia Generală de Artă și Industrie din München din 1876 (Allgemeine Kunst- und Kunstindustrie Ausstellung), Dora Hitz a cunoscut-o pe Regina Elisabeta. O întâlnire întâmplătoare care a marcat traiectoria tinerei pictorițe după ce suverana i-a recunoscut potențialul și a invitat-o în România.

„Consider o mare fericire a vieții mele faptul că, fiind tânără, am putut trăi o vreme în regatul lui Carmen Sylva, sub protecția ei specială”, a declarat Hitz decenii mai târziu, potrivit documentelor citate de Muzeul Național Peleș. Regina Elisabeta, fiind la rândul ei artistă, își semna creațiile literare sub pseudonimul de Carmen Sylva.

Între 1878 și 1882, Dora Hitz ajunge la Casa Regală a României, chiar în momentul reluării construcției Castelului Peleș după Războiul de Independență – proiectul Regelui Carol I al României.

Între 1883 și 1890, Dora Hitz realizează, la Paris, o serie de treisprezece lucrări care articulează vizual temele literare ale lui Carmen Sylva, povești pe care Regina le-a scris la începutul carierei sale literare. Unsprezece dintre ele au decorat Sala de Muzică, iar celelalte două au flancat ușa din sala de mese regală. Patru lucrări se află și astăzi în Sala de Muzică, putând fi observate de orice vizitator al Palatului.

Una dintre aceste lucrări, “Copilul Soarelui”, este o reprezentare inspirată din colecția de doisprezece basme alegorice semnată de Carmen Sylva – Leidens Erdgang (publicată în limba engleză sub titlul Pilgrim Sorrow). Basmele descriu efectele produse de forma personificată a virtuților Viață, Luptă, Suferință, Pace, Răbdare, Curaj și altele, în timp ce rătăcesc pe Pământ, potrivit informațiilor puse la dispoziție de organizatorii expoziției.

“Safo”, o pictură care astăzi se află în colecția Muzeului de Artă a României, este singura din această serie în care înfățișarea Reginei este reprezentată. Artista s-a inspirat din poezia Reginei cu același nume (1880), care, împreună cu Hammerstein, au fost primele publicate sub pseudonimul „Carmen Sylva”. Ambele au fost incluse în Stürme (1881), parte a unei colecții dedicate „eroismului nevăzut al femeilor”. Poeta greacă Safo a fost un model pentru scriitoarele independente de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În această pictură, Hitz face explicită legătura dintre Sylva și Safo prin înlocuirea chipului muzei grecești cu cel al Reginei. O contestatoare a reprezentărilor masculine tradiționale, Sylva a modificat povestea astfel încât sinuciderea lui Safo să nu fie determinată de suferința produsă de partenerul ei, ci să fie un act de sacrificiu pentru propria fiică. Sylva s-a identificat clar cu Safo, „înconjurată de fete tinere, cărora le-a dedicat arta și poezia”, potrivit aceleiași surse.

Dora Hitz a fost, pe lângă pictor de curte, și aliată a Reginei în eforturile de educare și promovare a femeilor în sfera artelor. Acestea au colaborat la îmbunătățirea educației artistice pentru fete în România: Hitz a predat pictură și desen la Ateneul din București, parte a Azilului Elena Doamna (un orfelinat și o școală pentru fete, aflate sub protecția Reginei Sylva din 1870), și a facilitat legături educaționale cu München. 

Deși avusese și avea să continue să aibă succes la Paris, s-a mutat la Berlin în 1892. Câțiva ani mai târziu a devenit co-fondatoarea Secesiunii din Berlin, o mișcare artistică apărută în Germania la 2 mai 1898. Nemulțumiți de restricțiile impuse artei contemporane de către împăratul Wilhelm al II-lea, 65 de artiști s-au „separat”, manifestându-și opoziția față de standardele artei academice și de ingerințele guvernului. Mișcarea este clasificată ca o formă de modernism german și a fost precedată de mai multe secesiuni.

În 1893 Dora Hitz a înființat o școală de artă pentru femei în Berlin, iar în 1913 a devenit prima președintă a Frauenkunstverband – Asociația Artistelor. Întâlnirea care a stat la baza înființării Asociației a fost organizată după adunarea anuală a unei alte asociații – ‘Educația Femeilor. Studiile Femeilor’ –  unde pe ordinea de zi s-a aflat tema admiterii femeilor la studii academice în universitățile de stat. Eforturile acestei generații de femei vizionare au determinat în 1919 Academia Regală de Arte Frumoase din Berlin să acorde femeilor șansa la studii pentru prima oară în istoria instituției.

Când mai târziu și-a înființat propria școală de artă, Dora Hitz s-a asigurat că studentele sale puteau desena după modele nud, o abordare curajoasă și reprezentativă pentru personalitatea și aspirațiile artistei. 

În ciuda contribuțiilor sale substanțiale și a legăturilor sale importante în lumea artei, ultimii ani de viață ai Dorei, petrecuți în Berlin, au fost marcați de solitudine, sub influența bolii și a problemelor financiare. Dora Hitz a murit în 1924, lăsând în urmă o bogată moștenire artistică și un model de angajament față de promovarea potențialului feminin în arte.

The post Dora Hitz, pictorița care a redat pe pânză scrierile Reginei Elisabeta. Un centenar de la dispariția unei importante îndrumătoare a femeilor în artă appeared first on Cultura la dubă.

Beta, principalul eveniment de arhitectură din vestul țării, organizat de Filiala Teritorială Timiș a Ordinului Arhitecților din România, a început aseară la Timișoara, iar până pe 27 octombrie propune publicului 53 de evenimente, 57 de artiști, în 5 locații din Timișoara, o selecție largă de arhitecți, designeri, muzicieni, artiști, activiști, fotografi, scriitori, regizori, dar și pe cei care refuză categorizarea, într-o coregrafie de expoziții și programe publice. 

Cover me softly, este tema ediției din acest an și expoziția principală a Beta 2024. Expoziția principală poate fi văzută la Garnizoană și explorează spațiul acestui monument istoric prin toate colțurile lui, de la beci până în pod.

Curatoarea bienalei este Oana Stănescu, arhitecta română de prestigiu internațional, cu studio de arhitectură la New York și Berlin, creatoare a celebrului proiect +Pool din New York și colaboratoare a lui Kanye West.

„A face un cover înseamnă a lucra cu ceea ce există deja. Cover înseamnă, de asemenea, adăpost. A proteja sau a ascunde. A masca sau a disimula, a se extinde în timp sau în spațiu. A fugi la adăpost, a se proteja. cover me softly, expoziția curatorială a Beta 2024, este o explorare a cover-urilor în toate disciplinele, mediile și geografiile. Contrar noțiunilor de copiere, furt, imitație și contrabandă, care pot veni fiecare cu propria lor înclinație etică, cover-ul oferă un set alternativ de vocabulare relaționale pentru înțelegerea modului în care transferurile de cunoștințe și structurile de autorie circulă prin artă și design. Centrând vasta noastră interconectare, cover me softly deschide noi sfere de posibilități pentru a face, a crea și a fi.” spune Oana Stănescu, Curatoarea Beta 2024

Creată ca o platformă euro-regională care articulează poziția arhitecturii și a arhitecților față de problemele fundamentale și provocările societății contemporane, Beta are un impact puternic în România, Serbia și Ungaria, premiile Beta celebrând producția de arhitectură de calitate în euroregiune.

De-a lungul anilor, evenimentul a devenit mai relevant la nivel european, fiind acum parte a comunității LINA – o platformă europeană de arhitectură care conectează actorii consacrați cu talentele emergente.

De la începuturile sale, peste 40.000 de vizitatori au participat la evenimentele și expozițiile Beta, care nu sunt niciodată la fel.

The post A început Bienala de Arhitectură de la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare expoziție dedicată lui Constantin Brâncuși, deschisă la Centrul Pompidou din Paris între 27 martie și 1 iulie 2024, a adunat 390.498 de vizitatori, potrivit informațiilor obținute de Cultura la dubă de la organizatori.

Media zilnică a fost de 5000 de vizitatori, iar numărul total reprezintă un record printre toate evenimentele organizate de Pompidou după măsurile de izolare luate în 2020 din cauza pandemiei.

Ultima mare expoziție Brâncuși care a avut loc la Pompidou a înregistrat o medie zilnică de 4000 de vizitatori.

Cultura la dubă v-a prezentat pe larg un reportaj de la expoziție în aprilie 2024.

Un alt eveniment grandios dedicat sculptorului român va avea loc la Amsterdam în 2025.

The post Expoziția Brâncuși de la Paris a fost văzută de 400.000 de oameni, record pentru Centrul Pompidou în ultimii 4 ani appeared first on Cultura la dubă.