Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Evreii persecutați în București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor beneficia de compensații suplimentare, după ce guvernul federal german a recunoscut recent capitala României drept „ghetou deschis”.

Bucureștiul va fi inclus pe o listă în care sunt consemnate toate locurile recunoscute drept „ghetou” în reglementările privind compensațiile și pensiile.

Decizia a fost adoptată pe 5 noiembrie de către guvernul german și a fost posibilă datorită celor mai noi constatări ale unui raport recent elaborat de Centrul israelian de cercetare și comemorare a Holocaustului Yad Vashem.

Demersul face parte dintr-un amplu program prin care Germania dorește să compenseze suferința provocată poporului evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Conform unui comunicat transmis de Ambasada Germaniei la București, „Republica Federală Germania este conștientă de responsabilitatea sa deosebită în urma nedreptăților comise de regimul nazist. Prin urmare, toate guvernele federale au tratat cu prioritate specială acordarea de compensații morale și financiare. Reglementări în acest sens au fost stabilite imediat după încheierea războiului.”

Cu toate acestea, numărul victimelor rămase în viață este extrem de mic, dat fiind că au trecut 76 de ani de la încheierea războiului. Rudele lor pot primi compensații, dar cu anumite condiții. Una dintre ele este ca victima să se fi născut înainte de 1937.

Conform deputatului evreu Silviu Vexler, aproximativ 3000 de urmași ai victimelor ar urma să primească compensațiile financiare. Detalii privind condițiile pot fi găsite AICI.

Anul trecut și alte orașe din România au fost recunoscute drept “ghetouri deschise”: Dorohoi, Brașov, Arad, Ploiești, Timișoara, Buhuși, Brăila, Huși, Deva, Sibiu, Suceava, Turda, Târgu Frumos, Lugoj sau Podul Iloaiei.

Ghetourile deschise sunt considerate orașe locuite de evrei în timpul Holocaustului, aceștia fiind supuși unor restricții de circulație, de muncă sau acces la bunuri necesare, fiindu-le încălcate mai multe drepturi.

Statisticile privind exterminarea și persecutarea evreilor sub regimul lui Ion Antonescu sunt incerte. Conform Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, în țara noastră au fost uciși între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.

The post București a fost recunoscut de Germania drept “ghetou deschis” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial appeared first on Cultura la dubă.

„Au început să demoleze crematoriile. Prima oară ne-au ordonat să scoatem șindrilele și căpriorii, să demontăm cuptoarele… până în decembrie 1944, am dat găuri în pereți. În găurile astea ei au pus dinamită. Ne-au trimis înapoi în lagăr și au aruncat totul în aer, până la cer.”

Aceasta este mărturia lui Henryk Mandelbaum, supraviețuitor al lagărului de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau. Iar demolarea crematoriilor, descrisă de Mandelbaum în martie 1947, era efortul naziștilor de a-și ascunde urmele înainte ca soldații sovietici să ajungă la porțile inscripționate cinic cu mesajul „Arbeit macht frei” și să descopere ororile care se petrecuseră în spatele lor vreme de 5 ani. 

Pe 27 ianuarie 1945, Armata Roșie avea să elibereze aproximativ 7.500 de deținuți închiși la Auschwitz. Peste 50.000 porniseră deja spre vest, într-un marș al morții condus de gărzile SS aflate în retragere.

La împlinirea a 80 de ani de la eliberarea celui mai mare lagăr de exterminare construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, redeschidem rana istorică provocată de Holocaust și vorbim despre tragedia numită „Soluția finală”.

Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost ridicat în primăvara anului 1940, din ordinul comandantului Heinrich Himmler. Scopul său inițial a fost acela de a adăposti deținuți polonezi, închiși în număr mare pentru acțiuni de rezistență împotriva ocupației naziste, dar și pentru infracțiuni banale, cum ar fi intonarea imnului Poloniei sau refuzul de a-și preda radiourile.

În anul 1942, însă, convinși de superioritatea lor rasială și mânați de un profund antisemitism, național-socialiștii au început deportarea evreilor din Europa. În scurtă vreme, aceștia au devenit grupul cel mai numeros din lagăr.

Chinurile deținuților începeau încă din trenurile care îi duceau spre Auschwitz, căci călătoreau înghesuiți, în întuneric, fără mâncare sau apă. Odată ajunși în apropierea lagărului, coborau pe așa-numită „rampă a morții”.

Acolo, sub urletele gardienilor și ale câinilor de pază, erau supuși unei evaluări medicale, iar în funcție de vârstă sau starea de sănătate, erau trimiși fie în barăcile insalubre, fie la camera de gazare.

Istoricii estimează că până la 90% dintre cei deportați la Auschwitz erau uciși încă de la sosire, multe victime nefiind înregistrate. De altfel, comandantul lagărului, Rudolf Höß, își dăduse încă din 1941 acordul pentru folosirea gazului letal Zyklon B.

Cei apți de muncă erau forțați să lucreze în condiții foarte grele, primeau hrană insuficientă și prea puține îngrijiri medicale. De asemenea, unii dintre copii erau supuși experimentelor grotești ale medicului Joseph Mengele, cunoscut și ca „îngerul morții”. Acesta îi opera pe viu, îi infecta voit cu viruși letali sau le injecta cloroform direct în inimă atunci când considera că nu îi mai sunt de folos. Scopul său era să descopere o cale prin care mamele să dea naștere gemenilor și să asigure creșterea populației ariene.

În aceste condiții, mulți deținuți mureau din cauza torturilor, a frigului, a foamei sau a bolilor. În total, peste un milion de oameni și-au pierdut viața în lagărul de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau. Cei mai mulți erau evrei, dar și roma, sinti, deținuți politici, persoane cu handicap sau homosexuali.

Iar numele a aproape jumătate dintre cei închiși nu au fost încă identificate. În urma lor au rămas zeci de mii de perechi de pantofi, sute de mii de haine și șapte tone de păr, toate descoperite de soldații ruși la momentul eliberării lagărului.

Cât despre soarta vinovaților, trebuie precizat faptul că principalii membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste au fost judecați în cunoscutele Procese de la Nürnberg, desfășurate între anii 1945 și 1949.

Ulterior, în 1961, a avut loc în Israel așa-numitul Proces Eichmann, în urma căruia a fost executat Adolf Eichmann, funcționarul responsabil pentru organizarea logistică a Soluției finale și, implicit, a deportărilor la Auschwitz.

Între anii 1963 și 1968, în Frankfurt, s-au desfășurat cele trei Procese Auschwitz, în care a fost judecat chiar personalul lagărului de concentrare și exterminare. Condamnările aplicate de instanța din Germania au fost relativ severe, variind de la trei ani până la închisoare pe viață, iar printre supraviețuitorii care au depus mărturie s-au numărat foști deținuți din Statele Unite, Polonia, Israel sau România. Comandantul lagărului, Rudolf Höß, fusese deja executat într-un proces din Polonia, în anul 1947, iar Joseph Mengele fugise în America de Sud, nemaifiind prins și judecat niciodată.

Atât Eichmann, cât și personalul lagărului și-au disputat vina invocând necesitatea ascultării ordinelor și simpla îndeplinire a datoriei. În 2017, însă, înregistrările originale ale procedurilor din Frankfurt au fost incluse în Registrul Memoria Lumii (UNESCO), atrăgând atenția lumii întregi asupra cruzimilor petrecute la Auschwitz-Birkenau.

Din traumă, o lecție

Acum, lagărul de altădată funcționează ca muzeu și memorial. Dincolo de conservarea spațiului, istoricii urmăresc reconstituirea poveștilor celor uciși, derularea proiectelor de cercetare privind Holocaustul și educarea publicului larg. Chiar la sfârșitul anului trecut, expoziția itinerantă „Auschwitz. Not long ago. Not far away”, realizată de Memorialul Auschwitz în colaborare cu Musealia, a câștigat Marele Premiu (Grand Prix) în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu și s-a situat pe locul al doilea la categoria Premiul Publicului.

Iar în urmă cu câțiva ani, violonistul rus de origine israeliană, Maxim Vengerov a cântat muzica lui Bach în fostul lagăr al morții.

„Peste 200.000 de copii au fost uciși la Auschwitz. Copii complet nevinovați, buni, doritori să cunoască viața, copii naivi, care își iubeau apropiații. Lumea adulților – de atâtea ori nedreaptă și crudă – nu și-a mai arătat niciodată împietrirea sufletească și răutatea într-o asemenea măsură. Ce s-a întâmplat [la Auschwitz] nu poate fi justificat prin nicio ideologie, convingere sau politică. Anul acesta, vrem să dedicăm aniversarea eliberării celor mai tinere victime ale lagărului,” a declarat Dr. Piotr M. A. Cywiński, directorul muzeului.

The post 80 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare Auschwitz-Birkenau appeared first on Cultura la dubă.