Albumul Mândrie și Beton. După 10 ani a ieșit din tipar și poate fi comandat online pe site-ul Centrului de Fotografie Documentară (CdFD). După 10 ani de teren, fotograful Petruț Călinescu tipărește din nou pe hârtie rezultatele documentării unei noi etape din evoluția schimbărilor pe care migrația le-a provocat în satele din nordul țării, în special Maramureș și Țara Oașului.

„Prima dată la Paris în cimitir am dormit, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt. De acolo am plecat, de sub pământ, dar uite unde am ajuns” își amintește Patrick Dorle din satul Certeze, Țara Oașului, făcând cu ochiul spre Ferrari-ul lui pe care pare să nu se așeze praful niciodată.

Precedat de un webdocumentar în 10 capitole, noul albumul bilingv (română-engleză), cu texte semnate de Ioana Călinescu, are 224 pagini color tipărite în condiții premium și un design semnat de Alice Stoicescu.

Prin adăugarea unei noi decade de documentare, proiectul Mândrie și Beton (2010-2023) realizează cea mai lungă documentare vizuală a unui fenomen social din România de până acum.

“Acum mai bine de un deceniu i-au căutat autorii proiectului prima dată pe oșenii din nordul țării la ei acasă. Nu i-au găsit. Erau la Paris. Prin sate i-au întâmpinat însă bătrânii la porți de inox. Nu se auzeau vite întorcându-se acasă, nici găini, nici copite de cai; coloana sonoră a satului tradițional românesc se transformase parcă peste noapte într-un zgomot înfundat de betoniere.

Ultimii ani au schimbat radical piața muncii, pandemia, Brexit-ul și războiul afectând mobilitatea și piața serviciilor în care emigranții români sunt implicați.

Mândrie și Beton este un proiect jurnalistic independent, în care autorii intenționează să documenteze pe viață, din zece în zece ani, felul în care se transformă satul tradițional românesc în urma plecării oamenilor la muncă în străinătate.

Pe lângă documentarea vizuală a tranziției prin care casele migranților au ajuns treptat să domine peisajul rural astăzi, Mândrie și Beton este și o poveste despre speranțele, ambițiile și suferințele unei comunități întregi din nordul țării, care trăiește la Paris (și nu numai) de mai bine de 25 ani. Acești oameni au sacrificat mulți ani confortul vieții occidentale în numele tradiției  unei competiții sociale, care îi obligă să-și construiască în satele de-acasă o viață de lux, pe care, însă, cel mai probabil, nu o vor trăi prea curând.

În luna august și de sărbători oșenii se întorc ritualic acasă și satele devin o scenă deschisă a acestei competiții. Cu mândrie aruncă, fără să se uite la bani, mii de euro câștigați din greu în tot timpul anului, pe nunți, mașini de lux și haine scumpe. Într-o singură generație au demonstrat că pot transforma satele din care au plecat în adevărate redute de beton, ca dovadă a succesului pe care îl au afară.

“Într-un context în care, fie din motive comerciale, fie politice, se promovează imaginea unui sat idilic, cu case din bârne de lemn fără niciun cui și femei care spală rufe la râu, considerăm că proiectul nostru face un serviciu istoriei recente a României, informând și documentând un fenomen unic și ireversibil.” (Petruț Călinescu)

“E la îndemână să ironizezi când nu cunoști straturile, resorturile, originile acestor experiențe crude de viață. Sunt oameni care au făcut sacrificii colosale pentru ce au crezut ei că contează. Felul acesta de a trece prin lume nu e mai puțin valid decât altele. Au muncit, au strâns, au văzut și alte colțuri de lume, (s-)au irosit poate, dar s-au și regenerat cu o forță extraordinară și și-au recăpătat continuu vitalitatea.” (Ioana Călinescu)” – comunicat de presă

**

„Mândrie și Beton” (2010-2023) este un proiect CdFD, cofinanțat Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectura (OAR) și Administrația Fondului Cultural National (AFCN). De-a lungul timpului, a fost publicat atât în presa națională, cât și în presa internațională  – Sunday Times (UK), 6Mois (FR), Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR), Southern People Weekley (China).

Petruț Călinescu este un fotograf independent, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures. Printre proiectele sale documentare pe termen lung se numără: Mândrie și Beton, The Black Sea, La Garaje, Periferia B.

The post „Prima dată la Paris am dormit în cimitir, într-o criptă, trăgeam capacul după mine și nu știa nimeni unde sunt.” – Albumul “Mândrie și beton. După 10 ani” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.