Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Invitat la Academia Română pe 31 martie 2026, regizorul Cristi Puiu, unul dintre pionierii noului val românesc, a susținut o conferință de aproximativ două ore, pe tema “De ce filmez? Cineastul – un alt administrator, un alt Jonas pironit între Scila și Caribda”. Evenimentul a avut loc în Aula Academiei Române și face parte din seria de conferințe „Ora de știință. Invitații Academiei Române”, un proiect inițiat în urmă cu patru ani și care a reunit nume sonore ale culturii și științei românești. Coordonator și moderator: acad. Marius Andruh, vicepreședinte al Academiei Române.

Cristi Puiu a povestit în fața academicienilor și a studenților UNATC prezenți la eveniment parcursul său profesional, a vorbit despre eșecuri și frica cu care se confruntă un regizor, dar și cum este lucrul cu actorii și cum încearcă să transpună în filme cele mai intime gânduri ale sale.

Redăm aici câteva dintre ideile prezentate în conferință:

• “Nu m-am socotit niciodată cineast. Nu mi-am găsit niciodată locul. Am ajuns să fac liceul în 7 ani, am fost și repetent și exmatriculat. Am avut un parcurs foarte accidentat și asta cred că din pricina faptului că nu mi-am găsit locul.

• Relația mea cu filmul s-a născut din poziția de spectator. Nu am visat să mă fac regizor. Am dorit toată viața mea să fac pictură. S-a întâmplat un accident. Am picat la admiterea la Tonița la treapta I. Lucrul ăla m-a modificat destul de zdravăn. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Matei Șerban Sandu, prietenul meu, nu m-aș fi întors la pictură niciodată și poate că n-aș fi ajuns niciodată aici, la cinema.
• Drumul către cinema a trecut, în cazul meu, prin pictură.

• De ce filmez? Iată o întrebare care pare a rezolva, în mod paradoxal, dilema lui André Bazin, conținută în celebra interogație «Qu’est-ce que le cinéma?». Cu adevărat, dacă înțeleg de ce filmez e posibil să înțeleg și ce este cinemaul.

Parafrazându-l pe Camus, voi spune că nu există decât o singură problemă fiozofică cu adevărat importantă atunci când vorbim despre cinema, iar aceasta este filmarea propriu-zisă, alegerea pe care eu o fac între a filma și a nu filma. Sau, și mai precis, cum spune David Perlov în Yoman/Diary: «The warm soup is tempting, but I know I must choose from now on: to eat the soup or to film the soup.»

• Eram student în anul 1, la Geneva, studiam pictura la Ecole Supériore des Arts Visuels, iar facultatea avea o secțiune de cinema. Și după anul 1 am zis că o să dau examen la cinema, fiindcă aș vrea să învăț ceva. Să rămân la secția de pictură nu mai aveam mare lucru de învățat. Să nu mă înțelegeți greșit, învățăm tot timpul, dar la un moment dat trebuie să ieși din școală și să înveți tu, de unul singur, în atelier, de capul tău, să-ți cauți vocea.

• Curiozitatea m-a împins să fac cinema și din curiozitate am ajuns să fac și pași ulterior. După ce m-am întors din Elveția, nu am crezut că voi putea face film în România, din cauza felului în care era administrat acel domeniu, cum ai fi putut ajunge să obții fonduri. Și am rămas cumva în atelier. Am pictat.

Iar la un moment dat s-a întâmplat o întâlnire cu oameni activi în lumea filmului. Găsindu-mă la Timișoara, preluând un documentar de televiziune, pentru Atomic TV, am ajuns să întâlnesc niște oameni care să intre apoi în proiectul de film pe care-l pregăteam cu Răzvan Rădulescu, care a devenit ulterior Marfa și banii.

• Întâlnirea cu cinemaul a fost destul de violentă. Era o epocă destul de tulbure, nici acum nu este mai luminoasă, dar anul 1999 a fost un an cât se poate de tulbure. Iar această dorință de a face film vine la pachet cu compromisuri de tot felul. Dar lucrul cel mai greu n-a fost legat de chestiunile administrativ-financiare.
• Lucrul cel mai greu a fost și este în continuare cel mai greu – să articulez, să traduc într-o limbă comună, să găsesc tonul potrivit, vorbele potrivite, pentru a putea ajunge la colaboratorii mei atunci când le vorbesc despre intențiile mele de regizor. Trebuie să pui în cuvinte lucrurile cele mai importante, iar lucrurile cele mai importante, evident, nu poți să le pui în cuvinte.

• Actorii mă întreabă, cum să fiu, așa ca-n viață?  Nu, tocmai. Nu. Pentru că în viață mințim. În viața reală purtăm măști, fără să vrem să mințim, fără să vrem să ascundem adevărul, dar nici nu ne grăbim să-l spunem.

• Nu există adevăr dacă nu există dragoste.

• În momentul în care am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.

• Acum am scris un text îngrijit, dar sunt mai importante crochiurile, ciornele, cum am ajuns să pun cuvintele alea împreună.

• Lucrul la film este o luptă pe care o duci permanent cu frica. E o frică permanentă, iar asta-i afectează și pe actori și pe oamenii din celelalte departamente, care-și pun semnătura pe film.
• Vei fi pus în situația de a da afară actori, scenografi, operatori, de a lua niște decizii care nu te așază tocmai în poziția artistului, ci mai degrabă în poziția vătafului pe moșie, lucru pe care, în mod real, nu și-l dorește niciun regizor. Dar trebuie să faci lucrurile astea pentru a trage barca la mal.
• Și ca să faci ce, în final? Să faci un film despre care apoi publicul să spună: nu mă interesează filmele astea care-mi arată fața asta tristă a României, pentru că o văd în fiecare zi. Și asta e o minciună. Nu e adevărat. N-o vezi în fiecare zi. Pentru că în momentul în care apare în fața ochilor tăi, întorci privirea. Iar oamenii care se duc să vadă filmele astea își asumă condiția și se uită la fața asta întunecată a României, a lumii.”

Conferința poate fi văzută aici:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Cristi Puiu: “Nu există adevăr dacă nu există dragoste. Când am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.” appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Povestea ei începe într-un sat din apropierea orașului Ploiești și simbolizează eterna lupta a copiilor din mediul rural pentru simplul drept de a merge la școală. Știe ce înseamnă să faci naveta, știe ce înseamnă sacrificiile părinților pentru educația ei și a profitat de orice ocazie pentru a învăța și a își depăși condiția.

Iubește chimia, iar asta i-a deschis un univers plin de oportunități. A absolvit facultatea în Scoția, la Edinburgh, apoi a terminat masterul în Elveția ca șefă de promoție. În același timp, a fost acceptată la un prestigios stagiu de un an în cadrul celebrei companii farmaceutice Roche.

Din această toamnă este doctorand la Cambridge, iar studiile sale sunt finanțate de o altă mare companie – Jansen, printr-un parteneriat dintre mediul universitar și cel privat.

De 1 decembrie, Ioana își spune povestea, pe larg, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

 ***

Sunt din Găgeni, un sătuc la vreo 10 kilometri de Ploiești. Clasele I-IV le-am făcut la Găgeni, iar din clasa a V-a au insistat ai mei să merg la școală la Ploiești. Nu am fost foarte fericită inițial, dar a început să îmi placă.

Ioana, cum a fost acea perioadă pentru tine, în care mergeai de la Găgeni la Ploiești? făceai naveta zilnic?

Da. Dimineața ne ducea tatăl unei colege, iar la prânz veneam cu microbuzul. Apoi, în liceu aveam microbuz dimineața și microbuz seara. În clasele a 9-a și a 10-a învățam după-amiaza și nu avea cine să ne ducă.

La ce oră ajungeai acasă după cursuri?

Destul de târziu. Începeam pe la 12.00 și uneori ajungeam acasă la 20.00, era deja noapte.

Când a început să te pasioneze chimia?

De când eram mică aveam enciclopedii, totul a început cu geografia și a început să îmi placă partea asta de știință.

Cred că mi-a plăcut chimia dinainte să știu ce înseamnă chimie. Mi se părea mie că sună mișto.

Iar în clasa a VII-a, când am început să fac chimie, am avut noroc de o profă super de treabă, care a fost foarte drăguță cu noi și ne-a învățat de la început cum trebuie. Chimia e o materie foarte complexă, am predat-o și eu la rândul meu unor copii din Scoția.

Dacă nu prinzi de la început, te simți pierdut și se poate foarte repede să nu-ți mai placă deloc. Dar am avut noroc, m-a pasionat de la bun început tabelul periodic. Iar când am și înțeles ce este în spatele lui, deja a fost întâlnirea cu destinul.

De ce ai ales să mergi către cercetare și nu spre medicină, cum fac aproape toți cei pasionați de chimie?

Mi se pare că în România e această presiune de a merge la medicină dacă ești bun la chimie, pentru că altfel mori de foame, nu ai ce altceva să faci. Nu există un traseu de carieră viabil pentru acest gen de competențe.

M-am gândit și eu că o să dau la medicină, dar la un moment dat eram olimpică la chimie și am fost la o școală de vară pentru elevi, unde eram studentă la medicină pentru o săptămână. Mi-a plăcut foarte mult experiența, doar că nu de o singură dată m-am strecurat la cursurile de la Farmacie și îmi plăcea foarte mult să văd, mai ales ce făceau în laborator.

Și discutând cu studenți de acolo, am ajuns la concluzia că poate medicina nu e pentru mine, fiindcă mie îmi place foarte mult chimia și vreau să fac chimie. Iar la medicină faci chimie poate un semestru.

Apoi, pentru că intrasem în bula Consiliului Național al Elevilor, să rămân în România era încă o alegere viabilă pentru mine.

Dar am aplicat la mai multe universități din UK, am zis să văd ce iese, să văd dacă mă acceptă, să văd care îmi este nivelul. Am aplicat la Edinburgh, la Londra – UCL, la Nottingham, la Manchester – m-au acceptat la toate și am fost foarte fericită.

Am ales Edinburgh, știam că e o universitate foarte bună, iar la momentul acela, ca student în UE aveai foarte multe beneficii. Guvernul scoțian îți finanța studiile printr-un împrumut nerambursabil. Eu am terminat facultatea având zero lire datorie.

Ce s-a întâmplat mai exact acolo, cum a fost experiența în facultate?

Din prima săptămână am avut laboratoare, totul era organizat foarte bine, iar pe lângă asta am avut și o componentă de consiliere. Fiecărui student îi era alocat un cadru didactic apropiat de specializarea lui, eu aveam chimie medicală și biologică. Persoana aceasta se numește personal tutor, eu m-am înțeles foarte bine cu el de la început.

Aveam o întâlnire o dată pe semestru și își lua notițe, dacă spuneam că sunt obosită, se preocupa, își arăta grija. Nu contau doar notele, ci și să te simți bine pe parcursul anului.

Dincolo de ceea ce făceai în școală, ai mai făcut stagii de școală?

Am făcut un stagiu în cadrul căruia am studiat chimia materialelor la Institutul de Fizică de la Măgurele.

Apoi, marile facultăți au foarte multe parteneriate cu mediul privat, iar dacă ești student poți să alegi să faci stagii la facultăți partenere sau în industrie. Eu am plicat în industrie, la Roche, una dintre cele mai mari companii farmaceutice. Îmi doream să văd cum funcționează partea de chimie medicală în industrie, aplicat apoi 100% în societate.

Au fost în jur de 400 de aplicanți pe 18 locuri, am fost aleasă și mi-am scris disertația pe baza cercetării făcute la Roche.

Apoi am fost acceptată la doctorat la Cambridge și în prezent studiez ceea ce îmi place, chimia organică, mai exact un segment al ei care se numește cataliză, adică noi încercăm să găsim metode prin care să eficientizăm anumite reacții chimice, să reducem astfel costurile de producție și, implicit, costurile de pe piață la produse farmaceutice sau orice fel de produse, fiindcă se folosește chimie peste tot.

Doctoratul meu e finanțat de industrie, de o altă companie farmaceutică foarte mare – Jansen – cei care au și Johnson & Johnson, iar la un moment dat, în timpul doctoratului, voi merge la sediul lor din Belgia și voi avea șansa de a folosi echipamentele lor.

Cum a fost până acum viața ta de student, dincolo de studii, ca tânăr român plecat în altă țară?

Pe lângă comunitatea academică există și o sferă socială foarte bine închegată. De exemplu, la Universitatea din Edinburgh există grupuri pentru orice. Eu am fost în grupul de studenți români și în cercul de muzică de la universitatea noastră. Dacă ai un hobby, mai mult ca sigur există o societate pentru hobby-ul tău. Poți să te implici, să organizezi evenimente, escapade de un weekend.

E ceva ce nu prea găsești în România. În România suntem obișnuiți cu asociațiile studențești care în mare parte fac reprezentare, iar partea socială este puțin neglijată.

Sunt curioasă cum îți vezi viitorul, dacă ai un plan bine pus la punct sau mergi pe principiul go with the flow.

Cred că puțin din ambele. Evident, acum 5 ani nici nu știam că o să fac masterul în Elveția sau doctoratul la Cambridge. Știam că o să fac un doctorat, dar atât. Aplicația mea la Cambridge a fost un impuls de moment, apoi s-au aliniat astrele și au mers lucrurile foarte bine.

Nu știu exact ce urmează, știu că în următorii 4 ani voi fi la Cambridge, apoi voi vrea să continui cu studii post-doctorale, iar apoi nu știu dacă voi rămâne în mediul academic sau voi încerca să găsesc un job în industrie.

Ce ți-ar plăcea mai mult?

Cred că fiecare parte are avantajele și dezavantajele ei. În mediul academic ai și șansa de a le preda studenților, mi se pare atrăgător, pe când în industrie ai mult mai multă libertate în ceea ce privește alocarea resurselor.

Spuneai mai devreme că atunci când erai în Consiliul Național al Elevilor erai într-o bulă și că nu era exclus să rămâi în România, ce înseamnă mai exact asta?

Da, noi cei care am activat în reprezentare spunem că există un microb al reprezentării. Foarte mulți se axează apoi pe drept, social. Apoi, eram ca o familie.

Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare colegi de la CNE. De exemplu Petru, care a fost președinte după mine.

Era cu adevărat o bulă și mi-a fost greu să mă rup fiindcă simțeam că ei rămân acolo și se luptă în continuare, iar eu am fugit.

Acum, privind detașat, ce sentiment ai? Îți pare bine că ai plecat?

Pentru parcursul meu educațional, cu siguranță.

Mi se pare că în România nu se investește deloc în cercetare. Dacă aș fi făcut aceeași facultate în România, poate nu aș fi știut nici jumătate dintre lucrurile pe care le știu acum.

Când facultatea nu îți pune la dispoziție niște facilități minime, atunci ție nu ți se poate cere să ai un anumit nivel de competențe, cel puțin în chimie, unde ne bazăm foarte mult pe practică în laborator.

Ca nivel de sistem educațional, în general, cum ți se pare că stă România acum, comparând cu experiența ta?

În general, mult mai prost. Eu am și predat chimie, am făcut meditații private cu copii din Scoția care se pregăteau pentru examenul lor național, un echivalent al bacalaureatului la noi.

Modul în care abordează ei conținutul este foarte foarte diferit. În cărțile noastre de chimie sunt niște descrieri anoste, rigide, de pagini întregi, nu foarte prietenoase, integrate cu celelalte competențe. La noi materiile sunt fiecare cu bucățica ei, pe când acolo sunt exerciții care puneau accent pe cât de bine știi să gândești, nu cât de multă chimie știi.

Asta i-am învățat și eu pe studenții mei, să învețe să gândească logic.

Din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat în toată această perioadă de studii afară? Au fost de ajuns bursele sau a fost nevoie să și lucrezi?

La universitatea noastră nu au existat niciodată burse. În primul an de facultate, părinții mei m-au ajutat să mă întrețin, iar eu am fost foarte chibzuită, îmi număram și ultima liră în facultate. În al doilea an am aplicat să fiu resident assistant, ca un fel de șef de cămin, ceea ce însemna că poți să stai în cămin și plăteai doar un sfert din chirie, ceea ce a tăiat foarte mult din costuri.

Apoi am început să dau meditații. Câștigam cam 20-25 de lire pe oră și făceam cam 8-10 ore pe săptămână. Reușeam să mă descurc cu ce câștigam.

Apoi, la Roche am fost și plătită pentru stagiu.

Cum îți petreci timpul liber, dincolo de studii?

În Scoția îmi plăcea foarte mult în societatea de muzică, să cânt la cor, iar apoi am fost și inspirată de persoanele de lângă mine și am început să iau lecții de flaut.

În Elveția a fost mai complicat, pentru că aveam un job de 8 ore pe zi, iar după aceea trebuia să lucrez la disertație și nu am mai avut foarte mult timp pentru mine. Când am avut, am încercat să văd cât mai multe locuri din Europa, iar în Elveția am fost cu colegii mei la ski de câteva ori.

În România, cât de des ai venit în perioada ultimii ani?

De două ori pe an, o dată la Crăciun și o dată vara. În schimb, în perioada COVID am stat acasă destul de mult, cursurile erau doar online.

Ai mai urmărit ce s-a întâmplat cu noua lege a educație sau te-ai detașat complet?

M-am detașat. Am mai urmărit poate un an, iar acum dacă văd o știre, dau skip. Mi se pare că ne învârtim în cerc de foarte mult timp și la un moment dat m-am săturat pentru că vedeam aceleași titluri, aceleași probleme despre care se discuta dinainte să fiu eu președinte al CNE.

Au trecut 5 ani de când nu mai sunt președinte CNE, mai mult de 7-8 ani de când am intrat eu în Consiliul Elevilor și sunt aceleași probleme. Asta mi se pare incredibil de trist și nu îmi place să stau tristă.

Cum îți explici modul în care educație este tratată la nivel decizional în România, de atâția ani încoace?

Mi se pare că e un cerc vicios. Oamenii care sunt în poziții de decizie nu au nivelul de educație pe care ar trebui să îl aibă în pozițiile respective, iar atunci nu au interesul de a se preocupa de binele societății, au interese conexe, personale. E un cerc vicios pentru că perpetuează aceleași comportamente.

Nu reușim să ieșim din această narativă.

La nivel emoțional, cum mai păstrezi legătură cu România?

Toată familia mea e acasă, eu am fost mereu legată de România. Ce m-a motivat să lupt și când eram clasa a 12-a, în CNE, să mă duc cu roaba de semnături la diferite demersuri, bursele pentru elevi, de exemplu, a fost dorința de a schimba ceva în țara mea.

Mereu am avut în minte că poate o să mă întorc. Când m-am mutat din România premisa a fost că plec să învăț, iar apoi mă întorc pentru a le aplica în România, pentru a contribui cu ceva la societatea din România.

În schimb, de la an la an mi se pare că sunt din ce în ce mai departe de acel gând.

Acum simt că am niște competențe care nu ar putea fi valorificate în România, pentru că nu avem o industrie puternică pe domeniul meu, mediul academic are foarte multe alte interese, departe de bunăstarea studenților. Așa că, momentan, sunt destul de fericită unde sunt.

The post A fost vocea elevilor din România, acum este doctorand în chimie la Cambridge. Povestea Ioanei Băltărețu appeared first on Cultura la dubă.

Maestrul Radu Lupu, unul dintre cei apreciați pianiști din întreaga lume, a dispărut dintre noi, a transmis în această seară pagina oficială de facebook a Festivalului Internațional George Enescu.

Radu Lupu își anunțase retragerea din activitate în 2019.

El va rămâne unul dintre marii pianiști pe care România i-a dat muzicii clasice internaționale. În 2016 el a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic, pentru servicii aduse muzicii.

Radu Lupu s-a născut la Galați, pe 30 noiembrie 1945. A început să studieze pianul la 6 ani, iar la 12 ani interpreta deja muzică de pian compusă chiar de el.

A studiat mai întâi la Galați, apoi la Școala Popolară de Artă din Brașov și la București, unde le-a avut profesoare pe celebrele Florica Musicescu și Cella Delavrancea.

La doar 16 ani, a primit o bursă la Conservatorul din Moscova, unde a rămas timp de 2 ani. Ulterior, a câștigat în 3 ani 3 concursuri prestigioase:Concursul de pian “Van Cliburn” de la Fort Worth, Texas, Concurs Internaţional „George Enescu” (1967) şi Concursul internaţional de pian de la Leeds, Marea Britanie (1969).

Odată cu premiul din Marea Britanie a început, de fapt, cariera sa internațională. În 1969 a debutat la Londra și a cucerit publicul și presa de specialitate britanică. “A adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire”, a titrat atunci The Times.

În 1978, Radu Lupu concerta alături de Berliner Philharmoniker și dirijorul Herbert von Karajan la Festivalul de la Salzburg.

De altfel, de-a lungul carierei, Radu Lupu a concertat alături de cele mai mari orchestre și cei mai importanți dirijori, având o relație profesională specială cu Daniel Barenboim. Cei doi au câștigat Premiul Grammy în 1995 pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini).

A înregistrat 20 de discuri, fiind cunoscut drept un interpret extraordinar al muzicii lui Beethoven, dar și Brahms, Grieg, Mozart, Schubert sau Schumann.

În 2013, Radu Lupu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București.

El era stabilit în Elveția, la Lausanne, și, dincolo de aparițiile pe scenă, refuza să acorde interviuri în presă, de “teama de a nu fi neînțeles”. De asemenea, nu era de acord ca recitalurile sale de pian să fie transmise la radio.

Radu Lupu s-a stins din viață la 76 de ani.

The post Dispariția unui geniu. Pianistul Radu Lupu s-a stins din viață la 76 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Scriitoarea română Dana Grigorcea, născută în București în 1979 și stabilită în Elveția, a câștigat Premiul Elvețian pentru Literatură 2022. Distincția este oferită anual de către statul elvețian, prin Biroul Federal al Culturii și ea încununează acum ultimii ani de succes ai Danei Grigorcea.

Cartea care i-a adus acest premiu este ultimul său roman, Those who don’t die, publicată în martie anul trecut, la celebra Editură Penguin. Autoarea se referă în acest volum la rămășițele sistemului comunist român, care continuă să macine România prin politicienii săi corupți. Din păcate, cartea nu a fost tradusă până acum în limba română.

În motivația oficială, Biroul Federal al Culturii din Elveția susține că “în textul ei, care este atât de politic pe cât este de poetic, Dana Grigorcea ilustrează realități și absurdități, întretaie critica contemporană, mit și poezie cu arta povestirii, creează un realism magic cutremurător: Cei care nu mor bântuie nu numai în Transilvania.”

Cultura la dubă i-a dedicat un material special Danei Grigorcea pe 1 decembrie 2021. Aceasta a povestit într-un interviu realizat de Alina Cristea la Târgul de Carte de la Viena cum a fost copilăria sa în comunismul bucureștean, cum a ajuns să scrie și ce o inspiră, dar și cum s-a implicat în mișcarea #rezist din diaspora. Puteți citi povestea ei AICI.

Premiul Elvețian pentru Literatură e oferit scriitorilor care s-au remarcat în anul anterior decernării. Pentru 2022 există 6 câștigători ai aceluiași titlu, un câștigător al Marelui Premiu și un câștigător al Premiului Special. Lista poate fi consultată aici.

Fiecare va primi aproximativ 25.000 de franci, iar premiul le va crește vizibilitatea prin conferințe și alte evenimente la nivel național și internațional.

The post Scriitoarea română Dana Grigorcea a câștigat Premiul Elvețian pentru Literatură appeared first on Cultura la dubă.