Timp de aproape două săptămâni, comunitatea Liceului de Arte „Sigismund Toduță” din Deva, formată din profesori, elevi și părinți, s-a luptat pentru salvarea unei clase de a IX-a, care ar fi urmat să fie închisă din anul școlar 2026-2027, ca urmare a măsurilor impuse de Ministerul Educației la nivel național, privind comasarea claselor sau a școlilor și reducerea numărului de clase.

Demersul lor s-a încheiat cu o victorie, ISJ Hunedoara anunțând că va suplimenta planul de școlarizare cu o clasă pentru Liceul de Arte. Însă chiar și așa, comunitatea a organizat ieri, 11 februarie, un protest pașnic, în fața Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara, pentru a cere stabilitate, predictibilitate și respect pentru învățământul vocațional. Elevii de la clasele de muzică au interpretat muzică live, iar cei de la clasele de arte plastice și-au expus lucrările pe asfalt sau au pictat chiar în timpul protestului.

“Mulțumim din suflet părinților care au fost alături de noi la fiecare pas. Mulțumim elevilor, foștilor elevi si fostilor profesori care au arătat, încă o dată, ce înseamnă să fii parte dintr-un liceu de artă.

Și un MULȚUMESC imens comunității – oameni care poate nu au copii în școala noastră, dar care au înțeles că liceul nu este doar al nostru. Este al județului. Este al comunității.

Multumim celor ce au inteles ca investiția în învățământul artistic nu este un moft. Este o investiție în viitor. Într-un liceu de artă nu se formează doar artiști. Se formează oameni compleți. Oameni sensibili, dar puternici. Creativi, dar disciplinați. Empatici, dar riguroși. Oameni care știu să muncească, să simtă, să gândească și să construiască.

Acest manifest nu a fost doar despre o clasă. Ci despre puterea unei comunități unite.”, a transmis profesoara Bianca Iacoboni pe pagina sa de facebook.

În demersul pentru salvarea clasei de arte s-a implicat și Natalia Intotero, deputat de Hunedoara. Aceasta a participat la discuții cu autoritățile locale și cu ISJ Hunedoara, cerând găsirea unei soluții.

“Liceele vocaționale precum liceul de arte, liceul sportiv sau liceul pedagogic deservesc întreg județul, nu doar municipiul Deva. Doar în acest an școlar, aproximativ 40% dintre elevii claselor a IX-a ai Liceului de Arte provin din alte localități ale județului, iar acest lucru trebuie luat în calcul.

Am solicitat reanalizarea situației, în conformitate cu legislația în vigoare, pentru a evita tăierea claselor în aceste licee. Am primit un memoriu din partea cadrelor didactice, pe care îl voi înainta Ministerului, ca un semnal de alarmă privind impactul acestor măsuri asupra învățământului.”, a transmis Natalia Intotero.

“Având în vedere cele trei memorii, înregistrate la nivelul Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara, provenite de la unități de învățământ din municipiul Deva și de la părinți, precum și solicitările Primăriei Municipiului Deva și ale Consiliului Județean Hunedoara, în ședința Consiliului de administrație al Inspectoratului Școlar Județean, întrunit în data de 09.02.2026, s-a aprobat suplimentarea proiectului planului de școlarizare, pentru anul școlar 2026 – 2027, astfel: 1 clasă la Colegiul Național “Decebal” Deva – filiera teoretică și 1 clasă la Liceul de Arte “Sigismund Toduță“ Deva – filieră vocațională.

Pentru municipiul Deva, în anul școlar 2026 – 2027, vor fi cuprinse în proiectul planului de școlarizare 26 de clase a IX-a, învățământ liceal de zi, respectiv: 9 clase – filieră teoretică, 8 clase – filieră vocațională și 9 clase – filieră tehnologică.”, a transmis ISJ Hunedoara.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Elevii de la Liceul de Arte din Deva au dus arta lor în fața inspectoratului, în lupta pentru salvarea învățământului vocațional appeared first on Cultura la dubă.

Florin Bican este una dintre cele mai importante voci contemporane ale literaturii române pentru copii. La Editura Arthur, alături de ilustratorul Dan Ungureanu, a dus mai departe aventurile lui Apolodor, personajul creat Gellu Naum, contribuind la îmbogățirea acestei serii și la apropierea copiilor de simpaticul pinguin călător Apolodor. De asemenea, e cunoscut pentru volumul Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc.

Are totodată o contribuție esențială și la traducerea în limba română a unor autori consacrați la nivel internațional, precum Lewis Carroll, Roald Dahl, T.S. Elliot sau J.K. Rowling.

Născut în București, dar mutat de ceva ani la Cluj, scriitorul participă frecvent la întâlniri cu elevi în școli, menite să-i aducă pe cei mici mai aproape de carte. Până nu demult, literatura pentru copii era considerată un subgen minor. Însă în cel puțin ultimii 10 ani au fost publicate numeroase volume pentru copii, scrise atât de autori maturi, consacrați, cât și de debutanți, simpli părinți, ori personalități din mass-media.

La nivel internațional, anunțul făcut la sfârșitul anului trecut de Fundația Booker Prize, conform căreia va lansa din 2027 un Booker Prize pentru ficțiune dedicată copiilor între 8-12 ani, confirmă ascensiunea literaturii pentru copii.

Dialogul cu Florin Bican, desfășurat la FILIT Iași, a pornit de la o axiomă tot mai des pronunțată în anumite medii sociale: că generațiile tinere citesc tot mai puțin. În realitate, am văzut atât la FILIT, cât și la alte întâlniri dintre scriitori și elevi, că interes există acolo unde fie un profesor, fie părinții i-au cultivat copilului apetitul pentru lectură.

Bibliotecile ar putea avea și ele o contribuție imensă în acest sens, dacă fondul de carte ar fi mai actual, crede Florin Bican. Autorul afirmă, de asemenea, că literatura pentru copii ar trebui să fie citită și de către adulți, pentru a căpăta și mai multă relevanță.

***

Tot se vehiculează în spațiul public ideea că se citește din ce în ce mai puțin. Generațiile noi își iau informația altfel sau se documentează altfel. Care este părerea dumneavoastră vizavi de acest subiect?

Acum vreo 15 ani susțineam și eu lucrul acesta, pentru că, necunoscând foarte mulți copii și nevăzându-i citind în public, am crezut în mod automat și deloc argumentat că ei nu mai citesc.

Apoi, am început să întâlnesc prin școli elevi care citesc. Acum, statistic, nu știu cât este de relevantă sau susținută impresia mea, dar am întâlnit foarte mulți copii care citeau. Procentual reprezintă un număr mic din totalul celor care există în țară. Dar mă gândesc că nu m-am întâlnit cu toți copiii care mai citesc și că mai sunt și alții în afară de ei.

De câte ori încerc să recomand pentru publicare, pentru traducere o carte, ilustrând argumentația mea cu reacțiile pozitive ale unor copii, editorii îmi spun că eu cunosc copii atipici. Acum nu știu cât de tipici sunt cei care nu citesc. Nu știu ce înseamnă copil atipic. Vorbesc oarecum în afara realității, dar să zicem că există un număr de tineri care citesc, care înțeleg ce citesc și, mai ales, care pot să discute despre ceea ce citesc.

Care credeți că ar putea fi efectele unor tăieri bugetare de la educație și cultură, mai ales pe fondul unei perioade postdecembriste, în care aceste două domenii au fost mai tot timpul sacrificate?

Nu știu dacă s-a ajuns aici, și mă refer la acest gol de valori, în urma blocării accesului la lectură. Pentru că el nu e blocat oficial. Biblioteciile sunt mai puține, fondul bibliotecilor suferă destul de mult din cauza economiilor care se fac. Cărțile sunt disponibile și, în continuare, există o libertate de lectură, în ciuda protestelor unor părinți și profesori că anumite texte, anumite cărți ar fi nedemne de a fi oferite copiilor să le citească. Protestele au în vedere și Capra cu trei iezi de Ion Creangă.

Nu știu dacă e o cauză sau un efect a ceva, pe care necunoscându-l nu-l pot califica. Ar avea mult de beneficiat educația și lectura, dacă bibliotecile ar fi finanțate corespunzător.

Am văzut asta lângă Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, unde am fost invitat la bibliotecă să am o întâlnire cu elevii școlii din comună. Și am ajuns în fața unei clădiri care părea din alt timp. Mă refer la viitor. Și din alt spațiu. O clădire foarte frumoasă, cu o arhitectură îndrăzneață. Era construită cu sprijinul primarului, alimentată minunat cu cărți, având un buget generos. Și asta ar fi prima minune.

A doua minune: elevii de la școala care se afla chiar peste drum de bibliotecă veneau în valuri să ia cărți, și bibliotecara îi sfătuia pe fiecare în parte, îi învăța ce să caute în texte, cum să se bucure de ele. E un fenomen biblioteca din comuna Mihai Viteazu. N-am mai întâlnit în alte părți.

Totuși, aud și povești sau primesc apeluri pe Facebook, de la bibliotecari din sate și comune. Nu au resurse și mă roagă să le trimit câteva cărți pentru copii, pentru că nu și-au mai înnoit fondul de ani de zile. Deci există o nevoie de carte. Sper că intervențiile bibliotecarilor sunt provocate de solicitările copiilor de a primi cărțile.

Într-un interviu recent, menționați contextele divergente și implauzibile ca fiind foarte productive pentru crearea de literatură, mai ales dacă autorul le face să conveargă într-un mod plauzibil. Cât de mult contează contextul în literatură, dar și în traducere, având în vedere că schimbați admirabil cele două pălării. Cum jonglați cu ele în Răsciclopedia de povești sau în seria cu Apolodor?

Copilul este stimulat de orice abatere de la realitate. Și, atunci când îl confrunți cu ea, cred că automat se angrenează într-un mod de a privi lumea, de a se raporta la ea. Copilul singur continuă jocul ăsta. Totuși, copilul are înclinația naturală spre lene până când descoperă că lectura este ofertantă, că îi satisface o nevoie.

Mă gândeam la poeziile pentru copii ale lui Marin Sorescu, în care acesta îi oferă copilului o lume stranie, dar construită tot pe reperele realității. Chiar dacă se abate de la ele, se abate sistematic. Aleg una la întâmplare, luna pe care n-ar putea trăi decât o girafă, pentru că își întinde gâtul în vânt și paște iarbă de pământ.

Există o explicație care să se lege de lumea reală…

Exact! Și e un joc, o propunere de joc, irezistibilă pentru copii. I-am văzut acționând la treaba asta. Asta încerc să fac și eu, să le propun o implauzibilitate pe care ei s-o facă plauzibilă, încercând să o raporteze la realitate. Și astfel s-a născut jocul.

Ce alte pălării mai poartă Florin Bican? Mai puțin vizibile pentru cititorii săi, dar care merită amintite?

Prima și marea pălărie, care le acoperă pe toate, este pălăria de cititor. De acolo se trage totul. De fapt, scrisul meu e un act de reinterpretare a lecturilor mele și o pledoarie în fața cititorilor de a-i câștiga pentru actul de lectură.

Cât de în serios ar trebui să luăm literatura pentru copii și de ce? Ce mecanisme nefavorabile se interpun între publicul-țintă și o receptare cât mai onestă la nivel de comunitate? Ca o paranteză, în momentul de față, cred că acest tip de literatură nu mai este considerată un gen minor, cum se întâmpla cu mai bine de 10 ani în urmă.

Chiar așa e. Țin minte o perioadă când mă îngrozea să constat că literatura pentru copii scrisă de autori autohtoni e pe cale de dispariție în România. Și, nu cu multă vreme în urma, în 2008, când la rugămintea Clubului Ilustratorilor am adunat colaboratori pentru un volum de texte pentru copii, ilustrat de membrii asociației respective, am văzut că era un gol absolut pe piață.

În afară de Aventurile lui Arik de Ioana Nicolaie, apărută la editura Corint, nu prea aveai de ce te lipi. Și, necunoscând mulți scriitori pentru cei mai tineri, am apelat la scriitorii pentru adulți pe care-i cunoșteam, că gândul să contribuie cu un text. Și mulți au făcut-o cu bucurie.

S-a alcătuit volumul, imediat am trecut la încropirea unui al doilea volum, pentru că aveam texte. Și al doilea a apărut în 2016. Deși era gata imediat. A fost foarte greu de găsit finanțare. A fost sponsorizat primul volum și a apărut într-un număr redus de exemplare. Și ilustratorii, care administrau proiectul, erau luați cu asalt de părinți și li se cereau exemplare, dar nu prea erau.

Al doilea volum (n.r. Bookataria de texte si imagini 2) a apărut la editura Trei, în 2016. Nu a avut nici el o circulație foarte mare. Doar că, între timp, au început să scrie autorii din proprie inițiativă și apăreau de la an la an tot mai multe volume. A fost apoi concursul editurii Arthur, de literatură pentru copii, care îi recompensa pe cei premiați cu publicarea manuscrisului. Și, dintr-o dată, s-a schimbat atmosfera. Astăzi avem apariții fără număr.

Literatura pentru copii este extrem de relevantă, este esențială pentru evoluția unei societăți. În primul rând, pentru că formează mințile foarte tinere. În al doilea rând, ar fi și mai relevantă, dacă ar fi citită și de adulți. Unii dintre aceștia din urmă nu o citesc și o consideră neserioasă. Asta e raportarea: o carte pentru copii e neserioasă. Aud discuții la standuri de târguri de carte.

Fără să se gândească la ce s-ar putea scoate din textul acela, într-o lectură ideal comună, a părintelui cu copilul.

Literatura pentru copii este foarte serioasă, este foarte greu de descris prin formele ei serioase. Este foarte concentrată. Paradoxal, trebuie să fie și concentrată, dar și lejeră și să comunice cu cititorul mult mai direct decât un text pentru adulți.

În contextul unui prezent tot mai tehnologizat, marcat de avântul accelerat al inteligenței artificiale, cât de relevantă credeți că va rămâne literatura în general, dar și literatura pentru copii?

Poate fi un ajutor imens inteligența artificială, dar depinde cum îl folosești. Am descărcat, însă nu am citit încă. Poate și din frică. Mă refer la cărți pentru copii scrise cu ajutorul inteligenței artificiale sau de către inteligența artificială și publicate ca atare. Din câte am citit despre acest fenomen, cărțile cu AI sunt foarte agreate de către părinți. Reacțiile celor mici nu au fost monitorizate.

Nu știu dacă în momentul ăsta avem o inteligență artificială suficient de inteligentă, inteligența presupunând și sensibilitate, ca să oferă o carte pentru copii ca cele scrise de Roald Dahl. Sau chiar textele în versuri pentru copii ale lui Marin Sorescu. Ideea e bună, dar nu știu dacă deocamdată funcționează. Și oricum nu cred că aș scoate din cursă autorii umani.

În 2018 a luat naștere De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, care a crescut gradual ca număr de membri și impact. Ne puteți povesti pe scurt ce înseamnă pentru dumneavoastră implicarea în proiectele asociației? În plus, cum s-a conturat planul pentru KitLit: Scenarii ludice inspirate de literatura contemporană pentru copii și cum poate fi acesta relevant pentru copii, părinți și profesori?

Proiectul și-a propus să le oferă niște materiale cadrelor didactice. Și mi s-a părut că este un bun punct de pornire, dar mai mult mi-a plăcut faptul că a fost elaborat pe baza unor întâlniri concrete între autorii textelor și învățători, profesori și clasele lor de elevi.

Fiecare modul din KitLit a fost elaborat pe baza raportărilor, descoperiilor din timpul acestor întâlniri dintre cadrele didactice și elevi. Eu am fost absolut încântat de felul în care am colaborat cu elevii unei clase a treia din Cluj și cu învățătoarea lor. A fost o întâlnire deloc formală, de lucru și, ceea ce și-a găsit locul în secțiunea respectivă din KiLit, pe baza textului pe care l-am adus în fața copiilor, reprezintă doar o mică parte din activitatea copiiilor.

În interval de câteva săptămâni, după citirea textului și discutarea lui cu învățătoarea lor și cu mine, elevii au scris povești alternative, au alcătuit benzi desenate, au făcut tot felul de activități, inclusiv eseuri pline de miez. Sperăm că experimentul va fi replicat și în alte școli unde ajunge echipa KitLit.

Deci e încă activ…

Da, de abia cum abia începe să fie activ. Ce-a făcut noi a fost un fel de pilot.

Plănuiți să vă reîntoarceți în rolul de mentor în ateliere de scriere organizate? În mod ideal, cum credeți că ar trebui să se raporteze un ucenic într-ale scrisului față de aceste experiențe?  

Nu știu dacă mai am energia să mă intorc la atelierele de scriere. Am făcut-o cu pasiune, dar am observat că atâta vreme cât mă întâlneam săptămânal cu acei cursanți, nu mai puteam face altceva. Chiar dacă ai zice că sunt doar 10 cursanți și că nu e nicio problemă. De la o întâlnire la alta descopeream lucruri noi despre care trebuia să vorbesc sau despre care simțeam nevoia să vorbesc. Și mă pregăteam în sensul ăsta. Și apoi era discutarea și analiza textelor lor, pentru că insistam să scrie. Textele primite le comentam destul de copios.

A fost marea satisfacție să văd cursanți care au fost vindecați. Scriau niște texte imposibil de citit la început, pentru că erau pline de clișee. Asta e moșterirea cu care venim.

Mulți posibili scriitori aspiranți ar trebui vindecați de ei înșiși. E o moștenire foarte grea din școală, nu știu dacă ai prins obsesia aceea cu expresiile frumoase la limba română, notate în vocabulare. Băiatul meu a avut parte de ele.

Ce alte zone din literatură vă pasionează? Ce cărți de literatură contemporană ne recomandați, fie că sunt pentru adulți sau pentru copii?

Da, literatura pentru copii, indiscutabil, în toate formele ei. Un autor are de învățat foarte mult și dintr-o carte proastă pentru copii sau pentru adulți. Altminteri, mă surprind alunecând tot mai mult, de aproape două decenii, spre literatura de speculație, cea science- fiction. Cum ar fi new weird cyberpunk, cu autori precum William Gibson sau Louis Stevenson.

Îmi place să descoper cărți la întâmplare, de care nu am auzit, și apoi să le citesc. Multă vreme mi-am refuzat lectura romanelor SF, pentru că am zis că am chestii serioase de citit. Ca să constat, destul de devreme, că, literatura SF e foarte serioasă, foarte profundă și substanțială. Cu toate astea, n-am încetat nicio clipă să citesc literatură pentru copii.

Ați avut ocazia să vă întâlniți de nenumărate ori cu cititorii tineri, fie în școli, biblioteci sau în taberele de creație organizate de editura ART, prin Arthur. Cum trăiți aceste momente de dialog direct cu cei mai sinceri și, poate, cei mai exigenți dintre cititori? Identificați în aceste întâlniri patternuri referitoare la cum se raportează cei mai tineri la literatură astăzi? Ce îi face diferiți față de copiii de acum 20 – 25 de ani?

Reiau ideea de mai devreme, copilul meu și prietenii lui ar fi catalogați drept atipici. De multe ori, veneam cu argumente bazate pe reacțiile lor la cărțile anumitor autori.  Nu știu dacă este o evoluție cuantificabilă a modului în care citesc azi copii. Poate că sunt optimist, dar asta simt. De fiecare dată am avut surprize plăcute.

Și aș menționa o întâmplare, un episod cu un băiețel din clasa a doua, de la o școală, cred că din Ploiești. Lucrurile se petreceau acum 6-7 ani. Ne întâlneam cu elevii de la clasa a treia în sus, iar ei erau selectați pentru că erau membri ai cluburilor de lectură din școlile unde ajungeam. Învățătoarea m-a rugat să vin și la clasa lui și m-am codit în primă fază. Eram cu Adina Popescu, dar până la urmă ne-am dus. Și, un coleg de editură, care ne-a însoțit, le spunea copiilor că e în regulă să nu-ți placă o carte. Dar asta nu înseamnă că le spuneam că e în regulă să nu le placă nicio carte.

Dacă nu apreciezi o carte, să argumentezi alegerea ta. Sau, dacă îți place, să încerci să spui și de ce ți-a plăcut. Iar băiețelul din clasa a doua ne-a spus că lui i-a plăcut Vrăjitorul din Oz. Eu l-am întrebat de ce și mi-a mărturisit că datorită magiei. Atunci, colegul de la editură a afirmat că magia Vrăjitorului din Oz era contrafăcută. După care și-a dat seama că a folosit un termen necunoscut și a încercat să reformuleze. Iar băiețelul a intervenit, susținând că aveam, de fapt, de-a face cu un impostor.

Ce altceva din zona literar-culturală mai aveți în plan, la ce lucrați în prezent?

Încerc să mă adun să mai scriu o nouă poveste instructivă cu Apolodor. Mai mult, lucrez cu Asociația Toți Copiii Citesc din Cluj, care se preocupă de literația celor mai mici. Nu cum să-i facem pe cei mai tineri să citească mai mult și variat, să-i îndrumăm spre lectură, ci să-i ajutăm să citească în primul rând, să-i alfabetizăm. Mai ales în zonele defavorizate lucrează asociația. Proiectul își propune nu atât să lucreze direct cu școlarii, deși sunt incluse sesiuni de lucru 1 la 1, ci să-i instruiască pe dascăli cum să-i stimuleze pe copii să citească.

Se pare că fazele acestea inițiale nu prea sunt acoperite de programa școlară. Se presupune că un copil învață în mod natural să citească. Fără să mă fi pregătit, pot să spun că nu e valabil, că un copil nu învață în mod natural să citească. Nici noi nu am învățat în mod natural. Și, din cauza asta, merg să mă întâlnesc cu elevii.

Am scris împreună cu copiii de la o clasă din Jibou (județul Sălaj, n.r.) și cu învățătoarea lor o carte, Vrăjitorița Jazzmina. Numele le aparține elevilor. Mi se pare foarte satisfăcător, pentru că dacă nu avem copii care să învețe să citească serios, degeaba mai scriem.”

***

Interviul a fost realizat de Anastasia Tache & Andrei Zbîrnea la FILIT, pentru Cultura la dubă.

Anastasia Tache lucrează în comunicare și este pasionată de literatura contemporană, mai ales de literatura pentru copii.

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Florin Bican, scriitor: “Literatura pentru copii formează mințile foarte tinere. Ea ar fi și mai relevantă dacă ar fi citită și de adulți.” appeared first on Cultura la dubă.

Privit inițial de bun augur, mandatul ministrului Daniel David la Educație, este, în realitate, unul dintre cele mai controversate din ultimii ani. Alături de premierul Bolojan, David a luat măsuri drastice, precum tăierea burselor elevilor și studenților, comasarea școlilor și creșterea normei didactice a profesorilor. Studenților le-a transmis că, în locul lor, și-ar lua un job. Mii de profesori i-au cerut demisia în stradă și nu s-au prezentat la ore în prima zi de școală.

Cel mai recent scandal din educație a fost generat de o nouă programă la limba și literatura română pentru clasa a IX-a, considerată de mulți specialiști o întoarcere în urmă cu peste 30 de ani.

Cultura la dubă a publicat un amplu material în care mai mulți membri ai grupului de lucru care a elaborat programa au vorbit despre o abordare cronologică a literaturii impusă “de la centru” și au mărturisit că argumentele lor contra acestei direcții au fost ignorate.

Ulterior dezbaterii din spațiul public, ministrul Educației a decis să mai acorde grupului încă o săptămână de lucru și a cerut o flexibilizare a programei. Ce va presupune această flexibilizare și cât de mult va ține cont șefa grupului de lucru de argumentele celorlalți specialiști, rămâne de văzut.

În contextul actual și la împlinirea unui an de mandat, Daniel David a acceptat să acorde un interviu video pentru Cultura la dubă.

Ministrul vorbește despre conflictul generat de noua programă, despre relația sa cu Academia Română, care îi dă anual suma de 30.000 de lei, pentru calitatea de membru-corespondent, despre măsurile luate anul acesta, dar și despre politizarea universităților.

***

Noua programă la română

Domnule ministru, ați spus pe parcursul perioadei dedicate dezbaterei publice că vreți să fiți un observator și lăsați specialiștii să vorbească, veți asculta și veți lua o decizie. La ce concluzie ați ajuns după ce ați ascultat această dezbatere?

În primul rând, dezbaterile sunt mai fierbinți, ca să spun așa, în zona literaturii, nu atât în zona de limbă, gramatică. A fost perioada de consultare publică, am văzut și eu dezbaterile, am primit memorii. Și la sfârșitul perioadei am avut o întâlnire cu coordonatoarea științifică a comisiei. Nu ministrul sau niște birocrați din ministere care nu sunt specialiști în domeniu se apucă să scrie programe.

Eu trebuia să mă asigur că fac o comisie formată din oameni buni. Și am făcut, cred eu, o comisie formată din oameni buni, din zona preuniversitară, din zona Academiei Române, din zona universitară. Coordonatorul este și decanul celei mai mari facultăți de profil din țară, de la Universitatea din București.

Și discuția pe care am avut-o a fost că, ținând cont de intensitatea dezbaterilor, probabil că ar trebui să mai lăsăm o perioadă, am zis o săptămână, dar nu-i bătut în cuie, n-o să numărăm exact șapte zile, pentru că aș vrea cât mai multe sugestii, fiindcă am văzut lumea foarte polarizată și am văzut oameni foarte buni și într-o tabără și în cealaltă.

Să fie preluate cât mai multe sugestii și, unde se pot face flexibilizări care să ajute copiii că, până la urmă, acolo trebuie să ajungem.

Nu trebuie să fie o bătălie între școlile de filologie din România.

Așa că aștept să văd cum se vor integra aceste sugestii și cu ce variantă flexibilă va veni grupul de lucru.

Eu nu pot lucra ca ministru decât cu comisia de experți pe care o am la minister. Nu pot tot schimba comisii, nu pot tot înlocui comisii, nu pot lua decizii oarecum din afara comisiei, că atunci de ce ai mai făcut comisia de specialiști la nivelul ministerului? Dar am încredere că profesioniștii de acolo sunt sensibili la dezbaterile care au avut loc și aștept și eu să văd varianta îmbunătățită.

Am publicat un material pe Cultura la Dubă în care mai mulți specialiști din interiorul grupului de lucru au vorbit despre o atmosferă de lucru foarte tensionată și au spus concret că draftul pentru programa de clasa a IX-a a fost livrat de la București, de coordonatoarele de la Facultatea de Litere din București. În ce măsură acest lucru respectă așteptările dumneavoastră de la un grup de lucru care elaborează programa școlară, fiindcă, așa cum ați spus, au fost și specialiști din preuniversitar care lucrează direct cu elevii și cunosc foarte bine realitățile, dar opiniile lor au fost ignorate.

Nu știu exact cum s-a întâmplat, ci cred că echipe diferite, pe discipline diferite, au lucrat diferit.

Nu știu, cred că fiecare comisie și-a făcut strategia proprie. În final, ce este important? Ca acel draft să fie un draft pus în fața comisiei și toată lumea să contribuie, să spună dacă este de acord sau nu este de acord. Nu știu care a fost procedura internă, dar până la urmă, repet, dacă ministrul trebuie să medieze între specialiști, cred că avem o problemă și am evitat acest lucru.

Nu cred că trebuie să intru în bucătăria internă a unei comisii de specialiști, totuși.

Sunt de acord că spuneți “cred că avem o problemă”, dar nu credeți că exact componența acestui grup este o problemă? Dacă nu a putut ajunge la un consens și, de fapt, opiniile celorlalți au fost ignorate? Vorbim și despre o scrisoare înaintată conducerii grupului pe 22 octombrie, cu aproape o lună înainte de publicarea programei.

Eu mă uit la ce primesc din partea comisiei pe care am numit-o. Comisia are diversi membri, sigur mi-ar plăcea ca toți să fie de acord cu varianta propusă. N-am ce să fac, o parte din cei care sunt membri au altă perspectivă sau unii probabil vor dori să se retragă, că am avut și această discuție.

Aștept, așa cum am spus, să primesc din partea comisiei, cu o susținere cât mai largă, o variantă îmbunătățită după dezbaterea publică. Asta mi-aș dori eu ca ministru.

Puteți să ne explicați cum a ajuns doamna decan Fotache să fie numită coordonatorul științific?

Adevărul este că nu știu toată procedura. Trebuie să discutați și vă poate spune directorul Centrului de Curriculum și de Evaluare, domnul Bogdan Cristescu. Eu n-am intrat în bucătăria internă.

Știu că a fost o selecție în anii trecuți, după aceea au fost solicitări din partea marilor universități ale țării, dar efectiv de ce și cum nu pot să vă spun, o poate spune Bogdan Cristescu.

Dar considerați că în acest moment, după dezvăluirile din interiorul grupului, acest grup mai are legitimitate?

Când sunt atât de polarizate taberele, pe mine mă interesează, în final, să am o variantă care integrează cele mai bune sugestii. Orice comisie o să pun acolo va fi contestată.

Spuneți că ați primit memorii și presupun că le-ați citit cu atenție. Care este opinia dumneavoastră concret legată de această direcție de studiu cronologic?

Adevărul este că nu sunt specialist în domeniu, dar când am văzut atât de multă polarizare, dar iarăși nu vreau să dau sfaturi, că aștept propunerea specialiștilor. Cred că trebuie să avem o programă mai flexibilă.

Nu putem tranșa alegând o abordare sau cealaltă, dar nu sunt eu specialistul. Aștept să văd propunerile pe care le voi primi. Am auzit oameni extraordinari pe care-i apreciez, Mircea Martin, alții. Sunt repere pentru această cultură.

Pe de altă parte, mă uit și la cealaltă perspectivă, unde văd alte repere, îl am pe Mircea Cărtălescu, îi am pe alții care sunt extraordinari și care au spus că nu este regulă, nu cred că o să funcționeze și așa mai departe.

Ăsta este motivul pentru care am prelungit lucrul la programă, spunându-le celor din comisie, analizați foarte serios, sugestiile bune trebuie integrate, vreau o variantă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândiți pentru copii. Acesta a fost mesajul meu. Aștept să văd ce vom primi.

A fost foarte interesantă formularea, consider chiar neobișnuită, din comunicatul transmis aseară de Ministerul Educației. Spunea că “ministrul Daniel David a decis cu acordul coordonatorului.” De ce un ministru are nevoie de acordul unui coordinator al unui grup de lucru?

Are nevoie pentru că un ministru a numit o comisie. Se bazează pe comisia respectivă. Este un parteneriat de încredere între specialiștii care au venit să lucreze pentru această programă. Nu pot la primele supărări și la primele scandaluri, să arunc comisia, să fac alte comisie care va fi contestată, o arunc iarăși și fac alte comisie.

Repet, am încredere în oamenii din comisie și am încredere că vor avea această înțelepciune pentru a găsi o variantă mai larg acceptată.

Este clar că dumneavoastră ne transmiteți că ați cerut o flexibilizare a acestei structuri și ați spus și în comunicat. Însă, aseară, după discuția pe care dumneavoastră ați avut-o cu doamna coordonator, dumneai ei a transmis pe grupul de lucru mesajul că vor lucra la sugestii, respectând structura inițială.

Nu știu, nu intru în bucătăria lor, nu mă interesează care sunt discuțiile între ei. Ei sunt specialiști, ei știu ce vor face și cum. Aștept și eu, ca dumneavoastră, peste o săptămână să vedem o altă variantă.

Cum răspundeți problemei că 15 membri din grupul de lucru fac parte și din comisia care dă aviz?

Am văzut și această discuție. Am cerut și eu în minister să înțeleg de ce se întâmplă acest lucru, fiindcă n-am fost conștient de această suprapunere. Ce-am aflat? Că sunt unități diferite care numesc comisiile. N-au avut o problemă cu suprapuneri, în mintea acestor unități, pentru că avizul este unul consultativ.

Și am întrebat de când funcționează în acest fel. Să știți că și programele din 2022 sau când s-au făcut, pentru istoria comunismului, holocaust și cele din 2017 pentru gimnaziu, toate au mers pe această cutumă.

Eu am spus că pentru viitor nu cred că este ok și voi corecta pentru viitor, iar pentru prezent ce pot să fac? fiindcă avizul consultativ este în zona respectivă, dar decizia sau hotărârea finală este a ministrului, voi cere din partea acestor comisii să văd voturile și diferențiat.

Dar avizul a fost cerut joi, înainte de finalizarea perioadei de dezbatere și înainte de implementarea feedback-ului.

Eu îl voi cere când voi semna eu. Voi dori să văd avizul acestor comisii în două variante.

Adică un nou aviz?

Comisia per întreg și în același timp să văd și voturile celor care nu sunt în cele două comisii. Și nu uitați că, dacă avem o prelungire a acestei perioade, vor trebui reavizate.

Spuneți-mi, vă rog, de ce ați decis să implicați Academia Română în elaborarea programelor școlare?

Dincolo de faptul că totdeauna a fost implicată, de fapt nu Academia, ci membrii Academiei, oameni din Academie, nu putem să fim într-o situație în care să spunem că este cel mai înalt for de știință și cultură al țării și să nu faci apel la astfel de specialiști când elaborezi programe importante pentru școală.

Repet, nu e o nouătate, au fost totdeauna implicați. Este un lucru care continuă și cu care eu sunt de acord.

Implicarea Academiei Române în elaborarea programelor școlare

După cum știți, sunt mai multe voci critice, voci importante, oameni de cultură români care critică imaginea Academiei Române și asocierea ei cu mai mulți membri ai partidelor extremiste, premierea unora dintre ei, unii care chiar susțin discursuri precum cele ale apropiaților lui Vladimir Putin. În ce măsură această imagine a Academiei are legitimitate în actul educațional?

Aici trebuie să ne hotărâm.

Are oameni extraordinari. Probabil că are și situațiile pe care le-ați descris, dar nu cred că sunt definitorii. Și până la urmă, cel puțin în zonele pe care eu le cunosc, academicienii implicați chiar sunt repere în domeniul lor.

Este o opțiune pe care o am. Fără să neg sau să nu fiu conștient de aceste discuții din spațiu public, dar cred că în ansamblu Academia Română este ceva ce ar trebui să prețuim.

Sunteți la rândul dumneavoastră membru corespondent. Puteți să ne descrieți puțin relația pe care o aveți cu Academia Română din această funcție?

Din această funcție n-am o relație specială, de când sunt ministru n-am mai apucat să merg nici la ședințele Academiei, nici la ședințele din plen, nici la ședințele din secție. Urmăresc unele dezbateri și conferințe care sunt publice, le urmăresc ca să țin totuși legătura cu secția. Dar n-am un parteneria strategic, de exemplu, ca ministru, cu Academia Română.

Primiți în calitate de membru corespondent indemnizația anuală de 30.000 de lei.

Nu cred că este de 30.000 de lei.

30.000 de lei. Chiar știu pentru că am studiat declarațiile de avere ale academicienilor și pe a dumneavoastră.

Ok, da. Dacă spuneți dumneavoastră…

Considerați că aceste indemnizații sunt justificate, mai ales în contextul deficitului bugetar, când bursele elevilor și ale olimpicilor și ale studenților au fost afectate de acest deficit?

Cred că este ceva vechi, nu este ceva care a apărut acum. Asta trebuie discutat la nivel de academie, în ce măsură aceste lucruri trebuie ajustate pentru situațiile de criză. Eu, ca ministru, n-aș fi spus dacă nu aduceați acest lucru în discuție…

Sigur că e puțin, sigur că nu schimbă lucruri, dar măcar mesajul am vrut să-l dau. Nu l-am dat public, dar, repet, m-ați forțat cumva.

Dar ce mesaj ați da despre aceste indemnizații?

Vă rog să-l întrebați pe președintele Academiei.

Sunteți parte din guvernul Bolojan și ați luat împreună cu premierul niște măsuri drastice pentru a reduce cheltuielile și a face față acestui an dificil. Vorbim în spațiul public despre reducerea pensiilor magistraților, a pensiilor speciale și așa mai departe. Care este opinia dumneavoastră legată de aceste indemnizații pentru membrii Academiei Române?

Eu cred că bugetul Academiei va trebui discutat cu premierul. Și eu, din câte știu, premierul nu are excepție. Dar trebuie să-l întrebați pe el.

Spuneați într-un interviu recent că programele sunt prioritatea numărul 1 și ele trebuie finalizate în ianuarie, cel târziu, fiindcă urmează după aceea procedura de licitație pentru manuale, formarea profesorilor. Dar de ce este această grabă? De exemplu, de ce acum mai au doar o săptămână de lucru?

Noi avem manuale care la istorie vorbesc încă de intenția României de a adera la Uniunea Europeană. Avem programe depășite de vremuri, la nivel de liceu. Avem programe care sunt prea încărcate, avem programe care nu merg pe elementul de relevanță.

Cei care au terminat gimnaziul ar fi trebuit să intre pe curriculum nou în 2021. Nu s-a făcut acest lucru, mereu s-au găsit motive. Trebuie făcut, fiindcă școala românească nu arată bine. Suntem în urmă cu mulți ani.

S-a adus argumentul în spațiul public, chiar și în interiorul grupului de lucru la română, că trebuie să facem ceva să combatem analfabetismul funcțional și s-a sugerat cumva că din cauza programei la liceu există acest analfabetism, dar el este dat de rezultatele testelor PISA care au loc la sfârșitul gimnaziului, nu are legătură cu programa de până acum.

De ce s-a dorit această schimbare radicală a programei la română?

să avem acel 25% la disciplină care să nu mai fie legat neapărat de o altă lecție, adică acel 25% să însemne faptul că dacă n-ai reușit să formezi copiilor competențe, să ai timp să le formezi.

Să-i înveți pe copii, apropo de PISA, cum să folosească aceste competențe la viață de zi cu zi. Să le consolidezi, că de multe ori înveți lucruri și le uiți foarte repede. Și acolo unde este cazul, de ce să nu le dezvolți pentru performanță olimpică.

“La al doilea mandat, i-am spus lui Ilie Bolojan că are demisia mea în alb”

A fost un an foarte dificil pentru întreaga țară, dar poate în special pentru mediul educațional și vi s-a cerut demisia de mai multe ori, au fost proteste importante ale profesorilor. V-ați gândit pe parcursul mandatului dumneavoastră, ați avut vreun moment când chiar ați luat asta în considerare?

Da. Mie mi s-a cerut demisia din prima săptămână de când am fost numit, din alte zone care aveau o altă opțiune decât cea pe care am exprimat-o eu în ianuarie.

Opțiunea mai directă a fost atunci când am acceptat al doilea mandat. Atunci am avut o discuție cu premierul, știam că vor fi măsuri fiscal-bugetare.

Și am spus că are demisia mea în alb pe masă pentru că eu înțeleg că țara are probleme, trebuie să salvăm domeniul nostru, noi nu avem banii pentru salarii și burse până la sfârșitul anului.

De ce am zis că are demisia în alb? pentru că eu voi implementa măsurile fiscal-bugetare, dar totdeauna filtrate de criterii educaționale. Adică pot să fiu de acord că uneori nu reprezintă cele mai bune practici, că într-o situație de criză nu poți implementa totdeauna cele mai bune practici, dar nu ieșim din practicile pe care le avem. Adică nu vreau să merg în situații pe care nu le mai găsești niciunde altundeva. Acela a fost momentul.

Eu am și spus, dacă demisia mea ar fi rezolvat problema asta fiscal-bugetară, ce era în alb la premier aș fi completat cu pixul pentru retragere.

Lumea uită un lucru. Aceste măsuri au fost luate de o coaliție. Aceste măsuri se află într-un program de guvernare. Eu, ca ministru, ca să fiu un bun ministru, eu trebuie să aplic un program de guvernare. Și cred că, repet, l-am aplicat corect, cu grijă pentru sistem, cât am putut, în constrângele date de programul de guvernare și de lege și în același timp pentru acea optimizare financiară fără de care nu am fi terminat bine anul.

Frustrarea oamenilor de rând a fost că tăierile au venit prima dată asupra educației, nu asupra pensiilor speciale.

Au venit și asupra pensiilor speciale, doar că fenomenul, după cum vedeți, procesul e mai lung și se blochează. De ce educația a intrat în primul pachet? Nu fiindcă cineva a avut ca scop educația. Noi începeam școala în septembrie. Dacă nu intrai în primul pachet din iulie, noi nu mai puteam implementa aceste măsuri, că, de exemplu, TVA-ul îl poți modifica și în noiembrie, îl poți modifica și în ianuarie.

Plata cu ora

Sunteți de acord că suma de 22 de lei pentru plata cu ora a unui profesor este umilitoare pentru un cadru didactic? De exemplu, o bonă cere aproximativ 40-50 de lei minimum pe oră pentru a avea grijă de un copil. Un profesor are grijă de 30 de elevi.

Corect, dar aceea este suma minimă, ca să ne înțelegem, adică dacă vrem, sigur, noi ne raportăm la suma minimă, adică pentru cel care este debutant, fără vechime, fără grade didactice. Valoarea medie este în jur de 38 spre 40. Să știți că în multe universități plata cu ora este tot în zona respectivă.

Nu mi se pare corect. Dacă mă întrebați, nu mi se pare corect. Doar că ce vreau să spun este să punem datele într-un context corect.

Deci aia este valoarea minimă, nici măcar valoarea medie. În zona universitară găsești plata cu ora cam tot în zona respectivă.

Salariul de start trebuie să fie salariul mediu brut pe economie. Acolo trebuie să fie bătălia. Și de acolo, după aceea, în funcție de vechime, în funcție de gradele didactice, să crească.

Când vom face acest lucru și vom raporta acel salariu la timpul de lucru, o să vedeți că ora devine din nou, nu doar corect calculată, ci și atractivă. Și mai vreau să spun ceva.

Noi, ce am făcut în sistem, fiindcă am avut mult timp salarii mici, apropo, iarăși mă întorc la salariu, acolo trebuie să fie bătălia.

Am creat contextul în care îți completai salariul mic cu plata cu ora. Am ajuns să avem 30.000 de norme la plata cu ora. Nu e sănătos într-un astfel de sistem. Deci da, va trebui crescută plata cu ora, dar în această logică, odată cu creșterea salariului, sau dacă vreți, ca măsură temporară, pe care eu am început deja să o discut cu premierul, să creștem valoarea plății cu ora, nu pentru a o calcula corect, ci pentru a o face mai atractivă până când reușim ca prin legea salarizării unitare să obținem salariul de start despre care discutam.

Ce ar însemna acest mai atractiv?

Cred că am spus și public, nu vreau să fie o surpriză acum, dar cred că o creștere cu 50% temporar, până când reușim să modificăm ce trebuie să modificăm, ar fi mai atractiv.

Sunt șanse reale ca noul buget pe 2026 să cuprindă aceste creșteri?

Cred că sunt șanse reale, fie și în trepte. Adică o parte de la începutul anului, o parte poate de la începutul anului școlar. Și n-am văzut o reticență din partea premierului când am pomenit acest lucru.

Foarte curând veți împlini un an de când ocupați funcția de ministru al educației. Țin minte că a fost un moment anul trecut, în perioada dezbatărilor prezidențiale din decembrie, când ați fost invitat la dezbaterea de la Digi ca rector al Universității Babeș-Bolyai. La scurt timp după aceea, practic, ați devenit ministru al Educației în guvernul Ciolacu. Puteți să ne spuneți exact cum a venit această propunere și din partea cui?

Sigur că după aceea trebuia să fiu asumat de către PNL Cluj. Eu am rămas, însă, specialist, tehnocrat. Le mulțumesc pentru suport. Dar așa s-a întâmplat. Iar misiunea mea, să știți, a fost foarte clară.

Și am spus-o și public, chiar atunci când am devenit ministru. Rolul meu este să întăresc în acea perioadă această opțiune euroatlantică, fiindcă România se bătea între două perspective diferite. Probabil ambele legitime, nu vreau să le comentez. Opțiunea mea este cea care este și am spus-o explicit.

Ați devenit membru de partid?

Nu, am rămas specialist, tehnocrat, eu nu vizez, n-am vizat o carieră politică, n-am venit pentru a avea o carieră politică, am venit pentru a ajuta acest sistem într-o perioadă foarte complicată.

Politizarea universităților și a școlilor

Foarte mulți rectori ai marilor universități din România sunt membri de partid. În ce măsură considerați că asta viciază, într-un fel, actul educațional?

M-am mai exprimat public și știu că unii s-au supărat pe mine, dar eu nu pot spune decât ceea ce cred și ce am spus în diverse alte contexte. Știu argumentul lor că și în interbelic rectorii din marile universități, care nu erau atât de multe atunci, făceau parte din Parlament. Există acest model.

Eu cred că, ținând cont de contextul în care trecem noi, cât timp este rector, nu ar trebui să fie membru de partid sau să intre într-o structură de partid sau într-o structură a statului, dacă doriți, de tip parlament, ca membru de partid. Dar sigur, asta este opțiunea mea. Alții pot să aibă altă opțiune.

Asta ar fi valabil și pentru profesorii care predau efectiv în fața studenților și a elevilor? Sunt mulți profesori membri de partid.

Dacă ești profesor, nu știu cât de mare este puterea academică pe care o ai, rectorul și cei din structurile de conducere au putere decizională.

Mă întreb în ce măsură un profesor care este membru chiar activ al unui partid se poate debarasa de ideologia pe care o urmează atunci când predă în fața unor tineri vulnerabili.

Vă spun sincer, nu m-am gândit la asta. M-am gândit la pozițiile de putere din universități unde v-am dat răspunsul.

Dar este drept. Când ești membru de partid, mai ales dacă ești unul dedicat și angajat, este mai greu să separi lucrurile.

Ca ministru al educației vă gândiți la o astfel de măsură legislativă care să interzică apartenența profesorilor la partide politice?

Nu m-am gândit, vă spun sincer. Această discuție a fost în spațiu public în 2023 și în 2022, înainte să adoptăm legile 198 și 199, învățământul preuniversitar și învățământul superior. Nu poți tot la un an, doi, să tot deschizi iarăși dezbaterile publice. Poate că se vor relua peste o vreme, nu știu, cinci ani, zece ani. Discuția a fost. Și a fost dură. Și atunci am spus exact ce spun și acum, că sunt două modele, înțeleg și argumentele respective. Eu am o altă opțiune. A câștigat opțiunea pe care o vedem astăzi.

Comasarea și reorganizarea institutelor de cercetare

Sunteți și ministrul Cercetării, dar cercetarea pare mai degrabă o paranteză la titulatura Ministerul Educației și Cercetării. La ce măsuri să ne așteptăm în acest domeniu?

Suntem într-un proces foarte important. Eu cred că este cel mai important proces pentru cercetarea românească de după Revoluție, prin care evaluăm toate unitățile de cercetare, dezvoltare, inovare, care vor dori să aibă acces la fonduri publice.

Și din toamnă vom avea o altă arhitectură a sistemului național de cercetare, în care vei avea și universități și institute naționale, institute ale Academiei sau ale altor ministere, unități din mediul privat, dar mai bine coordonate între ele, cu misiunea foarte clar definită, ierarhizate în clase de performanță.

Este un process tacit, nici nu se vede ca urmare a atâtor dispute și controverse pe alte teme mai specifice. Este o reformă extraordinar de importantă pentru țară, eu sper că după ce avem o altă arhitectură, să începem să fim și noi contributori la cunoaștere, să nu devenim, cum am spus în diverse contexte, o colonie științifică, adică împrumutăm tehnologie și știință avansată de la alții, mai contribuim și noi pe aici, pe acolo, ci să putem avea noi contribuții majore.

Să știți că a fost o dezbatere și pe această temă, cred că prin vară, legată de o posibilă listă a institutelor care ar urma să fie desfințate.

Da, și am rugat politicienii să se liniștească o vreme, că nu poți desființa unități de cercetare, dezvoltare, inovare cu liste. Le-am spus da, vom face reorganizarea.

În această reorganizare, unele vor rămâne independente, altele vor fi comasate. Altele vor fi reorganizate, dar dați-mi timp să faca acest proces într-o manieră corectă, într-o manieră rațională, cu evaluatori internaționali, nu să începem să facem liste, că după aceea iarăși ajungem în situația asta – un partid îmi face o listă, un alt partid îmi spune nu e ok așa, alea trebuie să rămână, le schimbăm pe celelalte.

Da, știu problemele și ce-au semnalat politicienii atunci, cea mai mare parte din ceea ce au semnalat este corectă. Doar că l-am spus, nu aia este calea. Adică repede să ne aruncăm pe liste și pe desființări. Dați-mi timp! Facem evaluarea, este și jalon PNRR, deci vrând, nevrând, în august trebuie să-l terminăm și din toamnă vom avea o altă arhitectură.

Să ne așteptăm, totuși, la desființarea unor institute.

Da, și la reorganizări și la comasări. Dar să vă așteptați și la faptul că vom avea câteva unități foarte bune, care vor fi mult mai bine finanțate și nu mai vreau să aud cercetători care au salarii suspendate, care nu își pot acoperi cheltuielile dacă fac parte dintr-o instituție performantă.

Dar de unde vor veni acești bani pentru a fi mai bine finanțate?

Banii vor trebui să vină prin lege de la bugetul de stat și, în același timp, odată ce faci această reorganizare, vei vedea și o schimbare de mentalitate. Pe lângă bugetul de stat, eu spun tuturor, banii noștri se află în Uniunea Europeană. Trebuie să învățăm să aplicăm acolo, trebuie să învățăm să atragem bani de la Comisie. Nu mă refer la fonduri structurale. Sunt și fondurile europene clasice.

Mă refer la competițiile pe cercetare, care se organizează direct de către comisie.

Obiective pentru 2026: completarea burselor, creșterea sumei pentru plata cu ora, organizarea titularizării

Dacă ar fi să faceți o promisiune concretă pentru 2026 elevilor și profesorilor români, care ar fi aceea?

Foarte greu să faci promisiuni, fiindcă unii vor lua promisiunile ca fiind angajamente și de multe ori lucrurile nu depind de mine. Dar ce trebuie să știe toți este că pentru 2026, pentru mine este foarte important să deblocăm posturile și în preuniversitar și în universitar.

Gândiți-vă ce ar fi să nu organizăm titularizarea anul viitor. Este o preocupare și suntem aproape în fază finală să obțin completarea burselor din fonduri europene pentru studenți cu 60 de milioane de euro, ceea ce o să ducă bugetul undeva în jur de spre bugetul din 2024 cu 50% mai mult decât am avut în 2023.

Am în minte valoarea plății cu ora pentru a o face mai atractivă, temporar, până când reușim să lucrăm la legea salarizării unitare.

Și directorii și inspectorii trebuie să știe că avem cele două metodologii, care sunt tot jalon PNRR, în care vom rediscuta degrevările. Ele s-au făcut în condiții de criză fiscal-bugetară, pentru a salva bani, dar acum trebuie să vedem în ce măsură sunt și funcționale.

În situația de criză fiscal-bugetară am luat două tipuri de măsuri la nivel de guvern. Unele pe care le poți considera reforme, dar fiind în context fiscal-bugetal, le-ai făcut pe repede înainte. Și atunci ele trebuie reexaminate cu grijă și în condiții de normalitate.

Trebuia să discutăm despre comasări. Sistemul e foarte fragmentat. Trebuia să discutăm despre limitele în clase. Era normal să ai clasa 8-a cu un copil, cu 2 copii, cu 3 copii, cu 4 copii?

Da, dar sunt și clase supraaglomerate.

Nu sunt, este un mit. Pur și simplu am toate datele pe care o să le prezentăm și public. Să știți că numărul mediu de copii în clasă, în anul școlar 2025-2026 față de 2024-2025 s-a modificat la toate nivelurile. Deci povestea că clasele sunt supraaglomerate, când te uiți la valorile medii per clasă…

Bun, aceasta e media, dar sunt și clase care nu respectă norma prevăzută de lege, de maximum 25 de elevi.  

Sunt și-au fost și înainte. De aceea mediile sunt comparabile, fiindcă ai avut și înainte excepții peste limita maximă. Și ai și acum excepții peste limita maximă, dar sunt legale, legea permitea excepțiile respective. Dar, repet, erau o mulțime de anomalii.

Alte modificări s-au făcut în context fiscal-bugetar și ele trebuie corectate. Bursele studenților, componente legate de mărirea cu două ore a normei profesorilor. De aceea este și pusă cu caracter temporar în lege. Se spune explicit că este cu caracter temporar.

Noi facem reorganizarea rețelei școlare în fiecare an. Hai să vedem ce a funcționat bine, ce nu a funcționat bine și putem corecta pentru la anul.

Și pe măsură ce se stabilizează financiar țara, să putem să corectăm măsurile fiscal-bugetare pure, care nu au avut în spate și un element de reformă educațională.

***

Interviul VIDEO complet aici:

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Daniel David, ministrul Educației: “Am cerut o programă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândită pentru copii.” appeared first on Cultura la dubă.

“Centrul de activități și resurse regionale” al Muzeului Astra din Sibiu a câștigat la Premiile Europene pentru Patrimoniul Premiul pentru Educație, Formare și Competențe. Centrul face parte din proiectul de readucere la viață a Casei Artelor, monument istoric din secolul 14, restaurat cu fonduri norvegiene în valoare de 2 milioane de euro.

Centrul funcționează ca un hub cultural dedicat meșteșugurilor. Potrivit site-ului Muzeului Astra, la Casa Artelor au loc expoziții de bază și temporare, activități de instruire formală și non-formală, activități de educație muzeală și pro-patrimoniu, experimentare și interactivitate pentru punerea în valoare a produselor meșteșugărești și artizanale.

“Propunem o abordare complexă și măsuri specifice care să crească competitivitatea membrilor principalului grup țintă, meșterii tradiționali, pe piața muncii, precum și gradul de reziliență, transferabiliatea cunoștințelor și abilităților tradiționale, contribuind astfel la păstrarea spiritului locului și la conservarea peisajului cultural (rural și urban deopotrivă). O măsură similară se îndreaptă spre membrii comunității locale, alt grup țintă important, care își vor putea însuși acele tehnici și cunoștințe necesare unor minime intervenții personale în vederea prezervării arhitecturii vechi sau vernaculare din Sibiu.”, se arată în descrierea proiectului câștigător.

Inițiativele din România au devenit o prezență obișnuită la Premiile Europene pentru Patrimoniu, acordate de Europa Nostra. Iată câțiva dintre câștigătorii români din anii trecuți:

Citește și:

The post Centrul de activități al Muzeului Astra din Sibiu a câștigat Premiul Europa Nostra pentru Educație appeared first on Cultura la dubă.

Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

Suntem în localitatea Fundeni, județul Călărași, la doar 25 de kilometri de capitala României.

Printre palate opulente și case neîmprejmuite, în această localitate a contrastelor, importanța școlii capătă valențe speciale.

Ajungem la Școala nr. 3 din Fundeni, județul Călărași. Suntem așteptați de Lacrima, cadru didactic Teach for Romania, învățătoare la școala primară din Fundeni.

„Școala noastră se află în capătul satului și deservește capătul satului. Din păcate, școala chiar așa e văzută. E școala pe care oamenii nu prea o știu. Și se află în cartierul cu cei mai mulți romi din localitate.”, povestește aceasta.

Ne primește la clasa ei, unde cei aproximativ 15 copii plini de energie ne arată ce înseamnă bucuria de a fi la școală, alături de “doamna”.

“Eu vreau să mă fac bucătar.”, “Eu aviator.”, “Eu medic veterinar.”, “Eu lăutar.” – din glasurile lor răsună visurile pe care învățătoarea lor îi încurajează să le urmeze și le explică ce pași trebuie să facă pentru a ajunge acolo unde își doresc.

La școală, cei mici învață să lucreze în echipă, că nu contează culoarea pielii, a părului, înălțimea sau hainele. Aici, învățătoarea le vorbește despre egalitate, importanța de a lucra în echipă și de a crede în puterea interioară de a reuși.

La rândul său, în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, desfășurat de Teach for Romania, aceasta a învățat cum să introducă în activitățile de zi cu zi noțiuni despre diversitate și incluziune.

„Eu am încercat să pun accentul pe diversitate. În loc să pun lupa pe cum sunt ei marginalizați, pun accentul pe ce are fiecare bun.”

“E un loc aproape de București, dar, totuși, izolat. Deschiderea lor e către Anglia, Germania, unde lucrează, dar nu către București, să încerce să meargă acolo la muncă sau la școală. Comunitatea de romi de aici nu este neapărat tradiționalistă, dar se autoizolează. Ei se duc în București doar la piață, cu bunicii, sau în mall-uri.

Eu nu aveam bani de transport, dar am zis că avem tren și metrou. Și i-am dus în București într-o excursie, în ideea de a le imbunătăți abilitățile de viață. În loc să mergem la mall, am mers în parc, la Antipa, ei și-au cumpărat singuri cartele de metrou, au învățat cum să se descurce într-o situație de viață.”

Dacă la clasele primare rolul învățătoarei în modelarea copilului este esențial, la gimnaziu, lucrurile stau diferit. Copiii devin mai autonomi și dornici să iasă în evidență.

De la Școala nr. 3 ne mutăm la Școala nr. 1 din Fundeni, acolo unde învață clasele V-Vlll. Ana, profesoară de engleză și franceză, ne așteaptă la ora sa de dirigenție la clasa a V-a, unde urmează să discute cu copiii povestea unui copil rom.

Elevii pot avea reacții neașteptate la ore, însă rolul cadrului didactic e să vadă dincolo de reacțiile acestea. Ana, cadru didactic Teach for Romania, gestionează situația cu empatie și calm.

„Sunt de 3 ani aici și văzând comportamentul unui copil aș putea spune cam care sunt cauzele din spate. Partea care ține de predare e cea mai ușoară. Dar aici trebuie să acoperim și aspecte care țin de probleme emoționale.

Într-o școală în care familiile sunt ok și părinții se implică, profesorul nu îndeplinește și rolul de „psiholog”. Dar când ei nu au nevoia de atenție și afecțiune îndeplinită acasă, atunci se manifestă în comportamentul lor și profesorii, dacă sunt dispuși, preiau un pic din responsabilitatea asta.

Modulele pedagogice ale universităților nu te pregătesc de asta. Te pregătesc să îi evaluezi, să gestionezi clasa, să faci liniște, dar nu e suficient. Eu cred că ar trebui să se axeze mai mult pe latura psihologică. În Teach am făcut, în schimb, o pregătire care punctează și acest aspect.”, ne povestește Ana.

Unele provocări de aici sunt de natură relațională, fie cu familiile, fie între elevii. Altele se nasc din situațiile conflictuale din comunitate care se manifestă uneori și în mediul școlar.

În acest context, proiectul Segregare pe minus, Diversitate pe plus, desfășurat de Teach for Romania în ultimii doi ani, a avut ca scop, printre altele, reducerea inechității între elevi și combaterea formelor de segregare și discriminare.

“Fundeni e o comunitate ce aduce etniile laolaltă. Uneori, se nasc conflicte care nu țin de aspecte școlare, cât de situații punctuale ale familiilor ori intereselor.

Copiii, mai ales la clasele mai mari, preiau comportamentele pe care le văd în astfel de conflicte. Am încercat să le explic că dacă se vor comporta așa la liceu cu un coleg, nu o să fie în regulă.”, mărturisește tânăra profesoară.

Iar provocările nu se opresc aici. În lipsa unui sprijin educațional acasă, mulți copii ajung să aibă probleme cu scrisul și cititul chiar și la gimnaziu.

„E foarte greu să predau engleză la nivelul la care aș vrea. Când am ajuns aici pentru prima dată, la clasa a VIII-a, am constatat că trebuie să o iau de la zero, de la nivelul <<I am>>. În fiecare clasă am cel puțin un copil care știe foarte bine, lor le dau ceva separat de lucru, ca să pot să lucrez cu majoritatea, care nu prea știe. Apoi, sunt câțiva care nu știu să scrie și să citească deloc, în limba română. Lor le dau niște caiete speciale. În paralel, profesoara de română i-a chemat la ore remediale.

-Cum poți evalua la engleză un astfel de elev?

-E foarte greu.”

Dar, cu cât sunt mai mari provocările, cu atât de importante sunt și satisfacțiile pe care aceste tinere profesoare le primesc. În pauză stăm de vorbă cu trei dintre elevele de etnie romă, iar două dintre ele ne spun că vor să devină profesoare de engleză, fiindcă “doamna” le inspiră și vor să fie ca ea.

Când află că fetele au spus asta, Ana nu își mai poate stăpâni lacrimile.  

„Uau, serios au zis asta? Mă emoționează foarte tare să aud asta, mă bucur. Nu mă așteptam, mai ales că îi cunosc din septembrie. Știu că avem o relație ok, dar nu știam asta. Mă face să mă simt și mai responsabilă.”

Experiența de la cele două clase ne arată că niște modele sănătoase în educație pot face minuni chiar și într-un mediu în care modelele considerate “de succes” sunt dincolo de lege.

Părăsim școala imaginându-ne că poate cele două eleve cu care am vorbit vor deveni și ele profesoare. Dar suntem conștienți că ar fi niște excepții.

Fundeni se află la doar 35 de minute distanță de centrul Bucureștiului, însă e nevoie poate de mai mult timp alocat educației ca să schimbe viitoarele generații de aici.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Cum arată educația la 25 kilometri distanță de București appeared first on Cultura la dubă.

Pentru o comunitate de copii romi, povestea de viață a unui rom de succes are puterea de a îi face pe cei mici să creadă în resursele lor și să muncească pentru a-și depăși condiția. Așa se face că la școala din Frumușani, județul Călărași, unde peste 50% dintre elevi sunt de etnie romă, câțiva elevi de clasele a ll-a și a lll-a citesc povestea ilustrată a lui Ștefan Relu Mihalache, cunoscut publicului larg din România drept Connect-R.

Iulia Cocuț, învățătoare și profesoară Teach for Romania, a venit cu elevii săi din satul Orăști la Frumușani și le prezintă copiilor de aici cum a ajuns Connect-R un cântăreț celebru și ce eforturi a depus pentru a avea o carieră de succes.

Activitatea are loc în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, menit să aducă pe picior de egalitate elevii, indiferent de etnia lor sau apartenența religioasă.

„Scopul proiectului este să avem educație de la egal la egal. Din fericire, în comunitatea noastră nu există stigmatul etniei, nimeni nu face diferența între copii. Dar, când pleacă din comunitate, ei pot da de astfel de situații, iar noi pentru asta trebuie să îi pregătim.

E foarte important pentru încrederea lor în ei să își dea seama că nu sunt diferiți față de alți oameni. Și e important să intervenim de aici, din mediul primar, fiindcă știm că pe adulți cu greu îi mai poți schimba.”, ne spune Iulia Cocuț.

După ce descoperă povestea lui Connect-R, copiii ascultă apoi mărturiile Elenei Radu, profesoară și inspector școlar de etnie romă, în cartierul Ferentari din București.

„Nu am știut că sunt de etnie romă, tata s-a ferit să ne spună, ca să nu suferim și să nu ne simțim discriminați. Dar în clasa a 8-a am fost bătută pentru că eram țigancă și a fost dureros.”, povestește Eli, așa cum e numită profesoara în comunitatea sa de romi.

Cunoscătoare a istoriei romilor, la rândul său profesoară de limba romani, dar și de limba română, Eli le vorbește copiilor despre tradițiile din comunitățile de romi, de ce sunt împărțiți pe neamuri și ce simbolizează fiecare neam.

Aflăm astfel că rudarii sunt cei care se ocupau de prelucrarea aurului și a lemnului sau că ursarii dresau urși. Cele mai multe povești stau ascunse în istoria de 500 de ani de sclavie a romilor în Țara Românescă.

De ce este important ca elevii să știe aceste lucruri? Fiindcă orice om trebuie să își cunoască originile, ne spun cadrele didactice implicate în proiect.

“E nevoie să promovăm echitatea și dreptul de a te cunoaște pe tine însuți. Acasă nu au de unde să învețe acești copii, iar la școală spațiul e limitat. Toate politicile de integrare forțată, din perioada comunismului, au acum ecou. De aceea mulți spun că sunt țigani romanizați. Adjectivul acesta nu există.

Ei vor să spună că au abandonat limba și cultura tocmai pentru a nu deveni victimile discriminării. Se construiește involuntar un sistem de apărare ca să poți ieși în societate fără teama de a fi agresat verbal, fizic sau emoțional. În familiile de romi, fetele sunt numite de către tații lor “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil, o tânără.” – Elena Radu, profesoară.

Liliana Anghel, la rândul său profesoară de etnie romă, predă în localitatea Budești din județul Călărași și a venit în fața copiilor de la Frumușani pentru a-și spune povestea.

„Am vrut să le arăt că vin din același mediu ca ei și, pentru că am avut ambiție, am muncit și am învățat, acum am un serviciu onorabil și o viață frumoasă. Am reușit să merg la liceu cu resurse minime, nu cheltuiam niciodată banii de buzunar, îi strângeam ca să îmi iau cărți. Părinții mei, timp de o săptămână au mâncat pepene cu pâine ca să nu intre în banii pentru căminul meu. Ei au făcut mari sacrificii ca eu să învăț.”

În lupta pentru combaterea segregării și a discriminării, elevii de etnie romă sunt încurajați să își recunoască etnia și să descopere rădăcinile lor, cu bune și cu rele.

„Majoritatea copiilor nu au ieșit din comunitate. Acțiunile acestea sunt o pregătire pentru când vor ieși de aici, poate vor merge la liceu. Alții vor rămâne aici o viață, având noțiuni abstracte despre ce înseamnă să fii țigan sau rom.”, spune Carmen Țar Fonta, învățătoare și profesoară de franceză în Frumușani.

Datorită proiectului derulat de Teach For Romania, Carmen s-a familiarizat la rândul ei cu istoria romilor și a introdus, treptat, în rândul celor mici, noțiuni de bază despre diversitate și acceptare a ei.

„Am început să abordăm subiectul foarte delicat. De exemplu, la ora de matematică am făcut trimiteri la diversitatea aspectelor fizice: unii sunt mai înalți, unii mai scunzi, i-am măsurat, dar, dincolo de asta, uite, suntem toți la fel, elevi în clasa a ll-a în Frumușani.”

Dintr-un total de 720, aproximativ 400 de elevi de aici beneficiază de vouchere pentru rechizite, iar cadrele didactice ajută familiile defavorizate, spune directoarea unității de învățământ, Liliana Cepoiu.

„Cea mai mare provocare pentru noi este lucrul cu părinții. Mare parte din ei nu și-au terminat studiile primare. Îi ajutăm cum putem. Facem asta extra, fără să fim plătiți. Ne implicăm cât putem de mult. Eu sunt din localitate și acesta e un avantaj, reușesc să le câștig încrederea. Unii dintre părinți mi-au fost elevi.”

50 de părinți din Frumușani au urmat în ultimii ani programul A doua șansă și au reușit să își echivaleze studiile până la clasa a Vlll-a. Unii dintre ei au fost ajutați astfel să se și angajeze.

Dar, pe teremen lung, integrarea lor într-o lume funcțională, rămâne dificilă. Miza cea mare este ca măcar copii lor să rupă cercul vicios și să iasă din mediul plin de vulnerabilități.

„Atâta vreme cât veți fi în această școală, noi vom avea grijă ca dorințele voastre să se clădească și să se îndeplinească. Să aveți încredere în voi și, prin muncă și perseverență, veți reuși. Școala ajută la îndeplinirea dorințelor.”, le transmit profesorii celor mici, la finalul întâlnirii.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “În familiile de romi, fetele sunt numite “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil?” – Elena Radu, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

La doar o oră distanță de București, câțiva profesori, psihologi și reprezentanți ai ONG-urilor vin să susțină educația și să ofere șanse copiilor. 

Suntem în comuna Gălbinași, județul Călărași.

Ioana Cordoș Pană este de profesie psiholog, iar de 4 ani, datorită Teach for Romania, a devenit cadru didactic și predă engleza în localități vulnerabile.

„Aici sunt puține lucruri de făcut pentru părinți. Mulți dintre ei sunt nevoiți să facă naveta, iar asta e o provocare, fiindcă au mai puțin timp de stat cu copilul. Asta încercăm noi să mai suplinim la școală.”

Gălbinași are aproximativ 3000 de locuitori, majoritatea de etnie romă. Însă numărul lor nu este cunoscut cu certitudine, fiindcă unii fie nu sunt declarați, fie nu își recunosc etnia. Ioana, alături de colega sa Camelia Brișan, luptă pentru combaterea discriminării romilor în școală și pentru creșterea stimei lor de sine.

“Trăind în atâtea lipsuri, părinții nu mai au speranța că o să fie bine și că cei mici vor reuși. Neavând ei speranță, transmit asta și copiilor. De multe ori ziceau <<doamna, dar de ce să învățăm, că noi tot la fier o să ajungem>>.”, povestește Camelia Brișan.

Camelia predă matematică în școala de la Gălbinași de 32 de ani. 16 ani a fost și director, iar de 5 ani a devenit și profesor Teach for Romania. Unul dintre foștii ei elevi este acum student în anul ll la Medicină, la buget, și reprezintă unul dintre modelele pe care vrea să le aducă în fața copiilor.

„Am căutat să invit persoane de etnie romă care au reușit. Alina Șerban a venit de două ori, mama ei fiind de aici, apoi am fost cu copiii mei, de clasa a VII-a, la spectacolul ei Cel mai bun copil din lume. A fost pentru prima dată când ei au mers la teatru. A fost impresionant. Au văzut și ei că cineva ca ei a reușit.”

Cu adulții încearcă să lucreze Asociația pentru Sprijinirea Integrării Sociale, oferindu-le gratuit cursuri de parenting și sprijin pentru accesarea serviciilor de bază – sănătate și educație.

Mentalitatea unor părinți afectează chiar viitorul propriilor copii. Profesorii încă se luptă să convingă adulții din familiile rome tradiționaliste să își lase fiicele să continue studiile de gimnaziu sau de liceu.

„Am avut un caz, o fetiță de clasa a VIII-a. A trebuit să sun părinții și să îi conving să o lase pe fată să urmeze o profesională, fiindcă ea își dorea. Le-am explicat, pe înțelesul lor, că ele au nevoie de o șansă în viitor, un statut financiar, o profesie, că pot face orice, nu neapărat o facultate, dar o meserie.

Iar mama mi-a zis că în București e un mediu despre care credea că o să îi facă fetei rău, că o să se ia golanii de ea. Până la urmă, am convins-o și a lăsat-o.”, povestește Daniela Pascale, profesoară de Limba și Literatura Română.

„Am avut familii cu mentalitate închisă, în special tații. Erau fete cu șansă chiar de liceu, dar nu am reușit să îi conving nici eu, nici doamna directoare, să le lase să meargă la București.”, spune și Camelia Brișan.

„Îi văd pe unii copii triști, abătuți. Caut să comunic cu ei, aflu povești din familie și îmi dau seama care e cauza tristeții lor. Iar opusul celor care își arată tristețea sunt cei care se manifestă agresiv, care vor să iasă în evidență, sunt vocali, se iau de alți copii. Am încercat să vorbesc cu ei, să îi apropii. Un copil are niște probleme, nu degeaba se manifestă așa. Mi-am dat seama că dacă sunt dură, nu e ok, nu rezolv nimic. Ei chiar au nevoie de cineva care să le spună o vorbă caldă.” – Daniela Pascale.

De aproape 3 ani, Ioana Cordoș Pană și Camelia Brișan au făcut parte din proiectul derulat de Teach for Romania, Segregare pe minus, Diversitate pe plus, au cercetat cultura romilor și au integrat în activitățile de la școală noi metode de lucru prin care au adus laolaltă copiii romi și români, celebrând diversitatea.

“Am integrat informații și tot felul de experiențe, pornind de la tema anti-discriminare, în activitățile noastre de la clasă. Am avut niște mentori care au conceput aceste suporturi de curs, apoi le aduceam către copii. Combaterea discriminării trebuie să se regăsească în activități uzuale. Și trebuie să sărbătorim diversitatea fiind împreună. Suntem diferiți, fiecare avem particularități, iar aduse împreună putem face lucruri mai bune.”, spune Ioana.

Pe 25 ianuarie, după Ziua Micii Uniri, elevii de aici au pregătit mici scenete cu ocaua lui Cuza, au recitat poezii și au dansat în Hora Unirii. Păreau mândri că au avut un rol important. La finalul serbării, au celebrat impreuna reușita.

„Satisfacția mea e când îi văd că au înțeles sau că au curiozitate, că folosesc lucrurile pe care le învață în viața de zi cu zi, acesta este scopul, de fapt.” – Ioana Cordoș Pană

„Energia mi-o iau de la ei. În învățământ, nu ai putea altfel.” Camelia Brișan, profesoară

Unii dintre tinerii din Gălbinași își continuă studiile la București și iau zilnic trenul de navetiști, către un drum posibil mai bun în viață.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Trenul speranței, de la Gălbinași la București appeared first on Cultura la dubă.

Cu o experiență de peste 20 de ani în învățământ, Elena Radu predă în prezent cinci discipline la Școala 136 din Ferentari și este în același timp alumnă Teach for Romania. Iar activitatea sa nu se oprește aici.

Principala sa misiune este să lupte pentru drepturile elevilor, să combată discriminarea și bullyingul, fiindcă a simțit din propria experiență cum este să fii victimă. Povestea sa este un exemplu că educația nu ține doar de metodologii și programa școlară, ci și de respectul reciproc și egalitatea de șanse.

Este profesoară de Limba și literatură română, Limba și literatura romani, Istoria și tradițiile romilor, Limba Latină și oferă, în acelaști timp, Consiliere și Orientare. Recent a devenit și inspector școlar.

Și-a dedicat întreaga viață de adult educației, cu toate ramificațiile ei. În cancelarie este cunoscută drept apărătoare a drepturilor elevilor și, la nevoie, combate abuzurile făcute de alte cadre didactice.

Un astfel de caz a determinat-o să scrie un proiect special, care să aibă în centrul atenției fenomenul bullyingului – identificarea cazurilor de bullying, conștientizarea pericolului și a efectelor emoționale asupra elevului și prevenirea lui.

„Bullyingul este o acțiune repetată de violență sau jigniri asupra unui elev sau grup de elevi, ori alte forme de intimidare, precum perceperea unei taxe de protecție. De cealaltă parte, o agresiune se referă la un act de violență punctual, nu repetitiv.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Elena Radu povestește cum a devenit preocupată de acest fenomen.

„Am scris proiectul când un elev a fost victima unui cadru didactic, caz care a plecat de la deținerea unui telefon mobil în timpul orei și de acolo o întreagă acțiune împotriva copilului, doar pentru că era rom, se solicita mutarea copilului într-o altă școală. Cercetând cazul, am descoperit că nu se punea problema mutării, iar dacă trebuia să fie sancționat, trebuia să fie sancționați și ceilalți 390 de elevi.”

Așa, dar și ținând cont de propria experiență, a ajuns să organizeze cursuri de formare pentru colegii săi profesori, în cadrul cărora aceștia au învățat cum să se raporteze la copiii din grupuri vulnerabile și să identifice cazurile de bullying.

“Discriminarea mea a început din clasa I, pentru că eu mi-am asumat de fiecare dată apartenența la grupul etnic și, în ciuda faptului că am absolvit mai multe forme de învățământ superior, încă sunt victima discriminării în cancelarie.

Există bullying și discriminare și în cancelarie?

Cu siguranță. Frica nu le-a permis cadrelor didactice să ne cunoască pe noi, romii, vin cu acest handicap al fricii, când încercăm să ne apropiem, apar anumite gesturi care arată frică, de exemplu își ascund poșetele. Apoi, când apar diverse situații școlare ale elevilor, spun „așa sunt țiganii”.

Elena Radu a reușit să aducă elevii din clasele primare la teatru social, alături de actorii de la Studiourile Ferentari, astfel încât cei mici să afle în mod indirect cum arată un caz de bullying.

„Am realizat, împreună cu Primăria Sectorului 5, două spectacole de teatru cu actori profesioniști care au pus în scenă o poveste în care se regăseau mai multe forme de bullying. Copiii au putut astfel deduce despre ce e vorba, iar la final actorii au stat de vorba cu elevii despre ce au înțeles.”

Tot în cadrul proiectului său organizează o expoziție de pictură prin care este surprinsă viziunea elevilor despre efectele bullyingului. Și vrea, de asemenea, să transforme coridoarele școlii într-un spațiu al prieteniei.

Pe termen lung, crede că focusul pentru combaterea violenței și a discriminării în școli ar trebui să fie către cadrele didactice. În ele vede cel mai tare nevoia de schimbare.

„Cred că ar trebui să fie obligatorie formarea profesorilor în lucrul cu elevi aparținând grupurilor minoritare. Iar practica ar trebui să se realizeze într-o școală cu elevi care aparțin grupurilor vulnerabile.”

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post Elena Radu, profesoara de etnie romă care luptă pentru combaterea bullyingului în școlile din Ferentari appeared first on Cultura la dubă.

Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.