Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.