Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”

The post Profesori de neuitat appeared first on Cultura la dubă.

Trupa Om la lună lansează noul album, cu un concert pe 3 iulie, la Amfiteatrul Mihai Eminescu, din București.

„În caz de om la lună, strigați om la lună stânga/dreapta, după caz” este manifestul om la lună transpus în albumul de debut și este încheierea unui ciclu pe care mai întâi Doru Pușcașu, cu proiectul său solo, și apoi Om la lună – trupa, l-au parcurs în ultimii trei ani.

Pentru mine Om la lună a fost un colac de salvare. A fost inițial strigătul meu și apoi a devenit și strigătul altora. E lucrul care ne leagă definitiv pe unii de alții și vorbește sincer despre tot ceea ce simțim și trăim ca oameni moderni ce suntem: părinți, copii, iubiți, prieteni, fericiți sau nefericiți, plini de frici și incertitudini, mereu în căutarea liniștii și a tihnei, trăind în cicluri de salvatori și salvați, de la caz la caz. Iar “În caz de om la lună” e o promisiune pe care ne-o facem unii altora. Că nu suntem singurii așa și că vom fi mereu acolo unii pentru alții. – Doru Pușcașu, Om la lună

Albumul „În caz de om la lună, strigați “om la lună stânga/dreapta”, după caz” este un produs independent, va apărea pe 2 iulie și va conține 14 piese compuse de la înființarea trupei, cum ar fi: Liniștea, Timp pentru noi, Labirint, Pace și Aripi de liliac, ce au fost în playlisturile radiourilor în ultimii ani, dar și alte cântece foarte așteptate de public.

Lansarea albumului va fi urmată de un turneu ce va debuta în București, continuând cu o serie de concerte la Iași, Timișoara, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca și Craiova, trupa fiind deja confirmată și la numeroase festivaluri din vara aceas

Albumul ‚ În caz de om la lună, strigați “om la lună stânga/dreapta”, după caz’ va fi disponibil pe toate platformele de streaming începând cu data de 2 iulie și va putea fi comandat și în format de CD pe site-ul trupei.

Evenimentul de lansare de pe 3 iulie de la Teatrul de Vara ‚Mihai Eminescu’ (Str. Arhitect Hârjău nr. 61),  va începe la ora 18:30. Accesul se va face pe baza vaccinului sau a unui test.

Aflați mai multe despre povestea “Om la lună” dintr-un interviu acordat de Doru Pușcașu pentru Cultura la dubă.

The post “Om la lună” lansează sâmbătă un nou album, la Amfiteatrul Mihai Eminescu appeared first on Cultura la dubă.

Omul la lună și cel care a pus bazele acestui concept este Doru Pușcașu, muzicianul care combină poezia cu muzica, inginerul care lucrează în creație, soț și tată, un visător care acum își trăiește visul cel mai puternic – cântă și bucură oamenii cu muzica sa.

L-am întâlnit pe Doru chiar la Astra Film Festival, la aproape un an de la înființarea trupei și am încercat să aflăm ce a dat naștere muzicii pe care o creează.

După o oră de stat la povești, am plecat de la întâlnirea cu Doru cu speranța că pasiunea arzătoare pentru ceva anume chiar poate învinge fricile interioare, obstacolele și neîncrederea în propria persoană. Iar Doru a reușit să facă asta vorbind chiar despre sentimentele care l-au încetinit până acum, sentimente ce există în fiecare dintre noi.

Povestea lui Doru Pușcașu este despre cum poți găsi bucuria într-o țară a nesiguranței.

Cine ești tu, Doru? Ce făceai înainte de Om la lună?

Eu cânt de vreo 18 ani, de prin anul 2 de facultate, am terminat Electronica. Apoi am făcut master în jurnalism și comunicare și lucrez în presă din 2006, am lucrat la Mediafax vreo 9 ani și la Ringier încă vreo 5. Deci am fost vreo 14 ani în media, dar nu am scris, am lucrat în marketing, apoi am trecut pe creație.

În paralel, am cântat în două trupe, cu prietenii, așa era pe vremuri.

Am întemeiat o familie, soția mea a rămas însărcinată, am avut un băiețel, apoi încă unul. Și vreo 6 ani am fost tată, soț, m-am ocupat de gospodărie și am și lucrat, am făcut creație, ca să pot să-mi întrețin familia, dar am cântat tot timpul.

Mereu am cântat, am fost băiatul care cânta la focul de tabără.

“Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.”

Doru Pușcașu, Om la lună

Și cum a apărut Om la lună?

Cred că din momentul în care am început să înțeleg eu despre mine, ce nevoi am, nu m-am oprit niciodată din a compune. Și am tot compus cântecele mele, la pian, la chitară.

Acum îmi dau seama că locul meu chiar e pe scenă, dar mi-a luat foarte mult timp să realizez asta, să prind curaj și să îmi asum asta. Băi, locul meu chiar e pe scenă. Acolo sunt cel mai fericit, cred foarte mult în talentul meu și în ceea ce pot eu să ofer oamenilor și cred foarte mult în schimbul ăsta de energie, de emoție, între public și scenă. Fiecare își ia de la celălalt ce are nevoie.

Și prin 2018 pur și simplu n-am mai putut să nu cânt. Om la lună e un cântec din trupa mea veche și într- zi, când stăteam la o narghilea cu soția mea am avut o revelație: băi, eu sunt Om la lună și o să fac asta în continuare.

Am făcut o pagină de facebook – Om la lună – și un an de zile am căutat curaj și m-am tot sabotat. Știi că oamenii se tot autosabotează – n-am timp, n-am scula suficient de bună, n-am chitara nu știu care.

Și a venit cineva sau a fost o întâmplare anume care ți-a dat curaj?

Cred că s-a umplut. Eu așa am simțit, nu am mai putut, îmi ieșea prin piele și trebuia să fac asta. Am trimis niște cântece la Radio Guerilla, trase de un prieten al meu live, la el acasă. Și au prins foarte bine, la o săptămână după am cântat la Guerilla, apoi a început lumea să îmi scrie, a fost wow! și am început să cânt, eu singur.

Am început să fac niște piese, l-am găsit pe Dragoș Strat, el e chitaristul Om la lună acum. El e producător, a cântat în Mono Jacks, în Eyedrops, e un om cu experiență, are un studio de înregistrări.

Cu el am făcut primele piese Om la lună. El a fost producătorul meu.

Și anul trecut, la un concert de la Iași am avut o revelație. Stârneam o emoție în oameni, eram bucuros și voiam să împărtășesc asta cu cineva. Mă uitam în stânga, în dreapta și nu era nimeni. Și în momentul ăla a apărut ideea că mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu niște băieți.

Dragoș i-a convins pe foștii colegi din Eyedrops să ne întâlnim și a fost dragoste la prima vedere (râde). Ne-am înțeles din prima, a fost o chimie senzațională.

Ne-am dus la sala de repetiții și am făcut piesa Pace în prima repetiție.

Și am început să luăm piesele mele vechi, care erau doar cu voce și chitară sau doar cu voce și pian, și au pus ei instrumentele, layere, layere. Și am zis: ce ar fi să facem un concert? Timid am zis: hai!

Iar în octombrie anul trecut, exact la Astra Film Festival, am avut primul nostru concert ca trupă.

De atunci, a crescut foarte mult proiectul, noi am fost serioși și ne-a și plăcut.

“Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.”

Cine vine la concertele voastre?

Sunt oameni de toate vârstele, asta e fabulos. Am avut la Timișoara concert acum o săptămână, a venit o familie cu o fetiță de 3 ani care știa versurile. La 3 ani! Și tatăl și mama știau versurile. Iar noi nu îi cunoaștem, nu sunt în cercul nostru de apropiați.

Sunt multe fete în public?

Nu, ăsta a fost și primul meu gând. O să râzi, dar o să vezi jumate-jumate, poate chiar mai mulți băieți.

Vorbeați înainte de lansarea albumul Dans despre poezie cântată. Cum funcționează la tine creația, întâi scrii versurile, ca pe o poezie, apoi construiți muzica pe ele?

Nu întotdeauna. De cele mai multe ori da, înainte sunt poeziile. Dar se întâmplă și să mergem la sală, să cântăm și să îmi vină apoi o idee și să crească din muzică versurile.

Și cam despre ce vorbești în versurile tale?

Cred că despre lucruri care ni se întâmplă. Cred că vorbesc foarte deschis despre emoții, despre frici, despre traume, despre scheleți din dulap, despre lucruri despre care nu prea se vorbește.

În general, oamenii, mai ales în social media, apar așa la dungă, totul perfect, nu prea vorbesc despre ce sunt ei cu adevărat. Nu vorbim despre faptul că avem coșuri, că facem tâmpenii, că uneori greșim, ci încerci să scoți ce e frumos la iveală, #mydubai, #feelingblessed.

Nu m-am gândit la asta de la început, dar cred că asta am făcut diferit, am făcut un fel de terapie pe muzică, vorbesc despre lucruri pe care le simțim cu toții.

Există în voi, ca artiști, teama să nu semănați cu alte trupe? Mulți oameni spun că trupele alternative românești sună cam la fel.

Da, cred asta. Dar cred că e natural să suni ca alte trupe. Că dacă ție îți place altă trupă, românească sau de afară, cred că e un soi de influență sau mimetism. Dar atâta vreme cât oamenii din trupă ascultă genuri diferite de muzică, în momentul în care se pun layerele, sună diferit.

Mie nu îmi e frică de ideea de asemănare cu o trupă sau alta, nu am o problemă cu asta. Mi se pare că atâta vreme cât ție îți place ce cânți și omului îi place cântecul ăla, e foarte bine.

“Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.”

Ție acasă ce îți place să asculți?

Asta mi se pare că e frumos la noi în trupă, că suntem foarte diferiți. Eu ascult mult jazz, muzică veche, muzică italiană, spaniolă, mexicană, îmi place mult muzica regională. Nu ascult neapărat muzică actuală.

Băieții sunt ascultători de rock, de hard-rock, de indie, de trip-hop.

Și atunci, ceea ce pune fiecare e diferit. Fiecare pune influența lui.

Acum, la un an de existență Om la lună, tu poți să te susții doar din muzică? Ai renunțat la alte joburi?

Nu, încă nu. Dar îmi doresc foarte mult asta. Cred foarte mult că o să crească și mai mult Om la lună.

Cât de tare v-a afectat pandemia?

Cred că deloc. A fost o mare oportunitate pentru noi. Cred că e un atuu al generației noastre, am crescut în perioada lui Ceaușescu, apoi în tranziție, cred că suntem foarte adaptabili. Nu ne speriem la o schimbare.

La începutul pandemiei a fost într-adevăr groaznic, nu știam ce se va întâmpla mâine, it’s the end of the world, as we know it?

Dar după ce ne-am trezit din primii pumni am zis: stai, ce putem să facem? Dacă tot suntem izolați, hai să cântăm. Și am început să facem niște piese, fiecare de la casa lui. Și am înregistrat, apoi le-am montat, le-am pus pe net și au avut mare succes.

Apoi i-am chemat pe băieți la mine, stau într-o casă pe pământ și am avut șansa că etajul și mansarda erau libere. Și așa ne-am izolat împreună și a ieșit albumul Dans.

Tu ce îți dorești pentru viitorul tău, ca artist? Unde ai vrea să ajungi?

Pragmatic, mi-aș dori să pot să trăiesc doar din asta. Asta mă face super fericit.

Iar emoțional aș vrea să fac asta foarte mulți ani de acum înainte fiindcă simt că am multe de transmis și că sunt mulți oameni care vor să primească asta.

Ca tată și soț, cum te-a schimbat succesul trupei?

Nu foarte mult. Cred că soția și băieții mei sunt foarte mândri de mine, vin la concerte, soția mea vine cu mine în turnee. Ei au știut de la început ce mă face pe mine fericit, e parte din viața mea, nu a schimbat foarte mult lucrurile.

Cum vezi România ca țară în care îți crești copiii?

Offf, asta mi se pare cel mai greu. An după an mă gândesc dacă e bine că suntem încă aici, dacă e bine să crească ei aici, dacă mai avem o șansă, mai votăm, mai încercăm să schimbăm.

Cumva, trăim dezamăgiri după dezamăgiri și mi se pare că noi putem să ducem asta la nesfârșit, dar e în permanență întrebarea asta: e bine pentru copiii noștri să crească aici, să se confrunte cu toate nebuniile astea, e bine să meargă la școala de stat sau privată și să vadă nedreptate?

E o întrebare permanentă pe care ne-o punem noi, ca părinți n-avem un răspuns încă.

Am un băiat în clasa a III-a și unul în clasa I. Acum a început școala și, pe lângă nesiguranța noastră ca nație, mai e și nesiguranța perioadei. Nu știu cum e mai bine, dar ne gândim foarte mult: băi, e bine ce facem?

The post Din frica interioară până la lună. Povestea lui Doru Pușcașu, inginerul care a creat Om la lună. appeared first on Cultura la dubă.

Videoclipul realizat de Dragoș Ometiță este filmat dintr-un singur cadru și o aduce în centrul atenției pe balerina Irina Stinghe.

Pentru a realiza albumul în izolare, cei 4 membri ai trupei au locuit împreună 15 zile, timp în care au compus șase piese despre stările pe care le-au experimentat de la începutul pandemiei.

“Bune și rele, de la frică și incertitudine, la tihnă și recunoștință pentru timpul dat. Este o invitație în universul personal al trupei în care publicul va descoperi și vulnerabilitate și siguranță și revoltă și deznădejde, într-un discurs sincer, extrem de diferit stilistic de la o piesă la alta. Un indie rock cu o mulțime de influențe, de la alternative și post rock, la disco și electro pop.” – se arată într-un comunicat de presă transmis de trupă.

“Toată perioada aceasta a fost ca un dans cu stările și cu sentimentele noastre. A fost un timp cu noi înșine din care am încercat fiecare să învățăm câte ceva. Să trecem de la lamentare și deznădejde, la o perspectivă nouă de reevaluare a lucrurilor importante, de regăsire a unor bucurii uitate sau devenite între timp mai puțin importante.

A fost un timp de respiro după o lungă perioadă de fugă permanentă după ceva, un timp căruia dacă reușim să îi găsim un sens personal poate să reprezinte ceva decisiv în evoluția noastră ca indivizi.” – a declarat solistul Doru Pușcașu, omul căruia se datorează apariția acestei trupe.

Om la lună a început în mai 2018 ca un demers de poezie cântată de Doru Pușcașu, în care chitara sau pianul completau versurile sale. Ulterior, acestuia i s-au alăturat muzicienii Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu, iar din septembrie 2019 există oficial trupa om la lună.

Primul lor album complet era programat să fie lansat în aprilie 2020, dar a fost amânat pentru toamna aceasta.

În perioada de izolare, om la lună a lansat single-ul Pace, iar videoclipul a fost realizat de imagini adunate de la fanii trupei.

The post Om la lună, trupa născută din poezie cântată, a lansat videoclipul Dans. Urmează și albumul compus în izolare. appeared first on Cultura la dubă.