ENGLISH version

ROMÂNĂ

La plupart des Roumains ont expérimenté pour la première fois le goût de la liberté après la Révolution de 1989. Ils ont brûlé les photos de Ceausescu, ont fait la queue pour aller voter, ont bu du Coca-Cola. Certains sont partis, tout simplement. Ce qu’avant on appelait « fuir » est devenu dès 1990 le droit de voyager. Ceux qui en avaient les moyens ont pris le chemin de l’étranger et n’en sont jamais revenus.

Dorin Crețu, fiancé à une Française, attendait depuis 3 ans la permission de se marier et de partir pour la France. Non seulement on ne la lui a pas accordée, mais sa demande a attiré sur lui des soupçons de trahison. Il a même été interrogé. C’est la révolution qui lui a apporté la chance d’une nouvelle vie.

Il vit depuis 32 ans à Paris où il s’est fait un nom en tant que peintre, tout en recevant le soutien de l’Etat français pour développer sa passion pour l’art, née quelque part dans son enfance, à Brasov.

Bien qu’il ne soit pas issu d’une famille d’artistes, il grandit dans un milieu où l’on apprécie la beauté. Petit, il se sent attiré par les couleurs. Il peint, façonne des masques africains, et ses parents lui permettent de s’inscrire au Lycée des Arts Plastiques. 

Ensuite, il poursuit ses études à la Faculté des Arts plastiques de Bucarest et commence une courte carrière de professeur.

“J’ai été nommé professeur de dessin quelque part en Moldavie, dans un collège. Comme je n’avais pas l’habitude de tenir en place, j’ai quitté le poste et décidé de me mettre à mon compte.”

Un tel choix n’était pas évident pendant le régime communiste, loin de là. Le parti ne l’a pas vu d’un bon œil et il a dû concilier sa passion pour la peinture et ses obligations de citoyen. 

“C’était assez compliqué, j’étais boursier et je devais faire un stage d’au moins trois ans. J’ai choisi « Le Trust Carpates », l’entreprise du parti qui construisait La Maison du Peuple. Mais comme il n’y avait plus de places au département de restauration des peintures, j’ai été transféré à la sculpture. J’ai fait tout mon stage là-bas, en tant que tailleur de pierre.”

À la même époque, l’Union des Beaux-arts lui octroie un atelier rue Mendeleïev dans le quartier Amzei de Bucarest. Chaque soir, après le travail, il s’y rend pour peindre.

Sa passion pour la peinture, il l’emporte avec lui quand il part à Paris avec sa compagne française. Mais, n’ayant aucun soutien dans la capitale française, il doit tout reprendre à zéro. Armé de son portfolio d’artiste, il frappe aux portes du Ministère français de la culture.

“Je suis allé de bureau en bureau dans l’espoir que quelqu’un regarde les photos de mes œuvres et pour attirer leur attention sur mon travail. J’y ai rencontré un inspecteur qui a aimé ce que je lui ai montré, et c’est lui qui m’a ouvert le chemin, en me montrant les premiers pas à suivre.

C’est comme ça que j’ai déposé ma candidature pour obtenir des bourses ainsi que pour l’acquisition d’œuvres par le Fond National d’Art Contemporain.

L’Etat français a acheté l’une de mes œuvres, et je suis devenu boursier. J’ai fait des expositions et ai reçu des prix qui n’étaient pas un diplôme quelconque, mais représentaient un soutien financier important.” 

Il participe aussi à un concours organisé par la Commission d’attribution et reçoit son premier atelier, quelque part à la périphérie de Paris.

“À l’époque, on regardait la Roumanie différemment. Après la Révolution, on nous voyait d’une manière plus positive et sincère.

De nombreux artistes arrivés à Paris ont bénéficié de ces avantages-là. C’était une époque où les Roumains étaient reçus à bras ouverts et recevaient un soutien. 

Aujourd’hui, l’image de la Roumanie n’est plus aussi glorieuse. C’est l’image de ceux qui jouent dans le métro ou qui conduisent des vélos à touristes près de la Tour Eiffel.”

Mais, malgré les soutiens de l’Etat, il n’a pas eu une vie facile. Il doit donc travailler pour gagner sa vie.

“Jouer l’artiste est jubilatoire, mais c’est très difficile de gagner sa vie à travers l’art.” 

“Comme j’avais des amis sculpteurs qui travaillaient à la restauration du Louvre, je me suis rappelé de mes années d’errance entre la couleur et la pierre taillée, en Roumanie. Du coup, pendant deux ou trois années, j’ai sculpté la façade du Louvre.

” J’étais dans la cour de la Pyramide et, à part des formes géométriques, je sculptais aussi les figures elles-mêmes. Il y a des personnages que j’ai sculptés d’un bout à l’autre. Je me rappelle comment on insérait le bloc de pierre.

On perçait un trou dans la sculpture endommagée, on y fixait le bloc où on devait sculpter, en complétant la forme qui manquait.  Les équipes de Roumains ont continué ailleurs lorsqu’elles ont fini le tronçon, mais moi je me suis arrêté là. J’ai décidé d’essayer de gagner ma vie en tant qu’artiste peintre.”

Même si, à l’époque, il n’est pas très content de devoir travailler ailleurs que dans son atelier, il est très fier, aujourd’hui, de nous montrer les personnages qu’il a fait revivre sur la façade du Louvre.

Il habite dans un quartier du Nord de Paris, au bord du Canal Saint Martin, dans un duplex attribué par l’Etat français. Son atelier est situé juste au-dessus de son appartement.

Même s’il n’est pas gratuit, payer 50 % du loyer pour un atelier obtenu par concours reste un privilège, vu la concurrence énorme dans une capitale culturelle comme Paris.

“On est dans un quartier où il y a beaucoup d’ateliers, attribués soit par la Mairie de Paris, soit par le Ministère de la Culture. D’autres ateliers sont privés.

On arrive ici avec l’énergie et le désir de nous affirmer et de renverser la donne. Ce qui est plus difficile encore, c’est de s’inscrire dans une continuité. Vivre à Paris coûte cher et on se heurte à des soucis financiers.”

Dorin Crețu a vendu presque 300 œuvres pendant sa carrière, et a eu des expositions à Paris, Bucarest, Londres ou encore à Cracovie. 

Le motif végétal est omniprésent dans ses œuvres. On l’aperçoit même à l’entrée de son appartement, à Paris. Sur les murs, sont accrochés dans des cadres des pages de l’herbier de sa maman, de la maison de Braşov.

“Au début, j’ai été attiré par l’idée de faire de la peinture autrement. Et je suis tombé sur le courant artistique français Supports/Surfaces. J’ai compris que l’on pouvait peindre sans recourir forcément à de l’huile sur toile.

On peignait sur des toiles militaires, des pansements militaires, on découpait du bois. C’est ainsi que j’ai réussi à développer une technique qui a été appréciée. L’une des œuvres que j’ai réalisées à l’époque a été achetée par le Fond National d’Art Contemporain. 

Il s’agit d’une œuvre qui représente une stèle antique : j’y ai collé des bandes de dentelle sur lesquelles j’ai versé du bitume. La dentelle et le bitume ont créé une sorte de calligraphie qui s’accordait parfaitement à la forme de la stèle.

“À un moment donné, l’excès de pâte et de matière m’a poussé à vouloir faire table rase pour essayer de peindre avec l’absence de matière.”

“Ce qui représente une sorte d’expérimentation chimique assez difficile.

J’ai été amené à travailler avec des résines acryliques qui m’offraient la possibilité de réaliser de nombreuses transparences et des rapports picturaux sans lesquels la peinture ne peut exister. Pendant des années et des années, j’ai développé cette thématique, autour du motif floral et végétal.”

“Même si maintenant, je tourne autour d’un autre motif – la montagne – je ne quitte pas cette forme végétale. J’ai hâte de participer au stage de création [N.red. dans le département de Bistrița, en Roumanie] et de dessiner quelques arbres, qui probablement plus tard vont nourrir des œuvres de dimensions plus grandes, sur le même thème végétal.”

“La forme végétale est une sorte de reflet de l’existence, qui renvoie à la fragilité de la vie, à la vanité aussi, puisqu’elle vit un instant et puis elle meurt.” 

Entre-temps, c’est le motif de la montagne qui est devenu central, sans pour autant qu’il puisse identifier l’origine de cet engouement. Il se rappelle pourtant qu’à Brașov, adolescent, il s’était passionné pour la photographie de paysage. Il avait ramassé, chez lui, des dizaines de photos de paysages de montagne.

“La vision artistique change avec le temps, s’étoffe, s’enrichit. Je garde, bien sûr, des souvenirs, quelques traces de son point de départ. Je pense que la montagne est un motif suffisamment plastique pour le coucher sur une toile. Ce qui m’attire énormément, c’est sa forme solide, sa solidité solitaire, à mettre au cœur d’une toile.”

Dorin Crețu est un artiste représentatif des années 80 en Roumanie. Depuis quelques années, il est revenu à Bucarest où, après 30 ans d’absence, il a récupéré son ancien atelier de la rue Mendeleïev. Le Musée National d’Art Contemporain de Bucarest a également acheté deux de ses œuvres.

“Ces achats ont eu lieu suite à une exposition que j’ai eue à Mogoșoaia. Le directeur de l’époque, Oroveanu, a proposé d’acheter deux de mes œuvres, ce qui m’a rendu très heureux.”

Il se rend presque chaque mois à Bucarest, où il est représenté par AnnArt Gallery aux côtés d’autres artistes reconnus comme Sorin Ilfoveanu ou Ștefan Câlția.

Il se réjouit d’avoir repris ses liens artistiques avec son pays d’origine et espère pouvoir garder intacte sa liberté de peindre.

“J’ai des fourmillements aux bouts des doigts, j’aime les couleurs, je trouve du plaisir personnel dans ce que je fais.”

“Peu importe la surface, papier, toile, un morceau de bois ou autre chose. Mais ces plaisirs ont toujours un coût. La vie d’un artiste n’est pas simple, que ce soit à Bucarest ou à Paris.

Faire ce que tu aimes faire est un luxe absolu, mais il a un prix.”

Voilà pourquoi, à Paris, il travaille parfois comme décorateur d’intérieur, en collaboration avec des architectes français, pour subvenir à ses besoins financiers.

Naturalisé français, il a gardé également la citoyenneté roumaine.

“Je parle français mais j’ai toujours l’accent de l’Est, facile à repérer.  Moi, je réponds naturellement que je suis Roumain, que j’habite Paris, que je suis citoyen français d’origine roumaine.”

“Mais le statut d’artiste ne s’arrête pas aux frontières. J’aime penser que sa vision est plus large, qu’elle embrasse l’humanité.

Aujourd’hui, n’importe quel artiste peut prendre l’avion, aller partout où il veut, voir des expositions, s’imprégner de nouvelles choses, puis revenir. On n’est plus contraint de prendre des décisions importantes liées à l’immigration.”

“Aujourd’hui, l’artiste est libre de choisir son lieu de création. L’art est en quelque sorte un fluide, un flux, il doit rester en mouvement, partout.”

Roumain ou Français, Dorin Crețu est un artiste, un père et un individu qui lutte constamment pour sa passion. Il est reconnaissant de la chance qu’il a reçue en 1990 et aimerait que les Roumains jouissent de nouveau de l’image qu’ils avaient à cette époque-là. Il porte l’étiquette d’immigré, bien enracinée, mais c’est précisément ce qui le motive à évoluer.

“Je travaille sur moi-même pour nier le sentiment de déracinement et pour accepter de rester suspendu quelque part entre la Roumanie et la France.”

Cependant, la barrière culturelle qui apparaît parfois n’est pas quelque chose de mauvais. Elle nous motive à montrer en permanence de quoi on est capable et d’être encore meilleur.”

***L’article fait partie de la série La Semaine de la France, un projet réalisé par Cultura la dubă, soutenu par BNP Paribas.

La traduction en langue française, offerte par l’Institut Culturel Roumain de Paris, a été réalisée par Cristina Hermeziu avec l’aide de François Deweer.

The post Dorin Crețu, peintre franco-roumain à Paris: “Faire ce que tu aimes faire est un luxe absolu, mais il a un prix.” appeared first on Cultura la dubă.

RO

After the Revolution in 1989, most of Romanians tasted freedom for the first time. They burned photographs of Ceaușescu, got in line to vote, drank Coca-Cola or simply left.

What before 1989 was called fleeing, became a right to travel, and especially those who had the possibilities, chose other countries and never returned.

Dorin Crețu was engaged to a French woman and had been waiting for three years for the permission to get married and leave to France. He did not get it, the simple request arose suspicions of betrayal and interrogations, so the Revolution gave him a chance at a new life.

He has been living in Paris for 32 years, where he is an established painter and has recieved the support of the French state to develop hi passion for art, born during his childhood in Brașov.

Without being part of a family of artists, he lived, however, in an environment where art was appreciated. He felt attracted as a child to colors. He used to paint and make African masks, so his parents allowed him to go to The Plastic Arts High School.

He then went studied Plastic Arts in college in Bucharest and had a short career as a teacher.

“I was made a painting teacher somewhere in Moldova, at a school. Being somewhat restless, I left teaching and became a freelancer.”

What freelancing meant in communist Romania is hard to say. What is certain is that his choices did not give him a positive image in the party’s eyes and had to balance between his passion for painting and his citizen duties.

“It was somehow complicated, I had a scholarship and I had to do a three year probation.

I went to the Carpați Trust, that was handling the building of The People’s Palace and, because there weren’t any openings at painting restauration, I got transferred to sculpture.

I did my probation there, as a sculptor in stone.”

He also received from the Plastic Artists Union in Romania a workshop on Mendeleev street in Bucharest, and, in the evening, after work, he would go there to paint.

He left for Paris with a thirst to paint, alongside his French partner. Only, there, he didn’t have any support and had to start from nothing. He only had an art portfolio, with which he knocked on the doors of the French Ministry of Culture.

“I went through all those offices with photos of my works, begging them to look at my work. I came across an inspector who liked what he saw and showed me the way and the first steps that I had to do.

That’s how I signed up for scholarships, for the acquisition of works on The National Contemporary Arts Fund. And The French State bought one of my works, then I got a scholarship, then came exhibits and awards that didn’t mean only diplomas, but also an important financial support.”

More than this, he was in a contest organized by an artistic commission and received his first workshop, somewhere on the outskirts of Paris.

“Back then, Romania had another image.

After The Revolution, there was a positive attention on us, something honest coming from the French. We were a lot of artists who came to Paris and could benefit from the advantages.”

“Back then, Rromanians were welcomed and supported. Now Romania’s image isn’t that glorious. It is that of those playing in the metro, those giving rides with the bikes around the Eiffel Tower.”

But life wasn’t all good, even with the support from the French State. So he had to work in order to support himself.

“It is terribly nice to play artist, but it is difficult to live only out of art.”

“Having sculptor friends who were already working at the restoration of The Louvre, I remembered my years balancing between color and sculpting in Romania, and for 2 or 3 years I chiseled on the Louvre facade.

I was in the garden of the Pyramid and was chiseling, beyond decorations and geometrical shapes, I would work on the sculptures themselves. There were some characters that I sculpted in full.

I remember how the block was inserted. We would make a small hole in the degraded sculpture and they would add the stone block that you had to sculpt into that, in order to complete in the existing shape what was missing.

Teams of Romanians and French had finished restoring the segment and moved on to other ones, but I stopped and decided to give making a living out of painting another try.”

Even though at the time he was not happy having to work somewhere other than his workshop, he now proudly shows us the characters in the sculptures on the Louvre facade which he restored.

He lives in Northern Paris, on the Saint Martin Canal, in a duplex recieved from the French State. On one floor is the living space, and on the other, his workshop.

Even if it is not free, but at a 50% of the price of rent, the workshop that he won at the contest is still a privilege, given the immense competition in a cultural capital of the world, such as Paris.

“There are a lot of artists workshops in this area, some given by the city hall, some by the French Ministry of Culture, some private.

You come here with the energy and desire to show your work, you want to move mountains. What is harder is having continuity, because life in Paris is not cheap and you come across material problems.”

Dorin Crețu has sold, during his career, about 300 works and has had shows in Paris, Bucharest, London or Krakow.

In his works we can frequently find a floral motif, that welcomes us from the very entrance on his apartment in Paris.

On the walls there are framed pages of his mothers herbarium, from his house in Brașov.

“At first I was attracted to the idea of painting differently. And I came across a French artistic current – Supports/Surfaces.

And I saw that you can paint not only with oil on canvas. They would paint on petals, military bandages, they would cut wood. That way I managed to develop a technique that was appreciated. One of the works that I did then was bought by The National Contemporary Arts Fund.

I was an ancient stela on which I glued pieces of lace, over which I threw bitumen. And the lace and bitumen formed a sort of calligraphy that fit in perfectly with the stela shape.

At a certain point , from the excess of materials, I felt the need for a clean slate and to try to paint without materials.

Which is a sort of chemical experience, not an easy one.

I worked with some acrylic resins that allowed me to get those transparencies, those pictural reports, without which a painting cannot exist.

And I have developed, for some years now, having floral and vegetal motifs, this theme.

Even though I am now looking at another motif – the mountain – I always return to that floral shape. I can’t wait to go to camp (in Bistrița, Romania) and draw some trees, that will probably later feed me into making something on a larger scale, with the same floral theme.”

“The vegetal shape is a form of reflection on existence, a sort of fragility of life, but also vanity, it lives for a moment and then it dies.”

Meanwhile, he has become equally preoccupied with the mountain motif, without being able to identify the origin of this interest. He remembers, though, that in his teen years in Brașov, he had a passion for landscape photography and collected tens of mountain photographs.

“Artistic vision changes with time, it adds to itself, it grows. Of course I keep memories or something from the beginning.

I thought that the mountain motif has plenty of imagery that I can put it on canvas, I’m attracted to this solid shape that you can paint on the canvas, it’s like a solid solitary.”

Dorin Crețu is an artist representative to the ’80’s generation in Romania and has come back, for a few years, in Bucharest, where he got back his workshop on Mendeleev street, after 30 years. Also, The National Museum of Contemporary Art has bought two of his works.

“They were bought following an exhibition I had in Mogoșoaia. The director of MNAC from back then, Oroveanu, proposed the acquisition of two of my works, which filled me with joy.”

He travels to Bucharest almost monthly and is represented by AnnArt Gallery, along with renowned artists such as Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția.

He is happy to remake an artistic connection with his home country and hopes to constantly earn the freedom to paint.

“I have an itch in my fingers, I love colors, I find personal pleasure in what I do.”

“It can be paper, canvas, a piece of wood or something else. But all these pleasures are being paid for in some way. An artist’s life is not easy, be it in Bucharest, or Paris.

To do what you like is an extraordinary luxury, and it must be paid for.”

For that, in Paris he sometimes works as an interior designer, collaborating with French architects, earning his living.

He is a French citizen, but has kept his Romanian citizenship.

“I speak French, but have not lost my Eastern accent, and I am immediately spotted. And I naturally say that I am Romanian, I live in Paris, I am a French Citizen, with Romanian origins.”

“But the status of an artist does not stop at borders. I want to believe that his vision is broader, pushed toward humanity.

Nowadays, any artist can get on a plane and go anywhere, see exhibits, visit new places, then come back. You don’t have to take important migration decisions anymore.”

“The artist of today is free to chose his place of creation. Art is like a fluid, a flux, it must move everywhere.”

Romanian or French, Dorin Crețu is an artist, a father and a person constantly fighting for his passion. He is grateful for the chance he got in 1990 and wishes that Romanians get the image that they had back then.

He bares the label of immigrant, and that motivates him to evolve.

“I fight the feeling of not belonging, and being suspended somewhere between Romania and France.”

“In the same time, there is the feeling of something that is not entirely yours, that you are a permanent spectator and never participate. There are moments when I feel that, and other times when I feel that Paris is mine.

On the other hand, the cultural barrier is not necessarily a bad thing. It pushes you to constantly show and be your best.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Dorin Crețu, Romanian-French painter in Paris: “It is a luxury to do what you like, and it somehow has to be paid.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

După Revoluția din 1989, cei mai mulți români au experimentat pentru prima dată gustul libertății. Au ars fotografiile cu Ceaușescu, au stat la coadă pentru a vota, au băut Coca-Cola sau pur și simplu au plecat.

Ceea ce se numea înainte fugă a devenit din 1990 drept de a călători, iar în special cei care au avut posibilități, au ales calea străinătății și nu s-au mai întors.

Dorin Crețu era logodit cu o franțuzoaică și aștepta de 3 ani permisiunea de a se căsători și a pleca în Franța. Nu a primit-o, ba chiar simpla cerere de plecare din țară i-a adus suspiciunea de trădare de neam și interogatorii, așa că abia revoluția i-a dat șansa unei noi vieți.

Locuiește de 32 de ani la Paris, unde s-a remarcat ca pictor și a primit sprijinul statului francez pentru a-și dezvolta pasiunea pentru artă, născută undeva în copilăria de la Brașov.

Fără să facă parte dintr-o familie de artiști, a trăit, totuși, într-un mediu care iubea frumosul. La rândul său, s-a simțit încă de mic copil atras de culori. Picta, realiza măști africane, iar părinții i-au dat libertatea de a merge la Liceul de Arte Plastice.

A urmat apoi Facultatea de Arte Plastice la București și o scurtă carieră de pedagog.

„Am fost numit profesor de desen undeva în Moldova, la o școală generală. Având un fel de neastâmpăr, am părăsit pedagogia și am hotărât să devin liber profesionist.”

Ce însemna freelancingul în România comunistă, e greu de spus. Cert e că alegerile făcute nu i-au atras o imagine pozitivă în ochii oamenilor de partid și a trebuit să penduleze între pasiunea pentru pictură și obligațiile de cetățean.

„Era destul de complicat, eram bursier și trebuia să fac un stagiu de cel puțin 3 ani.

M-am dus la Trustul Carpați, gospodăria de partid care construia Casa Poporului, și, pentru că nu mai erau posturi la restaurare pictură, am fost transferat la sculptură.

Mi-am epuizat stagiul acolo, ca sculptor în piatră.”

În paralel a primit de la Uniunea Artiștilor Plastici un atelier pe Strada Mendeleev din zona Amzei din București, iar seara, după muncă, mergea acolo să picteze.

Cu setea de a picta a plecat și la Paris, alături de partenera franțuzoaică. Doar că acolo nu avea niciun fel de sprijin și a luat viața de la zero. Deținea doar un dosar artistic, cu care a bătut la uși în Ministerul Culturii din Franța.

“M-am plimbat prin toate birourile alea cu fotografii după lucrările mele, rugându-mă de ei să se uite la munca mea. Și am dat de un inspector căruia i-a plăcut ce a văzut și el mi-a deschis drumul și mi-a arătat primii pași pe care trebuie să îi fac.

Așa am depus candidaturi pentru burse, pentru achiziția de lucrări la Fondul Național de Artă Contemporană. Iar statul francez mi-a cumpărat o lucrare, apoi am fost bursier, au urmat expoziții și premii care nu însemnau doar diplome, ci un sprijin financiar important.”

Mai mult decât atât, a participat la un concurs organizat de Comisia de Atribuții de Ateliere și a primit primul său atelier, undeva la marginea Parisului.

“Pe atunci cred că România avea altă imagine.

După Revoluție, era o atenție pozitivă îndreptată către noi, ceva sincer din partea francezilor. Am fost foarte mulți artiști veniți la Paris și am putut beneficia de avantaje.”

“Atunci românii erau luați în brațe și sprijiniți. Acum imaginea României nu e tocmai glorioasă. E a celor care cântă prin metrou, a celor care te plimbă cu bicicleta pe lângă Turnul Eiffel.”

Dar viața nu a fost tocmai roz nici măcar cu sprijinul obținut de la stat. Așa că a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține.

“Este îngrozitor de frumos să faci pe artistul, dar e greu să trăiești doar din artă.”

“Având prieteni sculptori care deja lucrau la restaurarea Luvrului, mi-am amintit de anii în care am pendulat între culoare și cioplitorie în România, și timp de 2 sau 3 ani am cioplit pe fațada Luvrului.

Eram în curtea Piramidei și ciopleam, în afară de capiteluri și forme geometrice, ciopleam chiar figurile. Erau niște personaje pe care le-am sculptat integral.

Îmi aduc aminte cum se insera blocul. Făceam o mica gaură în sculptura care era stricată și se punea blocul de piatră pe care tu trebuia să cipolești, să completezi în forma existentă ceea ce lipsea.

Echipele de români și de francezi au terminat tronsonul de restaurat și au continuat în alte părți, însă eu m-am oprit și am hotărât să reîncerc să trăiesc din pictură.”

Chiar dacă la vremea respectivă nu era încântat că a fost nevoit să lucreze altundeva decât în atelierul său, acum ne arată cu mândrie personajele de pe fațada Luvrului cărora le-a redat viața.

Locuiește în nordul Parisului, pe Canalul Saint Martin, într-un duplex obținut tot de la statul francez. La un etaj este locuința, iar deasupra se află atelierul său.

Chiar dacă nu e gratuit, ci presupune o reducere de aproximativ 50% din prețul chiriei, atelierul obținut prin concurs este în continuare un privilegiu, dată fiind concurența uriașă într-o capitală culturală precum Paris.

“În zona asta sunt foarte multe ateliere de artiști, unele date de Primăria Parisului, altele date de Ministerul Culturii, altele private.

Vii aici cu energia și cu dorința de a arăta ce faci, vrei să răstorni nori. Ceea ce e mai greu e să ai o continuitate, fiindcă viața la Paris nu e ieftină și te lovești de probleme materiale.”

Dorin Crețu a vândut de-a lungul carierei aproape 300 de lucrări și a expus la Paris, București, Londra sau Cracovia.

În lucrările sale regăsim frecvent motivul vegetal, care ne întâmpină chiar la intrarea în apartamentul din Paris.

Pe pereți stau înrămate pagini din ierbarul mamei, din casa de la Brașov.

„La început eram atras de ideea de a face pictură altfel. Și am dat cu nasul de un curent artistic francez – Supports/Surfaces.

Și am văzut că poți face pictură nu neapărat cu culori de ulei pe pânză. Se picta pe prelate, fașe militare, decupau lemn. În felul ăsta am reușit să dezvolt un fel de tehnică ce a fost apreciată. Una dintre lucrările făcute atunci a fost achiziționată de Fondul Național de Artă Contemporană din Franța.

Era o lucrare cu o stelă antică pe care am lipit benzi de dantelă, peste care am aruncat bitum. Iar dantela și bitumul făceau un fel de caligrafie care se potrivea perfect cu forma de stelă.

La un moment dat, de la excesul de pastă și de materie, am simțit nevoia să fac un fel de tabula rasa și să încerc să fac pictură cu absență de materie.

Ceea ce e un fel de experiență chimică nu foarte ușoară.

Am ajuns să lucrez cu niște rășini acrilice care îmi dădeau posibilitatea să realizez foarte multe transparențe și acele raporturi picturale, fără de care pictura nu poate să existe.

Și am dezvoltat timp de ani buni, având motivul floral și vegetal, această temă.

Chiar dacă acum am în vedere un alt motiv – muntele – eu mă întorc la acea formă vegetală. Abia aștept să merg în tabără (nr. în județul Bistrița, România) și să desenez niște copaci, care probabil mai târziu o să mă hrănească să fac ceva de dimensiuni mai mari, cu aceeași temă vegetală.”

“Forma vegetală e un fel de reflexie a existenței, un fel de fragilitate a vieții, dar și de vanitate, trăiește o clipă și după aia moare.”

Între timp, a devenit la fel de preocupat de motivul muntelui, fără să poate identifica originea acestui interes. Își amintește, totuși, că în adolescența de la Brașov era pasionat de fotografia de peisaj și a adunat acasă zeci de fotografii cu peisaje montane.

„Viziunea artistică se schimbă de-a lungul timpului, se adaugă, se îmbogățește. Sigur că păstrez tot timpul amintiri sau ceva de la care am pornit.

Muntele am zis că e un motiv suficient de plastic încât să pot să îl pun pe pânză, mă atrage această formă solidă pe care poți să o pui pe pânză, e un fel de soliditate solitară.”

Dorin Crețu este un artist reprezentativ al generației ’80 din România și a revenit de câțiva ani și la București, unde a recăpătat atelierul din Strada Mendeleev, după o pauză de aproape 30 de ani. De asemenea, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a cumpărat două dintre lucrările sale.

“Am fost achiziționat în urma unei expoziții pe care am avut-o la Mogoșoaia. Directorul de atunci al MNAC, Oroveanu, mi-a propus achiziționarea a două lucrări, lucru care m-a umplut de fericire.”

Merge la București aproape lunar și este reprezentat de AnnArt Gallery, alături de artiști de renume precum Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția.

Se bucură de reluarea legăturii artistice cu țara natală și speră să își câștige constant libertatea de a picta.

“Mă frământă degetele, îmi plac culorile, găsesc plăcere personală în ceea ce fac.”

“Suprafața poate să fie hârtie, pânză, bucată de lemn sau altceva. Dar toate plăcerile astea se plătesc într-un anumit fel. Viața de artist nu e simplă, fie că e la București, fie că e la Paris.

E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.”

Pentru asta, la Paris lucrează uneori și ca designer de interior, în colaborare cu arhitecți francezi, asigurându-și astfel, partea financiară.

Este cetățean francez, dar și-a păstrat și cetățenia română.

“Vorbesc franceză, dar nu m-am debarasat de accentul estic și imediat sunt reperat. Iar eu spun natural că sunt român, locuiesc la Paris, sunt cetățean francez, dar sunt de origine română.”

“Însă statutul unui artist nu se oprește la frontiere. Vreau să cred că viziunea lui e mai largă, mai împinsă spre umanitate.

Acum orice artist poate să ia un avion și să plece oriunde, să vadă expoziții, să se impregneze cu locuri noi, apoi să se întoarcă. Nu mai ești nevoit să iei decizii importante de emigrație.”

“Artistul de azi e liber să își aleagă locul de creație. Arta este un fel de fluid, de flux, ea trebuie să se miște peste tot.”

Român sau francez, Dorin Crețu este artist, tată și un individ care luptă constant pentru pasiunea sa. Este recunoscător pentru șansa pe care a primit-o în 1990 și și-ar dori ca românii să recapete imaginea pe care o aveau pe atunci.

Poartă înrădăcinată eticheta de imigrant, iar asta îl motivează să evolueze.

“Mă forțez ca sentimentul de dezrădăcinare să nu existe și să mă vreau undeva suspendat între România și Franța.”

“Dar în același timp există un fel de sentiment a ceva care nu este pe deplin al tău, că ești un spectator permanent și nu un participant. Sunt stări de moment în care simt asta, dar sunt și clipe în care simt că Parisul îmi aparține.

Pe de altă parte, bariera culturală care apare uneori nu e neapărat ceva rău. Te motivează să arăți mereu ce poți și să fii mai bun.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Dorin Crețu, pictor româno-francez stabilit la Paris: “E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.” appeared first on Cultura la dubă.