Filmul Hamnet, regizat de Chloé Zhao, a fost câștigător la cea mai bună dramă, iar One Battle after Another, regizat de Paul Thomas Anderson, a câștigat trofeul pentru cea mai bună comedie/musical. The Pitt a fost desemnat cel mai bun serial de televiziune – dramă, iar Studio, The – cel mai bun serial – comedie/musical. Adolescence a primit Globul de Aur pentru cea mai bună mini-serie.

Hamnet, drama regizată de Chloé Zhao, redă povestea tragică trăită de William Shakespeare și soția sa, Agnes Hathaway, care și-au pierdut copilul în vârstă de 11 ani. Hamnet era numele băiatului, iar scenariul este o adaptare a romanului Hamnet, publicat de Maggie O’ Farrell în anul 2020. A primit marele premiu la categoria cel mai bun film – dramă, producător fiind Steven Spielberg.

Jessie Buckley, protagonista filmului, a câștigat Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol principal la categoria dramă.

One Battle after Another a fost desemnat cel mai bun film comedie/musical, iar Paul Thomas Anderson a luat Globurile de Aur și pentru cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu. Actrița Teyana Taylor a primit trofeul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, la categoria comedie/musical.

Filmul brazilian The Secret Agent, regizat de Kleber Mendonça Filho, a fost desemnat cel mai bun film într-o limbă străină, iar actorul Wagner Moura cel mai bun actor în rol principal la categoria dramă, devenind primul brazilian din istorie premiat cu un astfel de trofeu. Anterior el era cunoscut pentru rolul Pablo Escobar din serialul Narcos.

Rose Byrne a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal, la categoria comedie/musical, pentru filmul If I Had Legs I’d Kick You, regizat de Mary Bronstein.

Iar Timothée Chalamet a fost cel mai bun actor în rol principal, la categoria comedie/musical, pentru filmul Marty Supreme, regizat de Josh Safdie.

Suedezul Stellan Skarsgård a primit titlul de cel mai bun actor în rol secundar pentru prestația sa din Sentimental Value, regizat de Joachim Trier.

Adolescence a primit patru Globuri de Aur – pentru cea mai bună mini-serie tv, pentru cel mai bun actor în rol principal – Stephen Graham, cel mai bun actor în rol secundar – Owen Cooper și cea mai bună actriță în rol secundar – Erin Doherty.

La doar 16 ani, irlandezul Owen Cooper a devenit cel mai tânăr câștigător la această categorie.

Dincolo de ceea ce s-a întâmplat pe scenă, pe covorul roșu actorul Mark Ruffalo, nominalizat pentru rolul din serialul Task, a ținut un discurs puternic împotriva președintelui american Donald Trump, purtând o insignă în memoria lui Renee Good, femeia ucisă în Minneapolis de un agent ICE.

Nominalizările la Premiile Oscar 2026 vor fi anunțate pe 22 ianuarie.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Hamnet”, “Adolescence”, “One Battle after Another” și “The Secret Agent”, câștigători la Globurile de Aur 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Aceasta a completat: “Asta să fie un avertisment pentru toate universitățile și instituțiile academice din țară”.

Harvard numește această decizie “ilegală” și lucrează la combaterea ei – scrie BBC.

Aproape 7000 de studenți străini au fost admiși doar anul trecut la Harvard, asta însemnând 27,2% din total.

În aprilie, administrația Trump amenințase cu această decizie, dacă Harvard nu va lua măsuri suplimentare pentru combaterea antisemitismului.
În realitate, Trump a interzis încă de la începutul mandatului protestele studențești pro Palestina.

Decizia vine azi, după ce azi-noapte doi oficiali ai Ambasadei Israelului au fost împușcați mortal la ieșirea din Muzeul Evreiesc din Washington. Ucigașul s-a predat după aceea și, în timp ce era încătușat, a strigat “Free, Free Palestine”.

_{*știre în curs de actualizare}

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Trump interzice Universității Harvard să mai admită studenți străini appeared first on Cultura la dubă.

Rectorul SNSPA, Remus Pricopie, declară pe siteul oficial al instituției:

„Această decizie vine ca o recunoaștere a eforturilor susținute ale președintelui Donald Trump în promovarea păcii și stabilității în regiuni marcate de tensiuni globale. Printre inițiativele diplomatice care au stat la baza acestei nominalizări se numără acțiunile sale pentru detensionarea situației din Gaza, demersurile inovatoare pentru a încheia o pace justă în Ucraina, precum și preocuparea permanentă pentru a menține echilibrul între principalii actori geopolitici, la nivel mondial.

Ca instituție de învățământ superior cu un puternic angajament față de valorile democratice și dreptul internațional, SNSPA consideră esențial să susțină liderii care contribuie la pacea globală.

Recunoaștem rolul președintelui Donald Trump în facilitarea soluțiilor diplomatice pentru încetarea conflictului din Ucraina, cu respectarea suveranității statelor și în concordanță cu valorile euro-atlantice. În mod deosebit, asigurarea păcii în regiunea Mării Negre, prin garantarea suveranității Ucrainei și a securității statelor din proximitatea conflictului, în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional, reprezintă un obiectiv esențial pentru stabilitatea globală. Este și obligația SNSPA, ca Școală de Guvernare a României, să recunoască și să sprijine inițiativele care promovează pacea și dialogul, evidențiind contribuțiile semnificative în acest sens. Donald Trump este un politician atipic, care iese din toate tiparele clasice, dar care este orientat spre atingerea obiectivului final. Cum acest obiectiv este pacea, care se traduce prin securitate, respectul între națiuni și prosperitatea cetățenilor, atunci acest efort trebuie recunoscut și sprijinit la nivel global. Aprecierea unei voci puternice care pledează pentru pace, precum cea a lui Donald Trump, este fundamentală.

SNSPA va invita și alte universități, parteneri naționali și internaționali, să se alăture acestei inițiative.

Prin expertiza cadrelor sale didactice, a cercetătorilor și a absolvenților săi, SNSPA a fost constant implicată în proiecte menite să consolideze relațiile euro-atlantice, să promoveze valorile democratice și să sprijine statele membre NATO și UE în eforturile lor de a asigura coeziunea și reziliența internațională.

Universitatea își reafirmă angajamentul de a sprijini inițiativele care contribuie la combaterea amenințărilor la adresa securității, stabilității și păcii, rol cu atât mai important într-un moment în care tensiunile sociale, de orice fel, care au la bază extremismul, conflictele ideologice, economice, etnice, xenofobe sau atacurile hibride din partea unor entități statale sau non-statale au ajuns să perturbe echilibrele geopolitice majore.”

Universitățile recunoscute la nivel internațional și acreditate au dreptul să facă propuneri pentru nominalizații la Premiile Nobel.

Remus Pricopie a fost ministrul Educației în guvernul Ponta. El a declarat atunci că Romulus și Remus au fost crescuți de o vulpe. Universitatea pe care o conduce a fost anul trecut în centrul scandalului privind abuzurile comise de profesorul Alfred Bulai vreme de peste 20 de ani.

Membrii Senatului SNSPA sunt:

Preşedinte

Prof. univ. dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu, 

Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană

Facultatea de Administrație Publică

Conf. univ. dr. Corina Antonovici

Conf. univ. dr. Ioana Teodora Biţoiu

Conf. univ dr. Mihaela Cărăușan

Conf. univ. dr. Mădălina Cocoșatu

Lect. univ. dr. Cristina Elena Nicolescu

Conf. univ. dr. Crina Rădulescu

Facultatea de Comunicare și Relații Publice

Prof. univ. dr. Alina Bârgăoanu

Conf. univ. dr. Corina Buzoianu-Daba

Prof. univ. dr. Diana Maria Cismaru

Prof. univ. dr. Nicoleta Corbu

Conf. univ. dr. Valeriu Frunzaru

Conf. univ. dr. Cristina Leovaridis

Conf. univ. dr. Loredana Radu

Facultatea de Management

Prof. univ. dr. Adrian Curaj

Prof. univ. dr. Florina Magdalena Pînzaru

Prof. univ. dr. Alexandra Zbuchea

Facultatea de Științe Politice

Lect. univ. dr. Bogdan Iancu

Conf. univ. dr. Aurelian Daniel Muntean

Prof. univ. dr. Mihai Păunescu

Conf. univ. dr. Cristian Pîrvulescu

Prof. univ. dr. Andrei Ţăranu

Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană

Conf. univ. dr. Mihai Cercel

Lect. univ. dr. Alexandru Mihai Ghigiu

Lect. univ. dr. Ioana Roxana Melenciuc-Ioan

Studenţi

Lucian Florin Vineticu, Facultatea de Administrație Publică
Robert Băltog, Facultatea de Administrație Publică
George Valentin Chiriac, Facultatea de Administrație Publică
Nicolae Alexandru Rădulescu, Facultatea de Științe Politice
Florin Alexandru Paul Stan, Facultatea de Științe Politice
Sarah El-Ayoubi, Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Sebastian Gheorghiță, Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Andrei Petrușca, Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Andreea-Alexandra Nițescu, Facultatea de Comunicare și Relații Publice
Florentina Ana-Maria Mîinea, Facultatea de Management
Alin Moise, Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană

Potrivit lui Cristian Pârvulescu, decanul Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, 4 studenți au votat împotrivă, iar 5 s-au abținut. Propunerea de nominalizare a lui Trump a venit chiar din partea rectorului Pricopie.

În urma publicării acestui comunicat, sute de studenți și absolvenți ai SNSPA au criticat pe pagina de facebook a instituției decizia.

Mai mulți masteranzi au anunțat că vor boicota cursurile.

Consiliul Studenților din SNSPA a transmis printr-un story pe pagina de instagram că dezaprobă decizia și că niciun student nu a votat pentru.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SNSPA a decis nominalizarea lui Donald Trump la Premiul Nobel pentru Pace appeared first on Cultura la dubă.

Sebastian Stan a fost aseară primul actor român nominalizat la Premiile Oscar și a trăit emoția evenimentului alături de mama sa, românca Georgeta Orlovschi. Acesta și-a însoțit fiul pe covorul roșu și a acordat interviuri alături de el. Actorul a concurat la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Donald Trump din filmul “The Apprentice”, regizat de Ali Abbasi. Câștigător a fost Adrien Brody, pentru The Brutalist.

“Este incredibil ceea ce trăiesc, e genul de lucru pe care îl vezi la televizor, crești cu Jack Nicholson, Al Pacino, Denzel, să vin din România…a fost un drum lung, s-a întâmplat demult, mă bucur că o am acum pe mama alături, a spus Sebastian Stan pe covorul roșu.

“Merită tot ce i se întâmplă, muncește mult și nu aș putea fi mai mândră. Este adorabil” – a declarat mama sa. Sebastian a completat: “A fost foarte supărată că nu m-am bărbierit pentru seara asta. I-am spus că nu pot, fiindcă trebuie să mă pregătesc pentru următorul rol, dar ea ar fi preferat să nu am barba.” – apoi și-a sărutat mama pe obraz.

Sebastian Stan s-a născut la Constanța pe 13 august 1982. După revoluție, a plecat cu mama sa, profesoară de pian, la Viena, iar câțiva ani mai târziu, cei doi s-au mutat la New York. Sebastian Stan are atât cetățenie americană, cât și română.

Actorul a fost însoțit la gala Premiilor Oscar și de iubita Annabelle Wallis.

În filmul The Apprentice îl potretizează pe Donald Trump la începutul carierei sale, în perioada 1970-1980. Președintele american a criticat filmul, iar producția și distribuția s-au lovit de mai multe obstacole, inclusiv de încercarea de cenzurare din partea producătorilor americani.

Încă de la premiera mondială care a avut loc în competiția oficială la Cannes 2024, Sebastian Stan s-a bucurat de aprecieri din partea criticii de specialitate pentru transformarea sa și interpretarea rolului Donald Trump. Actorul povestea atunci:

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.

În ianuarie Sebastian Stan a câștigat Globul de Aur pentru rolul principal din filmul A different man.

El va juca anul acesta pentru prima dată în limba română, în noul film al lui Cristian Mungiu – Fjord.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan, alături de mama lui la Premiile Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Filmul arată ascensiunea lui Donald Trump în lumea afacerilor și în spațiul public.

La aceeași categorie mai sunt nominalizați Adrien Brody – The Brutalist, Timothée Chalamet – A Complete Unknown, Colman Domingo – Sing Sing, Ralph Fiennes – Conclave și Hugh Grant – Heretic.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă la București, în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest, regizorul filmului The Apprentice, Ali Abbasi, a povestit de ce l-a ales pe Sebastian Stan pentru rolul lui Donald Trump și cum a decurs colaborarea cu acesta.

“Nu ai nevoie doar de un actor foarte bun, ci de cineva foarte implicat și atașat de proiect. Fiindcă am avut mari probleme de finanțare, multe momente când părea că totul se prăbușește, e nevoie să ai astfel de oameni lângă tine.

Iar el mi-a zis: uite, poate că proiectul o să pice din alte motive, dar nu o să pice niciodată din cauza mea. Și s-a ținut de cuvânt.” – Ali Abbasi

Ali Abbasi, regizorul filmului The Apprentice: “Am fugit de cenzura iraniană doar pentru a întâlni cenzura corporate din SUA.”

Ceremonia de premiere va avea loc pe 16 februarie la Londra.

The post Sebastian Stan, nominalizat la Premiile BAFTA pentru rolul “Donald Trump” din filmul “The Apprentice” appeared first on Cultura la dubă.

Sebastian Stan s-a născut în România și s-a mutat în SUA la 12 ani, alături de mama lui. Vizibil emoționat, actorul i-a dedicat premiul mamei sale.

“Acest premiu este pentru mama mea, care a plecat din România în căutarea unei vieți mai bune și mi-a dat totul. Și pentru tatăl meu vitreg, Toni, care a luat o mamă singură cu un copil deja mare. Mulțumesc că ai fost un bărbat adevărat! Golden Globes, I love you! România, te iubesc!”, a spus acesta în discursul său.

Personajul interpretat de Stan în A Different man este un actor din New York care trece printr-o procedură medicală drastică de schimbare a fizionomiei. Acesta a pledat pentru normalizarea acceptării persoanelor desfigurate.

Sebastian Stan, în vârstă de 42 de ani, s-a născut la Constanța pe 13 august 1982, și are dublă cetățenie – română și americană.

Articol în curs de actualizare.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan a câștigat Globul de Aur pentru rolul principal din filmul “A different man”: “Acest premiu e pentru mama mea!” appeared first on Cultura la dubă.

Este fără îndoială un an excepțional pentru Stan, care a reușit să impresioneze criticii și iubitorii de film cu transformări uluitoare pentru cele două roluri.

Într-o primă reacție oferită pentru Vanity Fair, actorul a declarat: “Este ireal. Încă tremur. M-am trezit pe la 4 dimineața și am zis ok, mai e o oră și jumătate. Am adormit înapoi, iar după aceea m-a sunat publicistul meu. De atunci i-am trimis o grămadă de poze mamei mele.”

Stan a început acest an cu un premiu important în cinematografia mondială. După premiera filmului A different man de la Berlinale, a primit Ursul de Argint pentru cel mai bun actor. Personajul interpretat de Stan este un actor din New York care trece printr-o procedură medicală drastică de schimbare a fizionomiei.

Apoi a urmat premiera filmului The Apprentice la Cannes, în urma căreia a primit recenzii excelente în presa de specialitate.

Filmul îl potretizează pe Donald Trump în perioada anilor 70 și 80 și arată ascensiunea lui către faimă. Prezent la Cannes, Sebastian Stan a vorbit despre pregătirea pentru acest rol, dar și despre importanța filmului.

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.”

Cred că sunt multe lucruri de învățat de la acest film, eu mă bucur că am avut ocazia să iau parte la acest film necesar, că am făcut-o alături de acest artist curajos (nr. regizorul Ali Abbasi), pe care l-aș urma oriunde. Era nevoie să arătam această perspectivă asupra lui Trump, pe care îl vedem zi de zi.”, a declarat actorul la conferința de presă.

BBC scrie că “Stan imită perfect mișcările și expresiile faciale ale lui Trump, dar ia decizia înțeleaptă de a nu încerca caricaturizarea personajului, ci de a interpreta un personaj nesigur, un suflet pierdut care nu are habar de unde să înceapă o conversație și se tot oprește lângă mașinile parcate pentru a verifica în geamurile lor cum arată părul lui. Este o interpretare excelentă, nuanțată, care ar putea stârni empatie, indiferent de convingerile politice ale fiecăruia. Poate nu ești de acord cu abordarea lui Abbasi, dar cu siguranșa este una curajoasă.”

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, regizorul Ali Abbasi a povestit de ce l-a ales pe Sebastian Stan pentru acest rol.

Globurile de Aur vor fi decernate pe 6 ianuarie 2025. Sebastian Stan, în vârstă de 41 de ani, s-a născut la Constanța și are dublă cetățenie – română și americană. El ar putea deveni actor român câștigător al unui Glob de Aur. De asemenea, are mari șanse să primească aceleași nominalizări și la Oscaruri.

The post Moment istoric pentru Sebastian Stan, dublu nominalizat la Globurile de AUR: “E ireal. Tot ce am făcut de la aflarea anunțului a fost să îi trimit poze mamei mele.” appeared first on Cultura la dubă.

Ceremonia de redeschidere, transmisă de France TV, a reunit unele dintre cele mai importante figuri politice, bisericești, oameni de afaceri și artiști. Președintele francez Emmanuel Macron, președintele american ales, Donald Trump, și președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky, au fost în centrul atenției.

Pe lângă slujba oficiată de Arhiepiscopul Parisului, evenimentul a fost marcat de mai multe momente artistice importante.

Ceremonia a început cu melodia “Le temps des Cathédrales”, cântată de artistul canadian Garou, cel care a interpretat rolul Quasimodo în musicalul Notre-Dame de Paris.

Cântărețul și producătorul american Pharell Williams a cântat alături de 70 de coriști hitul “Happy”.

Un al moment important i-a avut în centrul atenției pe actrița Marion Cotillard și violoncelistul Yo-Yo Ma. Cotillard a recitat un poem de Victor Yugo, acompaniată de muzica lui Yo-Yo Ma.

Artistul francez Vianney a interpretat melodia compusă de Leonard Cohen, Hallelujah, alături de Orchestra Radio France.

Iar frații Gautier și Renaud Capuçon au oferit un moment emoționant, interpretând Passacaglia, de Handel. Cei doi au fost implicați în strângerea de fonduri pentru catedrală și au marcat procesul de restaurare de-a lungul timpului, prin muzică. Gautier Capuçon a cântat la violoncel în fața catedralei imediat după incendiu, în timp ce violonistul Renaud Capuçon a susținut un turneu în mai multe catedrale din Franța.

Refacerea Catedralei Notre-Dame a beneficiat, imediat după incendiu, de o sumă istorică strânsă din donații – aproape 900 de milioane de euro. Costurile de reconstrucție s-au ridicat la 700 de milioane de euro, diferența urmând să fie cheltuită în alte moduri care să ajute la conservare.

Cel mai important donator a fost Bernard Arnault, CEO-ul grupului LVMH, care deține brandurile Louis Vuitton, Dior, Givency, Celine, Tiffany sau Moët & Chandon. Acesta a donat 200 de milioane de euro.

The post Redeschiderea Catedralei Notre-Dame, un eveniment cultural grandios, cum doar francezii știu să facă appeared first on Cultura la dubă.