Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului George Enescu, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Cincinnati Symphony, a apărut în urmă cu scurt timp cu prima reacție publică la povestea manuscriselor lui George Enescu, depozitate de conducerea Muzeului Enescu, de 4 ani și jumătate, în containere ținute în aer liber, după cum Cultura la dubă a dezvăluit AICI.

Acesta spune că manuscrisele ar trebui conservate și puse la dispoziția tuturor celor care vor să descopere mai mult și că “numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională”

“Moștenirea artistică a lui George Enescu trebuie conservată și trebuie prețuită, pentru că opera sa este chiar inima identității noastre naționale. Enescu a compus muzică inspirată de frumusețea țării sale natale, îmbogățită de multitudinea de stiluri și tradiții care alcătuiesc vastul nostru folclor.

În același timp, Enescu a adus în România o lume întreagă de experiențe și cunoaștere, dobândite în anii în care a fost recunoscut pe plan mondial ca unul dintre marii virtuozi ai, viorii. Dar mai presus de toate. prin compozițiile sale a făcut ca spiritul românesc unic să fie auzit în lume.

De aceea, George Enescu este un artist a cărui operă trebuie studiată neîncetat. Cu răbdare, cu dedicare și cu smerenie, pentru a descoperi cele mai fine detalii care se dezvăluie doar acelora care cercetează constant și aprofundat creația sa.

Am avut ocazia să văd caligrafia lui Enescu. Și pot mărturisi cât de important este ca manuscrisele sale să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor celor care doresc să descopere mai mult.

Ele trebuie să rămână vii. accesibile și apreciate, așa cum spiritul său rămâne viu în noi. Numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională.” – a declarat Cristian Măcelaru într-un videoclip postat pe pagina oficială a Festivalului George Enescu.

Ieri, Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu, dirijorul american Lawrence Foster, fost director artistic al Festivalului George Enescu, scriitorul româno-american Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Anca Vasiliu, Ștefan Câlția, Ana Blandiana, Ada Solomon, pianista Alexandra Dariescu, violoncelistul Andrei Ioniță, Marta Petreu, Andrei Cornea și violonistul Remus Azoiței, Oana Pellea, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Radu Jude, Dan Perjovschi, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim, Tatiana Țîbuleac – sunt doar câteva dintre personalitățile culturii care semnează o scrisoare publică adresată președintelui Nicușor Dan, premierului Bolojan și ministrului Culturii, Andras Demeter pentru protejarea manuscriselor lui George Enescu.

Pe listă se regăsesc și două nume legendare ale Berliner Philharmoniker – Guy Braunstein, fost concertmaistru și Götz Teutsch, fost solo-violoncelist.

Inițiatorii sunt dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”, Gabriel Bebeșelea, istoricul Eugen Ciurtin și scriitorul Radu Vancu.

Aceștia cer mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte de tezaur ce au aparținut marelui compozitor român în spații corespunzătoare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post Dirijorul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Enescu: “Manuscrisele lui Enescu să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

“În inima mea e o mare durere de luni încoace. Vin din Israel și locuiesc acolo. Îmi iubesc țara, e casa mea. Dar ceea ce se întâmplă acum este atroce și îngrozitor, pe o scară inimaginabilă…

(întrerupt din sală: “politica…”)

E ok, puteți pleca dacă nu vreți politică. Politica e parte din viață! zi de zi, zi de zi! Știu că mulți dintre noi se simt complet fără speranță acum. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără spitale, fără școli, fără să știe când vor lua următoarea masă. Ostatici israelieni sunt ținuți în condiții inumane de doi ani, iar deținuți politici se sting în închisorile israeliene. Israelieni, evrei și palestinieni…

(întrerupt din sală: “fuck off!”)

O să mă lăsați să termin și apoi puteți să mă blestemați toată viața. Nicio problemă! Nicio problemă! (aplauze)

Israelieni, evrei și palestinieni…nu putem opri asta singuri. Vă rog, vă implor pe toți să faceți tot ce e în puterea voastră pentru a opri aceasta nebunie. Orice mică acțiune contează, în timp ce guvernele ezită și așteaptă. Nu mai putem lăsa asta să continue! Fiecare clipă care trece pune în pericol milioane de oameni. Vă mulțumesc!”, a spus Ilan Volkov.

BBC Proms este unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică clasică din lume și se desfășoară în această perioadă la Londra, în paralel cu Festivalul Internațional George Enescu de la București. La un alt concert de la BBC Proms, un grup de activiști pro Palestina au afișat bannere și au cerut oprirea genocidului.

BBC nu a difuzat niciunul dintre aceste momente. Totuși, BBC a preluat ieri știrea care a făcut înconjurul lumii: o comisie de anchetă a ONU a stabilit că Israel comite genocid în Gaza și a cerut ca toate statele membre ONU să oprească livrarea de armament către Israel.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Dirijorul israelian Ilan Volkov pe scena BBC Proms: “Ce se întâmplă acum în Gaza este atroce, îngrozitor. Palestinieni nevinovați sunt uciși cu miile, dislocați din nou și din nou, fără să știe când vor mânca.” appeared first on Cultura la dubă.

Între concerte dirijate la Paris, la Köln sau la Cincinnati, Cristian Măcelaru a făcut azi o scurtă vizită la București, unde mâine va începe Concursul Internațional George Enescu.

În calitate de director artistic al Festivalului Enescu și al concursului cu același nume, fiecare dintre ele organizate o dată la doi ani, Măcelaru vrea cel mai tare să își pună amprenta asupra tinerilor muzicieni, să le deschidă orizonturile și să le ofere cât mai multe oportunități, așa cum o făcea și Enescu, în calitate de pedagog.

În acest sens, ediția de anul acesta a concursului cuprinde și un masterclass de dirijat, o sesiune de well-being și oportunități pentru tinerii compozitori. Concursul Internațional George Enescu a comandat în premieră trei lucrări contemporane care vor fi interpretate de candidații de la toate secțiunile instrumentale – pian, vioară și violoncel.

Pentru prima dată revenit în țară după deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris, dirijorul povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă cum a fost experiența de la ceremonia care a uimit întreaga lume.

***

În primul rând, nu putem să nu punctăm momentul impresionant de la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris, când ați dirijat Orchestra Națională a Franței. Ne-am bucurat cu toții când v-am văzut. Cum ați trăit dumneavoastră acel moment?

Sincer să fiu, a fost un moment foarte bizar pentru că până în ultima secundă nu am știut cum va fi, ce va fi, totul a fost ținut secret, chiar și de colaborarea cu Celine Dion nu am știut decât cu o seară înainte.

Chiar în timpul ceremoniei de deschidere, eu nu am știut unde va fi Celine Dion, nu mi s-a spus. Eu credeam că va fi lângă noi, pe scenă, iar când a apărut în Turnul Eiffel cu toții am fost surprinși.

Nu au existat repetiții înainte?

Au fost repetiții, dar fiecare și-a repetat partea lui, în așa fel încât să nu știm nimic despre ceilalți. Orchestra nu a știut despre Celine Dion. Eu am știut pentru că am fost implicat, m-am întâlnit cu ea înainte, dar toate celelalte lucruri au fost ținute secret.

De fiecare dată când intra cineva pe scenă era o surpriză și pentru orchestră. De aceea m-am simțit ca un pion foarte micuț într-un joc de șah imens.

Dar a fost superb și mă tot uit înapoi la toată ceremonia, a fost o prezentare foarte frumoasă. Cultura a fost pusă în plan principal la această ceremonie, a fost exact ceea ce îmi doream să se întâmple.

Sunt curioasă cum mai găsiți timp să mai veniți la evenimentele din România, mai ales să coordonați proiecte așa mari precum Festivalul Internațional George Enescu sau Concursul Internațional George Enescu.

Timp se găsește în momentul în care se pune un accent pe participarea mea, e o responsabilitate pe care mi-o asum singur, nu îmi este impusă de nimeni. Dar rezultatul e foarte clar.

Am fost implicat în promovarea Concursului și nu cred că e o întâmplare că avem cei mai mulți candidați înscriși (n.r. 667 de participanți la toate categoriile). Nu spun că este meritul meu, ci că vizibilitatea mea a ajutat, că am o influență asupra tinerilor pe care i-am încurajat să participe la concurs.

Din punct de vedere al conceptului artistic, este ceva ce ați putea spune că a fost 100% ideea dumneavoastră?

Da, primul lucru a fost lucrarea impusă, fiind pentru prima dată când Concursul Enescu comandă o lucrare.

Este vorba despre lucrări comandate foștilor câștigători de la secțiunea Compoziție.

Da, exact. Soliștii care câștigă celelalte secțiuni sunt întotdeauna invitați să participe în festival. Și am spus că e egală invitația către un compozitor de a compune o lucrare nouă, la fel cum îi dai unui instrumentist o invitație să concerteze.

Apoi, sesiunea de well-being e ceva ce mi-am dorit foarte mult și mă bucur că se întâmplă.

De asemenea, masterclass-ul pentru dirijori și aprofundare în muzică pentru orice instrument – ceva ce iar mi-am dorit foarte mult, gândindu-mă că Enescu ca mentor ar trebui să fie mai bine reprezentat în concurs.

Apropo de sesiunea de well-being, dumneavostră ați apelat vreodată la un psiholog care să vă ajute să gestionați presiunea din elita muzicală internațională?

Din păcate, nu am avut acces la un psiholog, dar am avut acces la foarte mulți mentori care mi-au împărtășit ideile lor și felul lor de a lucra. Am învățat că e foarte necesar pentru un tânăr să aibă acces la informații și cunoștințe pe care nu trebuie să le descopere singur, ele există deja, nu trebuie reinventat nimic.

De aceea, am introdus această componentă nu numai pentru a le oferi tinerilor din concurs acest acces, ci pentru a arăta lumii întregi nevoia pentru această latură. Este singurul concurs din lume care oferă asta.

Am întâlnit atât de mulți muzicieni valoroși, care din cauză că nu-și puteau controla lumea psihică, fricile, nu puteau avea o carieră. Se împiedicau singuri în drumul spre punctul următor.

E extrem de necesar ca fiecare universitate de muzică să aibă acești experți, oameni care să lucreze cum lucrează și psihologii sau fizioterapeuții cu sportivii.

Ce se întâmplă cu tinerii care termină școlile superioare de muzică din România și nu au foarte multe oportunități mai departe?

Într-un interviu pe care l-am făcut cu Gabriel Bebeșelea, acesta spunea că asistăm la un adevărat exod al tinerilor muzicieni români. Ce rămâne în România, dacă cele mai multe posturi din filarmonicile de stat sunt blocate până când cineva iese la pensie?

Vă spun sincer că există aceeași problemă și în America, Franța, Germania. Nicio societate nu garantează un post unui absolvent de facultate. Acel post se câștigă prin concurs.

Dar, e foarte important, și sper să aduc și latura de antreprenoriat cultural în concurs, ca tinerii să își folosească talentul și altfel, nu neapărat pentru a cânta într-o orchestră , ci pentru a crea evenimente, concerte.

Lumea are nevoie de mai multă cultură, de mai multă muzică, de creativitate. Iar în zilele noastre, tinerii absolvenți al unor școli de muzică trebuie încurajați și învățați să creeze astfel de evenimente.

De exemplu, când am terminat Conservatorul în SUA, am creat o organizație care făcea concerte în spitale, case de bătrâni, de copii, în tot felul de locuri în care muzica nu ajungea.

Cu încă 10-15 prieteni accesam fonduri și susțineam aceste concerte de care societatea avea nevoie, iar noi ne puteam susține.

Dacă așteptăm doar ca instituțiile să creeze evenimente, vom atinge o latură foarte îngustă a societății. Cu cât sunt mai multe evenimente care încurajează oamenii să se apropie de muzică, cu atât universitățile vor fi nevoite să învețe tinerii și acest aspect.

Nu știu dacă sunteți la curent cu discuțiile privind desființarea Operei Naționale București și înființarea Operei Naționale Române. Dacă tot vorbim despre un posibil reset al operei bucureștene, cum credeți dumneavoastră că ar trebui să arate, din punct de vedere artistic această nouă Operă Română, astfel încât să atingă standardele internaționale?

Sincer să fiu, nu știu aproape nimic despre acest subiect, dar ceea ce pot spune este că în tot ce facem în viață calitatea produsului final trebuie să fie lucrul care ne definește.

Dau acest exemplu tinerilor dirijori cu care lucrez la master class-uri. Prietenul meu cel mai bun este Wynton Marsalis, marele trompetist de jazz. De fiecare dată când îi prezint un proiect la care lucrez, el ascultă, apoi mă întreabă: da, dar știi să dirijezi bine?

Calitatea trebuie să fie punctul fundamental în tot ce facem.

Dacă la Opera Națională e vorba despre un spectacol, să ne întrebăm care e calitatea acestui spectacol. Asta va defini ce este Opera Națională.

***

Concursul Internațional George Enescu are loc la București între 31 august și 27 septembrie 2024. Concertul de deschidere o are ca invitată pe dirijoarea Delyana Lazarova, care va urca la pupitrul Orchestrei Naționale Radio. Soliști vor fi violonista Maria Marica, pianista Alexandra Segal și violoncelistul Benjamin Kruithof, câștigători ai ediției precedente.

Participarea publicului la etapele de calificare și la semifinale este gratuită.

Ediția din acest an a Concursului Enescu a realizat un record istoric al numărului de candidați înscriși: 667 muzicieni cu vârste între 13 și 35 de ani din peste 57 de țări. Acest număr reprezintă o creștere de peste 6 ori față de ediția din 2022 a concursului și de 59% față de ediția din 2018, cea care a înregistrat cel mai mare număr de candidați până la acel moment – 400 de muzicieni. Valoarea totală a premiilor este de 125.000 EURO pentru cele patru secțiuni din concurs: compoziție, pian, vioară și violoncel.

Evenimentul cuprinde și o serie de recitaluri și concerte extraordinare, pentru care au fost puse în vânzare bilete. Detalii AICI.

Citește și:

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Cristian Măcelaru, dirijor: „Dacă așteptăm doar ca instituțiile să creeze evenimente, vom atinge o latură foarte îngustă a societății.” appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Măcelaru, dirijorul român care a condus Orchestra Națională a Franței în fața sportivilor și a oficialilor prezenți la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris, dirijând imnul Olimpic, declară că experiența din acea seară l-a făcut să reflecteze mai mult asupra drumului său, atât din trecut, cât și din viitor.

Ne îndeamnă pe toți să privim aceste Jocuri Olimpice ca pe un moment cheie, în care empatia și umanitatea să fie mai presus de ură.

Măcelaru a postat, de asemenea, două fotografii pe care le-a făcut de la pupitrul dirijoral din fața Turnului Eiffel.

“Experiența de a fi în inima unui eveniment global care promovează excelența în reușitele umane mă inspiră să reflectez profund asupra călătoriei mele, din trecut și viitor.

Toți putem fi mai buni în promovarea valorilor înrădăcinate în respect, onestitate, compasiune și corectitudine. Privind ceremonia din cel mai bun loc al serii, am învățat că cei cu adevărat măreți sunt cei care aduc umanitate în tot ceea ce fac. Cuvintele care îmi răsună în urechi sunt cele spuse de Filippo Grandi (n.r. comisarul ONU pentru refugiați), când a spus “Nimeni nu vrea să fie un refugiat.”

Poate că aceasta e o ocazie pentru noi toți să ne ridicăm împotriva urii, a războiului, și să excelăm în a înțelege rolul nostru pentru o lume mai bună. Cred cu tărie că puterea este la noi. Hai să mergem mai departe și să îi atingem potențialul!”, a scris Cristian Măcelaru pe conturile sale oficiale de social media.

Măcelaru este unul dintre cei mai importanți dirijori români la nivel internațional. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical, este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln și va conduce, de asemenea, Orchestra Simfonică din Cincinnati. Este și director artistic al Festivalului Internațional George Enescu.

Aflați povestea lui AICI.

The post Dirijorul Cristian Măcelaru despre experiența de la Jocurile Olimpice: “E o ocazie pentru noi toți să ne ridicăm împotriva urii și a războiului.” appeared first on Cultura la dubă.

Apoi președintele francez Emmanuel Macron a declarat deschise Jocurile Olimpice.

Au urmat momente absolut impresionante: Zinedine Zidane i-a predat flacăra olimpică lui Rafael Nadal, campion de 14 ori la Roland Garros. Tenismanul spaniol a urcat într-o barcă alături de Serena Williams, Nadia Comăneci și Carl Lewis, câștigătorul a 9 medalii olimpice la atletism. Imaginea a fost una istorică.

Nadal i-a predat flacăra Serenei Williams, aceasta Nadiei Comăneci, iar Nadia lui Carl Lewis, care i-a transmis-o apoi campioanei franceze la tenis, Amelie Mauresmo.

Imnul Olimpic, intitulat “Imn spre libertate”, a fost compus de Spyridon Samaras, cu versuri de poetul grec Kostis Palamas și muzică de compozitorul Nikolaos Mantzaros. Prima dat a fost interpretat la primele Jocuri Olimpice moderne, la Atena, în 1896, apoi a devenit imnul Olimpic oficial în 1958.

Primele două strofe ale lucrării reprezintă și imnul de stat al Greciei (începând din 1865) și al Ciprului (din 1966).

Flacăra Olimpică a aprins un balon cu aer cald în centrul Grădinii Tuileries, iar ceremonia s-a încheiat cu un moment emoționant – Celine Dion a urcat din nou pe scenă, după 4 ani, și a interpretat în franceză melodia “L’Hymne à l’amour”, compusă de Edith Piaf pentru partenerul ei, boxerul Marcel Cerdan, care a decedat într-un accident de avion.

_{Articol în curs de actualizare.}

The post Imagini impresionante: Cristian Măcelaru dirijând imnul Olimpic, Nadia Comăneci preluând flacăra olimpică de la Serena Williams și Rafael Nadal appeared first on Cultura la dubă.

Compozitorul româno-francez Vladimir Cosma, creator al unora dintre cele mai importante coloane sonore din cinematografia franceză, va fi decorat în această seară cu medalia Legiunea de Onoare a statului francez, în cadrul unei ceremonii speciale organizate la Palatul Élisée. Vladimir Cosma era Cavaler al Artelor încă din anul 2005.

Considerat o legendă a muzicii de film, Vladimir Cosma este o figură culturală remarcabilă în Franța, țară în care locuiește de la vârsta de 22 de ani.

S-a născut la București în 1940, tatăl său, Teodor Cosma, fiind un important pianist și dirijor român, iar mama, Carola Cosma, de asemenea muziciană, dar și campioană la natație. Vladimir Cosma a studiat vioara la Conservatorul din București și a părăsit România în comunism. Ajuns în Franța, a studiat la Conservator alături de Nadia Boulanger.

În 1969 a compus prima coloană sonoră pentru filmul Alexandre le bienheureux, regizat de Yves Robert. Apoi, timp de 50 de ani a continuat să creeze și să dirijeze muzică de film, colaborând cu regizori importanți, precum Gérard Oury, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Francis Veber, Claude Zidi, Jean-Pierre Mocky, Pascal Thomas, Ettore Scola, Yves Boisset sau Edouard Molinaro.

A scris, de asemenea, muzică pentru teatru, precum și operă. Prima sa lucrare de operă, Marius et Fanny, a fost interpretată la Opera din Marseillia, avându-i ca soliști pe Roberto Alagna și Angela Gheorghiu.

În 2011, compozitorul a revizitat România după 50 de ani de absență și a susținut două concerte la Ateneul Român, dirijând Filarmonica George Enescu.

Vladimir Cosma a câștigat două Premii Cesar pentru muzica filmelor Diva (1982) și Le Bal (1984).

The post Compozitorul Vladimir Cosma va fi decorat cu Legiunea de Onoare de Emmanuel Macron appeared first on Cultura la dubă.

Invitați speciali sunt dirijorul Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, și Sarah Nemțanu, violonista franceză de origine română, concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței.

La concertul de aseară a fost prezent în public și premierul Marcel Ciolacu și ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Programul include lucrarea Hydra, compusă de Ştefan Stoianovici, piesă comandată de Filarmonică ce a fost interpretată în primă audiţie absolută. Compozitorul are doar 25 de ani și a fost aplaudat aseară după ce lucrarea sa a fost ascultată de public pentru prima dată.

Apoi, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră de Edouard Lalo, a fost interpretată excelent de violonista Sarah Nemţanu, în ipostază solistică.

În partea a doua, Cristian Măcelau și Filarmonica George Enescu au interpretat poemul simfonic O viaţă de erou de Richard Strauss, marele muzician german fiind cel care l-a îndemnat pe George Georgescu să îmbrăţişeze o carieră pe podiumul dirijoral.

Concertmaistru a fost violonistul Valentin Șerban, câștigător al Concursului Internațional George Enescu în 2021.

Despre George Georgescu

George Georgescu (1887 – 1964) s-a născut la Sulina, pe 12 septembrie 1887. Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu, învăţând singur să cânte la vioară. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, pentru ca mai apoi să continue studiul violoncelului la Şcoala Superioară de Muzică din Berlin. În urma unui accident, a fost nevoit să renunţe la cariera de violoncelist. Intuind adevărata lui vocaţie, marii muzicieni ai vremii Arthur Nikisch şi Richard Strauss, apropiaţi lui, l-au îndrumat către cariera de dirijor.

Astfel, în anul 1918 dirijează primul concert cu Filarmonica din Berlin. Succesul – atât cel de public, cât şi cel consemnat de critică – a fost enorm, dând tonul seriei de elogii care îl va însoţi întreaga carieră. În 4 ianuarie 1920 susţine primul concert la Ateneul Român, iar începând cu anul 1921 devine, pentru patru decenii (cu o pauză de câţiva ani), directorul general al Filarmonicii din Bucureşti. Este numit şi directorul Operei Române, fiind cel care a înfiinţat prima şcoală de balet.

În timpul directoratului lui George Georgescu, orchestra Filarmonicii atinge deplina maturitate, ajungând la rangul marilor orchestre ale lumii.

Datorită notorietăţii internaţionale şi a relaţiilor de prietenie cu marii muzicieni ai timpului, la Bucureşti vin, în anii în care maestrul a activat, numeroşi compozitori şi instrumentişti: Richard Strauss, Maurice Ravel, Pietro Mascagni,  Igor Stravinski,  Jaques Thibaud,  Arthur Rubinstein.

În acelaşi timp, a promovat compoziţia românească, numele cele mai frecvente fiind: George Enescu, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Marţian Negrea, Constantin Silvestri.

George Georgescu a fost apropiat de orchestră şi de lumea muzicală până în ultimul moment al vieţii sale. Ultimul concert pe care l-a dirijat în străinătate a fost la Berlin, acolo unde îşi începuse cariera.

Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă (1 septembrie 1964), palmaresul lui George Georgescu era impresionant: dirijase 52 de orchestre din lumea întreagă (850 de concerte în Bucureşti cu programe inedite, incluzând 100 de piese româneşti şi numeroase partituri contemporane în primă audiţie), colaborase cu 150 de solişti români şi străini.

Criticii muzicali au denumit anii în care maestrul şi-a desfăşurat activitatea, „epoca Georgescu”.

The post Cristian Măcelaru, Sarah Nemțanu și Filarmonica George Enescu au susținut un concert extraordinar în memoria dirijorului George Georgescu appeared first on Cultura la dubă.

La Paris este considerat un superstar, iar concertele sale sunt sold out. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln. Este al 3-lea român care a câștigat un Premiu Grammy, are doar 43 de ani și o carieră deja impresionantă.

Deși nu mai locuiește în România de când avea 17 ani, Cristian Măcelaru revine în țara natală de fiecare dată când are ocazia, transmite tinerilor de aici cunoștințele și iubirea sa pentru muzică, își aduce familia pentru a-i descoperi rădăcinile și visează la un viitor mai bun pentru români.

De anul acesta, Măcelaru este și omul care conduce destinul Festivalului Internațional George Enescu, cel puțin din punct de vedere artistic. A acceptat, în calitate de director artistic, un mandat de 6 ani pentru 3 ediții (2023, 2025 și 2027) și își dorește să aducă oamenii mai aproape de frumusețea muzicii și de cultură.

Printre concertele pe care le dirijează în festival și cele de la Paris, profită de orice ocazie pentru a fi un simplu spectator și poate fi văzut în sălile de concerte singur sau alături de familie.

Când vorbește despre artă, Cristian Măcelaru emană căldură și speranță, iar bucuria pe care o trăiește prin muzică se vede și se simte atunci când dirijează. Bucuria sa este, de fapt, molipsitoare.

“E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare.“

Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului Internațional George Enescu

La doi ani distanță de la reportajul realizat la Paris, l-am întâlnit acum în inima Festivalului Enescu, la Ateneul Român. În interviul de mai jos vorbește despre deciziile din spatele evenimentului, trăirile din timpul concertelor, relația cu muzica, norme ale societății și, cel mai important, despre universul în care noi toți ar trebui să așternem idei, informații și speranță pentru copiii noștri.

***

Anul acesta sunteți director artistic al Festivalului Enescu, dirijor și spectator, v-am văzut de mai multe ori în sală. În ce postură aveți cele mai mari emoții?

Sincer spun, chiar nu am emoții deloc. În primul rând, ca dirijor nu am emoții deoarece știu calitatea produsului artistic pe care muzicienii din orchestră îl aduc, iar eu sunt plin de energie anticipat, știind cum va reacționa publicul.

Nu e emoție, e o energie pozitivă care mă trezește în fiecare dimineață, pentru că abia aștept să ajung la concert.

Apoi, ca spectator, mă bucur enorm. De fapt, e prima dată când pot să asist ca spectator la mai multe evenimente. Am mai fost la festival ca spectator, dar am ajuns la unul – două concerte.

Acum mă simt ca un copilaș într-un magazin de bomboane pentru că aleg orice concert vreau să văd, mă întâlnesc cu mulți artiști cu care colaborez. Parcă suntem la o reuniune de prieteni în care ne cântăm unul celuilalt.

Iar asta e doar o mică latură a festivalului, de fapt. Acești artiști care vin aici se intersectează unii cu ceilalți și așa se nasc ideile frumoase în artă.

Iar ca director artistic am emoții în sensul că vreau să ajungem până la final cu totul, cum am planificat, fără prea multe bariere. Când ai 3500 de artiști din toată lumea care călătoresc să ajungă la festival, desigur există și probleme care se ivesc. Există lucruri pe care trebuie să le rearanjăm în fiecare oră și fiecare zi.

În momentul în care ați preluat acest mandat, cam în ce proporție artiștii erau deja contractați și programul muzical stabilit?

Când am preluat eu funcția de director artistic, nu pot să spun că era ceva confirmat. Erau câteva lucruri în discuție, lucruri firești, și acum avem discuții pentru 2025 și 2027, pentru că marile orchestre planifică 5-6 ani de acum înainte, și eu fac la fel.

Și atunci, în discuție sunt tot timpul, dar totul a fost confirmat după ce am preluat eu.

În ceea ce privește programul, fiecare orchestră își alege repertoriul sau festivalul impune ce se cântă, astfel încât să existe o coerență la nivel general, de eveniment, timp de o lună?

În primul rând, să ne gândim la istoria festivalului. În 1958 a fost pentru un motiv, de a promova muzica lui Enescu. Acesta a fost mandatul festivalului. De atunci încoace s-a continuat cu promovarea muzicii lui Enescu, dar într-un context mai global.

Anul acesta, în festival, se prezintă 39 de compoziții ale lui Enescu și continuăm acest efort. De aceea, negociem cu toate orchestrele care vin.

Multe orchestre sunt într-un turneu al lor, iar la festival se opresc într-una dintre zile, două zile.

E imposibil să impui un repertoriu diferit fiecărei orchestre, se negociază. Dar toate orchestrele care vin în festival știu dinainte că trebuie să interpreteze o lucrare a lui Enescu.

Când vin orchestrele la negociere, întreabă „care lucrare a lui Enescu nu este deja luată?”. De exemplu, le-am propus celor de la Filarmonica din Viena să facă una dintre suitele lui Enescu, au acceptat, apoi s-au ivit de circumstanța turneului și nu aveau suficient timp să repete Suita doar în România. Și atunci au integrat Suita Nr. 1 a lui Enescu, o lucrare de 30 de minute, în tot turneul pe care îl fac.

Eram la Festivalul de la Graffenegg din Viena și Filarmonica din Viena a cântat Suita lui Enescu. Iar asta m-a bucurat atât de mult, pentru că efortul nostru de a-l face cunoscut lumii întregi pe compozitorul George Enescu, începe să prindă rădăcini puternice.

Dincolo de muzica lui Enescu, ați avut vreo preferință pentru anumite lucrări sau compozitori pe care ați dorit să îi promovați în program?

Sigur. În primul rând, este an aniversar György Ligeti, un compozitor născut pe teritoriul României, foarte apreciat mai ales în secolul 20, când a trăit el. De aceea, muzica lui Ligeti are un rol aparte în festival.

Apoi, eu îmi doresc foarte mult să promovez muzica lui Bartók, pentru că este un alt compozitor pe care mulți se tem să îl asculte, fiindcă nu știu ce vor descoperi.

Mult timp Bartók a fost considerat un modernist extraordinar, dar eu găsesc în muzica lui un romantism atât de profund și de frumos! Chiar și când e foarte modern, totuși are un element atât de profund. E ca atunci când ne uităm în folclorul românesc și vedem aceste măști extraordinare, apoi ceva precum Cimitirul Vesel, toate lucrurile fantastice. Asta este muzica lui Bartók și trebuie înțeleasă în acest context.

Promovez peste tot muzica lui Bartok pentru că vorbește foarte profund despre cultura din care mă trag eu.

El născut la Sânnicolau Mare, eu la Timișoara, sunt 20 și ceva de kilometri, muzica lui se trage din același pământ de unde mă trag și eu. Mă identific foarte mult cu gesturile pe care Bartók le scrie în muzică, de aceea muzica lui e promovată în festival.

Ca spectator, v-a impresionat vreun concert în mod special?

Pot să spun că toate mă impresionează, pentru că nu ascult muzica într-un mod comparativ, căutând superlativul, ci mă interesează relația persoană – persoană. Muzica este limbajul prin care artiștii comunică. Dar acea relație, de la om la om, este, de fapt, lucrul frumos în artă.

Arta e un lucru atât de personal încât nu poate să existe un apogeu pe care dacă nu îl atingi, ești mai puțin.

Și atunci, cea mai importantă este trăirea fiecărui om în timpul concertului?

Exact.

Și ceea ce aduci tu definește foarte mult succesul concertului, nu numai ce aduce artistul. Artistul aduce întotdeauna ceva al lui, personal. Dar ce aduc eu, ca să ne putem conecta în concert, de asta depinde foarte mult succesul concertului.

Pot să zic, din amintirile din ultimele zile, că a-l vedea pe maestrul Zubin Mehta dirijând la 90 de ani o operă întreagă, fără să se uite o dată la partitură, făcând totul cu perfecțiune tehnică din punct de vedere dirijoral, e o minune pur și simplu.

La fel, Simfonia a 9-a de Mahler, cu Sir Simon Rattle și London Symphony, a fost de o frumusețe și de un sentiment atât de profund! Mai ales știind că e ultima dată când ei cântă cu el, ca director al ansamblului, sunt elemente dincolo de muzică ce fac concertul foarte special.

A fost cu totul special și ce s-a întâmplat la concertul Orchestrei Tonhalle din Zurich, la Sala Palatului, când în ciuda alermelor Ro Alert, artiștii au continuat să cânte într-un fel extraordinar și să fie mai presus de acele momente. Iar în final, publicul a aplaudat minute în șir Simfonia a 9-a a lui Dvořák.

Exact. Am fost acolo. Publicul a vrut să arate și aprecierea lor pentru faptul că artiștii nu au oprit concertul.

Eu am vorbit cu cei din orchestră după concert și spuneau „din nefericire, și noi am văzut Ro Alert-ul la pauză, dar din cauză că era în limba română, nu am înțeles ce este și, fiind în proximitate de războiul din Ucraina, nu am știut ce se întâmplă, este o alarmă de foc, a fost invadată România?”.

Desigur, după concert, am discutat intern pentru a stabili un protocol mai bine definit, să le comunicăm oamenilor cum se oprește acel telefon, ca să nu mai sune.

E de aplaudat felul în care artiștii au reacționat în fața acelor sunete.

Am văzut că la pauză ați mers să îl felicitați pe Andrei Ioniță. Ce i-ați spus?

Sigur, eu cu Andrei am cântat, el este foarte apreciat în România, este un erou al nostru, un talent aparte, extraordinar, cu o lejeritate pe instrument pe care o apreciază cei care știu cât de dificil este să cânți la violoncel. Ei știu cu adevărat ce talent este Andrei. E un foarte mare talent și i-am spus exact acest lucru.

Ați mers și cu familia la câteva concerte. Copiii cum se simt la festival?

Le place foarte mult. Din păcate, pentru că au început școala la Paris, nu au putut să stea să vadă mai mult din festival. Lor le place foarte mult în România, au locurile preferate unde mergem, locuri de joacă sau la Cărturești, merg acolo de când erau foarte mici.

Eu încerc să îi și învăț puțin cum să asculte, ce să asculte și mă bucur când ei mă întreabă lucruri. În Germania, când am făcut Prințul cioplit în lemn, am făcut cu subtitrările poveștii. Este un balet cu o poveste în spate, în care Bartók a scris în așa fel muzica, precum a făcut Wagner în opere. Sunt laitmotive muzicale care coincid cu anumite cuvinte importante în poveste.

Și când au venit copiii aici, se temeau că fără subtitrări nu vor înțelege povestea. Și am făcut un video în care am explicat acele motive muzicale pe care să le recunoască, ne-am uitat la video împreună, le-am spus povestea încă o dată și așa au venit la concert.

E foarte necesar ca părinții care își aduc copiii la concert să își ia 5-10 minute înainte, eu fac acest efort ca orice părinte. În funcție de cum îi introduci pe copii la concert, la o lucrare, experiența lor va fi foarte diferită.

Pe mine asta mă interesează cel mai mult, ca oamenii să descopere la concert aceeași frumusețe pe care o descopăr eu.

Un pic de cunoștințe te ajută să înțelegi muzica și să o asculți diferit, așa vei avea o perspectivă mai profundă, mai frumoasă.

De fapt, asta este pentru mine diferența dintre artă și entertainment. În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.

În artă, cu cât aduci mai mult tu, cu atât descoperi un univers mai larg.

La momentul preluării mandatului de director artistic, spuneați că vă doriți foarte mult să deschideți Festivalul Enescu către copii și publicul tânăr. Ați inclus în program o serie, în premieră, pentru copii, care este sold out. Simțiți că ați reușit ceea ce v-ați propus?

Este un prim pas de succes, zic eu. Voi continua să facem și mai mult în această direcție. Poate unii spun „ah, ce idee bună, ca să avem astfel peste 20-30 de ani, o nouă generație care să vină la festival.” Da, e adevărat, dar interesul meu principal este ca acești copii și tineri care vin la concerte să descopere cultura, să descopere relația lor cu arta.

Cultura nu se învață la școală, dintr-un manual. Nu se învață prin a citi despre ea. Cultura se absoarbe atunci când nu îți dai seama că absorbi cultură. Cultura necesită timp și efort, nu numai personal.

Noi trebuie să oferim posibilități și oportunități pentru ca acești copii ai noștri să fie expuși culturii și artei. Există un spațiu în societate, un univers care se umple cu informații, cu idei. Dacă noi nu punem idei și informații în acel spațiu, altcineva cu mare bucurie o va face.

Noi trebuie să umplem universul cu ceva bun, din care copiii iau ceea ce vor. În momentul în care avem și noi prezență în acel spațiu, poate că vor lua cultură.

În ce măsură credeți că arta trebuie corelată cu ceea ce se întâmplă în societate? A fost emoționant momentul în care ați dedicat Rapsodia a doua victimelor exploziei de la Crevedia și ați corelat lucrarea cu ideea de vindecare. A căpătat un sens nou.

Muzica dintotdeauna a fost, de fapt, lucrul care a acompaniat tot ceea ce am făcut noi ca oameni. Începutul muzicii organizate a fost pentru a aduna oameni împreună. Că a fost la o înmormântare, că a fost la o nuntă, la un fenomen natural, muzica a avut dintotdeauna această menire, de a aduce oamenii împreună. Apoi, menirea adunării noastre, o dăm noi.

E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare. Pentru că este o putere atât de mare în 2000-3000 de oameni care se adună și ascultă același lucru. Este o putere spirituală în univers.

Iar ceea ce facem noi cu acea putere în univers, poate să ducă la bine sau poate să ducă la rău.

E important să reintroducem muzica drept un catalizator al binelui. Ideea de vindecare prin muzică este la fel de veche precum universul. Avem nevoie de această mângâiere a sufletului.

Iar o muzică precum e Rapsodia a doua a lui Enescu a fost pusă într-un context special și toată lumea din sală a auzit-o într-un mod diferit decât o auzise până atunci. O gândire a 4000 de oameni către același lucru, transformă un univers.

În ce măsură mai contează în zilele noastre vestimentația la aceste evenimente? Încă există impresia, pe alocuri, că Festivalul Enescu este un eveniment rigid, unde trebuie să mergi îmbrăcat foarte elegant. Știu că viziunea dumneavostră e un pic diferită, în sensul că nu considerați ținuta o condiție pentru a participa la un astfel de concert.

Eleganța în sine ține de fiecare om. Am văzut oameni îmbrăcați în blugi, care sunt foarte eleganți, și am văzut oameni îmbrăcați în costum, care nu sunt eleganți.

Nu vestimentația în sine dă eleganța omului, ci eleganța vine din interior.

Pentru mine nu contează cum sunt îmbrăcați oamenii, dar trebuie să existe un sentiment aparte, o eleganță internă atunci când ești față în față cu Enescu, Mahler sau Beethoven. Trebuie să există un semn de reverență față de aceste genii. Nu pentru muzicieni, nu pentru dirijori, ci pentru compozitori. Pentru mine, compozitorul este geniul complet.

Și când merg la concerte în blugi și când merg în costum, aduc o reverență prin eleganță internă, care cred că e necesară.

Pentru cei care se opresc numai la haine, e înțelegerea lor, dar sper să se poată îndepărta de această idee, că trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel. Reverența e un lucru care trebuie să vină din interior, fiindcă dacă nu e din interior, e un lucru fals și nu e bine.

În ce stadiu sunteți cu proiectul pe care îl aveți cu Orchestra Națională a Franței, de a înregistra integrala Enescu?

Am terminat de înregistrat primele trei simfonii și cele două rapsodii, am dedicat aproape 4 săptămâni, foarte multă muncă. În acest moment, urmează editarea sunetului în studio. Și probabil la anul vor apărea discurile.

Ați simțit că ați adus mai apreoape Orchestra Națională a Franței de Enescu, prin acest proiect?

Da. Și aș spune și pe Enescu mai aproape de Orchestra Națională a Franței. Nu știu niciun muzician care să nu fi descoperit muzica lui Enescu, să nu rămână copleșit de frumusețea, de universul extraordinar pe care Enescu îl oferă.

Din cauză că este atât de complex, Enescu necesită mai mult decât alți compozitori. De aceea, sunt foarte mulți oameni care încă nu l-au descoperit pe Enescu. L-au auzit, dar nu l-au descoperit.

Dumneavostră când și cum l-ați descoperit?

L-am descoperit cântând muzica lui. Și de atunci sunt obsedat de muzica lui. Enescu trebuie studiat, descoperit și înțeles.

În interviul pe care l-am făcut la Paris, în urmă cu doi ani, vorbeați despre cât de importantă ar fi o sală de concerte pentru România. Au înaintat cumva discuțiile cu autoritățile române, în acest sens, de când sunteți directorul festivalului?

Ce pot să spun e că încă nu am găsit o persoană în guvern sau în afară care să nu fie de acord cu ideea că trebuie să facem ceva. Toată lumea a spus “vai, e necesar.” De 30 de ani e necesar. Dar ce nu am găsit este o coaliție a tuturor persoanelor care trebuie să ia deciziile clare.

Noi ne-am făcut partea, Artexim-ul, domnul Mihai Constantinescu care de 30 de ani se luptă pentru acest lucru. Ei au făcut un proiect, dar nu este drum verde până la final.

Sincer, nici nu pot să spun că e o persoană anume care nu și-a dat acordul. Nu.

Este un sistem atât de volatil, se schimbă atât de des, încât este într-un fel absurd. Un proiect de magnitudinea asta are nevoie de o continuitate. O sală de concerte se poate construi în 2-3 ani.

Dar de ce credeți că nu se întâmplă, concret? Ce lipsește?

Din experiența mea, oamenii care au fost convinși și vor să facă asta, se schimbă pur și simplu din funcție. Și atunci trebuie să o iei de la început cu următorii. Bătălia trebuie reluată de la zero.

Cred că de când sunteți în discuții pentru preluarea mandatului de director, ați schimbat deja trei miniștri ai Culturii.

Trei, este adevărat. Să nu mai vorbesc de domnul Mihai Constantinescu, în 33 de ani a trecut prin vreo 40 de miniștri. Dar nu ține doar de miniștri, ci de un sistem.

Un conducător de tren, oricât de mult ar vrea să meargă înainte, dacă fiecare persoană și fiecare șurub din acel tren nu sunt puse la locul care trebuie, nu va pleca trenul din gară.

***

Cristian Măcelaru va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul Festivalului Enescu pe 21 și 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Biletele sunt disponibile aici.

The post Cristian Măcelaru: “În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.” appeared first on Cultura la dubă.