He has been living for four years in the French part of the Basque Country, right on the Atlantic coast, where he mows the lawn in his garden, shops at the local market, and refines the screenplay that will eventually become “The Costume”, his first French language film funded by the Prada Foundation. He still carries his Moldavian accent and the humor that won over cinema lovers. On the streets of the luxury resort Biarritz, he drives his car with license plates from Suceava and sometimes stops at a secret beach to take a quick dip in the ocean.

In the film world, Corneliu Porumboiu has managed to build a distinct, recognizable artistic universe, even though he is also a prominent figure of the Romanian New Wave. Essentially, he started a revolution in his own way.

Two decades after the premiere of “12:08 East of Bucharest”, which won the Camera d’Or at Cannes, the film continues to pack theaters in various corners of the world as new generations discover the Romanian director.

The filmmaker explores cinematic genre conventions, driven by a desire to preserve his personal vision despite commercial pressures or industry expectations.

On the other hand, he admits that perfectionism has often held him back or made him abandon screenplays he spent years writing.

He returns to Vaslui from time to time to play soccer with his former high school teammates. From the beach in Biarritz, he tells us why he gave up soccer, but also how he ended up making films and never looking back.

In the end, he managed to make football infinite.

***

“I wanted to have a football career until I realized I wasn’t very good.”

To get to Corneliu Porumboiu, who is settled in a village near the small town of Saint Jean de Luz, we took the TGV from Paris and traveled for nearly five hours. He was waiting for us at the Biarritz train station and drove us toward the center of town. “There is a major rivalry between these two towns, they have their own version of Barlad and Vaslui,” Corneliu says with a laugh.

His wife, the visual artist and set designer Arantxa Etcheverria, with whom he has collaborated on his recent films, is of Basque origin, and they used to come here with their children for vacations to visit her grandparents. Around four years ago, they decided to move everyone to France to be closer to the French film industry. In the meantime, Corneliu has also become a French citizen.

“It was a project we had for a long time, a family project, we wanted to move here, I wanted to make a film in another language, and I thought the girls were old enough, one is in college, the other is starting high school now. So I said let us take this step.

In Romania, you reach a budget limit at some point, it is hard to do something different anymore. Even a budget like the one I had for The Whistlers was hard to get, because that was before COVID. Obviously, as a director, you want to work with better conditions, both financially and overall.

It is easier to be connected to people from the industry if you are here. Also, since the film takes place here, it was very important for me to live in this area.”

Corneliu Porumboiu’s story begins in 1975, in an apartment building in Vaslui. When he was born, his mother was a Romanian language teacher and his father, Adrian Porumboiu, a football player, was ending his playing career to start one as a referee. He would go on to become one of the most famous Romanian referees, with an international career, as well as an agricultural businessman and eventually the owner of the FC Vaslui football club.

Football was a constant presence in the life of Corneliu, who played professionally himself as a central midfielder. In fact, his earliest childhood memories are tied to football.

“I lived in two neighborhoods in Vaslui, in one until I was seven. Then we moved. I remember there was a military unit across the street and I used to play football with the guys from there. At one point, I wanted to make a career in football, until I realized I wasn’t very good, hahaha.

I was on the team at the School Sports Club – CSS in Vaslui. I was already at the math and physics high school, while my other teammates went to the sports high school. I had a more demanding schedule at school and it became hard with practices every day and games on the weekends. I would finish classes at two, have practice at three, finish at five, and by the time I showered it was getting late. I did not even have time to eat, because if I ate beforehand, I could not practice well.

And in the end I would return home and had to do my homework, and I had also started reading a lot during that time. (Editor note: his mother encouraged him to read). I also had an injury that kept coming back and I thought, man, this is not practical.

But I still love football very much today.

Do you still play from time to time?

Very rarely. The last time I played, in Vaslui, between Christmas and New Year’s Eve with my former teammates, I did not warm up, ended up with a torn ligament, and now I have to do physical therapy. It was also around zero degrees outside, and someone told me: man, warm up well! I said no, I will start slow with some passes, I won’t go hard, I mostly came to see the guys. Then I made a sudden move and bam.”

“A cousin took me to the Cinematheque. I liked it a lot and started going more and more often.”

As he was getting closer to his high school graduation exams, he wanted to become, in turn, an archaeologist, a sociologist, or to study geography. In the end, he took the entrance exam for the Academy of Economic Studies – ASE alongside some classmates from Vaslui, and moved to Bucharest.

Only then would he discover the fascinating world of film.

“A cousin took me to the Cinematheque once. I liked it a lot and started going more and more often. They had those months dedicated to a single director, a Fellini month, an Antonioni month, then Capra. The Cinematheque was very good, you could really build a culture for yourself.”

He was still a student at ASE when he decided to take the entrance exam for film school, but he failed in his first year. He finished his degree at ASE and then got in on his second attempt at the National University of Theatre and Film – UNATC. And that is how he started working on his student films.

A few years ago, director Radu Mihaileanu told us, also in an interview for the France Week series, how he saw the young Corneliu on his film set.

“When I filmed Train of Life in Vaslui, I was staying at the most prominent hotel in Vaslui, which belonged to a very wealthy man, Adrian Porumboiu, who came to see me at dinner and told me: <Excuse me, I also have a boy who would like to make movies. Can he come to the set tomorrow?>

The anecdote is fabulous. He came and, poor guy, stood a hundred meters behind the camera, very far away, he was so shy. And I told my French assistant: <He will never make cinema. He is standing to far away.>

When we met after he won the Camera d’Or at Cannes, I told Corneliu Porumboiu: I bet that you would never make movies. I am very happy that I was wrong.”

Corneliu now tells us his own perspective on that film set.

“It was a high angle shot, very complex, with a lot of preparation, with about two hundred extras and costumes, the train had to pass, and some people had to jump out of it. It was something super difficult, an incredible display of logistics. I was not used to anything like that. Even to this day, I have never shot a sequence of that kind.

Obviously, seeing the madness there, I told myself, why should I even get in the way? If I do not stand in the right spot, I might even end up in the frame of a reverse shot, hahaha.” (he laughs)

What was the first screenplay you wanted to turn into a feature film?

It was one that I never ended up making, though Igor Cobileanski later adapted and shot it.

But why didn’t you make it yourself?

Because I had worked on that screenplay for about two years. And it wasn’t working out for me, at a certain point it became mechanical. I had received funding for it from the National Film Center for my debut, and I even got a Cannes residency with it in Paris. But later on, I wrote “12:08 East of Bucharest”. And I never went back to the other one, it felt too technical to me.

After that, I told my dad: will you help me make this film? Because I couldn’t make it with money from the CNC, since I had given up on the debut project.

How was “12:08 East of Bucharest” born?

I saw a TV show where three people were talking about the revolution. I got angry because it was the same thing with the 12:08 timestamp, like, man, how can you talk like that? But I turned off the TV and the story stuck with me afterward, it was almost like a joke. Man, was there a revolution in Vaslui if people only went out after 12:08? And at one point I said: let me write this story. I wrote it very quickly.

Regarding the general atmosphere of the film, what still remains very strong in memory is the humor. Where does your humor come from?

“I do not know, I am actually very serious by nature. My wife says you would not even believe that I make these kinds of movies, hahaha. I am quite serious,” Corneliu says with a laugh.

Out of the entire process of working on a film, which part do you like the most?

Directing.

There are also projects that never ended up getting made.

And you didn’t make them because you lost faith in them?

Yes, at some point it feels like the story just doesn’t hold up anymore, you know? You work, you try things out, you make mistakes, maybe it is not right, not everything has to work out, and a lot of time passes from the moment you write to when you actually start filming.

But do you think you are a perfectionist by nature?

Yes. And over time I learned that it can also be a flaw.

Because you feel like it holds you back?

Yes, or sometimes you can end up with a kind of rigidity, both in the screenplay and in how you actually make it. For example, with ‘When Evening Falls on Bucharest or Metabolism’, a film that I still laugh at when I watch it, it is funny, at least to me, I rehearsed an enormous amount with the actors and on location.

There are many behind the scenes aspects, like rehearsing, but not rehearsing too much. I try to manage it so that everything doesn’t become rigid.

You said you do not like the writing part anymore, would you like to try making a film based on someone else’s screenplay?

Yes, I would, if possible, but I think I would still have to give it at least one pass myself. Especially with the dialogue, because I have my own style of dialogue, and that is where the humor comes from, it operates through the dialogue. For example, in ‘Metabolism’, it helped me to have what the actor says in with their reactions.

Because in cinema, when a character speaks, it is taken as an absolute truth. It is very hard to reestablish it otherwise. And that is something I like to play with, having a contrast between body language and what the person is saying. And when it comes to the dialogue, to keep the humor, my dialogues are very much like a game of ping pong.

Following his successful debut with “12:08 East of Bucharest”, Porumboiu went on to win the Un Certain Regard prize for “Police, Adjective” and the Un Certain Talent prize for “The Treasure”, while his film “When Evening Falls on Bucharest or Metabolism” was selected for the official competition at Locarno. His passion for soccer found its place in the documentary films “Infinite Football” and “The Second Game”, in which he and his father commentate on a 1988 Steaua vs. Dinamo derby match that was refereed by Adrian Porumboiu. He attended the Berlinale with both documentaries.

“The Whistlers”, filmed outside of Romania, marked his clear departure from the stylistic elements of the Romanian New Wave and also earned a selection in the official competition at Cannes.

“The Costume” – the first French language film directed by Corneliu Porumboiu

Now, Corneliu Porumboiu is polishing the screenplay for the film “The Costume”, which will be produced by Lumen. MK2, the company founded by Marin Karmitz, a Frenchman of Romanian origin, with whom Porumboiu also collaborated on his last film, “The Whistlers”, will co-produce alongside Cristian Mungiu’s company, Mobra Films, and Komplizen Film from Germany.

The project is also supported by funding from the Prada Foundation and will star a well-known French actor. Filming is expected to take place in the area where the director currently lives.

Looking back, he admits that the awards he won helped his career, but he does not consider them life changing, nor does he agree with making films solely for the purpose of getting selected by a major festival. In fact, he discourages young filmmakers from equating success with awards.

“In our industry, they say only your last film matters. So that is pretty much how it goes in cinema.

Is the success of a film also measured by its longevity? By the fact that it still packs theaters twenty years later?

Well, that is actually the ultimate test of a film. If it touches on something universal that remains relevant beyond the sociopolitical context of its time, I think that is the biggest achievement. Besides, when you make a film, you place yourself within a certain cinematic tradition; in the end, we are all influenced by films we have seen before.

And if you somehow manage to add something new, to not just repeat things, that is another major goal. You are not just telling a story, because you can do that in literature too. It is how you tell it that matters.

On the other hand, there is also an overvaluation of novelty. Wow, it is new, so it must be good. There is a flip side to that too.”

I also receive films from young directors from time to time, I talk with them, I sometimes watch rough cuts, and they are good. But they need time.

Also, if you make a film, it is not healthy at all to think only about festivals, because if you are not selected, it creates a kind of frustration and misunderstanding.

What should an honest approach in cinema be for? To answer the director’s inner searches, for the audience, or for festivals?

I think it depends on where you are in your life. For example, right now, I am very interested in having the film open up to the audience somehow. It is very difficult to distribute a Romanian film. It is true that a major festival helps you, an award helps you, and I pretty much know what kind of numbers I got with each film. But in the end, Western cinema, even French cinema, is built around stars. So the star brings you funding, and then they bring the audience into the theater.

In Romania, for example, people go to the theater because Marius Manole is on the poster. There is a star system, you know?”

Corneliu now lives in a house with a garden near the Atlantic Ocean, on the border between France and Spain. “I go to Spain to buy my cigarettes because they are much cheaper,” he confesses with a laugh. He goes to the local cinema to watch movies and to the market to buy fresh groceries.

Do you cook?

Yes, but I am not some major talent. The cool thing here is that even if you are not particularly good at cooking, the food still turns out very tasty because everything is locally produced. The beef has flavor, and so do the vegetables, the fish, and the seafood. Even at the supermarket, everything consists of fresh local products.

How else has your life changed since you moved here?

I work, and I am much more focused on my work, that is clear. And besides that, it is very pleasant here, as you can see. I know the area very well; I have been coming here every summer for twenty years now. My wife is Basque, her family is here, and I know the people.

How did you meet your wife?

I think it was around 98 or 99, she was working in Romania. She studied set and costume design in Strasbourg and was working with the theater in Iasi. We met through an actress friend. After that, we kept a long distance relationship going for a while.

Are your daughters interested in film or acting?

No, and I did not force them, although they have a good eye for art—but that is something you have to cultivate over time. Besides, they do not want to do this. They see how hard we struggle, hahaha… and they say, ‘no thanks!’ (laughs)

But why is it so agonizing to make a movie?

I do not find it agonizing because I love it, but from the outside, if they see someone just sitting and writing all the time: <what are you doing, dad? Writing. How’s that project of yours going? When are you going to make it?>(laughs) My girls also make fun of me: <When are you going to make your film?>

Yeah, what can I say, it has taken a long time.

How do you explain to the people reading this article why it takes so long to make a movie?

It also depends on everyone’s individual pace and the timing, because you can have periods that move faster. It depends on the project and the budget. With this project I am working on now, since it requires a larger budget, it took some time to secure the money. Foreign producers look at the box office: let’s see, how much did your last film make.

What is your opinion on shooting a movie with a phone?

Yes, you can do it, but on the other hand, where do you distribute it? For a movie theater, it needs to be a certain type of product. It is nice to say, yeah man, I am making it with a phone, but where do people actually watch that phone-shot film?

In the end, the spectator makes an effort to get to the theater. They pay for a ticket, they take time out of their day, and the movie theater is somewhat conditioned by a certain type of spectacular element.

But for those who still cannot manage to raise the necessary budget, could it be a solution?

Sure, rather than not working at all, it is important to just make it that way. Just don’t have high expectations. Not everyone is well-known like Radu Jude; he already has his own established audience, he has been doing this for a long time, he had good films before this, he shoots with a phone, but he is actually working with the principles of a 35mm or 16mm camera. That is a different thing.

You were telling me at one point that you taught at UNATC, but you quit because the students were not serious and would not show up to class. Would you ever want to teach again?

That was at one point, but the truth is it was very demanding. I was losing a lot of time for my own projects. I had two days a week of six-hour classes. After that, they would send me screenplays, I would write notes, so that took up another day. And they would also poke fun at me because I was an assistant; at one point I would call them out, ask them what they did with the screenplay, tell them they had that specific problem to solve, and then they would make fun of me: ‘Oh, Mr. Laurentiu Damian approved it just the way it was.’

Corneliu Porumboiu was celebrated this year at TIFF, where a retrospective of his films was the highlight of the edition. “A retrospective feels a bit like… (laughs) I say I still want to make a few more movies, my career doesn’t end here, hahaha.”

Whenever he gets the chance, he participates in workshops with students and tries to stay connected to future generations of Romanian directors. However, he is left with the regret that despite the international success of Romanian filmmakers, movie theaters in our country have disappeared, one by one.

“Even if we invest in theaters from now on, my opinion is that it is quite late because that type of consumption no longer exists. I have friends who have lost the habit; they prefer to go to the theater, for example. So it is very difficult to bring back that kind of cinema consumption. We have actually lost two or three generations.

And then came the mall generation, but if you go to the mall, you lose your mind. For this kind of auteur cinema, even if you start rebuilding the theaters, I think there is a much greater need for investment in film culture. It needs to come as a package deal with something more. Not just having the screen.”

***

This article is part of the”French week” series, a project by Cultura la Dubă, supported by BNP Paribas

The post Corneliu Porumboiu, a man from Vaslui in Basque Country: “When will you make your next film?” appeared first on Cultura la dubă.

Anca Mitran conduce Centrul Național al Cinematografiei de 12 ani. A fost mai întâi interimar, apoi a câștigat postul prin concurs, dar mandatul său este nelimitat. Deși gestionează unul dintre cele mai vizibile domenii artistice românești, CNC nu este considerată, prin lege, o instituție de cultură, ci una administrativă. Din același motiv nu există în prezent vreo instituție care să elaboreze o strategie de educație cinematografică la nivel național.

Consiliul de Administrație al CNC, al cărui președinte este Anca Mitran, gestionează fondurile publice alocate filmelor românești.

Potrivit legii, CNC ar trebui să organizeze anual câte două concursuri de scenarii. În realitate, în repetate rânduri acest lucru nu s-a întâmplat. Fie a fost organizat doar un concurs, fie nici măcar unul. În 2016, ministrul Culturii de atunci, Corina Șuteu, i-a cerut Ancăi Mitran demisia printr-o scrisoare publică. Documentariștii români i-au cerut, de asemenea, demisia, în 2022, după ce directoarea CNC a declarat într-un interviu pentru Cultura la dubă că “Documentarul nu este un film pentru sala de cinematograf.“

În 2025, CNC din nou nu a organizat niciun concurs. Ordonanța 142, adoptată în decembrie 2024, a schimbat legislația în vigoare, iar CNC a fost obligat să rescrie regulamentul de participare, consultând specialiști din domeniu.

Ordonanța aduce schimbări importante – sprijinul financiar nu va mai fi rambursabil, ci nerambursabil, concursul de scenarii va fi transparentizat prin publicarea numelor participanților și a titlurilor scenariilor și va fi introdusă o probă de interviu. De asemenea, prin noua lege, România se angajează să aloce o parte din fonduri coproducțiilor.

Însă, în februarie 2026 încă nu este aprobată o nouă metodologie. Așa că cineaștii mai au de așteptat până la prima sesiune de finanțare deschisă de CNC.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, Anca Mitran explică motivele pentru care aceast nou regulament întârzie să apară, prezintă schimbările aduse prin OUG, anunță fondul disponibil și planul său pentru 2026.

De asemenea, într-o notă personală, aceasta mărturisește că nu a reușit să vadă niciunul dintre filmele nominalizate la Oscaruri sau la Premiile Academiei Europene de Film, din cauza programului încărcat de la birou.

***

Doamna director, în primul rând, potrivit legii, CNC trebuia să organizeze două concursuri anual, însă în 2025 nu au organizat niciunul. Puteți să ne explicați contextul și motivele?

Da, este vorba despre apariția Ordonanței 142 din decembrie 2024, care a modificat legislația primară și în urma căreia va trebui să apară legislația secundară, respectiv regulamentul de organizare a concursului și normele, schemele de ajutor de stat.

Ce noutăți aduce această ordonanță?

Sunt patru puncte majore. În primul rând, în urma concursului nu se mai acordă credite rambursabile, se acordă sprijin financiar nerambursabil.

Al doilea punct este desecretizarea concursului de proiecte.

A treia schimbare este cuantificarea calităților sprijinului acordat pentru succes la public – numărul de spectatori și calitatea artistică pentru selecție și premii la festivaluri. Dacă un producător a câștigat un concurs de proiecte pentru un nou film, iar în decursul timpului a avut success de festival cu un alt film produs de el, are dreptul la acest sprijin de calitate artistică.

Acum se cuantifică acest sprijin. De exemplu, când doi producători au avut doi Urși de Aur, cuantumul pentru succes la festivaluri n-a fost egal, pentru că pragul din anii respectivi era diferit, și atunci nu e cinstit pentru același premiu să dăm prime diferite de succes. De aceea se vor cuantifica aceste prime.

Adică vor fi sume fixe?

Se vor acorda sume fixe, care vor fi stabilite prin regulament, așa cum prevede OUG 142.

A patra schimbare majoră este că s-a înlocuit categoria de filme tematice cu categoria de coproducții minoritare.

Și care va fi fix procentul pe care îl acordați acestei categorii?

10%.

Procentul acordat filmelor documentare, despre care am discutat și în interviul nostru de acum câțiva ani, s-a schimbat?

Nu, a rămas la fel, respectiv 10%.

Credeam că după protestul documentariștilor procentul a crescut de la 10% la 15%.

Nu, nu s-a putut din cauza legii. Consiliul de Administrație nu poate să depășească cadrul legal. Numai legiuitorul poate modifica.

Dar acum, odată cu noua lege, s-a luat în discuție asta, modificarea procentului pentru filme documentare?

Legea a fost discutată împreună cu Alianța Producătorilor de Film, au fost discuții aproape un an de zile și în cadrul Ministerului Culturii și cu doamna ministru Turcan și cu cei de la legislativ.

Să înțeleg că există un consens al reprezentanților industriei pe această lege.

Da, în momentul în care această lege a mers la guvern, toată lumea a fost de acord cu varianta care a apărut în monitorul oficial.

Apare ceva nou pentru filmele cu succes la public, filmele comerciale? Ele cum se pot încadra la aceste concursuri?

Toate filmele care au succes artistic sau succes la public sunt recompensate prin puncte. Adică există niște grile, la fel ca și în legea veche, în care câștigă puncte filmele care au acest succes comercial.

Ce înseamnă mai exact transparentizarea? La ce să ne așteptăm? Scenariile înscrise vor avea numele autorului?

Înainte, pe legislația veche, toate proiectele înscrise la concurs primeau un număr de secretizare.

Este foarte firesc să fie publice, ca toată lumea să știe cine participă la concurs. Scenariul nu va fi făcut public, el e protejat de drepturile de autor.  

Și o să știm probabil și un barem de corectare după aceea?

Nu, nu există un barem de corectare. Există, ca și în legislația veche, niște anexe pe care și le completează fiecare producător și fiecare regizor. Iar anexele sunt făcute în concordanță cu legea, respectiv cu patru criterii de evaluare a proiectelor. Și atunci, pentru fiecare criteriu în parte va exista câte o anexă pe care o va completa regizorul sau producătorul, după caz.

Pentru debut, ce procent va aloca CNC?

A rămas același procent de 15% pentru debut.

De ce a durat așa de mult să fie elaborată o metodologie? Practic, ordonanță a fost adoptată în decembrie 2024, acum suntem în februarie 2026 și nu există încă această metodologie, prin urmare nu există nici concurs.

Inițial, proiectul de regulament a fost publicat la începutul lunii iunie 2025, a fost în consultare publică. Pentru proiectul respectiv au fost aduse amendamente. După care au urmat, firesc, discuțiile pe aceste amendamente și completări cu APF-ul și cu alți jucători din piață.

Proiectul a fost discutat inclusiv la Ministerul Culturii, cu domnul ministru. Iar legislativul de la cultură este foarte laborios și gândiți-vă că fiecare producător și fiecare regizor are punctul lui de vedere și are o experiență apropie pe care ar vrea să o aducă în acest nou regulament, ca să îl îmbunătățim. De aceea aceste discuții în piață au durat foarte mult.

Dar până să fie pus în dezbatere publică acest regulament au trecut șase luni.

Nu, au trecut patru luni.

Păi din decembrie până în iunie…Poate ne explicați puțin ce a însemnat acest proces de lucru la regulament, câte persoane au fost implicate.

În primul rând, schimbându-se criteriile de evaluare, am făcut noi anexe, iar asta a durat foarte mult. S-a modificat pe urmă modalitatea de organizare a concursului.

Deci toate acestea puse într-un regulament schimbă cap-coadă absolut tot.

Este foarte laborios să elaborezi o anexă și să încerci să iei în considerare ce spune producătorul, ce spune regizorul, scenaristul.

O să vedem în momentul în care el apare în consultare publică din nou, ce amendamente vor mai aduce și alții. În principal am lucrat cu Asociația Producătorilor de Filme, care are peste 40 de membri, care este, după părerea mea, destul de reprezentativă. Nu știu dacă ei au lucrat și cu alți regizori sau producători independenți care nu fac parte din asociație, dar ei au fost cei mai activi în elaborarea regulamentului și a respectivei ordonanțe.

Ce presupun, mai exact, acele trei etape de concurs?

În prima etapă comisia de selecție a scenariilor, a proiectelor, evaluează și ierarhizează proiectele. Proiectele eligibile din prima fază merg în a doua fază, în care există o evaluare tehnico-economică a unei comisii care certifică sau judecă realitatea bugetelor. După care există a treia etapă, cea a interviului.

Și la interviu cine va participa?

Regizorul și producătorul. Plus că s-au schimbat criteriile de evaluare a proiectelor. Nu mai sunt trei criterii, cum erau înainte, calitatea scenariului, calitatea regizorului, calitatea producătorului. Apare și criteriul de calitate a proiectului în sine. Iar celelalte 3 rămân la fel.

Și la interviu vor ajunge după ce vor primi niște note de trecere, presupun.

Da. Aici a fost iar destul de multă bătaie de cap, dacă sunt note sau sunt punctaje, cum e mai simplu. Să ai o notă de la 1 la 10 sau să ai punctaje de la 0 la 100.

Și în fața cui se vor prezenta regizorul și producătorul?

În fața comisiei de selecție a scenariilor.

Din comisie vor face parte tot specialiști propuși de asociații, de uniunile de creație?

Da, propunerile vor fi făcute în continuare de asociații și uniuni din domeniu, modalitatea a rămas aceeași. Numai că există condiții mult mai restrictive pentru a putea fi membru în comisia de citire a scenariilor.

Acum aveți vreo dată estimată, când ar putea fi gata acest regulament și când ați putea să deschideți concursul?

Încă suntem în discuții, Alianța Producătorilor de Film a trimis un proiect către CNC. Noi l-am corectat, am trimis înapoi corecturile strict legale, după care urmează o consultare, dacă e necesară, încă o dată, cu APF.

Dacă nu, CNC va trimite către Ministerul Culturii pentru a fi pus în consultare publică. Consultarea publică, teoretic, înseamnă două săptămâni. Dacă nu mai există amendamente, el se poate transforma într-un ordin al ministrului destul de repede.  

Dacă mai există din piață propuneri sau amendamente, vor trebui într-un fel acceptate, integrate. După care urmează din nou să se reia procesul de punere în consultare.

Dar mă gândesc că dacă deja au fost mai multe etape de feedback, la un moment dat ar trebui să se oprească. Nu știu. Nu există un termen limită pentru implementarea amendamentelor? De câte ori puteți reveni asupra draftului?

De exemplu, sunt regizori care nu fac parte din APF, nu s-a discutat și cu ei și ne putem trezi cu regizori importanți care poate nu fac parte din APF. Pe bună dreptate, regizorii nu fac parte din Alianța Producătorilor de Film. Ne putem trezi cu amendamente. Și nu este fair-play să nu iei în considerare toate punctele de vedere, cel puțin ale jucătorilor importanți din piață.

Va fi complet digitalizat acest concurs?

Da, concursul este complet digitalizat, este de ceva timp complet digitalizat pe platforma Ministerului Culturii. Absolut toate proiectele noastre sunt în platformă.

Și a fost cumva optimizată platforma? Este perfect funcțională? Știu că în trecut unii participanți s-au plâns că nu funcționează foarte ușor.

Din păcate, mentenanța nu o facem noi, o face Ministerul Culturii și nu pot să vă răspund la această întrebare.

Banii pe care CNC i-a colectat în 2025 vor fi raportați în 2026? Adică va fi o sumă mai mare la concurs?

Nu, nu, nu. Banii colectați la fond în fiecare an se raportează de pe un an pe altul pentru că în permanență sunt bani în fond. Pentru că, de exemplu, sunt proiecte câștigate acum două, trei sesiuni pentru care nu s-a deschis finanțarea. Și atunci, în permanență noi trebuie să avem un fond de rezervă din care să putem încheia contractele de producție câștigate anterior.

Dar care este suma totală colectată în 2025 și existentă acum în fondul cinematografic?

77, 5 milioane de lei disponibili.

Dar am gândit ca din cuantumul care s-a strâns anul acesta să putem organiza două sesiuni, să nu facem o primă sesiune foarte mare, ci să punem bani deoparte și pentru cea de-a doua sesiune.

Păi nu oricum trebuia să fie două sesiuni? Și anul acesta și anul trecut? Deci nu ar trebui să fie mai mulți bani la fiecare dintre ele?

Ba da, sunt două sesiuni. Dar, în general, practica era astfel: când se strângeau suficienți bani în fond, se organiza un concurs. Sunt luni în care se pot strânge în fond un milion sau două de lei, ceea ce este foarte puțin ca să organizez un concurs.

E greu să organizezi un concurs, de exemplu, sub 20-25 de milioane de lei. Și atunci preferam să putem strânge ceva mai mulți bani, în așa fel încât ajungeam la o sumă de 30-40 de milioane să organizăm un concurs. De la data organizării concursului până la următorul concurs iar nu era predictibil în câte luni se vor strânge alți 30-40 de milioane.

Și acum, în situația de față, dacă tot s-au colectat banii la fond și nu s-a organizat concurs, atunci putem să împărțim suma în două: una aferentă concursului pe care îl organizăm imediat după ce o să iasă toate actele necesare și a doua să o păstrăm pentru al doilea concurs. Și în timpul acesta se reface fondul.

S-a schimbat ceva în lege și pentru a rezolva această neconcordanță? Legea impune două concursuri pe an, dar realitatea este că invocați sumele mici colectate la fond și imposibilitatea a organiza mereu două concursuri pe an.

Întotdeauna depinde de cât se colectează la fond. Și gândiți-vă, de exemplu, că au fost ani în care din acest fond se fac absolut toate programele, toate manifestările, toate distribuțiile, toate producțiile de film, deci toată activitatea cinematografică.

Din păcate, banii nu se colectează toți odată. Îi colectăm în timp. Dacă în această perioadă, CNC-ul are multe proiecte care intră în producție, e posibil ca producătorul și regizorul să ceară foarte multe calități, exact ce vă spuneam înainte.

Și atunci, dacă sunt foarte multe proiecte în producție în anul respectiv, fondul se diminuează cu aceste calități artistice și succes de public pe care le cer pentru producție. De exemplu, acum 2 ani de zile, cuantumul acestor calități a fost în jur de 18 milioane de lei. Deci o sumă foarte mare, aproape cât un concurs. Și atunci există mai multe variabile. Este foarte greu și niciodată nu o să existe o predictibilitate corectă atât timp cât nu există un venit fix în fiecare lună, pe care să te poți baza.

Pentru publicul nespecializat, puteți să explicați din ce surse de venit este alcătuit fondul cinematografic?

Principala sursă este colectarea contribuției de 4% din contravaloarea minutelor de publicitate contractate de posturile de televiziune. Apoi, o altă sursă e o contribuție de 3% din prețul minutelor de publicitate vândute în cadrul programelor proprii de către societăți, o contribuție de 4% din exploatarea filmelor cinematografice. Mai nou, de doi ani de zile a apărut și o contribuție de la platforme.

De ce nu se colectează de la jocurile de noroc? Îmi imaginez că de acolo ar trebui să vină sume foarte mari.

Pentru că nu există metodologie pentru acea lege.

Păi și cine ar trebui să facă metodologia?

Ministerul de Finanțe. Din păcate, noi ne-am adresat Ministerului de Finanțe pentru a avea o metodologie, dar nu am primit răspuns.

Multă lume se întreabă de ce statutul directorului CNC este de funcționar public și nu are mandatele limitate, așa cum sunt directorii instituțiilor publice de cultură. Puteți să ne explicați un pic care este statutul directorului CNC?

Da, în primul rând nu suntem instituție de cultură. Conform legii CNC-ul este organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei. Deci suntem o instituție eminamente administrativă. Noi nu suntem instituție de cultură, nu ne încadrăm în legea managementului cultural, nu organizăm programe așa cum fac teatrele și cum fac celelalte instituții de cultură. Există codul administrativ, cu prevederi pentru funcționari.

Dumneavoastră ați dat un concurs pentru post, dar mandatul e nelimitat, corect?

Da, am dat concurs la Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru a deveni funcționar public și, pe urmă, al doilea concurs pentru a deveni director.

Să nu credeți că noi nu avem o evaluare. Din contră, avem o evaluare anuală care se face pe niște grile de evaluare, pe niște sarcini pe care le ai de îndeplinit, pe niște indicatori, dar strict legați de administrația publică, nu de management cultural.

Și cine vă face evaluarea?

Ministerul Culturii.  Pentru salariații noștri evaluarea o fac eu, iar pentru mine o face Ministerul Culturii. Există în legea funcționalului public această metodologie de valoare și dacă nu ai o notă suficient de bună, există metode de retrogradare.

Și ați primit tot timpul note foarte bune.

Da.

Să știți că, apropo de instituții de cultură, este foarte, foarte greu să anticipezi sau să faci un program de management pentru o instituție care administrează un fond și care reglementează activitatea cinematografică din România.

N-ai cum să faci un plan de management cultural, să știi câte cinematografe noi se vor deschide, câte filme vor avea nevoie de rating pentru difuzare. Ce filme vor face regizorii și producătorii noștri? Câte vor fi comedii, câte premii vor avea, este foarte dificil să faci un plan de management. Nu ai cum să faci.

Și, dacă îmi permiteți, o întrebare mai personală, vă place job-ul pe care îl aveți? Vă mai place?

Lucrez în cinematografie din 1988, deci este, teoretic, a doua viață. Nici nu m-aș vedea făcând altceva.

Dar mă gândesc că e, totuși, dificil ca mediu de lucru, tensionat, cum spuneați, tot timpul există nemulțumiri, critici.

Peste tot vor exista nemulțumiri și critici. Marea majoritate a producătorilor și regizorilor mă cunosc. Și eu îi cunosc pe ei, relațiile sunt câteodată mai bune, câteodată mai tensionate, deci nu văd un impediment, bineînțeles că îmi place ce fac.

La UNATC mai predați?

Da.

Ce anume?

O materie destul de specifică pentru anii de imagine de film – sensitometrie, exponometrie, procesare. Predau și cursul de culoare, se folosește atât în peliculă cât și în digital.

Mai aveți timp să mergeți la cinema, să vedeți filme?

Din când în când, da. Din când în când. Din când în când. Mărturisesc.

Puteți să ne ziceți un film românesc, european sau american, nu contează, ceva ce ați văzut recent și v-a plăcut?

Sincer, mi-a plăcut cel mai mult filmul Adei Solomon, Sorella di Clausura (n.r. regia Ivana Mladenovic).

Și dintre cele străine, poate cele nominalizate la Premiile Academiei Europene sau la Oscaruri?

Nu am reușit să văd nimic.

Sincer, de văzut filme acasă este mult mai comod. Pe platformele este mult mai simplu. E foarte greu de ajuns la cinematograf pentru că stau destul de mult la birou și ajung destul de târziu acasă. Atunci mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Anca Mitran, directoarea CNC: “Mi-e destul de dificil să ajung la un cinematograf.” appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Șerban, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru români, semnează un editorial pentru Cultura la dubă pe tema concursului de management al Teatrului Național București.

“Ce fel de comisie pentru concursul de management al TNB ar fi ideală? Nu am un răspuns edificator. În multe teatre din lume în care am lucrat – fie la New York, Londra, Paris sau, mai aproape, la Budapesta, managerii erau numiți pe criterii politice sau artistice. Eu însumi, în singura funcție directorială pe care am deținut-o, am fost numit de ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleșu.

Am auzit că Ion Caramitru a fost cel care a adus ideea concursului pentru TNB, după ce au existat numiri considerate extrem de arbitrare, părtinitoare sau direct necinstite. Din păcate, nici concursurile nu au rezolvat problema, nu au convins vreodată. Asta nu înseamnă că pledez pentru numiri, ci pentru concursuri corecte. În realitate, însă, ele nu sunt niciodată corecte, fiindcă în spatele lor e o autoritate care decide din umbră.

Nu cred că s-ar putea obține adeziunea generală, nici măcar cea a majorității, dar dacă membrii comisiei ar fi persoane cu competențe dovedite și cu discernământ în domeniul teatrului și al managementului teatral, cred că s-ar putea crea un curent favorabil, cel puțin.

Ministrul Culturii alege acum membrii comisiei. Este poate prea restrictiv. Dacă propunerile ar veni din mai multe surse ar fi șanse pentru o mai mare acceptabilitate.  E greu ca un singur om să inspire încredere în cinstea, inteligența, gustul și capacitatea sa, decât dacă el însuși ar fi un André Malraux sau, la noi, un Pleșu (nu pentru că m-a numit pe mine!). 

Ar fi capabil actualul ministru Andras Demeter să ne surprindă în bine? Avem urgent nevoie de surprize bune, că s-au adunat destule catastrofale. E important să fie aleasă o comisie  “la crème de la crème”, o elită de personalități (scuze progresiștilor) care, chiar în dezacord, să fie deschise și să lucreze ca o echipă. Ar fi oare posibil ca acest miracol să aibă loc?

Până azi, George Călin a fost managerul interimar al TNB, dar a demisionat și țin să-l felicit că a reușit să se concentreze pe calitatea și valoarea artistică a producțiilor, după mult timp în care acest cuvânt “calitate” dispăruse cu desăvârșire.

În ceea ce mă privește, îi sunt recunoscător și pentru că a fost singurul care m-a invitat să revin să lucrez la Național după o absență de peste 30 de ani.

Eu demisionasem atunci pentru că eforturile de a revitaliza instituția erau înăbușite din toate părțile. Azi am, totuși, speranța că lucrurile se pot mișca. Pe mine George Călin m-a convins că are capacitatea de a fi un foarte bun manager. Sper că se va prezenta la următorul concurs, dacă e adevărat că data viitoare comisia va fi serios aleasă, fără aceleași suspiciuni că totul e iar aranjat dinainte sau că va fi, de fapt, aceeași farsă fără umor.”

***

Andrei Șerban este unul dintre cei mai importanți regizori din istoria teatrului românesc și totodată o personalitate de calibru la nivel internațional. După Revoluția din 1989, a devenit primul director al Teatrului Național București într-o Românie proaspăt eliberată de sub regimul comunist.

Cu o carieră excepțională în America, Europa și Japonia, Andrei Șerban revenea atunci acasă, după o lungă perioadă în care arta a fost permanent cenzurată. Era prima dată când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

A plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit anul trecut ca regizor la Național, cu spectacolul Mary Stuart, care a primit ulterior 7 nominalizări la Premiile UNITER.

Ministerul Culturii va organiza un nou concurs pentru managementul Teatrului Național București pe 19 ianuarie 2026, după ce ultimul nu a avut finalitate. Cultura la dubă a scris pe larg AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Andrei Șerban: “La viitorul concurs TNB e important să fie aleasă o comisie “crème de la crème”, o elită.” appeared first on Cultura la dubă.

Membrii comisiei sunt: Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova, Chiriac Constantin – managerul Teatrului Radu Stanca din Sibiu, Răzvan-Ioan Dincă – președintele Radioului Public, Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca, Ștefan Iordănescu – regizor, Anna Maria Popa – managerul Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Erwin Șimșensohn – managerul Teatrului din Constanța, Vasile Șirli – compozitor și Marinela Țepuș – teatrolog.

Răzvan Ioan Dincă, până recent Președinte Director General al Radiodifuziunii Române, a fost consilierul lui Andras Demeter pe când acesta era șeful Radiodifuziunii. Cei doi au făcut parte din același dosar penal, care viza fapte de abuz în serviciu și conflict de interese, la Opera Națională București, condusă de Dincă în perioada 2012 – 2015.

Marinela Țepuș a fost dată afară de la Teatrul Nottara din București, în mandatul lui Nicușor Dan la Primăria Capitalei, fiindcă la evaluare a obținut sub nota 7, ceea ce duce automat la destituire.

***

Răzvan Ioan Dincă, condamnat la 6 ani de închisoare, achitat apoi pentru că faptele au fost dezincriminate

Potrivit unui articol publicat de G4 Media în 2021, în martie 2017 Răzvan Ioan Dincă a fost condamnat la Tribunalul București la 6 ani de închisoare pentru mai multe infracţiuni de abuz în serviciu şi conflict de interese. În 2018 a fost achitat pentru că abuzul în serviciu prin încălcarea de legislație secundară a fost dezincriminat prin decizia CCR nr. 405 din 2016, scrie G4Media, și pentru că în iulie 2017 PSD a dezincriminat în Parlament conflictul de interese în modalitatea obținerii unui folos patrimonial pentru o altă persoană cu care funcționarul public s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani – potrivit motivării deciziei de achitare din decembrie 2018 a Curții de Apel București.

Pe parcursul procesului, în 2015, Dincă ar fi încercat să influenteze inculpați și martori din dosar și să distrugă probe ale anchetei, potrivit Judecătoriei Sectorului 1, care a decis atunci punerea sa sub control judiciar.

Conform G4Media, din același dosar a făcut parte Andras Demeter, actualul ministru al Culturii. Demeter a fost trimis în judecată în 2015, sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, dar în martie 2017 a fost achitat, întrucât fapta pentru care fusese trimis în judecată fusese dezincriminată.

În noiembrie 2021, ca urmare a susținerii PSD-PNL, Răzvan Ioan Dincă a fost numit șeful Radioului Public, funcție deținută anterior de Andras Demeter. Răzvan Ioan Dincă va fi înlocuit zilele acestea din funcția de Președinte Director General al Radiodifuziunii Române cu Robert Cristian Schwartz, votat de Parlament.

Andras Demeter, ministrul Culturii, se află în proces cu Ministerul Culturii

În decembrie 2024, Andras Demeter voia să devină managerul Teatrului de Operetă “Ion Dacian” din București, instituție condusă de Răzvan Ioan Dincă în perioada 2006 – 2012. A pierdut concursul și a dat în judecată Ministerul Culturii. Ulterior, în martie 2025, a fost numit de Natalia Intotero (PSD) secretar de stat în Ministerul Culturii, funcție pe care o mai ocupase și în mandatul lui Lucian Romașcanu (PSD).

Într-un răspuns dat pentru Cultura la dubă pe 10 aprilie 2025, Ministerul Culturii, prin secretarul de stat Diana Baciuna, susținea că nu poate fi vorba despre conflict de interese dat fiind că departamentul juridic nu i se subordonează secretarului de stat Andras Demeter, dar și că în ipoteza unui potențial conflict de interese, ar fi de datoria acestuia să se abțină de la acte care ar genera un conflict.

Între timp, Andras Demeter a devenit ministrul Culturii, iar departamentul juridic îi este subordonat.

Procesul se află în continuare pe rol. Tribunalul București a amânat decizia până la următoarea ședință, care va avea loc în martie 2026. De profesie actor, Andras Demeter a ocupat în cei 35 de ani de carieră doar funcții publice.

Marinela Țepus, dată afară de la Teatrul Nottara după ce a primit 6.94 la evaluare

În aprilie 2022, Cultura la dubă scria că după evaluarea managerilor teatrelor aflate în subordinea Primăriei Capitalei, primarul Nicușor Dan schimba din funcție mai mulți manageri, ca urmare a notelor slabe obținute de aceștia. Dintre cei evaluați, Marinela Țepuș, care conducea Teatrul Nottara de 10 ani, a primit cea mai mică notă și a fost singura demisă direct, pentru că a obținut sub nota 7, ceea ce, potrivit legii, duce automat la destituire.

Chiar Marinela Țepuș a fost cea care a făcut publică nota, acuzând Primăria Capitalei de o “evaluare regizată sub forma unei execuții publice”. În timpul audierilor, acesteia i s-a reproșat numărul mic de spectatori și, implicit, încasările reduse, precum și orientarea artistică a instituției majoritar către spectacole bulevardiere. La rândul său, Țepuș a argumentat spunând că a încercat să aducă și altfel de spectacole decât comedie, dar că spectatorii ieșeau din sală.

Marinela Țepuș l-a dat în judecată pe Nicușor Dan și Primăria Capitalei, dar a pierdut în toate cele trei dosare judecate la Tribunalul București. Instanța a decis că cererile sale sunt nefondate.

Acum, ministrul Andras Demeter a ales-o, printre alții, pe Marinela Țepus, să evalueze viitorul manager al celui mai mare teatru din România, Naționalul din București.

Doi membri ai comisiei sunt direct subordonați ministrului Culturii

Managerii a două instituții publice de cultură, aflate în subordinea Ministerului Culturii, fac parte din comisia de evaluare conturată de ministrul Andras Demeter și echipa sa. Este vorba despre Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național din Craiova și Florin Estefan – managerul Operei Naționale din Cluj-Napoca.

Situația ridică semne de întrebare, în condițiile în care superiorul lor direct este chiar organizatorul concursului, ministrul Andras Demeter. Teatrele pe care le conduc depind anual de bugetul alocat de Ministerul Culturii.

Într-o scrisoare semnată de mai mulți angajați ai Teatrului Național I.L. Caragiale din București, publicată pe 24 octombrie 2025, aceștia îi cereau ministrului Andras Demeter ca acest concurs “să se desfășoare într-o manieră deschisă, transparentă și imparțială, cu o comisie care să garanteze selecția pe merit.”, precum și să fie organizat după schimbarea legislației aflate în vigoare.

ISTORIC – Cine a condus TNB în ultimii 56 de ani

În timpul regimului Ceaușescu, în perioada 1969 – 1990, directorul Teatrului Național București a fost Radu Beligan. La scurt timp după Revoluția din 1989, regizorul Andrei Șerban, care deja se bucura de o carieră internațională, a acceptat invitația ministrului Culturii Andrei Pleșu de a prelua conducerea Teatrului Național din București.

Acesta a montat în mandatul său celebra Trilogie Antică, dar a plecat după doar 3 ani. Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă la 35 de ani de la Revoluția, Andrei Șerban povestea:

“În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România. Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii. E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.“, spunea Andrei Șerban pentru Cultura la dubă în decembrie 2024.

Între 1993 – 1996, TNB a fost condus de Fănuș Neagu, succedat în perioada 1996 – 2001 de Ion Cojar și între 2001 – 2004 de Dinu Săraru. Ion Caramitru a preluat teatrul din 2005 și l-a condus până a decedat, în 2021. După dispariția lui Ion Caramitru, manager interimar a devenit Ioan Onisei, fost director adjunct. Dar și acesta s-a stins din viață la scurt timp, în 2022.

Mircea Rusu a fost numit interimar. În 2022, ministrul Lucian Romașcanu a organizat concursul pentru postul de manager al TNB, dar acesta a avut, în premieră, un rezultat surprinzător – concursul a fost anulat înaintea probei interviurilor fiindcă niciun candidat nu ar fi avut un proiect de management demn de Teatrul Național București. Candidații de atunci au fost:

• Mircea Rusu, actor și interimarul de atunci al TNB
• Liviu Lucaci, rectorul UNATC
• Adrian Găzdaru, actor, fost manager general al Teatrului Excelsior, înlăturat la finalul celor 4 ani de mandat după ce a primit nota 7.18
• Ada Lupu Hausvater, regizoare și manager general al Teatrului Național din Timișoara din 2005 până în prezent
• Andrei Grosu, regizor și co-fondator al teatrului independent Unteatru

Ulterior, Mircea Rusu a fost înlocuit cu interimarul George Călin, care conduce instituția și în prezent.

La o distanță de 3 ani de la încercarea nereușită a lui Romașcanu, ministrul Andras Demeter a anunțat pe 23 octombrie 2025 organizarea unui nou concurs. Zilele acestea, între 24-26 noiembrie, are loc selecția dosarelor.

Următoarele etape sunt:

• 27.11-08.12.2025, analiza proiectelor de management – prima etapă;

• 09.12-10.12.2025, susținerea proiectelor de management în cadrul interviului – a doua etapă.

• în termen de 24 de ore de la încheierea etapei a doua – aducerea la cunoștința candidaților și la cunoștința publică, a rezultatului concursului și afișarea acestuia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Răzvan Ioan Dincă, fost condamnat penal pentru abuz în serviciu, și Marinela Țepus, demisă de la Nottara după ce a primit sub nota 7, evaluează noul manager al Teatrului Național București appeared first on Cultura la dubă.

Într-un răspuns oficial transmis la solicitarea Cultura la dubă, Ministerul Culturii confirmă în premieră intenția de a desființa Institutul Național al Patrimoniului și de a-l transforma într-un departament al ministerului.

“Una dintre opțiunile avute în vedere pentru îmbunătățirea gestionării patrimoniului cultural național este încorporarea Institutului Național al Patrimoniului în structura Ministerului Culturii, pentru a eficientiza procesul și a centraliza competențele într-o singură autoritate.”, spune Ministerul Culturii.

Inițiativa ministerului e contestată într-o petiție publică, inițiată de Pro Patrimonio, semnată până acum de aproape 5000 de oameni. Mai mulți arhitecți importanți declară că desființarea INP pune în pericol patrimoniul însuși și independența specialiștilor față de factorul politic.

“Transformarea Institutului Național al Patrimoniului într-o direcție din minister ar amputa independența deciziei profesionale, care este esențială.”, spune pentru Cultura la dubă arhitectul Ștefan Bâlici, fost director al INP și actual președinte al Ordinului Arhitecților din România.

“Este evident că vom lua drumul Ungariei în ceea ce priveşte capturarea şi ideologizarea discursului identitar prin anihilarea custozilor instituționali de drept ai patrimoniului. Vă reamintesc că în țara vecină Institutul Național al Patrimoniului a fost anihilat, iar muzeele comasate până la pierderea identității lor.”, declară și arhitectul Eugen Vaida, coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente.

***

Ministerul Culturii susține că ia în considerare desființarea INP ca instituție de sine stătătoare și integrarea activităților specifice în cadrul unui departament al ministerului. În prezent, INP este în subordinea Ministerului Culturii, dar are personalitate juridică și gestionează un buget propriu. Angajații INP sunt, majoritatea, specialiști în domeniul patrimoniului.

Am solicitat Ministerului Culturii un punct oficial cu privire la posibila comasare a INP cu Ministerul Culturii, știre apărută inițial la nivel de zvon. Iată răspunsul oferit de Ministerul Culturii pentru Cultura la dubă:

“1. Este adevărat că Ministerul Culturii dorește comasarea Institutului Național al Patrimoniului cu ministerul, transformându-l într-un departament?

Da, analizǎm aceastǎ ipotezǎ. De la începutul actualului mandat, Ministerul Culturii se află în procedura de elaborare a unui proiect de act normativ care vizează modificarea și completarea legislației din domeniul patrimoniului cultural național, un demers legislativ amplu, menit să asigure coerența și eficiența intervențiilor publice și private în domeniu.

Proiectul va reuni, într-un singur cadru de reglementare, prevederile disparate care vizează patrimoniul cultural mobil, imobil și imaterial, armonizându-le atât între ele, cât și cu legislația generală și cu practicile europene. Prin aceste reglementări se instituie premisele unei raportări administrative centrate pe date actuale și corecte, evitând reluarea acelorași deficiențe, semnalate recurent în ultimele trei decenii.

Ne dorim ca România să beneficieze de o legislație adaptată nevoilor reale ale domeniului. Aceste demersuri sunt esențiale deoarece am constatat că există lacune semnificative în legislația actuală, cum ar fi neactualizarea Listei Monumentelor Istorice, ceea ce poate deveni o vulnerabilitate majorǎ. Gestionarea patrimoniului cultural național este o responsabilitate importantă, iar aceste deficiențe pot pune în pericol protejarea și valorificarea corectă a acestuia.

În acest context, una dintre opțiunile avute în vedere pentru îmbunătățirea gestionării patrimoniului cultural național este încorporarea Institutului Național al Patrimoniului în structura Ministerului Culturii, pentru a eficientiza procesul și a centraliza competențele într-o singură autoritate.

2. Care este raționamentul din spatele acestei inițiative și ce demersuri concrete faceți în acest sens?

Așa cum am menționat, această opțiune este analizată în cadrul procesului de modernizare a legislației și a instrumentelor administrative dedicate patrimoniului.

Posibile beneficii ale unei astfel de măsuri includ:

• Centralizarea autorității, pentru o gestionare mai eficientă și coordonată a patrimoniului cultural.

• Simplificarea birocrației, prin eliminarea paralelismelor instituționale între Ministerul Culturii și INP.

• Decizii bazate pe date corecte și actualizate, prin digitalizarea proceselor de reglementare și avizare, ceea ce va asigura transparență și va eficientiza intervențiile în domeniu.

Ministerul Culturii își asumă rolul de a construi politici publice și un cadru legislativ eficient, iar analiza acestei măsuri se desfășoară în acest cadru.

3. Cum răspundeți organizațiilor care militează pentru protejarea patrimoniului și care critică această ipoteză?

Ministerul Culturii nu comentează pozițiile organizațiilor civice și ale actorilor independenți.Fiecare își are propriul rol: societatea civilă militează, iar Ministerul Culturii elaborează politici publice, legislație și asigură administrarea domeniului patrimoniului. Aceste roluri complementare întăresc sistemul, nu îl slăbesc.

4. Se pot pierde fondurile PNRR gestionate de INP dacă va avea loc această reorganizare?

Nu se pierd finanțările. Proiectele pot fi implementate de Ministerul Culturii în conformitate cu prevederile aplicabile finanțărilor externe. Nu există riscul întreruperii sau al returnării fondurilor în ipoteza amintitǎ mai sus.”, a transmis Ministerul Culturii.

INP există oficial din 2009, prin Legea nr. 329/2009, care a stabilit ca Oficiul Național al Monumentelor Istorice să fie comasat cu Institutul Național al Monumentelor Istorice, formând astfel Institutul Național al Patrimoniului [INP]. De asemenea, din 2011, prin OUG nr. 12/2011, Institutul de Memorie Culturală – CIMEC a fost comasat prin absorbție cu INP.

Printre atribuțiile principale ale INP se numără:

• elaborarea și actualizarea Listei Monumentelor Istorice din România
• gestionarea fondurilor destinate cercetării, expertizării și executării lucrărilor de consolidare-restaurare și punere în valoare a monumentelor istorice, prin Programul Național de Restaurare a Monumentelor Istorice, finanțat de la bugetul de stat
• administrarea monumentelor storice intrate cu orice titlu în proprietatea statului, altele decât cele administrate de alte instituții publice;

• verificarea și propunerea spre avizare, potrivit legii, a documentațiilor tehnico-economice pentru lucrările contractate;
• asigură fundamentarea științifică a deciziilor și a avizelor Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice privind clasarea și evidența monumentelor istorice, intervențiile asupra acestora, precum și în zonele lor de protecție;

• elaborează dosarele pentru monumentele istorice propuse a fi incluse în Lista patrimoniului mondial;

REACȚII CRITICE DIN PARTEA ARHITECȚILOR: “Este deja o problemă de securitate națională”

Arhitectul Ștefan Bâlici, fost director al INP și actual președinte al Ordinului Arhitecților din România, susține că demersul Ministerului Culturii este periculos pentru independența specialiștilor.

“Ce credeți, ca specialist în patrimoniu, că ar aduce această schimbare în domeniul patrimoniului?

Ar aduce pierderea capacităților funcționale ale institutului, care au fost construite cu pas cu pas și cu dificultate, ani de zile și care trebuie consolidate și sprijinite, nu destructurate. De ce spun că ar aduce pierderea capacităților instituționale? Pentru că Institutul, în momentul de față, funcționează pe baza unor capacități și decizii strict profesionale. Nu există interferență politică.

Mă rog, în măsura în care nu există în nicio instituție în care se poate să nu existe. Dar tocmai separarea de minister asigură acest flux normal sau relație normală între decizia politică pe care trebuie să o găsim la minister și decizia profesională, și operaționalizarea politicilor publice de patrimoniu, care trebuie să se găsească într-o instituție de specialitate autonomă și, cum spuneam, bazată pe mecanisme profesionale și nu politice.

Or, mutarea Institutului, transformarea lui într-o direcție în minister, ar amputa această independență a deciziei profesionale, care este esențială.

Institutul s-a manifestat de-a lungul anilor în toate problemele sensibile ale patrimoniului cultural din România și a făcut-o cu argumente. Decizia a fost a factorului politic, dar argumentele au putut să fie văzute, auzite și au fost argumente de încredere, produse de o echipă de profesioniști extraordinară, care nu are egal în România în momentul de față și care, cum spuneam, a fost construită cu greu.

Profesioniști cu studii la cele mai importante școli din Europa, școli de patrimoniu, cu specializări la institute de renume internațional, cu experiență vastă în domeniul de care se ocupă. Nu există nimic comparabil

Credeți că, în spatele acestei inițiative, stă pretextul deficitului sau sunt alte lucruri pe care noi nu le cunoaștem?

Nu este posibil să faci economie, nu de aici, nu de la patrimoniu. Nici ca principiu și nici în realitate nu s-ar întâmpla niciun fel de economie. Este iluzorie aceasta.

Dar din cunoștințele pe care le aveți și din discuțiile pe care le-ați avut cu colegi din domeniu, care credeți că este, de fapt, motivația din spatele acestei inițiative?

Nu pot decât să bănuiesc că este ceea ce se vede și anume centralizarea puterii de decizie pe domeniul patrimoniului cultural. Pentru că puterea de decizie are componenta politică, cum am spus, dar fundamentată prin componenta științifică. Or, centralizând ambele componente într-o singură mână, se poate controla totul. Ceea ce e foarte periculos pentru patrimoniul nostru.

Tocmai împărțirea aceasta care a funcționat și care funcționează în multe țări, așa e în majoritatea țărilor europene, institutele de specialitate care sunt institute de specialitate, care au personal de o anumită factură, care au atribuții de o anumită factură, iar puterea politică este putere politică, e în altă parte și elaborarea politicilor publice poate să se facă prin colaborare între cele două.”, a declarat Ștefan Bâlici pentru Cultura la dubă.

În 2022, după un mandat de 5 ani, Ștefan Bâlici a fost înlăturat de la conducerea INP de către ministrul Culturii Lucian Romașcanu. În locul său a fost numită Oana Zaharia, fosta șefă a Administrației Monumentelor din cadrul Primăriei Capitalei, în mandatul Gabrielei Firea. Aceasta ocupă funcția de director al INP și în prezent.

PETIȚIE PUBLICĂ ÎMPOTRIVA DEMERSULUI MINISTERULUI

În textul unei petiții publice, Fundația Pro Patrimonio, susține următoarele:

“Patrimoniul cultural nu e monedă de schimb. INP trebuie păstrat!

Fundația Pro Patrimonio solicită Ministrului Culturii, András István Demeter, și Primului Ministru, Ilie Bolojan, să renunțe la intenția de desființare sau absorbție a Institutului Național al Patrimoniului (INP) în structura Ministerului Culturii.

• Cerem păstrarea INP ca instituție publică distinctă, autonomă, cu personalitate juridică, cu rol independent de expertiză și intervenție profesională în protejarea patrimoniului cultural național.

• Desființarea INP amenință grav valorile democratice: transparența decizională, independența profesională și separarea între politică și expertiză. Patrimoniul este un bun public, nu un instrument politic.

• De ce e esențial INP?

Este unica instituție specializată care aplică politicile publice privind patrimoniul cultural, de la inventariere și restaurare, la gestionarea bazelor de date naționale, relația cu UNESCO, și implementarea proiectelor prin PNRR. Este continuatorul Comisiunii Monumentelor Istorice (1892) și pilon al protecției patrimoniului.”

Petiția a fost semnată până la ora publicării articolului de aproape 5000 de oameni.

Arhitectul Eugen Vaida, fondatorul Asociației Momentum, coordonatorul proiectului Ambulanța pentru Monumente, premiat cu Premiul European pentru Patrimoniu, și director al fundației Regelui Charles al III-lea în România, critică la rândul său încercarea de desființare a INP.

“Nu este vorba despre vreo desființare a unei instituții, ci despre însăși decapitarea identității și punerea în discuție a legimității existenței unui stat, al nostru.

INP, prin cei 120 de oameni, reprezintă capul care ar trebui să ne călăuzească, alături de Academia Română, în teorie.

Cărțile de istorie pot fi manipulate ideologic, însă patrimoniul este singurul martor vizibil al adevărului istoric, nemanipulabil și inalienabil. Riscăm să pierdem cele peste 800 de monumente grav deteriorate din cauza unei incapacități de reacție din partea statului.

În acest context şi subliniind faptul că patrimoniul a fost cuprins ca obiectiv strategic de apărare a țării în “Strategia Națională de Apărare a Țării”, dinamitarea principalei instituții de gestionare a patrimoniului nu reprezintă decât un act de subminare a statului cu tot cu patrimoniul ei etnic. Această chestiune intră în sfera securității nu mai este doar de competența domeniului patrimoniului.

Ne-am mobilizat în ultimii ani să salvăm prin Ambulanța pentru monumente peste 100 de monumente istorice şi am susținut o lege care obligă statul să salveze 100 de monumente istorice, anual. Acestea urmau să fie salvate prin INP.

Oricare va fi răspunsul ministrului – şi în buna tradiție, dialogul cu societatea civilă şi comunitatea experților lipseşte-, este evident că vom lua drumul Ungariei în ceea ce priveşte capturarea şi ideologizarea discursului identitar prin anihilarea custozilor instituționali de drept ai patrimoniului. Vă reamintesc că în țara vecină Institutul Național al Patrimoniului a fost anihilat iar muzeele comasate până la pierderea identității lor.”, declară Eugen Vaida pentru Cultura la dubă.

În Ungaria, guvernul lui Viktor Orban a transformat Institutul Național al Patrimoniului într-o structură directă a biroului primului ministru. Comunitatea internațională Open Democracy semnala în 2012 că măsura este o formă de a controla patrimoniul în beneficiul intereselor dezvoltatorilor mobiliari, iar puterea centralizată face parte din resurecția naționalistă, la fel ca în regimul comunist.

RĂSPUNSUL MINISTERULUI CULTURII, GENERAT ÎN PROPORȚIE DE PESTE 85% CU AI

Potrivit mai multor aplicații de AI pe care le-am interogat, textul transmis de Ministerul Culturii către redacția noastră este generat în proporție de peste 85% de AI.

INP nu este singura instituție de cultură care ar urma să treacă printr-un proces de comasare. Teatrul de Operetă „Ion Dacian” ar urma să absoarbă, prin comasare, Teatrul Muzical „Ambasadorii”.

UPDATE

Purtătorul de cuvânt al USR, Cristian Seidler, susține că propunerea ministrului Andras Demeter nu a fost discutată și, prin urmare, nu este agreată în cadrul coaliției de guvernare. Acesta afirmă pentru Cultura la dubă că USR se va opune desființării INP.

“USR va cere o discuție în coaliție despre intenția de desființare a Institutului Național al Patrimoniului, care nu a fost convenită între partidele de la guvernare. Institutul Național al Patrimoniului gestionează patrimoniul național și este o instituție strategică în acest sens. Mai mult, orice proces de acest gen poate periclita accesarea fondurilor europene gestionate de INP pentru restaurarea unor obiective de patrimoniu.

Cultura se pune în valoare prin management corect, concursuri transparente și investiții în oameni competenți.

Sunt instituții deconcentrate ale căror atribuții fie se suprapun, fie sunt create și multiplicate pentru a oferi joburi unei clientele, și pe acelea trebuie să le vizăm, nu instituțiile strategice.”, a declarat purtătorul de cuvânt al USR Cristian Seidler.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post OFICIAL Ministerul Culturii confirmă pentru Cultura la dubă că intenționează să desființeze Institutul Național al Patrimoniului. Specialiștii contestă vehement inițiativa appeared first on Cultura la dubă.

ROMÂNĂ

One of Iran’s multi-award-winning international filmmakers, Mohammad Rasoulof, was also present at the Lisbon International Film Festival (LEFFEST) to display his latest film “The Seed of the Sacred Fig”, which was screened in Romania at Les Films de Cannes à Bucarest and the “Anonimul” Festival.

The film has already received several international awards including the Special Jury Prize and the FIPRESCI Prize at Cannes.

Mohammad Rasoulof has been in Europe since May, having left Iran clandestinely, on foot over the mountains, since his passport was confiscated in 2017 and he has been banned from leaving the country. He decided to leave to avoid serving his latest sentence, flogging and eight years in prison. The filmmaker has already been jailed twice since 2020 for his artistic activity. The films that prompted the authorities to react criticize Iran’s society and religious dictatorship. In 2017 “A Man of Integrity” won the Un Certain Regard prize at Cannes and in 2020 “There Is No Evil” was awarded the Golden Bear in Berlin.

“The Seed of the Sacred Fig” was filmed secretly without the authorities’ permission, with minimal technical means, and crew members in Iran are interrogated and threatened.

This is the only interview that Rasoulof gave for a romanian publication, Cultura la dubă.

__________________________________________________________________________________

First of all how are you, how do you feel after all these months in Europe?

It’s a multi-layered question as since I arrived in Europe around May 10th I’ve been travelling so much with the film (NR:The Seed of the Sacred Fig), there’s so much to do to get the film distributed that it’s hard for me to give you an accurate answer.

At the same time I do have a base in Germany (NR-Hamburg), that is my second home at the moment, so I am very good. At the same time I’ve been travelling so much that I still did not find my centre.

I know you were in Cannes, Busan (NR: film festival in South Korea, as president of the jury), New York Film Festival, we are in Lisbon at LEFFEST now, how do you feel about travelling so much to all these festivals, what do you think you receive through these festivals, how does this make you feel?

The last time I got out of the country was seven years ago because before that I was a travel ban and could not travel. And so I got a chance to see “There Is No Evil” only today, after so many years. I’ve never seen it on the big screen.  So it was a very special experience for me, and the same goes for all the other festivals that I attend.

I watch the film with different audiences from different countries, and I get to experience the film from people from different cultures and see their reactions. It’s very fulfilling and enriching for me, and it’s been going on.

Do you feel like this is a turning point in your life, like this is going to be a big change?

In terms of my life, yes, it’s already been a big change, because I had to leave the country.

But cinematically, I’m not sure if that’s the case, no, I’m still the same person. Because I’ve always worked under limitations and working around limitations.

And so even right now, when I’m not in Iran, those limitations still continue in one way or another. Me being outside of the country means that I’m free as a person, but I’m not necessarily free as a filmmaker, because I cannot make films in my own country.  So sometimes I think about doing things in different genres, even doing animation, things that are not location-based. I’m trying to discover other forms. So it’s too early for me to give you a definite answer as to where I am. 

How did you go from sociology to filmmaking? What made you do that? What was the ticking point? 

Initially, I went to university to learn filmmaking, but then I realized that what they teach in film school is not necessarily a very complicated thing. And I’d rather learn those techniques and skills through experience and by experimenting with them and making films. What really mattered to me was the humanist aspect of it and sharing the human condition. 

So you joined your interest in sociology, that’s also a lot about, let’s say, statistics and not so much about human condition, with anthropology, and film. 

Yes, but now…when I look back, I don’t think sociology was the right path for me to go against censorship. It’s just a different experience that I try to bring into my films and bring into life.  And I go against the definitions of genres and the classic cinema, a I like to break the forms and experiment with new ones. I think all of these things come from limitations, but these limitations are twofold.  Sometimes the artist imposes those limitations on themselves, and sometimes the limitations come from outside. And in either case, you have to move forward and make it work.

You come from a culture that’s thousands of years old. How do you relate to that very rich past? How do you see the present in the context of a bigger history? 

This history is a burden, this rich history is not always a positive thing.  I think it does not always culminate in positive results when you have it on your back, because you cannot mix things. There’s always that confrontation between tradition and modernity. So, the fact that this country has that rich history behind it does not necessarily mean that, you know, that will reflect in its modern history. That is the case for Iran and many other countries. They all have very, very rich cultures, but they are struggling in their daily lives in the modern times.

I really admire our rich history in a way, but I also see traces of dictatorship and totalitarianism throughout this history. It’s weaved in with the history.  And, of course, I’m critical of that.

A question that’s very important to me, personally. I noticed, or I feel, that Iranian films, not only yours, but those also that I saw over the years, have quality of subtlety and poetry in them. How important do you think poetry is in your culture? Although the subjects could be very harsh, there is still something poetical in them.

I think that’s very much inspired by the classic literature. And at the same time, the tyrannical regimes that have been in place over time, they have created their own aesthetics, in a sense, and the artists have to work within that.

Is Persian classical literature still very important nowadays? 

This poetical approach has always been embedded in our culture throughout history as a way of confronting the power, since many many years ago. 

Does it go across social classes? Or is it an intellectual thing? 

No, even in usual conversation you can notice it. Do you know the concept of taarof in the Farsi language? 

No, I don’t. 

It’s a poetic way of being polite, where, for example, somebody offers you something and you have to refuse three times.  So it’s as if the language has been formed in a way that the Persians do not have the means to say what they need directly. They have to wrap it up.  And that’s where the poetry comes from, maybe. And that’s also very present in the literature. 

Would anyone read classical literature, poetry, still nowadays, like really anyone? 

They are very proud of it. It’s a source of pride, but also the metaphorical language of that classical literature has made its way into the Persian language. It’s ever-present.  And that’s why I mentioned, when you have this rich history, you always sort of want to go back to it, but at the same time, it’s complicated. Instead of making something new, you always want to reference that.

Another subject that’s very present, in most Iranian films I’ve seen, is prison and judges. Not only in your films, in Mariam Moghadam’s also, for instance. What would be the reason? 

You have a point here, and that’s because of the way the government has dealt with the people. There is no real correlation between their actual lives and what they have to face when they face the system.

I can give you an example:  I met someone in prison who had lost all of his fingers because he had stolen something. And according to Sharia law, you lose your fingers if you steal. But they took him to the hospital and they actually reattached the fingers because in their eyes, and in the Sharia law, reattaching the fingers is not illegal.  It’s alright to do that.

So they actually cut it off because that was the verdict, but then they sew them back. Wouldn’t your head just explode hearing this?

How do you find the courage, the spirit of sacrifice, although you’ve been to prison twice? How do you manage to go back to what you’re doing and go again?  And I’m going to embed another question here, the same thing about the actors that work with you and the crew that works with you. You all, not only you, but your whole crew and all your team, face enormous risks.

I go to the people who already have this desire to go against the system.  And then people who think like me also approach me to work with me. So that’s how the teams are created.

But I think the root of this courage goes back to their self-esteem and how they see themselves and want to see themselves.

The sense of honour you mean?

Their sense of identity. When you want to be yourself, you cannot tolerate censorship, right?

That makes me think about your film “A Man of Integrity”. 

Yes!

Is there any Romanian director or film that you liked? 

I was a jury in 2021 at the Berlinale, I loved Radu…(NR: Radu Jude, won the the Golden Bear in 2021 with “Bad Luck Banging or Loony Porn”), all of his films. I like his courage and his clarity. It’s like he’s playing with the medium in a way. He doesn’t allow cinema to play with him, he plays with the medium. 

***

Thanks to the Leffest Festival team for their support in organising this interview.

The post INTERVIEW Iranian director Mohammad Rasoulof for Cultura la dubă: “History is like a burden. There is always a conflict between tradition and modernity.” appeared first on Cultura la dubă.

Mesajul vine ca urmare a jafului de la Muzeul Drents din Olanda, în urma căruia au fost furate Cofiul de la Coțofenești și 3 brățări regale dacice de la Sarmizegetusa Regia.

În 1968, de la Brukenthal au fost furate 8 tablouri extrem de valoroase, dintre care doar 4 au fost recuperate în mandatul de președinte al lui Emil Constantinescu și cu ajutorul președintelui american Bill Clinton. În cele mai multe cazuri similare, artefactele nu se mai găsesc niciodată.

Iată mesajul directorului Muzeului Bruckenthal:

“Am fost solicitați să expunem și noi câteva piese în cadrul acestei expoziții și a expoziției Dacia, ultiuma frontieră a romanității. În urma discuțiilor avute cu colegii mei conservatori, restauratori și muzeografi am hotărât că piesele solicitate nu pot să participe la expoziții din cauza stării lor de conservare, fiind foarte fragile. Însă, am răspuns solicitării că dorim să participăm cu alte piese, însă propunerea noastră nu a primit niciun răspuns.

Acest jaf de artă, nu singurul din ultimii ani din Olanda sau din Germania, ar trebui să ne conștientizeze mai mult și pe noi, cei din România în ceea ce privește siguranța și protejarea patrimoniului cultural național.

Muzeul Național Brukenthal a trăit o asemenea traumă în 1968 când au fost furate 8 tablouri din care au fost recuperate doar 4. A fost cel mai mare furt de opere de artă din România!

În cadrul expoziției realizată despre acest eveniment, în anul 2022, am atras mai multe semnale de alarmă. Suntem a treia generație profesională de la momentul furtului; chiar dacă nici astăzi nu putem afirma că suntem detașați emoțional, raportarea noastră la trecutul instituției poate fi mai ușor așezată în tiparele memoriei reparative.

O parte din cercetarea pe care s-a bazat expoziția și catalogul acesteia s-a desfășurat în anii trecuți, în arhiva de fotografie. În 2022, cu prilejului unei inspecții în depozitul de pictură europeană am constat faptul că șasiul de pe care a fost tăiată pânza lucrării Moartea Cleopatrei de Anthony van Dyck era păstrat fiind împachetat așa cum fusese predat în urma anchetei închise în 1972!

Faptul că 50 de ani nimeni nu a dorit să deschidă pachetul arată o traumă perpetuată în conștiința angajaților muzeului. A fost momentul în care am realizat că a venit timpul să prezentăm propria noastră versiune asupra evenimentelor.

Astfel am hotărât să constituim o comisie asistată de un reprezentant al Poliției de Patrimoniu, iar după despachetare am hotărât că șasiul trebuie expus; de la acest element s-a dezvoltat conceptul proiectului expozițional Marele furt de la Brukenthal urmat și de documentarul realizat împreună cu HISTORY.

În mai multe rânduri am atras atenția decidenților politici că Muzeele sunt importante nu doar pentru serviciile culturale oferite publicului: expoziții, evenimente etc, cât mai ales patrimoniului cultural național deținut.

1. Și în cadrul întâlnirii avute cu Ministrul Culturii, Natalia Intotero, din această săptămână, am fost singurul manager care am ridicat problema pazei din instituțiile muzeale. Părerea mea, subliniată de ani buni a fost aceea că cei din Ministerul de Interne, cum ar fi Jandarmii, să asigure paza obiectivelor muzeale care dețin un patrimoniu cultural național valoros. Asta ar aduce atât economii cât și personal calificat!

2. Avem nevoie de investiții majore în ceea ce înseamnă sistemele de siguranță. La Muzeul Național Brukenthal în ultimii 3 ani am acordat o atenție deosebită în ceea ce înseamnă schimbarea sistemelor vechi, amplasarea de noi camere, ș.a.

3. Avem nevoie de amenjarea depozitelor cu toate elementele necesare: aparte de dectare fum, persoane, spargeri etc. Decidenții politici trebuie să înțeleagă că nu vorbim despre colecții private și vorbim despre mărturii ale existenței noastre pe acest pământ. Vorbim despre patrimoniul național, istoria și mândria țării noastre!

Anul trecut Muzeul Național Brukenthal împreună cu reprezentanții ISU au desfășurat cea mai importantă acțiune de acest fel din istoria muzeului. Scenariul exercițiului a simulat un incendiu izbucnit într-o încăpere a muzeului, fiind necesară o intervenție rapidă și eficientă pentru a limita pagubele și a asigura siguranța personalului și vizitatorilor.

4. Avem nevoie să restaurăm într-un mod profesional clădirile în care avem expoziții și depozite. De asemenea Direcțiile Județene de Cultură, specialiștii și arhitecții trebuie să fie deschiși la minte, raționali și să înțeleagă că unele investiții în clădirile monument istoric, cum ar fi închideri centralizate, uși profesionale, sisteme, trebuie amplasate. Nu dărămâm și distrugem patrimoniul imobil, dar unele lucrări sunt necesare!

5. Instituțiile muzeale au nevoie de personal calificat care să continue munca de conservare, cercetare și restaurare a patrimoniului deținut. Investiția în cultură este o investiție pentru viitor!

6. Evenimentul din Olanda este unul tragic. Însă acest eveniment trebuie să ne responsabilizeze și să nu ne ducă spre altă extremă. Să fim puși în situația ca patrimoniul cultural să nu mai fie expus și să nu mai fie prezentat în alte locuri, în țară și străinătate. Trebuie să luăm toate măsurile necesare.

Avem nevoie de autostrăzi, de spitale, de școli dar avem nevoie și de investiții în Muzee!”

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

Citește și:

The post Apelul Muzeului Bruckenthal pentru sporirea securității în muzee: “Decidenții politici trebuie să înțeleagă că nu vorbim despre colecții private, ci despre mărturii ale existenței noastre pe acest pământ.” appeared first on Cultura la dubă.

Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.

Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.

Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.

Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.

L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.

La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.

***

Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?

Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.

Apoi, diferit e managementul.

Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.

Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.

Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.

Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.

Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?

Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.

Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.

În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.

V-a adus bucurie această invitație?

Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.

Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.

Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.

Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?

Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.

Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”

Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.

Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?

Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.

Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.

În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.

Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.

Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.

Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?

De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.

Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.

De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.

Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.

Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.

Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?

Da.

Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.

Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.

Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?

Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.

Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.

Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.

De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.

Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.

Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.

Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.

De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.

Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.

Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.

Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.

Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.

Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.

Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.

Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.

Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.

Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.

Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.

Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.

Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.

Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.

Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?

Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.

Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.

Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.

Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.

Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.

Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?

În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.

Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.

E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.

35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?

E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.

Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.

Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.

În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.

Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?

Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.

***

Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Șerban: “Suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul.” appeared first on Cultura la dubă.

În 2025, festivalul UNTOLD va împlini 10 ani de existență și va sărbători această aniversare cu o ediție specială – UNTOLD X. Grupul care organizează UNTOLD își propune în același timp și o reorganizare a companiei, astfel încât festivalul să depășească cât mai puternic granițele României. După UNTOLD Dubai, o nouă destinație internațională ar putea găzdui festivalul născut din ambiția unor tineri din Cluj.

Edy Chereji, unul dintre cofondatorii festivalului, avea doar 28 de ani atunci când a început să lucreze la pregătirea primei ediții UNTOLD. În 10 ani, a contribuit decisiv la creșterea acestui fenomen de entertainment și a ajuns inclusiv să predea studenților de la Universitatea București ceea ce el a învățat din propria experiență.

Echipa pe care o coordonează, alături de partenerii săi, este motorul unui business uriaș care implică organizarea mai multor festivaluri (Neversea, Massif, UNTOLD Dubai), o agenție de marketing și comunicare, acțiuni cu impact social (Campania Blood Network) sau, mai nou, producție de film.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acesta vorbește despre începuturile și evoluția festivalului, precum și despre planurile majore pentru viitor.

***

Edy, când ai intrat tu în această echipă și ce a fost UNTOLD la început, pentru tine? Și ce e acum?

Eu sunt unul dintre norocoșii care au avut șansa de a fi de la început, fiind unul dintre membrii fondatori ai UNTOLD. Am avut primele discuții cu Bogdan Buta, prietenul și partenerul meu de business, prin 2013, despre un festival pe care voiam să îl facem la Cluj. Bogdan avea viziunea asta, de a se întâmpla un festival cum nu s-a mai văzut până atunci în România ca amploare. Mai erau atunci Bestfest, Electric Castle, Summer Well, dar noi voiam ceva care din start să atingă un public mai numeros și să fie ceva mai comercial.

După aceea lucrurile s-au așezat, iar în 2014 am început efectiv să lucrăm la acest proiect.

În 2015 i-am dat drumul.

Pentru mine a fost o provocare foarte mare, veneam după mulți ani în care am activat pentru o companie mare în România, în zona de evenimente.

În 2013 am luat-o pe calea antreprenoriatului, făcusem performanță și în companie și simțeam că atinsesem deja niște niveluri până la 27 de ani. Dar simțeam că nu am spus tot, că trebuie să mai existe provocări, care să însemne o evoluție pentru mine.

Când Bogdan mi-a spus ideea lui, de a face un festival de muzică, noi organizam concerte pe atunci, în Cluj, cu artiști străini mai micuți, artiști români mai mari.

Dar să facem un proiect care să devină un brand de țară, un element de identitate, mi s-a părut ceva extraordinar.

A fost de la început ambiția de a face un festival foarte mare, care să devină cunoscut în lume?

Da. Știam că România înseamnă Nadia, Hagi, Dracula, dar că ar putea să se identifice și cu UNTOLD.

Câți ani aveai la prima ediție UNTOLD?

29 de ani. Eu și Bogdan Buta aveam 29 de ani, iar Bogdan Rădulescu, cel care ni s-a alăturat după câteva luni, avea 25 de ani.

Ce au însemnat acești 10 ani, într-un scurt rezumat, cu reușite și nereușite?

În primul rând, pe plan profesional, ceea ce am realizat, dincolo de mândria că UNTOLD e cunoscut în lume și e unul dintre cele mai apreciate festivaluri de profil, acest proiect m-a adus azi în cea mai bună formă a mea. Tot ceea ce am făcut până acum se datorează și lucrurilor pe care le-am învățat în ultimii 10 ani, pentru mine UNTOLD chiar a fost life changing experience.

Iar viața personală gravitează, de asemenea, în jurul UNTOLD. La UNTOLD am atras oameni pasionați care s-au alăturat echipei, iar una dintre aceste persoane este Ioana Chereji, soția mea, care a venit după 8 ani de PRO TV și s-a alăturat echipei de comunicare.

Noi ne cunoșteam din liceu, iar UNTOLD ne-a reconectat. Azi suntem o familie și o avem și pe Luiza, fetița noastră, pe care mai mulți prieteni au botezat-o informal Untoldina.

La nereușite poate aș trece proiectul din pandemie, cu festivalul pe un vas de croazieră. Și la Timișoara ne doream să facem un festival, dar actuala administrație nu a considerat o prioritate proiectul nostru și nu am găsit puncte comune de comunicare. Vrem să fim prezenți acolo unde și comunitatea vede beneficiile.

Ce pregătiți pentru ediția aniversară de 10 ani, UNTOLD X?

Va fi o repoziționare a noastră, ca organizație, cu totul.

Dincolo de festivalul de 4 zile, noi vom merge la nivelul următor ca organizație, ca obiectiv de business, ne dorim să ne dezvoltăm internațional, pe lângă Dubai.

Ne-am setat ca obiectiv ca această ediție, de numărul 10, să vină și cu o reașezare a structurii noastre interne, a felului în care operăm, astfel încât să fim pregătiți pentru a câștiga în fiecare an Champions League, nu doar să participăm, hahaha.

În ce țară ați vrea să mai duceți UNTOLD?

Ne uităm către tot ce înseamnă Asia, către locații care ar putea fi un statement mondial. Avem mai multe discuții, dar ne ferim să ieșim cu anunțuri senzaționale până când vom fi cu adevărat pregătiți.

Ce pot să spun este că nu va dura mai mult de 2 ani până când vom putea lansa un nou punct pe glob pentru UNTOLD.

În ceea ce privește line-up-ul, aveți deja un nume mare contractat pentru 2025?

Avem 3 nume în discuții, suntem atenți să vedem care dintre aceste nume va confirma turneul pentru Europa. Orice nume mare ai încerca să aduci, există două condiții esențiale: ca artistul să aibă turneu în Europa, iar a doua să facă show de festival.

De obicei, începem discuțiile pentru următoarea ediție în august și le finalizăm pe la sfârșitul lui noiembrie.

Dar fără îndoială va fi cea mai puternică ediție de până acum pentru că deja avem discuții cu artiștii care au mai fost la UNTOLD, unii care au fost și la ediția a 5-a, cum a fost Armin, care pregătesc show-uri speciale pentru ediția UNTOLD X.

Ținând cont că oricum cam fiecare dintre ultimele ediții a fost sold-out, unde vă doriți să aduceți îmbunătățiri? La actul artistic?

La actul artistic, dar și la experiența de dincolo de concert. Ne gândim la toată experiența pe care o are o persoană, de la momentul scanării biletului la ieșirea din festival. În fiecare an ducem asta la un nou nivel.

Pentru anul următor pregătim un upgrade, un festival 3.0, cu un sistem de plată și de acces care va revoluționa industria.

Vom avea o soluție web 3.0, pe nume Rhuna, care cuprinde toate serviciile necesare în festival. Ne propunem să o testăm în Dubai, urmând ca la UNTOLD X să fie implementată la o scară mai mare.

Care este dorința voastră pe termen lung?

Ca UNTOLD Universe, grupul nostru, să fie cel mai mare grup de entertainment din întreaga lume. În ambiția noastră, am vrea să fim următorul Disney, iar ca să ajungem acolo, trebuie să ne dezvoltăm pe mai multe planuri.

Vă gândiți chiar și la conceptul de parc de distracții permanent?

Da, ne gândim și la acest concept de parc permanent, avem în minte un concept numit festination, l-am testat puțin cu plaja Neversea, dar credem că va funcționa într-o țară unde nu ai o perioadă sezonieră pe litoral, ci permanentă, cum ar fi Dubai.

În ce măsură v-ar interesa să investiți într-un act artistic care nu are neapărat scop comercial?

Noi facem asta în mod constant în festival, dar fiind un festival atât de mare, e posibil să nu fie așa vizibil, însă dăm șansa multor artiști, aflați la început de drum, să se exprime la toate scenele.

Mă gândeam la colaborări din afara festivalului în care voi să veniți cu know-how-ul de a atrage sponsori și a organiza evenimente, iar artiștii să vină cu proiectul artistic, fie o expoziție de artă contemporană, fie muzică underground, de exemplu.

Da, noi avem și Magic Maker Communication, care exact din această dorință a plecat, de a putea ajuta și alte inițiative, ne oferim serviciile. De exemplu, am susținut FestiSAT, festivalul organizat de SOS Satele Copiilor. Banii încasați au fost donați. Apoi, există o inițiativă a unui băiat foarte talentat, Darius Prodan, din Zalău, din orașul meu natal, care a pornit acolo un proiect – Curtea Artiștilor, și pe el l-am sprijinit pe partea de comunicare, să colaboreze cu diverși artiști.

În principiu, noi suntem deschiși și acceptăm propuneri, bineînțeles trebuie să ne și potrivim cu proiectul respectiv, să avem niște lucruri în comun.

Cea de-a 10-a ediție UNTOLD va avea loc în perioada 7-10 august. Organizatorii spun că anul 2025 va aduce în lineup-ul festivalului artiști live în premieră pentru România.

The post Edy Chereji, cofondator UNTOLD: “Dorința noastră este ca UNTOLD Universe să devină cel mai mare grup de entertainment din întreaga lume.” appeared first on Cultura la dubă.

Robin Ujfaluši, unul dintre tinerii manageri culturali care au adus în România o mentalitate occidentală, își încheie mandatul de director al Centrului Ceh București, după 5 ani. Prima dată i-am spus povestea în 2021, când instituția pe care o conducea ne arăta o altă perspectivă asupra ideii de Străzi Deschise.

De altfel, modelul său, inspirat din Praga, se regăsește acum și în inițiativa Primăriei Municipiului București, iar weekendurile pietonale nu mai înseamnă doar terase deschise, alcool, înghețată și mâncare, ci și evenimente culturale care au ajuns atât pe Calea Victoriei, cât și în cartiere mărginașe.

Robin și soția lui, româncă, au ajuns în București ca un cuplu tânăr și pleacă azi, la final de mandat, cu doi copii născuți în România.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, cel care a condus Centrul Ceh vorbește despre experiența sa în țara noastră și despre moștenirea pe care o lasă vieții culturale din România.

***

Robin, în primul rând, cum te simți la finalul experienței tale la Centrul Ceh din București?

Simt că a fost o experiență foarte intensă, diversă și interesentă, sunt recunoscător pentru oamenii pe care i-am întâlnit și pentru proiectele pe care am reușit să le livrăm și să le sprijinim. Sunt și puțin obosit pentru că am combinat un job foarte solicitant cu responsabilitățile de familie, așa că probabil este timpul potrivit pentru o schimbare și pentru puțină liniște.

Cum ai descrie cei 5 ani petrecuți aici?

Un drum divers și grozav, cu provocări la toate nivelurile. Am ajuns aici cu jumătate de an înainte de COVID, m-am așezat puțin, m-am orientat cât de cât, apoi pandemia a schimbat totul.

După 2 ani de restricții impuse de COVID, când în sfârșit acestea nu se mai impuneau, a început războiul din Ucraina, care a adus alte provocări neașteptate în munca noastră. Per total, simt că au fost 5 ani de adaptare constantă la noi condiții pe care presupun că mulți dintre noi le-au experimentat.

Ce ți-a plăcut cel mai mult în mandatul tău aici?

Diversitatea muncii, libertatea de a contura programul Centrului Ceh și șansa de a colabora cu oameni foarte creative din diverse domenii.

Ce mai este interesant este că prin acest job îți poți (re)descoperi propria țară prin ochii partenerilor locali. Îți dau două exemple recente: Din ultimul număr al Revistei Zeppelin am aflat atât de multe despre arhitectura cehă contemporană!

Sau, în luna iunie, pianistul Dragoș Cantea a prezentat lucrările muzicale ale lui Leoš Janáček într-o complexitate pe care nu am mai auzit-o înainte.

Ai menționat și că ai întâlnit obstacole, e firesc. Care sunt principalele obstacole pe care le-ai întâlnit în organizarea proiectelor culturale sau educaționale?

Marele obstacol a fost pandemia, bineințeles. Alt considerent care ne afectează munca sunt finanțele și resursele – avem o echipă relativ mică, un buget limitat, în timp ce domeniul cultural este nelimitat. Așa că e foarte important să avem niște priorități clar stabilite.

Care sunt realizările de care de bucuri cel mai mult?

Voi începe cu o concluzie generală: cred că în ciuda provocarilor, am reușit să menținem spiritul Centrului Ceh din București deschis, prietenos, să fim o instituție inovativă, bine conectată cu partenerii locali.

Printre proiectele specifice aș menționa Festivalul Cinemascop, în cadrul căruia în 2018 am redeschis un cinematograf de vară abandonat, iar azi poți găsi acolo un hub cultural care funcționează de sine stătător, sub proiectul Eforie Colorat.

De asemenea, sunt mândru de proiectul nostru fotografic prezentat în cadrul Timișoarei Capitală Europeană a Culturii. Roman Franc a prezentat portretele sale colective din toată lumea și a pregătit un ciclu special pentru România, documentând comunitățile cehe din Banat într-un mod creativ și amuzant.

În primul nostru interviu, spuneai că ți-ar plăcea ca mai mulți scriitori români să fie traduși în limba cehă. Ai reușit să faci ceva în această privință?

Sincer, a fost greu să găsesc timp pentru asta, fiind stabilit în București și ocupat full time cu Centrul Ceh. Văd chestiunea asta ca pe ceva pe termen lung, odată ce mă voi să ajut niște proiecte la nivel de relații culturale româno-cehe, care să includă literatura.

Știu că s-au întâmplat câteva traduceri valoroase de când am vorbit noi atunci. O colecție de poeme ale Anei Blandiana au fost publicate în cehă, iar câteva opere semnate de Claudiu Komartin, Cosmin Perța și Simona Goșu au fost invitate la cel mai mare festival de carte din Praga în acest an.

Deci există deja o cooperare începută, dar ea este de lungă durată.

Festivalul Cinemascop a fost unul dintre marile proiecte ale Centrului Ceh în ultimii ani. Care a fost contribuția instituției în proiect și cum va continua Eforie Colorat?

Da, cu siguranță Festivalul Cinemascop a fost unul proiectele noastre reprezentativ din 2018 încoace. De când am redeschis cinematograful de vară, în fiecare lună august au avut loc evenimente multiculturale.

Ceea ce e esențial este că spațiul a primit un patronaj local, datorită Eforie Colorat, care coordonează cinematograful toată vara. Anul acesta am făcut festivalul împreună și sper foarte tare să continue această colaborare.

Rolul nostru este să co-organizăm festivalul în toate aspectele, să ajutăm cu strângerea de fonduri, să contribuim cu conținut cultural ceh, precum și să implicăm alți parteneri europeni, alte institute culturale (EUNIC Romania), deci, pe scurt, ajutăm să aducem mai mult conținut internațional publicului de la Eforie Sud.

Ce sfat ai avea pentru următorul manager al Centrului Ceh din București?

Nu aș face recomandări specifice nimănui, dar mi-ar plăcea să văd că spiritul despre care am vorbit mai devreme va continua. Este ceva la care Centrul Ceh a lucrat în ultimele decenii, cred că funcționează și acum culegem roadele.

Ai doi copii mici, ambii născuți în România. Ce urmează pentru tine și familia ta din România?

Vom merge în Cehia, ne vom reconecta cu țara mea, prietenii noștri, familia, avem nevoie să ne așezăm ca familie acolo și eu îmi voi lua o scurtă perioadă sabatică.

Odată ce voi simți că ne-am așezat acolo, mă voi gândi la noi oportunități de muncă.

De asemenea, cred că experiența de la Centrul Ceh din București a fost atât de intensă, încât am nevoie de timp pentru a o procesa, de timp să mă liniștesc, să petrec momente cu familia mea, iar încetul cu încetul vom vedea ce urmează.

The post Robin Ujfaluši, directorul Centrului Ceh București, la final de mandat: “Aș vrea ca spiritul de aici să continue” appeared first on Cultura la dubă.